Troparul, viețile și rugăciuni către Sf. Ierarhi ai Alexandriei, Atanasie și Chiril (18 ianuarie)


Glasul 3 Pe ierarhii Domnului, pe tâlcuitorii dogmelor; pe păstorii alexandrinilor propovăduitori ai adevărului, perechea cea iubită de Dumnezeu; pe străluciţii luminători, risipitori ai întunericului celor nelegiuiţi: pe Sfântul Atanasie cel Mare, secerătorul ereticilor, împreună cu Sfântul Ierarh Chiril, cel ce a cinstit precum se cuvine pe Născătoarea de Dumnezeu, veniţi toţi iubitorii de prăznuire şi adunându-ne cu veselie şi cu cântări să-i cinstim; că ei se roagă neîncetat lui Dumnezeu pentru noi toţi.

Viaţa celui între Sfinţi Părintele nostru Atanasie Mărturisitorul, Arhiepiscopul Alexandriei (18 ianuarie)

DoarOrtodoxsf_atanasie_cel_mareAcatistul Sf. Ierarh Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei ~18/31 ianuarie~

Rugăciunile începătoare, obligatorii:

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin

Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindeni eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele nostre, Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.

Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor nostri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean. Ca a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, acum si pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!

Condacul 1

Alesule al lui Hristos, Sfinte Patriarh Atanasie, pomenind nevoinţele, viaţa plină de necazuri şi iubirea ta, te cinstim cu cântări ca pe un bun păstor şi al nostru apărător. Tu, însă, având îndrazneală către Dumnezeu, izbăveşte-ne pe noi de toate necazurile ca să-ţi cântăm:

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare făcător de minuni!

Icosul 1

Făcătorul îngerilor şi Domnul puterilor văzând mai dinainte bunătatea sufletului tău roditor de fapte bune, Sfinte Ierarhe Atanasie, ţi-a luminat mintea cu gândirea la cele înalte şi paşii tăi încă din tinereţe i-a îndreptat spre căutarea singurului lucru de folos. Tu, însă, pricepând nestatornicia acestei lumi, ai dorit să slujeşti Unului Dumnezeu în cinul călugăresc. De aceea, primeşte de la noi aceste laude:

Bucură-te, rob credincios al lui Hristos, că din anii tinereţii ai slujit împăratului ceresc;

Bucură-te, om dumnezeiesc, căci prin viaţa ta neîntinată îngerilor te-ai asemănat;

Bucură-te, rod îmbelşugat al darurilor sfinţeniei;

Bucură-te, că te-ai născut şi ai crescut în insula Creta;

Bucură-te, că ai primit tunderea călugărească într-un loc liniştit;

Bucură-te, că nevoitorii te-au învăţat evlavia;

Bucură-te, că te-ai hrănit cu laptele adevăratei învăţături a Evangheliei;

Bucură-te, că dogmele teologiei ortodoxe bine le-ai deprins;

Bucură-te, că prin rugăciune neîncetată ai ajuns la înălţimea cugetării de Dumnezeu;

Bucură-te, că prin post şi înfrânare ai potolit patimile păgubitoare de suflet;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Atanasie, mare făcător de minuni!

  Continuă lectura

Reclame

Biblia e una singură: cea Ortodoxă!!! „Biblia” difuzată împreună cu ziarul Adevărul nu este ortodoxă şi ca atare nu are binecuvântarea Sfântului Sinod!


Frați creștini, vă îndemnăm să nu cumparați orice Bibile apărută oriunde prin țară, la orice chioșc comercial, decât numai de la pangarele bisericilor, mănăstirilor noastre ortodoxe, de la magazinele de carte – cunoscute cu un caracter sincer doar ortodox, și numai pe cele care au scrisă explicit „…tiparită cu binecuvântarea Prea Fericitului Patriarh … și cu aprobarea Sfântului Sinod”. Toate celelalte nu pot constitui o sursă credibilă odată ce au apărut fără binecuvântare ierarhică…

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE ne informează:

Astăzi, 10 aprilie 2012, cotidianul Adevărul a început să vândă împreună cu ziarul la toate punctele de difuzare a presei şi în librăriile proprii o ediţie revizuită a Bibliei tradusă de Dumitru Cornilescu, apărută anul acesta (2012) la editura ”Orizonturi” din Bucureşti.

Deoarece mai mulţi credincioşi ortodocşi au sesizat deja Patriarhia Română cu privire la faptul că au fost induşi în eroare de către cotidianul Adevărul prin oferirea spre vânzare a unei Biblii neoprotestante, solicităm acestei publicaţii ca în articolele promoţionale şi în spoturile publicitare să ofere informaţiile corecte despre ediţia Bibliei pe care o difuzează.

În acelaşi timp, îndemnăm clerul ortodox să informeze comunităţile de credincioşi despre faptul că Biblia vândută împreună cu ziarul Adevărul nu este ortodoxă şi conţine diferenţe majore de traducere faţă de textul oficial al Sfintei Scripturi a Bisericii Ortodoxe Române.

Câteva lămuriri necesare: despre papalitate, cruciade, templieri, ioaniţi şi cavaleri teutoni


 Despre supremația și infailibilitatea papală

Definiții

Supremația papală și infailibilitatea papală sunt două erezii strâns legate una de alta. Supremația papală este pretenția papei de a fi împărat și dumnezeu, adică stăpân suprem peste cele materiale și spirituale. Este evident că, dacă se consideră dumnezeu, consideră că este și infailibil. De aici rezultă a doua erezie, cea a infailibilității papale, conform căreia papa nu poate greși.

Forme de exprimare

Papa a luat locul lui Dumnezeu pe pământ. De-a lungul timpului, aceste erezii s-au exprimat în mai multe forme:

„Papa ține locul lui Dumnezeu pe pământ”;

„Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”;

„Papa este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului”;

„Papa este Dumnezeu pe pământ”;

„Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”;

„Sfânta Scriptură primește puterea și autoritatea de la Papa”

„Toată puterea Bisericii emană de la Papa”;

„Papa e izvorul preoției”;

„Cel mai important lucru din religia creștină este infailibilitatea Papei”;

„Papa și ca învățător privat este infailibil”.

La prima vedere, aceste afirmații exprimă lucruri diferite. Însă la o cercetare teologică atentă se poate constata că ele sunt echivalente. Toate exprimă aceeași idee: „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”.

Considerăm prima afirmație eretică. Din afirmația „Papa ține locul lui Dumnezeu pe pământ”, rezultă că Dumnezeu își poate înceta lucrarea proniatoare, fiindcă papa se ocupă de aceasta în locul Lui. În particular, „Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”. Obținem astfel a doua afirmație. Dar Biserica este trupul lui Hristos: „Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adică Biserica” (Colos. 1: 24). Dacă „Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”, înseamnă că papa sprijină trupul lui Hristos și îi păzește unitatea. Rezultă că este mai mare ca Hristos sau identic cu Hristos, fiindcă cineva mai mic nu ar avea această putere. S-a ajuns astfel la a treia afirmație eretică: „Papa este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului”. Însă Iisus Hristos este Dumnezeu. Dacă papa ar fi Iisus Hristos, ar însemna că este Dumnezeu. Se obține a patra afirmație eretică din listă: „Papa este Dumnezeu pe pământ”.

Dacă „Papa și ca învățător privat este infailibil”, atunci înseamnă că nu poate greși; rezultă că el este Dumnezeu, fiindcă numai Dumnezeu nu poate greși. Se obține din nou afirmația eretică: „Papa este Dumnezeu pe pământ”, care este echivalentă cu „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”.

În concluzie, sub orice formă s-ar exprima erezia supremației și infailibilității papale, ea este echivalentă cu: „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”.

Ce spun papii despre ei

Papa Leon al XIII-lea (1878-1903) urmărea atragerea ortodocșilor la papism și spunea că unirea se poate dobândi numai prin recunoașterea lui ca Pontif Suprem, ca cel mai înalt ocârmuitor spiritual și vremelnic al Bisericii universale și ca unic reprezentant al lui Hristos pe pământ și împărțitorul a tot harul.[1] Într-o enciclică din 1894, el declara: „Noi ţinem pe acest pământ locul lui Dumnezeu cel Atotputernic”.[2] Iar într-o enciclică din 1896, considerându-se urmaș canonic al Sfântului Apostol Petru, declara: „Prin voinţa şi porunca lui Dumnezeu Biserica se întemeiază pe Sfântul Petru, la fel cum o clădire se bazează pe fundamentul ei. Acum natura corectă a unei fundații este de a fi un principiu de coeziune pentru diferite părți ale clădirii. Aceasta trebuie să fie o condiție necesară de stabilitate și rezistență. Eliminați-o și întreaga clădire va cădea. Este, prin urmare oficiul Sfântului Petru acela ce sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă.”[3]

Papa Pius al X-lea (1903-1914) a spus: „Papa este nu numai un reprezentant al lui Iisus Hristos, ci este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului.”[4]

Papa Pius al XI-lea (1922-1939) a rostit următoarele: „Voi ştiţi că sunt Sfântul Părinte, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, Vicarul lui Hristos, ceea ce înseamnă că eu sunt Dumnezeu pe pământ.[5]

Ce spun „teologii” papistași despre papa

Dominicanul Martin de Tropau (sec. XIII) îl egala pe papă cu Hristos. Alţii îl numeau „Dominus Deus noster Papa”.

Ereticul Toma de Aquino (sec. XIII) declara supunerea faţă de papă ca o condiţie a mântuirii.

În secolul al XIV-lea, italianul Augustinus Triumphus şi spaniolul Alvarus Pelagius considerau că nimeni nu poate să apeleze de la papă la Dumnezeu şi că nimeni nu poate să intre la „Consistorium Dei” decât prin mijlocirea papei, care este purtătorul cheilor de la Consistoriul vieţii veşnice. Triumphus mai spunea că numai papa este mijlocitor între Dumnezeu şi poporul creştin.[6]

Ereticul Alvarus Pelagius a alcătuit în 1340 o lucrare care cuprindea ansamblul doctrinelor papistășești de la Gregoriu VI până la acea dată. El scrie : „Nici chiar un Sinod ecumenic nu poate să judece pe Papa, chiar nici pentru erezii. Dacă într-o privință lumea întreagă ar fi de altă opiniune, nu de a Papei, ar trebui să urmăm părerea Papei, pentru că Papa e superior tuturor. De la el primesc Sinoadele ecumenice concesiune de a se aduna, de la el autoritatea și jurisdicțiunea, nu el de la ele. Fiecare Papă are toată puterea pe pământ, pe care a avut-o Christos ca om. Precum Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu, așa este și Papa după chipul lui Christos și reprezintă pe Christos pe pământ. Întru atâta Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu. Papa este Adam, Biserica este Eva cea făcută din trupul lui Adam. Puterea papei nu are nici număr, nici măsură.”[7]

Ereticul Silvester Prierias, așa numitul „Magister sacri palatii”, afirmă că: „Este eretic acela care nu recunoaște pe Papă ca normă infailibilă, de la care și Sfânta Scriptură primește puterea și autoritatea ei.”[8]

Ereticul Albertus Pighius scrie : „Christos a dat numai lui Petru și scaunului său (adică papalității, n.n.) privilegiul infailibilității. Papa și ca învățător privat este infailibil, și este peste putință ca un Papă să fie eretic.”[9]

Iezuitul Gregoriu de Valentia scrie : „În adevărul despre infailibilitatea Papei este cuprinsă suma și lucrul de căpetenie a religiunei creștine. Papa, ori studiază chestiunea, ori nu, vrând a hotărî, de bună seamă nu greșește în hotărârea sa.”[10]

Ereticul Abraham Bzovius, în scrierea „Pontifex romanus”, din 1619, afirmă : „Papa e izvorul preoției din al cărui scaun apostolesc curge toată dignitatea episcopească.”[11]

Din păcate, chiar unii foşti ortodocşi, adepţi ai unirii cu papa, îl considerau pe acesta Dumnezeu. După ce în sinodul de la Florenţa, cei mai mulţi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe, trădători ai Ortodoxiei, au recunoscut supremaţia papei, un trimis al patriarhului de Alexandria declara papei Eugeniu IV acestea: „Tremur înaintea ta, eu praf şi cenuşă, tu Dumnezeu pe pământ. Da, tu eşti Dumnezeu pe pământ şi Hristos şi vicarul Lui, capul şi învăţătorul Bisericii universale, căruia îi sunt date cheile pentru a închide şi deschide paradisul cui vei voi tu, regele regilor.”[12]

Cum să se întoarcă papii la Ortodoxie, când şi unii foşti ortodocşi admit că papa este Dumnezeu pe pământ ?

Combaterea acestor erezii

Absurditatea acestor erezii este evidentă. Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, este unul singur. El este Persoană Dumnezeiască, nu omenească. Este și om, în sensul că are și fire omenească. Este Fiul lui Dumnezeu, Care, prin întrupare, a luat fire omenească. Iar papii sunt persoane omenești. Niciun papă nu poate să fie Hristos! Nici un papă nu poate să fie infailibil!

„Papii romani timp de o mie de ani şi ceva au lucrat în folosul mândriei lor şi al minciunii, nu al lui Hristos, nu al Bisericii Lui, născocind o mulţime de învăţături false – despre primatul papal în biserică, despre infailibilitatea papală, despre azime la Liturghie, despre împărtăşirea numai cu Trupul, nu şi cu sângele lui Hristos, despre purgatoriu şi altele; au îngrămădit atâtea dogme noi, nemaiauzite, încât este cu neputinţă ca cineva să se mântuiască, dar ei cred că este cu putinţă – pentru cel ce mărturiseşte credinţa catolică şi minciuna catolică o socoteşte adevăr.”[13]

Sfântul Ioan de Kronstadt se întreabă: „Cine e papa?” Şi răspunde: „Un idol, nu Hristos”.[14]

Sfântul Ioan spune că „marea greşeală constă tocmai în dogma infailibilităţii, fiindcă papa este un om păcătos şi nemernic, dacă el crede despre sine că este infailibil. Să ne gândim câte erori colosale, fatale pentru sufletele omeneşti a născocit biserica catolică papală, în dogme, în rituri, în dreptul canonic, în slujbele dumnezeieşti, în relaţiile ostile dintre catolici şi ortodocşi, în ponegririle şi calomniile la adresa Bisericii Ortodoxe, în injuriile aduse Bisericii Ortodoxe şi creştinilor ortodocşi! Şi de toate vinovat este papa, pasă-mi-te infailibil şi doctrina iezuiţilor lui, duhul falsităţii şi duplicităţii lor”.[15]

[1] Viața și nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, p. 181-182.
[2] Great Encyclical Letters of Pope Leo XIII, 20 June 1894, cf. Viața şi nevoinţele celui între sfinţi Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumeniţa, p. 196-197
[3] Papa Leon XIII, Enciclica Satis cognitum, 29 iunie, 1896.
[4] Cf. Viața și nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, p. 197.
[5] Ibidem, p. 196-197.
[6] cf. Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951, p. 513-517.
[7] Cf. Simeon Popescu, Desvoltarea primatului papal și influența lui asupra Creștinătăței, Sibiiu, 1882, p. 95.
[8] Ibidem, p. 96.
[9] Ibidem, p. 97.
[10] Ibidem, p. 100.
[11] Ibidem, p. 101.
[12] cf. Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951, p. 516.
[13] Ne vorbeşte Sfântul Ioan de Kronstadt, Ultimul Jurnal mai-noiembrie 1908, Ed. Egumeniţa, p. 53.
[14] Ibidem, p. 102.
[15] Ibidem, p. 70.

https://i1.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg

http://apologeticum.files.wordpress.com/2010/11/coperta_papalitatea-eretica.jpg?w=500&h=443&h=443

Autor: VLADIMIR GUETTÉE, doctor in teologie al Bisericii Ortodoxe a Rusiei
Traducere de Protosinghelul GHERASIM SAFFIRIN (1849-1922)
Editura SCARA, 2010, 346 pagini, coperta cartonata
Pret: 22 Lei

Citez din articolul O noua editie a cartii PAPALITATEA ERETICA (traducere revizuita):

Prezentare:

Papalitatea eretica este negresit cea mai buna carte scrisa pina acum asupra acestei pricini, lamurand in chip desavarsit intelegerea cumplitei erezii a Bisericii Romane atat din punct de vedere teologic, cat si istoric. Totodata, aceasta lucrare scrisa in urma cu un veac si jumatate, ca raspuns la hotararile Conciliului intai de la Vatican, este de actualitate pentru noi acum, cand papismul a ajuns (de la al doilea Conciliu din Vatican) nu numai dogma a dogmelor in “Biserica Apuseana”, dar se cere a fi si in aceea Ortodoxa. Caci nimic altceva nu se doreste prin „unirea Bisericilor surori”. Unire care nu e un lucru nou – fiind savarsita o data, la Sinodul de la Ferarra-Florenta, cel putin pe hartie – doar ca aceasta se va intimpla si cu fapta cat de curind.

Editia de fata se sprijina pe traducerea Preasfintitului episcop al Romanului Gherasim Saffirin (1849-1922), care a fost el insusi unul din rarii marturisitori ai vremii sale, la fel de tulburata ca si aceea a noastra. Astfel, el a aratat cum trebuie sa fie adevaratul ierarh ortodox, impotrivindu-se de unul singur ratacirilor spre care era impinsa si atunci Biserica Romana (de la Roma).

Fiind o lucrare de eruditie, cartea Parintelui Vladimir Guettée face trimitere la o multime de personaje, locuri si intamplari din istoria Apusului, necunoscute cititorului roman. Pentru aceasta, a trebuit sa aducem in subsol numeroase note lamuritoare.

In sfarsit – de vreme ce papalitatea a trecut in ultima vreme dincolo de toate marginile ereziei, fiind pagana si antihristica pe fata – am adaugat la urma un cuvant privitor la aceasta.

Cuprins:

Cea dintii erezie a papalitatii: dogma sa privitoare la intemeierea dumnezeiasca a Bisericii [„Primatul papal”] [„Lipsa de greseala” a papei]

A doua erezie a papalitatii: dogma sa in privinta Treimii [„Filioque”]

A treia erezie a papalitatii: dogma sa in privinta Intruparii [Nestorianismul Bisericii Romane], [„Sacra-Inima a lui Isus”]

A patra erezie a papalitatii: dogma sa in privinta Rascumpararii [„Pelagianismul Bisericii Romei”] [„Imaculata Conceptiune”] [Indulgentele si Purgatoriul]

Erezii si rataciri ale papalitatii privitoare la Sfintele Taine
1. Botezul si Mirungerea
2. Sfinta Impartasire (Euharistia) [Cultul Trupului lui Hristos], [Materia Tainei Impartasirii], [„Forma” Tainei], [Hostiile], [Desfiintarea impartasirii copiilor], [Desfiintarea impartasirii cu Singele Domnului], [Liturghiile private], [Schimbari in rinduielile liturghiei]
3. Pocainta si ispasirea
4. Despre hirotonie
5. Taina Casatoriei.
6. Ungerea bolnavilor [Taina Sfintului Maslu]

EREZII SI GRESELI ALE  PAPALITATII CE PRIVESC LA VIATA VIITOARE

PAPALITATEA SAU MAREA EREZIE APUSEANA

CUVANT DE INCHEIERE AL EDITORULUI: PAPALITATEA PAGANA SI ANTIHRISTICA

I. Paganismul Bisericii Romane
A. Biserica Romana si paganismul lumii vechi
B. Biserica Romana si paganismul contemporan: Miscarea Ecumenica
II. Inainte-mergatorul Antihristului sau Cuvant pentru Fiara ce va iesi din pamant

Comenzi: Cartile comandate vor fi trimise prin posta, cu plata ramburs. Pretul coletului include pretul cartilor comandate + taxele postale de expeditie. Va rugam sa trimiteti adresa dumneavoastra postala si numarul de carti dorite la adresa de email: stuparu_s@yahoo.com

https://i1.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg

Cauzele cruciadelor

„Cruciadele sunt un fenomen complex şi adesea greşit înţeles, deoarece sunt privite numai din punctul de vedere al Occidentului şi doar ca fenomen de natură religioasă. În realitate, rolul cel mai important în desfăşurarea cruciadelor l-au jucat interesele politice şi economice, numai că ele au fost disimulate de ideologia eliberării locurilor sfinte. Papii înşişi, care doreau să lichideze schisma din 1054 şi să readucă Orientul sub autoritatea lor, nu au fost întotdeauna slujitorii puri ai unui ideal exclusiv religios”[1].

Papa Grigorie al VII-lea, supremaţia papală şi ideea de „cruciadă”

Prin schisma cea mare (1054), adunarea papistaşilor (numită acum „Biserica Catolică”) s-a rupt de Biserica Ortodoxă care este adevărata Biserică a lui Hristos. La scurtă vreme după schismă, rătăcirea adunării papistaşilor a început sa se vadă clar, exprimându-se nu doar prin formule pseudo-teologice, ci şi prin intrigi şi crime odioase. Teoreticianul „cruciadelor” este papa Grigorie al VII-lea (1020-1085, papă între anii 1073-1085), considerat sfânt de către papistaşi; el se gândea la organizarea unui imperiu „teocratic”, de fapt papocratic, în care includea şi Locurile Sfinte ca „patrimoniu al Sfântului Petru”, după concepţia expusă în „Dictatus Papae”. Această lucrare expune, prin 27 de teze, doctrina puterii absolute a papei[2]. Conform acestei doctrine „singur Papa are putere să pună şi iarăşi să repună pe Episcopi. El singur, după împrejurări, poate da legi noi; el singur se poate folosi de insigniile imperiale; singur pe Papa au să-l onoreze toţi Principii, sărutându-i picioarele. Papei îi este permis să depună pe Împăraţi. Niciun sinod neconchiemat de Papa nu se poate numi ecumenic. Niciun capitol, nicio carte nu e canonică fără autorisaţiunea Papei. El singur poate respinge opiniunea tuturor, pe a sa nimenea”[3]. Pentru meritele sale în interesul papalităţii, papa Grigorie al VII-lea a fost beatificat de către papa Grigorie al  XIII-lea în anul 1584 şi sanctificat de către papa Benedict al XIII-lea în 1728.

Papa Urban al II-lea şi prima „cruciadă” (1096-1099)

Începutul colonialismului european

Cel care va trece efectiv la fapte este papa Urban al II-lea (1042-1099, papă între anii 1088-1099)[4].  Declarând oficial că voieşte să apere şi să extindă Creştinătatea, el pune în mişcare o armată de 80 000 de soldaţi, însă nu pentru a ajuta Răsăritul ameninţat de musulmani, ci pentru a-l cuceri[5]. Oamenii simpli, însufleţiţi de expediţia eliberării, vor primi numele de „Militia Christi” sau „Milites Sancti Petri”. Mergând să săvârşească fapte „pentru Dumnezeu”, ei îşi vor pune cruci pe arme; datorită acestui fapt, se vor numi „cruciaţi”; acţiunile lor vor fi numite „cruciade”. Pentru a da o motivaţie soldaţilor, papa le-a acordat o „indulgenţă plenară” prin care considera că le iartă toate păcatele trecute, prezente şi viitoare. În plus, proprietăţile soldaţilor au fost considerate „sacre”. Înşelaţi de aceste promisiuni, soldaţii au comis apoi, fără mustrări de conştiinţă, orice fărădelege. „Cruciaţii” au ajuns la Constantinopol, unde au fost primiţi de împăratul bizantin Alexie Comnenul. Subliniem faptul ca împăratul bizantin nu ceruse latinilor decât soldaţi pentru a-l ajuta să apere Creştinătatea împotriva atacurilor păgâneşti; el nu accepta ideea de „cruciadă” şi nu putea să dorească succes unei acţiuni militare care ar fi dus la supunerea Răsăritului faţă de Apus.

În 1098, Boemund, principele de Tarent, a cucerit Antiohia. În anul următor, Gottfried de Buillon se proclamă rege în Ierusalim; Tancred în Capernaum, Raymundus în Laodiceea, Balduin în Edesa şi Boemund în Antiohia sunt vasalii noului rege al Iarusalimului. În locul patriarhului ortodox, latinii au pus un patriarh papistaş, fapt care dovedeşte că ei nu doreau eliberarea Ierusalimului, ci aducerea lui sub autoritatea papei. „Lucrul cel mai grabnic al acestor cuceritori este să închine papei ţările cucerite, punând în Ierusalim şi Antiohia patriarhi latini, cu alungarea celor ortodocşi”[6]. Stabilirea „cruciaţilor” în Palestina, după ocuparea Ierusalimului, la 15 iulie 1099, este considerată a fi începutul colonialismului european.

Cruciadele, templierii, ioaniţii şi teutonii

Pentru menţinerea ordinii în rândul populaţiei cucerite şi pentru înlăturarea răscoalelor s-au înfiinţat ordine militaro-călugăreşti: ordinul ioaniţilor şi templierilor, organizat la începutul secolului al XII-lea de călugării papistaşi francezi şi ordinul german al teutonilor, spre sfârşitul aceluiaşi veac.

Ordinele cavalereşti care provin din acestea, acţionează şi azi, în peste 120 de ţări, declarând că scopul lor este unul filantropic; mai afirmă că lucrează pentru apărarea civilizaţiei creştine.

Ordinul cavalerilor ioaniţi a avut sediul iniţial la Ierusalim; după 1530, sediul se stabileşte în insula Malta, insulă dăruită ordinului de către împăratul Carol Quintul. De atunci se numesc „cavaleri de Malta”. Despre venirea şi activitatea ioaniţilor pe teritoriul ţării noastre găsim informaţii în „Diploma Ioaniţilor”. Este vorba de diploma pe care regele Bela al IV-lea al Ungariei a acordat-o în 1247 cavalerilor ioaniţi pentru a se stabili în Banatul de Severin şi pentru a-l coloniza.

Ordinul cavalerilor de Malta a activat oficial în România, începând din anul 1932. A fost desfiinţat în perioada comunistă. După Revoluţia din decembrie 1989, profitând de libertatea de acţiune, ordinul a fost reînfiinţat. În prezent, ordinul cavalerilor de Malta din România cuprinde şi membri ecumenişti, care mai înainte au fost ortodocşi. Cavalerii de Malta recunosc implicarea ecumenismului şi declară că sunt fascinaţi de progresul ecumenismului în România: „Astăzi Ordinul este reprezentat de Ambasadorul şi Comisarul Magistral al Asociaţiei, Franz Alfred Reichsgraf von Hartig, acreditat în 13 Mai 1997 şi de hospitalier Tibor Graf Kalnoky. Un lucru deosebit este faptul că Asociaţia Românească este singura Asociaţie Malteză din lume, care are în componenţă şi o parte ortodoxă acreditată de conducerea Ordinului: familiarii ordinului. Acest privilegiu unic a fost acordat în urma vizitelor Papei Ioan Paul al II-lea şi ale Marelui Maestru Fra Andrew Bertie în Romania, aceştia fiind fascinaţi de funcţionarea exemplară a echipelor ecumenice de lucru din interiorul Ordinului şi ale Serviciului de Ajutor şi de progresul ecumeniei în România creştină”[7].

Ordinul cavalerilor templieri avea un sprijin important în persoana lui Bernard de Clairvaux, un cleric papistaş de frunte, şi nepot al unuia dintre cavalerii fondatori. El a vorbit şi a scris în numele lor; în 1129, la Conciliul din Troyes, ordinul templierilor a fost oficial recunoscut de adunarea papistaşilor (aşa numita „Biserică Catolică”). Odată cu acest act formal, templierii au început să primească mari sume de bani, pământuri şi fii de nobili de la familii dornice să îi sprijine. Un alt beneficiu l-au primit templierii în 1139, când enciclica papei Inocenţiu al II-lea, intitulată „Omne Datum Optimum”, i-a scutit de supunerea la legile locale. Acest lucru însemna că templierii puteau traversa liber orice graniţe, nu trebuiau să plătească taxe, şi nu răspundeau decât în faţa papei. Pe aceşti „milites Templi”, papa Inocenţiu al II-lea i-a declarat „apărători ai bisericii catolice” (cum nomine censeamini milites Templi, constituti estis a Domino catholice ecclesie defensores)[8]. Enciclica este semnată, în mod orgolios: „Ego Innocentius catholice ecclesie episcopus”, adică: „Eu Innocentius, Episcop al Bisericii Catolice”, arătând prin aceasta supremaţia asupra întregii Biserici. Această enciclică este confirmată în 1145 de enciclica „Militia Dei” a papei Eugen al III-lea.

Templierii au rămas în istorie şi prin ritualul obscen din cadrul „procedurii de iniţiere”prin care se realizează primirea în ordinul lor, aşa cum au stabilit Hughes de Bure şi Raoul de Gisy. De asemenea, ei venerau pe baphomet (idolul cu cap de ţap, venerat de satanişti).

Templierii sunt prezenţi oficial în România din 2003. Unii îl prezintă astfel: „Ordinul Cavalerilor Templieri s-a înfiinţat în 1118 şi de atunci s-a răspândit în peste 40 de ţări, cu scopul de a apăra civilizaţia creştină. La noi, există de cinci ani şi are peste 500 de membri, afacerişti, politicieni, avocaţi, ofiţeri etc”[9].

Despre ordinul cavalerilor teutoni se ştie că a fost întemeiat în 1191. În anul 1211, cavalerii teutoni şi-au început activitatea în Transilvania, stabilindu-se în Braşov (numit de ei Kronstadt).

de Ioan Vlăducă,
continuarea în revista ATITUDINI, NR 16

Bibliografie

Simeon Popescu, profesor de Teologie în Sibiiu, Desvoltarea primatului papal şi influenţa lui asupra Creştinătăţei, Ed. autorului, Tiparul Tipografiei Archidiecezane, Sibiiu, 1882.

Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951.

Euseviu Popovici, Istoria Bisericească Universală şi Statistica Bisericească, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Filiala din Mânăstirea Cernica, 1926.

Sfânta Mănăstire Paraklitu, Despre cum s-a făcut papa pe sine împărat şi dumnezeu. Papismul ieri şi azi, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2010.

[1] http://info-valahia.blogspot.com/2009/07/primele-cruciade.html
[2] http://www.katholieknederland.nl/abc/detail_objectID592694.html
[3] Cf. Simeon Popescu, Desvoltarea primatului papal și influenţa lui asupra Creștinătăţei, Sibiiu, 1882, p. 80.
[4] http://www.newadvent.org/cathen/15210a.html
[5] Cf. Simeon Popescu, op. cit., p. 122.
[6] Ibidem, p. 123.
[7] http://www.maltez.ro/index-ro.php?id=70
[8] http://www.knightstemplarvault.com/static.php?page=omnedatumoptimum
[9] http://www.click.ro/actualitate/bucuresti/Cavalerii-Romania-templieri-au-in_0_827317362.html (articol postat  Duminică 11 Octombrie 2009).

SURSA: APOLOGETICUM

https://i1.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg

Aberatiile blasfemiatoare din dogma papistasa a Conciliului I Vatican

De ce catolicismul nu este biserica, ci adunare de eretici

https://i1.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg

In atentia Sfantului Sinod BOR. “TATAL NOSTRU” in fata Giulgiului din Torino, LA GRAMADA cu catolicii: IPS IOSIF al Europei Occidentale, PS SILUAN al Italiei, PS TIMOTEI al Spaniei si PS MACARIE al Europei de Nord …


Mai sunt si alte filmulete pe youtube. Iata descrierea unuia dintre ele:

În fata Giulgiului sfânt din Torino, ortodoxii români, dar si preotii catolici au recitat “Tatãl nostru”, în limba italianã si românã, la Sfârsitul Vecerniei Mari, în pezenta Înalt Prea Sfintitului IOSIF al Europei Occidentale, Prea Sfintitului SILUAN al Italiei, Prea Sfintitului TIMOTEI al Spaniei si Prea Sfintitului MACARIE al Europei de nord.

Iata si ce mi-a transmis un frate din Italia:

Din pacate pentru Ortodoxie, iata ca aflam de noi incalcari ale Canoanelor Bisericii si a hotararilor Sinodului BOR, de catre preoti si chiar ierarhi ortodocsi. Au loc rugaciuni impreuna cu ereticii catolici in dom-ul din Torino ce gazduieste celebrul fals al Giulgiului, atragand spre inselare si zeci de credinciosi ce iau parte din nestiinta la o slujba apostata.

In fata Giulgiului din Torino, ortodocsii români, dar si preotii catolici au recitat “Tatal nostru”, in limba italiana si româna, la Sfârsitul Vecerniei Mari, in prezenta Inalt Prea Sfintitului IOSIF al Europei Occidentale, Prea Sfintitului SILUAN al Italiei, Prea Sfintitului TIMOTEI al Spaniei si Prea Sfintitului MACARIE al Europei de nord.

Reamintesc ca Sinodul BOR sanctioneaza aspru astfel de abateri de la Canoane, prin decizia din 2008, conform Canoanelor apostolice:

– nu este ingaduit niciunui ierarh, preot, diacon, monah, monahie sau credincios mirean din Biserica Ortodoxa Romana sa se impartaseasca euharistic in alta Biserica crestina. De asemenea, nu este ingaduit niciunui cleric ortodox sa concelebreze Sfintele Taine si Ierurgii cu slujitori ai altor culte.

– cei ce nu se supun acestei hotarari pierd comuniunea cu Biserica Ortodoxa si, in consecinta, vor suporta sanctiuni canonice corespunzatoare starii pe care o ocupa in Biserica: depunerea din treapta sau caterisirea, in cazul clericilor, si oprirea de la impartasanie a credinciosilor mireni.

Inselarea credinciosilor infaptuita de acesti clerici este foarte grava, din mai multe motive:

– considera inselatoria cu Giulgiul ca pe ceva autentic;

– ii cheama pe credinciosii ortodocsi intr-un lacas de cult eretic;

– recunosc ca si papistasii au biserica si preotie;

– se roaga impreuna de parca s.ar ruga la acelasi Dumnezeu, dar stim ca ereticii cred intr-un dumnezeu fals, conform cu ereziile lor, contrare Ortodoxiei.

Comentariu saccsiv:

Fac apel la toate blogurile ortodoxe sa preia informatia, astfel incat sa se afle si de catre Sinodul Sfintei noastre Biserici, ce este chemat astfel sa analizeze acest caz grav de abatere si sa ia masurile in consecinta.

 

sursa: saccsiv

Idolii sunt chipuri de ființe născocite și imaginate, în vreme ce Icoanele sunt înfățișări de Sfinți care au trăit pe pământ cu adevărat, L-au proslăvit pe Hristos prin credința lor și s-au învrednicit în cer de împărația lui Dumnezeu


Din scrisorile misionare ale Sfântului Nicolae Velimirovici (1880-1956)

Scrisoarea a 123-a. Juristului George M., despre porunca a doua

Ca ortodox credincios, ai vrea să îţi aperi credinţa de naimitii [cei vânduţi duşmanului] care s-au lepădat de neamul şi credinţa lor din imbolduri de Iuda. Ei îţi spun că icoanele sunt idoli şi că închinarea la icoane este potrivnică celei de-a doua porunci a lui Dumnezeu. Reiese, aşadar, că adevăratul Creştinism este închinare la idoli! Asta afirmă sectanţii, care s-au ivit pe lume de abia de un veac de om!

Întreabă-i: cine a nimicit idolii din Balcani? Cine a deşertat Atena şi Roma de mulţimea statuilor şi templelor? Cine i-a doborât pe Jupiter, şi pe Diana din Efes, şi pe Astarte din Babilon, şi pe Isis din Egipt? Cine l-a dat jos pe Perun de pe colina din Kiev şi i-a aruncat în Nipru? Cine a curăţit de idoli Asia Mică, Africa de Nord şi întreaga Europă? Cumva noii sectanţi, sau Marea Biserică a lui Hristos, care în lupta cruntă împotriva închinării la idoli a dat milioane de jertfe omeneşti şi a umplut calendarul său cu numele mucenicilor pentru credinţa în singurul Dumnezeu adevărat? Secta lor nu are nici măcar un mucenic pentru credinţa lui Hristos. Nici nu a nimicit măcar un idol în toată lumea, îndeobşte, ei nu au nici un calendar creştin. Şi dacă l-ar avea, nu l-ar putea alcătui din sfinţii lor, ci din pamfletistii şi brosuristii lor. Dacă îi doare de luptă cu închinarea la idoli, ce caută în Balcani, unde idolii păgâneşti şi-au aflat adăpost numai în muzee? Dacă le arde inima de râvna împotrivă idolilor, de ce nu merg în Asia largă, şi în Africa, şi între pieile roşii americane, unde păgânismul este, din păcate, la putere şi astăzi la fel ca acum o mie de ani? Negreşit, nu merg în acele ţinuturi fiindcă acolo viaţa unui misionar este în pericol. Ai citit despre Don Quijote, cum a proclamat morile oamenilor paşnici drept castele întărite ale vrăjmaşilor săi şi le-a atacat înarmat de război, că să le cucerească. Aşa au proclamat şi aceştia sfintele noastre icoane drept idoli şi le atacă de parcă sunt turbaţi a€“ fiindcă nu au nici un chef să meargă în jungla asiatică şi africană.

Iar tu să ştii că precum se deosebeşte ziua de noapte, aşa se deosebesc şi icoanele creştine de idolii păgâneşti.

Idolii sunt chipuri de fiinţe născocite şi imaginate, în vreme ce icoanele sunt înfăţişări de sfinţi care au trăit pe pământ cu adevărat, L-au proslăvit pe Hristos prin credinţa lor şi s-au învrednicit în cer de împărăţia lui Dumnezeu. Acolo iluzie, aici realitate. Acolo minciună şi nălucire, aici adevărul şi numai adevărul. Idolii îl despart pe om de Dumnezeul Cel adevărat, în vreme ce icoanele îl duc pe om la Dumnezeul Cel adevărat. Prin a doua Sa poruncă, Ziditorul a vrut să abată neamul omenesc de la ceea ce-l desparte de El, adică să-l abată de toate minciunile, nălucirile şi iluziile demonice.

(din Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I, Editura Sophia, 2002)

Părintele Arsenie Papacioc pe DVD


foto: Oliver George

„Preocupările celor care sunt atenţi la dimensiunea spirituală (n.r. si intru dreapta credinta ortodoxa) a vieţii lor au nevoie adesea de răspunsuri de la oameni experimentaţi duhovniceşte. Părintele Arsenie Papacioc este un astfel de om.

Cum transformăm indiferenţa în iubire creştină? Cum procedăm atunci când ne vine greu să postim? Care e sensul curajului creştin şi cum se trăieşte el în viaţa concretă? Ce primim atunci când ştim să trăim corect, prin bunătate şi credinţă?” (raspunsurile in materialul Frumuseţea înţelepciunii – video realizat de Televiziunea TRINITAS a Patriarhiei Române).
Singur Ortodoxia:

Sfinţia voastră, se vorbeşte în ultimul timp, mai ales în mediul universitar teologic, despre „despărţirea unicei Biserici a lui Hristos în Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică, despre Biserica Răsăriteană, despre Biserica Apuseană, despre marea Biserică soră a Apusului, despre istoria a trei confesiuni: catolici, ortodocşi, protestanţi; despre faptul că prin Marea Schismă şi apoi prin ruptura din sec. XVI creştinismul şi-a pierdut unitatea; despre cămaşa sfîşiată a lui Hristos; despre cei doi plămîni ai Europei, adică Biserica Apuseană (catolică, protestanţi) şi Biserica Răsăriteană (ortodoxă);  despre cele trei dimensiuni ale Creştinătăţii: Bisericile orientale, adică ortodoxe, Bisericile occidentale, adică Biserica Romano-Catolică şi Protestantismul, adică Bisericile Evanghelice, Luterane, Anglicană etc.” şi altele asemenea. Acestea sunt luate chiar din teologi ortodocşi, cum s-ar zice.

Întrebarea pe care v-o punem sfinţiei voastre este următoarea: este Biserica Mîntuitorului Hristos în momentul de faţă, sau a fost vreodată împărţită în mai multe Biserici, unele mai mari, altele mai mici, unele cu har mai puţin, altele cu har mai mult, sau divizată?

foto: Oliver George

arhimandrit Arsenie: Este şi inutil să mai discutăm chestia asta, că nu putea să fie împărţită Biserica, pentru că Hristos a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”[1], adică: nu e Cale nu e mergere, nu e Adevăr nu-i cunoştere, şi dacă nu-i Viaţă nu-i vieţuire; şi nu poate să fie alt Adevăr decît numai Hristos, nu poate să fie împărţit acest Adevăr.
Numai în funcţie de acest Adevăr este construită orice gîndire ca să fie valabilă, numai dacă este pe Adevărul-Hristos care, de fapt, s-a dogmatizat în Sinoadele Ecumenice, toată învăţătura aceasta pînă la 787, Sinodul VII Ecumenic, care a fost în apărarea icoanei, dar mai ales la Sinodul I Ecumenic, unde s-au stabilit cele 7 puncte din Crez, că Iisus Hristos este Dumnezeu Născut, nu făcut, şi la Sinodul al II – lea Ecumenic, unde s-a completat Crezul cu încă 5 articole, ca să fie 12.
Deci s-a stabilit lucrul acesta: Biserica nu poate să fie împărţită; acesta ar putea să fie răspunsul la întrebare: niciodată nu poate să fie împărţită Biserica, dar există erezii.
Dacă n-ar exista Noul Testament s-ar fi desfiinţat Vechiul Testament, dacă n-ar fi existat Noul Testament n-ar fi existat nici o serie întreagă de atacuri filosofice împotriva Adevărului-Hristos, împotriva Creştinismului, pentru că acesta era un obiectiv care strălucea, care umbrea orice, şi sigur că a fost atacat de toate filosofiile care au păreri bune, zic ei, împotriva Adevărului adevărat.
Adevărul este Hristos[2], Biserica Ortodoxă. Cuvîntul ortodox asta înseamnă.

Faptul că s-au desprins de-a lungul vremii schisme şi erezii nu înseamnă că Biserica şi-a pierdut unitatea ?

arhimandrit  Arsenie:  Nici vorba. continuarea, aici



8 martie, mai păgâni decât acum un veac…


Deşi feminismul, idee de sorginte iluminist-masonică, îşi găsea temeiuri în Constituţia de la 1793 (printre altele, se cerea, pentru prima oară, recunoaşterea divorţului, practicarea de către femei a meseriilor masculine, abolirea pedepsei pentru adulter), după sângeroasa revoluţie atee de la 1789 din Franţa, în Ţările Române nu prinsese rădăcini nici la finalul veacului al XIX-lea, decât, prin excepţie, la unele femei ce proveneau din elita intelectuală boierească sau princiară. Creuzetul feminismului a fost Occidentul, SUA, Anglia, Franţa, Ţările de Jos, apoi Germania şi Austria unde au luat fiinţă organizaţii sindicale feminine, celule socialiste şi comuniste cu departamente pentru femei, grupări intelectuale exclusiviste, reviste şi cluburi pentru femei. Cine a ales emanciparea raţiunii de credinţă, a omului de Dumnezeu, a neamului de monarhie, a credincioşilor de parohie, a dus lucrarea şi mai departe pentru distrugerea cuplului familial, rânduit de Dumnezeu, prin dezbinarea femeii de bărbat. Iluminism, marxism, socialism, comunism, feminism, liberalism, anarhism, avangardism, modernism, umanism, postmodernism, acestea din urmă ca faze finale ale nihilismului, toate şi încă multe, multe altele constituie trepte spre moartea duhovnicească, lucrări succesive ale apostaziei. În toate aceste curente operează otrava ideologică a negării lui Dumnezeu şi înlocuirea acestuia cu omul care, automat, intră sub înrâurirea şi puterea demonilor.

Aceste gânduri amare ne-au fost inspirate de frenezia cu care, la 8 martie, 2007, românii, femei şi bărbaţi, au petrecut nebuneşte, aflându-se în a treia săptămână a Postului Mare. Acesta este postul Jertfei pe Cruce şi al Învierii Mântuitorului, etapă esenţială de pregătire pentru urmarea lui Hristos în veşnicie, de înfrânare a poftelor şi abţinere de la păcate, iar noi ne-am întrecut în a face daruri scumpe, felurite flori, ne-am aprins simţurile şi afectele, am mâncat carnea cea mai bună, am băut alcool fără oprelişte, am dănţuit, am desfrânat, am vorbit toate măscările şi răutăţile posibile, am chiuit şi ne-am bucurat. Televiziunile comerciale anunţau cu o săptămână înainte că, pentru ziua de 8 martie, toate locurile în restaurante şi locarne au fost deja reţinute prin precomenzi. Eram în plin post şi noi am acontat toate, absolut toate locurile pierzării! Aţi mai văzut cumva creştini îmbrăcaţi în sac şi cu cenuşă pe cap?!! Dar păgâni, dezmărginiţi în orgii, aţi văzut?

Oare, cu un veac în urmă, românii reacţionau la fel de pătimaş, mânaţi parcă de un magnetism demonic, pentru călcarea postului şi sfidarea lui Dumnezeu? Nici vorbă! Nici măcar nu auziseră de 8 martie. Mişcări feministe se înregistrau în SUA pe la 1908, iar ziua de 8 martie este întemeiată în 1910, de Clara Zetchin (născută Asser), la Conferinţa Femeilor Socialiste de la Copenhaga. Era o mutare importantă pe care o făcea Internaţionala Socialistă, prin crearea unei sărbători pentru femeia-revoluţionar. Comuniştii, revoltaţi împotriva lui Dumnezeu şi a rânduielilor puse de Acesta în lume, voiau să înroleze alături de ei şi femeile. Întâi de toate le-au oferit o zi a feminităţii păgâne, o sărbătoare bună pentru dezlimitarea patimilor şi slăvirea femeii, adică a făpturii, negându-l pe Creator. De la bun început, această sărbătoare a fost anticreştină, antihristică, apostată, antisocială, pierzătoare de suflete. Prin propagandă insistentă privind dreptul la vot dar mai ales „drepturile” anticreştine, precum şi prin adunări sfidătoare, prin ziare şi cărţi, mişcarea feministă s-a impus în conştiinţa cât mai multor oameni. În Vest, după al doilea Război Mondial, din feminism au izbucnit revoluţia sexuală, lesbianismul, mişcările protestatare ale tinerilor hippy, cu consecinţe dezastruoase privind pruncuciderea (legea dreptului la avort), homosexualitatea, concubinajul şi distrugerea familiei. În Est, a lucrat bolşevismul satanist, prin organizaţiile de femei şi tineret care au impus rânduieli noi, joia tineretului, regina balului, 8 Martie, deturnată în mod fals către „ziua mamei”, implicându-i astfel şi pe copii, apoi discoteca şi concursurile de miss au înlocuit tradiţiile morale şi creştine ale românilor. Privind înapoi cu amărăciune, observăm că vrăjmaşii nevăzuţi, dar şi cei văzuţi au făcut cu noi exact ceea ce au vrut. S-au bizuit pe păcatele şi patimile noastre, pe naivitatea şi neştiinţa noastră, pe slaba credinţă şi pe slăbiciunile noastre şi ne-au spălat creierele, după care le-au „remobilat” cu ideile, opiniile, obiceiurile şi năravurile lor. Le-au fost suficiente două generaţii, cel mult trei, pentru ca să ne preschimbe din creştini în păgâni sadea.

Oare noi ştim ce sărbătorim la 8 Martie? Un mare teolog rus, diaconul Andrei Kuraev, a cercetat această problemă şi a ajuns la concluzia că, pe lângă originea comunistă, pe lângă păgânismul ei, pe lângă închinarea la idolul frumuseţii (mitul Afroditei face astăzi ravagii prin aceea că el reprezintă, în realitate, pe diavolul plăcerilor şi desfrânărilor fără frontiere, demon ce domină lumea), sărbătoarea de la 8 martie mai are un sens, ceva mai adânc şi bine ascuns. Autorul, evocat mai înainte, susţine, cu argumente, că iniţiatoarea sărbătorii, Clara Zetchin i-a dedicat această zi femeii revoluţionar şi a ales-o pe Estera din Vechiul Testament. Ba chiar este posibil ca, în anul 1910, sărbătoarea Purimului să fi căzut chiar pe 8 martie. Cine doreşte să se lămurească în detaliu, să revadă cartea Estera, din care va afla că, în luna Adar, a douăsprezecea a anului, ziua 13, din porunca regelui Artaxerxe, evreii au măcelărit 75.000 de perşi din elită, pe care îi considerau duşmani personali. A doua zi, au sărbătorit cu mare veselie această ucidere. Părintele Andrei Kuraev se întreabă: „Cum se poate sărbători o zi de măcel? Nici un popor din lume nu serbează o asemenea zi cu bucurie. Purimul – sărbătoare în special pentru copii ( unde se cântă, se joacă, iar Talmudul recomandă celor maturi chiar să bea băuturi spirtoase până nu mai deosebesc diferenţa dintre expresiile “blestemat fie Aman” şi “binecuvântat este Mardoheu”) este comemorarea unui masacru în care au murit poate mii de copii. Nu a fost o bătălie (cum încearcă unii să explice), în care şi evreii şi perşii să se lupte cu armele în mână, ci anume un măcel. […] Internaţionala a avut scopuri mondiale. Ea a avut ce spune lumii: că Purimul e sărbătoarea nimicirii duşmanilor, iar duşmanii Revoluţiei bineînţeles au fost nu numai capitaliştii, ci şi Biserica. În acest caz e lipsită oare de motivaţie presupunerea că în conştiinţa liderilor evrei ai Internaţionalei, mişcarea revoluţionară feminină se asocia cu Estera, iar 8 Martie – din obişnuinţă cu sărbătoarea Purim?” (Ce sărbătorim, de fapt, la 8 Martie?, pe site-ul Altermedia, la pagina postată pe 8. 03. 2007).

Câţi dintre români s-au gândit vreodată, dar mai ales în aceste vremuri de aşa zisă libertate, că celebrează „creştineşte”, în Postul Mare, cu jocuri, spirtoase, daruri, dezmăţ şi culpabilă bucurie, o sărbătoare străină, pătată cu sânge din belşug? Fac acest lucru fără să conştientizeze nici unul din sensurile sărbătorii respective. Sfântul Episcop Nicolae Velimirovici ne avertizează că această slăvire a frumuseţii feminine, cum ne amăgim noi că facem la 8 martie, este o grea cădere: „Dintre toate ispitele cu care omul are a se măsura în sine însuşi, frumuseţea este, oricum, cea mai anevoie de biruit. […] Căci frumuseţea este un gheţar de pe care se alunecă sigur în adâncul de foc” iar „concursurile moderne de Miss sunt […] în fapt, un comerţ abil disimulat cu prostituate” (Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 1, Sophia, Buc., 2002, p. 227). Că e frumuseţe revoluţionară, adică supradesfrânată, larg mediatizată şi comercializată, că e manipulare sentimentală, camuflată sub „ziua mamei” (mamele creştine nu s-au identificat niciodată cu feministele, nici sfintele muceniţe, nici cuvioasele care împodobesc calendarul creştin), că e profund păgână, că e străină şi antihristică, această neghină amară şi neagră, numită 8 Martie, face mult rău credinţei noastre ortodoxe. Care sunt duşmanii comuniştilor (deghizaţi în spirite postmoderne, în internaţionalişti democraţi etc.), ai ateilor şi apostaţilor contemporani? Hristos şi Biserica Lui. Noi, creştinii ortodocşi, am luat locul perşilor de altă dată. Şi dacă nu suntem măcelăriţi cu săbiile, în mod sigur suntem ucişi sufleteşte, lucru făptuit cu neegalată râvnă în comunism şi continuat în prezent cu mijloace sofisticate. Culmea prostiei noastre e şi culmea vicleniei duşmanilor noştri: ne-au format reflexe condiţionate, precum câinilor lui Pavlov, aşa încât, cum se apropie 8 Martie, dăm iama în magazine, florării şi restaurante, ni se dezlănţuiesc patimile trupeşti, facem foarte urât, precum păgânii bestializaţi. Ne secătuim postul, curăţirea sufletească, veselindu-ne de propria înfrângere, de propria nimicire. 8 Martie e un ritual cumplit în care, jucând, ne călcăm în picioare propriile suflete, slăvim moartea pe care ne-o administrează subtil vrăjmaşii noştri. Feminismul, ca vlăstar otrăvit al masono-iluminism-comunismului, e un fel de magie a ielelor pătrunsă în mintea femeilor creştine, năucind, prin contaminare, şi mintea bărbaţilor creştini, aşa de rău, încât toţi, de-a valma, îl uită pe Hristos, se dezbracă de viaţa veşnică şi se aruncă, robi, în braţele Satanei. Moşii noştri de acum un veac nu ar fi făcut aşa ceva nici dacă ar fi fost ameninţaţi cu moartea. Noi, însă, de bunăvoie şi cu plăcere beteagă, ridicăm imne Satanei prin discoteci, taverne şi birturi. Numai biciul lui Hristos ne mai poate trezi! Doamne, atinge-ne acum, ca să ne mai rămână timp de revenire!

sursa: Ioan Enache ( credinta-ortodoxa.ro, 5 aprilie 2007)