Duminica Fiului Risipitor; “…acolo am şezut şi am plâns, când mi-am adus aminte de Sion“



La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion.
În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre.
Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: „Cântaţi-ne nouă din cântările Sionului!”
Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?
De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!
Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele.
Adu-ţi aminte, Doamne, de fiii lui Edom, în ziua dărâmării Ierusalimului, când ziceau: „Stricaţi-l, stricaţi-l până la temeliile lui!”
Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ţi va răsplăti ţie fapta ta pe care ai făcut-o nouă.
Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră.

 
fiulrisipitor-doarortodox (1)Ev. Luca 15, 11-32 Şi a zis: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

“In a treia Duminica din perioada pregatirii pentru Post, auzim parabola Fiului Risipitor (Luca XV, 11-32). Impreuna cu imnurile cantate in aceasta zi, parabola ne dezvaluie timpul pocaintei ca fiind intoarcerea omului din exil. Fiul risipitor, ni se spune, a plecat intr-o tara indepartata, cheltuind toti banii pe care ii avea.intoarcerea-fiului-risipitor-doaror

O tarã îndepãrtatã! Aceastã definitie a conditiei noastre umane, pe care trebuie sã ne-o asumãm si sã ne-o impropriem atunci când începem sã ne apropiem de Dumnezeu, este unicã. Un om care nu a trecut niciodatã prin acesta experientã, fie ea chiar si foarte scurtã, care nu a simtit niciodatã cã este înstrãinat niciodatã de Dumnezeu si de adevãratã viatã, nu va întelege niciodatã care este esenta crestinismului. Si acela care se simte perfect “acasã” în aceastã lume si în viata ei, care niciodatã nu a fost atins de dorinta dupã altã Realitate, nu va întelege ce este pocãinta.

Pocãinta este adesea identificatã cu o însiruire rece si “obiectivã” a pãcatelor si a greselilor, ca un act de pledoarie pentru vinovãtie în fata unei acuzatii juridice. Spovedania si dezlegarea de pãcate sunt privite ca fiind de naturã juridicã, dar ceva esential este omis, ceva fãrã de care nici spovedania si nici dezlegarea de pãcate nu au nici o semnificatie sau putere realã. Acest “ceva” este chiar sentimentul de înstrãinare de Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, de la adevãrata viatã creatã si datã de Dumnezeu.

Este usor, într-adevãr, sã mã spovedesc cã nu am postit în zilele rânduite, cã nu mi-am fãcut rugãciunile sau cã m-am mâniat. Este un lucru diferit, totusi, acela de a realiza dintr-o datã cã am pângãrit si cã mi-am pierdut frumusetea sufleteascã, cã sunt departe de adevãrata mea viatã, de adevãrata mea casã, si cã ceva pretios, frumos si curat a fost rupt fãrã sperantã în structura intimã a existentei mele. Aceasta si numai aceasta este pocãinta, dorinta adâncã de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recãpãta cãminul pierdut. Eu am primit de la Dumnezeu bogãtii minunate: mai întâi viata si posibilitatea de a mã bucura de ea, de a o umple de sens, de dragoste si cunoastere; apoi – în Botez – noua viata a lui Hristos Însusi; darul Sfântului Duh, pacea si bucuria Împãrãtiei vesnice. Am primit cunoasterea lui Dumnezeu si, prin El, cunoasterea întregii Creatii si puterea de a fi Fiul lui Dumnezeu. Si pe toate acestea le-am pierdut, pe toate acestea le risipesc în tot timpul, nu numai prin “pãcatele”, “greselile” personale, ci prin pãcatul pãcatelor: îndepãrtarea dragostei mele de la Dumnezeu, preferând “tara îndepãrtatã” în locul minunatei Casei a Tatãlui.

Dar Biserica este aici ca sã îmi aminteascã de ceea ce am pãrãsit si am pierdut. Si asa cum ea îmi reaminteste, îmi amintesc si eu: “de la pãrinteascã slavã a Ta depãrtându-mã neîntelepteste“, spune Condacul acestei zile, “întru rãutãti am risipit bogãtia care mi-ai dat. Pentru aceasta glasul desfrânatului aduc tie: Gresit-am înaintea Ta, Pãrinte Îndurate!“. Si atunci, când îmi amintesc, gãsesc în mine dorinta si puterea de a mã reîntoarce: “… mã voi întoarce la Tatãl Meu, plângând cu lacrimi: primeste-mã ca pe unul din slujitorii Tãi“. O particularitate liturgica a acestei “Duminici a Fiului Risipitor” trebuie mentionata aici in mod special. La utrenia de Duminica, dupa solemnul dar veselul Psalm al Polieleului, cantam Psalmul 136:


Acesta este Psalmul instrainarii. El era cantat de evrei in captivitatea lor babilonica, pe cand se gandeau la orasul sfant al Ierusalimului. El a devenit totdeauna cantecul omului atunci cand realizeaza indepartarea sa de Dumnezeu si, realizand aceasta, devine om din nou: ca unul ce nu poate fi niciodata deplin satisfacut de nimic in aceasta lume cazuta, care prin structura si vocatie este un pelerin al Absolutului.Acest Psalm va fi cantat inca de doua ori, in ultimele doua Duminici, inainte de inceperea Postului. El ne infatiseaza Postul insusi ca pelerinaj si pocainta – ca reintoarcere”.
(din: Pr. Al. Schmemann, “Postul cel Mare“, Editura Doris, Bucuresti, 1998 )

La Râul Babilonului

De Parintele Serafim Rose (martie 1965)

“La raul Babilonului, acolo am sezut si am plans cand ne-am adus aminte de Sion“

“In aceste cuvinte ale Psalmului specific Postului Mare, noi, crestinii ortodocsi, Noul Israel, ne amintim ca suntem in exil. Pentru ortodocsii rusi, alungati din Sfanta Rusie, psalmul are un inteles aparte; dar toti crestinii ortodocsi, la randul lor, traiesc in exil in lumea aceasta, tanjind sa se intoarca in patria lor adevarata, Imparatia Cerurilor. Pentru noi postul mare este o perioada de exil randuita pentru noi de maica noastra, Biserica, pentru a pastra nestirbita amintirea Sionului de care ne-am indepartat atat de mult. Ne-am meritat exilul si avem si mare nevoie de el din cauza pacatoseniei noastre atat de mari. Numai prin durerea exilului, pe care ne-o amintim postind, rugandu-ne si pocaindu-ne in aceasta perioada, ramanem cu mintea atintita spre Sionul nostru.

“De te voi uita Ierusalime…“

Slabi si cuprinsi de uitare, chiar in cadrul Postului Mare traim ca si cum Ierusalimului nu ar exista pentru noi. Ne indragostim de lume, Babilonul nostru; suntem sedusi de preocuparile frivole ale acestui “pamant strain“ si neglijam slujbele si randuiala Bisericii care ne aduc aminte de adevarata noastra patrie. Si mai rau inca, ii iubim pe cei care ne inrobesc – pentru ca pacatele noastre ne inrobesc, cu siguranta mai mult decat oricare alt stapan omenesc – si in slujba lor petrecem in trandavie zilele pretioase ale postului cand ar trebui sa ne pregatim sa intampinam Rasaritul Noului Ierusalim: Invierea Domnului nostru Iisus Hristos.

Mai e timp; trebuie sa ne amintim de adevarata noastra patrie si sa plangem pacatele care ne-au indepartat de ea. Sa punem la inima cuvintele Sfantului Ioan Scararul: “Exilul inseamna instrainarea de toate pentru a tine mintea nedespartita de Dumnezeu. Exilul iubeste si produce plansul neincetat“. Exilati din rai, trebuie acum sa ajungem sa fim exilati fata de lume, daca nadajduim sa ne intoarcem in rai.

Aceasta putem face petrecand aceste zile in post, rugaciune, instrainare de lume, frecventare a slujbelor Bisericii, varsand lacrimi de pocainta, pregatindu-ne astfel pentru sarbatoarea bucuriei care va incheia aceasta perioada a exilului; si dand marturie tuturor celor care apartin acestui “pamant strain” de amintirea acelei si mai mari sarbatori a bucuriei care va fi cand Domnul nostru Se va intoarce sa-Si ia poporul in Noul Ierusalim, de unde nu va mai fi exilat, pentru ca acesta va fi vesnic”.

DoarOrtodox

Reclame

Triodul / Postul Mare


Sf Zosima _Sf Maria Egipteanca

Necesitatea postirii ca pregătire trupească şi sufletească pentru întâmpinarea praznicului Învierii Domnului şi de folos pentru mântuire a apărut încă din Biserica primară. Însă durata acestui post al Păresimilor s-a stabilit treptat:

S-a pornit iniţial de la câteva zile de postire (dat fiind faptul că primii creştini erau permanent într-o stare de trezvie, aşteptând Parousia – A Doua Venire a Domnului – încă de atunci);

S-a continuat cu generalizarea „postului Săptămânii Mari” (la sfârşitul sec. III);

Apoi generalizarea practicii Postului Paştelui de 40 de zile, în lumea creştină, pe lângă postul Săptămânii Mari (sec. IV), rămas distinct;

(cf. cu Epistolele festale ale Sfântului Atanasie cel Mare, scrise în perioada 329 – 347).

Extinderea perioadei de postire s-a făcut atât din râvna credincioşilor, cât şi în conformitate cu necesităţile vremii, pe măsura ieşirii Bisericii din perioada persecuţiilor şi ca o dorinţă a creştinilor de a nu se lăsa copleşiţi de „duhul lumii”.

Triodul („carte rituală creştină cuprinzând cântările şi rugăciunile din cele zece săptămâni dinainte de Paşti”, dar şi perioadă liturgică pregătitoare pentru sărbătorirea Paştelui) a fost stabilit ca perioadă de timp şi ca slujbe (conţinut) tot în mod treptat, pornind de la Săptămâna Mare (a Patimilor). Dintre imnografii care au contribuit la compunerea de imne (condace, tropare, canoane, stihiri) ale Triodului, amintim pe:
Sfântul Roman Melodul (sec. VI – VII)

Sfântul Sofronie al Ierusalimului (sec. VII)
Sfântul Andrei Criteanul (sec. VIII)
Sfântul Ioan Damaschinul (sec. VIII)
Sfântul Cosma din Maiuma (sec. VIII)
Sfântul Teodor Studitul (sec. IX) – autor, printre altele, al „triodelor”, canoane cu trei ode, de la care vine numele Triodului
Monahia Casiana
Simeon Metafrastul, Nichifor Vlemidis (sec. X – XI) ş.a. (unii rămaşi anonimi).

Triodul (conţinutul său) a fost încheiat în sec. XII, primind unele mici modificări şi completări până în sec. XV (şi anume: în sec. XIV s-a adăugat închinarea unei duminici Sfântului Grigorie Palama, spre exemplu; în sec. XV – Prohodul Domnului, la Sâmbăta Mare).

„În fine, definitiv fixat prin prima sa tipărire la Veneţia în anul 1522, Triodion-ul grec original n-a mai cunoscut până în zilele noastre noi modificări. El nu este totuşi doar un vestigiu istoric, ci rămâne expresia cea mai izbitoare a spiritualităţii liturgice ortodoxe în acelaşi timp dinamice şi fidele faţă de originea ei. Zelul duhovnicesc nu se va mai exprima de acum înainte prin creaţia imnografică, ci prin smerita ascultare faţă de tradiţie şi prin aprofundarea acestui tezaur care reflectă peste zece secole de experienţă ascetică şi liturgică.” (Ieromonah Makarios Simonopetritul, „Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic”, ediţia a doua, Deisis, Sibiu, 2003, traducere diac. Ioan I. Ică jr)

Duminicile Triodului (trei pregătitoare şi şapte de post propriu-zis, între care prima este „a brânzei” şi ultima este Săptămâna Mare):

  1. Duminica Vameşului şi a Fariseului;
  2. Duminica Fiului Risipitor;
  3. Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi; (a Lăsatului sec de brânză)
  4. Duminica Izgonirii lui Adam din Rai; (a Lăsatului sec de brânză)
  5. Duminica Ortodoxiei; (prima din Postul Mare)
  6. Duminica Sfântului Grigorie Palama;
  7. Duminica Sfintei Cruci;
  8. Duminica Sfântului Ioan Scărarul;
  9. Duminica Mariei Egipteanca;
  10. Duminica Floriilor.

  • DUMINICA SFINTEI ÎNVIERI A DOMNULUI (SFINTELE PAȘTI)

(material prelucrat după Ieromonah Makarios Simonopetritul, „Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic”, Deisis, 2003)
Autor: Prof. Religie Mirela Șova

doar ortodox church102