Doi vrednici slujitori şi mari bărbaţi ai Bisericii – Iustinian Chira Arhiepiscopul şi Teofil Părăian Arhimandritul şi Duhovnicul… 


IPS Iustinian Chira

De fiecare dată când auzim şi aflăm că a (mai) trecut cineva la veşnicele şi cereştile lăcaşuri ar trebui să ne revenim şi să ne trezim, la realitate, ca dintr-un somn adânc!… Da, momentul/evenimentul morţii cuiva ar trebui să fie, pentru noi, pentru fiecare dintre noi, prilej de serioasă introspecţie şi de adâncă meditaţie, altfel spus, un eveniment ca acesta să ne pună, la modul foarte serios, pe gânduri!…

Nu degeaba, toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii (ne) îndeamnă să avem, pururea, gândul, mintea şi cugetul la moarte – ca fiind dascălul cel mai înţelept ce ne poate (re)aduce, pe fiecare dintre noi, la viaţă, la adevărata viaţă, la adevărata stare, la autentica vieţuire!…

parintele Teofil Paraian - Sambata de Sus

Bunăoară, iată, luni – 29.10.2018 am comemorat împlinirea a nouă ani de la săvârşirea din această viaţă, pământească şi vremelnică, la vârsta de 80 de ani, a Părintelui nostru Arhimandrit Teofil Părăian iar marţi – 30.10.2018 l-am pomenit, cu toţii, pe Părintele nostru Arhiepiscop Iustinian Chira al Maramureşului şi Sătmarului, căci au trecut doi ani de la trecerea sa în lumea îngerilor, la vârsta pământească de 95 de ani!…

Ce bărbaţi, ce slujitori, ce Părinţi, ce Duhovnici, amândoi, curaţi, şi la minte şi la suflet şi la trup, curajoşi, responsabili şi asumaţi, slujitori, loiali şi devotaţi ai Bisericii, cinstitori ai lui Dumnezeu şi iubitori de oameni, ajungând, astfel, iubiţi de oameni!…

Ce aveau, în comun, aceste două mari personalităţi ale Bisericii, Neamului şi Poporului nostru: 

– Întâi de toate, de Dumnezeu se temeau şi de oameni le era ruşine;

– Poate şi din acest motiv erau foarte iubiţi de tineri şi, nu numai;

– Apoi erau foarte sinceri, extremi de sinceri şi deosebiţi de curajoşi, aveau autoritate, fraţilor, autoritatea Duhului, aceea părintească, patericală, scripturistică şi filocalică;

– Toată viaţa lor venerabilă şi-au dedicat-o slujirii, propovăduirii, mărturisirii, făptuirii, postirii, rugăciunii, sfinţirii, desăvârşirii şi mântuirii, lor şi a poporului lui Dumnezeu cel dreptcredincios, şi în ce vremuri, împrejurări sau condiţii!…

– Monahi de vocaţie, amândoi, slujitori de calibru amândoi, apologeţi, solizi şi rezistenţi, amândoi, născuţi nu prefăcuţi, şi-au înţeles, dintru început, vocaţia, condiţia, poziţia, statutul, locul, rolul şi rostul lor, în Cetatea cea Duhovnicească, Sfinţită şi Sfinţitoare a Bisericii, purtându-se după cum le era vorba, sau, mai corect spus, după cum le era cuvântul, cel dres cu sare, plin de viaţă, de conţinut şi de adevăr, cuvânt cu putere multă, rostit, în tot locul şi în tot ceasul, cu timp şi fără timp, vorbind, glăsuind după cum le era portul, simplu, curat, charismatic şi autentic!… 

Câţi dintre noi nu-i plângem şi-i regretăm astăzi, fiindcă ei aveau darul, calitatea, capacitatea, puterea şi talantul de a ne demorţi, de a ne trezi, de a ne deştepta, de a ne (re)articula, (re)aduce şi (re)aşeza într-u firea noastră cea normală, sănătoasă, veritabilă şi unică ce ne poate (re)uni pe noi, sărmanii, cu Hristos – Marele Dumnezeu!…

Câţi dintre noi nu am căzut, copleşiţi, sub omoforul şi epitrahilul lor, ridicându-ne, din păcat şi de acolo, cu totul alţii, adică cei care trebuia sau ar trebui să fim – oameni, fiii Celui Preaînalt, care ne-am apropiat de El cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, dar şi cu încredere, nădejde, bucurie şi fericire, primite de la aceşti doi luceferi învredniciţi/înveşniciţi în constelaţia spirituală a Bisericii noastre Ortodoxe, Româneşti şi Universale – Cea Una, Sobornicească şi Apostolică, căci Cuvioşii Părinţi Iustinian şi Teofil au mărturisit „un Domn, o credinţă, un botez!…”

Aşadar, mi-ar plăcea să cred, cu toată convingerea, că noi, toţi fiii lor duhovniceşti, vom duce mai departe, dincolo de opera lor scrisă, audio, foto sau video, de predicile, meditaţiile, discursurile şi conferinţele lor, duhul lor, felul lor de a fi, modul lor de se purta şi raporta, atât la Dumnezeu cât şi la semenii sau fraţii lor; altfel spus: vom fi şi noi, la fel ca ei, cu dragoste, înţelegere, milă, empatie, răbdare şi atitudine părintească, cu omul, dar şi cu fermitate şi intransigenţă, când era vorba de păcat, patimă, viciu şi corupţie spirituală!…

Cu alte cuvinte, m-aş bucura să ştiu că am luat, cu toţii, de la cei doi Părinţi Duhovniceşti, cele mai frumoase virtuţi, cele mai curate intenţii şi cele mai sincere fapte sau realizări, ei fiind, până la urmă, în toată viaţa lor, nişte oameni sinceri, oneşti, fermi, corecţi, normali, naturali şi fireşti sau, mai mult decât atât, nişte făclii şi faruri luminătoare, călăuzitoare, povăţuitoare şi îndrumătoare, lipsite de viclenie, ipocrizie şi făţărnicie; de aceea, în unele situaţii, conjuncturi sau împrejurări, erau destul de incomozi şi de nonconformişti însă pentru ei nu avea deloc importanţă acest aspect fiindcă erau incoruptibili, necoruptibili, nesabotabili şi neşantajabili; De ce? Pentru că la ei cuvântul era cuvânt, da era da şi nu era nu, vorba era faptă şi fapta era iscusinţă, pricepere, inteligenţă şi înţelepciune; raţiunea era sănătoasă, inima era bună iar trupul şi spiritul erau viguroase, fortificate şi consolidate, cu harul şi darul rugăciunii, ascezei, înfrânării, sărăciei de bună voie şi ascultării – de Dumnezeu, de Sfânta Scriptură, de Pravila, Rânduiala şi Canoanele Bisericii precum şi de Stareţul şi Duhovnicul lor; ei nu se jucau cu aceste lucruri, oameni buni! A se lua aminte la acest lucru!…

Altfel spus,ei avea şi purtau, neîncetat şi neîntrerupt, viaţa, vieţuirea, purtarea, comportamentul şi lumina îngerescului chip, fiind călugări autentici şi monahi adevăraţi, plini de roadele Harului Duhului Sfânt în ei, datorită seriozităţii, sacrificiului, efortului, muncii, perseverenţei şi tenacităţii lor în cele duhovniceşti, morale şi spirituale, în cele călugăreşti, teologice şi bisericeşti!…

În altă ordine de idei, în concluzie şi încheiere, insist, totodată, asupra faptului că, noi, toţi, ucenicii, fiii lor duhovniceşti, urmaşii lor spirituali şi, nu numai, suntem, cu toţii, chemaţi să luăm aminte la viaţa, vieţuirea, trecerea şi petrecerea lui în sau prin această lume!…

În momente ca acestea, oameni buni, trebuie să ne gândim, profund, serios şi responsabil, la felul şi modul în care trecem, petrecem îi petrecem şi ne petrecem noi, fiecare, dintre noi, în şi prin această viaţă, de pe acest pământ!…

În asemenea clipe este bine să ne aducem aminte de cuvântul: „după faptă (după viaţă) şi răsplată!”

Să ne întrebăm, la modul cel mai sincer: la ce folos atâta agitaţie, atâta stres, atâta contorsionare, atâta rigiditate, atâta tensiune şi presiune, zilnică, cotidiană, mundană, la ce folos, fraţilor, la ce folos?!…

Latinii spuneau: „carpe diem!” – „trăieşte clipa!” Noi, creştinii, trebuie să spunem: „preţuieşte clipa!”, fiecare clipă şi fiecare moment, orice întâlnire, oriunde şi oricând, cu fratele, cu colegul, cu vecinul şi cu semenul nostru, orice moment, orice stare, orice şansă sau oportunitate, ca fiind unică, prima şi ultima, deci irepetabilă şi, cine ştie, poate chiar ultima, căci nu suntem noi stăpânii vieţii şi nici ai morţii!…

Prin urmare sau, altfel spus, să fim cu mare luare aminte, cum trecem, cum petrecem, cum îi petrecem, pe toţi aceştia şi cum ne petrecem, în această viaţă şi prin această lume, (de) limitată, vremelnică, provizorie, tranzitorie şi temporară, bine ştiind că „cetatea/împărăţia noastră nu este aici, pe pământ, ci, dincolo, în cer, aşteptându-o pe cea care va să vină/va să fie!…”

Dacă nu vom face astfel, oameni buni, vom regreta, mai devreme sau mai târziu şi, mai mult decât atât, aşa, vom pierde, totul, mai devreme sau mai târziu şi acest lucru va fi unul, fatal, letal şi, totodată, unul extrem de dureros!…

Aşadar, haideţi fraţilor, să fim cu multă băgare de seamă, atunci când ne întâlnim cu cineva: să-l privim bine şi, cu mult drag şi cu aleasă dragoste, aşa după cum procedau şi aceşti doi mari Părinţi îmbunătăţiţi, indiferent cine este, cine a fost sau cine va fi, să ne bucurăm de orice întâlnire cu oricine, ca într-o zi de mare praznic şi (de) aleasă ori minunată sărbătoare, să apreciem şi să trăim toate aceste momente ca pe nişte daruri de mare folos, pline de câştig şi de fericire căci, cine ştie, poate mâine, tu nu îl vei mai putea întâlni pe el şi el nu te va (mai) putea vedea sau privi pe tine!…

Fiindcă, totuşi, de câte ori, nu ni se întâmplă, să ne fie atât de dor de cineva şi, să nu ne mai putem petrece cu el deloc, decât în poveşti şi povestiri, amintiri, ipostaze şi fotografii, şi, pur şi simplu, ne apucă amarul, tristeţea, jalea şi supărarea!…

Da, îmi veţi reproşa că sunt foarte pesimist, sumbru şi sceptic şi aveţi tot dreptul să o faceţi, dar, din păcate, este atât de real(ist) ce vă spun eu, aici şi acum, şi, în acelaşi timp, este atât de adevărat, mult prea şi tare sau foarte adevărat!…

De asemenea, vreau, acum, în încheierea acestei meditaţii comemorative, să vă mai spun şi să vă mai rog ceva: Haideţi, în sfârşit, oameni buni, să-i preţuim, să-i cinstim şi să-i apreciem (sau admirăm) pe fraţii, semenii, părinţii, eroii şi duhovnicii noştri câtă vreme sunt, aici, în viaţă, cu noi, contemporani cu noi, vieţuitori şi pătimitori, cu noi (sau pentru noi), nu după ce au plecat dintre noi sau de la noi!…

Apropo, până la urmă, nici nu mai ştiu cine a plecat, de fapt, primul (primii): ei, de la noi sau dintre noi ori noi de la ei şi, dintre ei!…

Ca atare, mare atenţie, în ce categorie şi ipostază ne situăm ori ne aflăm noi, aici şi acum!…

Prin urmare, oameni buni, ce faci ţi se face, adică, cum treci şi cum îi petreci aşa (ne) vom petrece şi noi!…

Pe cei plecaţi, dincolo, în frunte cu Părinţii noştrii – Iustinian Arhiepiscopul – Omul Rugăciunii şi al Bunătăţii şi Teofil Arhimandritul şi Duhovnicul – Omul Bucuriei şi al Filocaliei, Dumnezeu să îi odihnească iar pe noi, cei, încă, rămaşi, (pe)aici, Dumnezeu să ne întărească şi, să ne mântuiască!…

Stelian Gomboş

DoarOrtodox

Reclame

Despre concepţia şi viziunea Părintelui Arhimandrit Gavriil Stoica cu privire la Părintele duhovnicesc şi importanţa acestuia în viaţa creştinului, acum la împlinirea a zece ani de la mutarea sfinţiei sale la veşnicele lăcaşuri …


Arhimandritul-Gavriil-Stoica-un-monah-misionar-iubitor-de-virtuti-si-de-flori

Înainte de a intra în subiectul propriu-zis vom susţine că încă de la întemeierea credinţei creştine ne străduim să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!…

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Gavriil Stoica a trecut hotarul lumii acesteia, născându-se în viaţa cea veşnică şi cerească în noaptea de 25 spre 26 august, anul mântuirii 2008, adică în urmă cu zece ani. Fiind argeşean de origine, la 25 iunie anul 1953 tânărul Gheorghe a intrat ca frate şi vieţuitor în Mănăstirea Slănic, adică la vârsta de 17 ani, apoi a fost slujitor al mănăstirii domneşti – voievodale din Curtea de Argeş. Când se afla încă aici, a fost arestat în noaptea de 25 august anul 1964 (ce coincidenţă) de către autorităţile comuniste sub acuzaţia că distribuie cărţi de învăţătură creştină, în special ale marelui slujitor şi misionar, un alt argeşean, anume Părintele Nicodim Mândiţă. A devenit duhovnicul Mănăstirii de maici Zamfira – Prahova, la 1 august anul 1978 (aşadar, cu puţin timp în urmă a împlinit aici treizeci de ani de slujire mărturisitoare şi duhovnicie), unde iată, a rămas până la sfârşitul vieţii. A fost ucenic şi apropiat al vrednicului de pomenire şi amintire ori vestitului duhovnic – Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc de la Mănăstirea Techirghiol – Constanţa. Tot familia sfinţiei sale a odrăslit un alt slujitor vrednic al altarului bisericii noastre sfinte – adică fratele său după trup, în persoana Părintelui Ierodiacon Iustinian Stoica – fostul econom al Schitului Românesc Prodromul din Sfântul Munte Athos – Grecia. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că Părintele Gavriil a fost un apropiat şi de Părintele Arhimandrit Nicodim Dimulescu – Duhovnicul Mănăstirii Crasna – Prahova, tot un argeşan de origine.

Părintele Arhimandrit Gavriil Stoica s-a conturat şi s-a identificat în mintea şi în inima mea, prin câteva trăsături şi calităţi distincte: – în primul rând caracterul, onoarea şi demnitatea părintelui; după aceea cultura teologic – duhovnicească şi nu numai, cu care a fost înzestrat datorită muncii şi tenacităţii prea cuvioşiei sale; luciditatea şi spiritul său critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă spiritul de disciplină, în primul rând cu el însuşi, de rigoare academică, doctrinară, liturgică şi canonică revelată cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte coerent şi elevat în diferite împrejurări şi cu diferite ocazii; comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit şi unic, fiind foarte respectuos, accesibil şi deschis, chiar natura, spiritual şi, de ce nu, şi cu acut simţ al umorului, sănătos şi autentic, toate acestea ducând la descoperirea în persoana sa a eticii bunului simţ, pe care a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieţi şi care astăzi o întâlneşti tot mai rar!…

Părintele Gavriil Stoica a mai avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!… Totodată, sfinţia sa a fost unul dintre cei mai luminoşi şi mai învăţaţi călugări ai noştri, duhovnic aspru cu păcatul dar mereu blînd cu păcătosul, plin de harul păcii şi al bucuriei. Chiar dacă avea şi unele păreri pe care nu i le puteam împărtăşi, l-am apreciat mereu pentru felul în care ştia să-şi argumenteze opiniile şi să şi le spună simplu şi învăluindu-le în bunătate, spre a nu răni.

Şi, totodată sfinţia sa realiza faptul că păstorul duhovnicesc trebuie să arate în toate bună rânduială. Fiindcă în bună-cuviinţă stau toate chipurile unei purtări frumoase. Păstorul duhovnicesc îşi păzeşte buna cuviinţă în relaţiile sale când: – nu îşi neglijează îndatoririle sfinte şi apostolia sa; – când îşi aminteşte că trebuie să fie, oriunde şi oricând, un model creştin, când vorbeşte şi când tace; – când se conformează el însuşi responsabilităţilor care decurg din grija pentru conştiinţa turmei sale. Păstorul duhovnicesc care nu (se) neglijează şi îşi aminteşte cele ce se cuvin lui, aflându-se într-o adunare, nicidecum nu se va lepăda caracterul cuviincios, fiindcă acesta este cu neputinţă de îndepărtat de la el, deoarece nu îi îngăduie aceasta însăşi vrednicia preoţească, care este nedespărţită de cuvioşie. Chipul preoţesc de neschimbat îl constrânge pe preot să se armonizeze cu multă luare aminte şi atenţie cu relaţiile din obştea lui şi să îşi facă aceste relaţii cu multă prevedere. Mai întâi şi mai presus de toate, se armonizează caracterului sfânt ce i se impune. Trebuie să nu se arate în adunări fără vreo pricină impusă de slujirea lui, ori să le caute pe acestea cu tot dinadinsul, sau să se facă plăcut acestora. Trebuie să îşi facă relaţiile cu mulă chibzuinţă şi după o îndelungă şi atentă cercetare a petrecerii şi caracterului şi a cugetului persoanelor cu care urmează să aibă relaţii.

Dacă acestea sunt în aşa fel încât prietenia şi relaţia cu ele să îi aducă lui cinste şi bun renume, atunci poate să se împrietenească şi să intre în relaţie cu ele. Dar dacă, dimpotrivă, reputaţia acestora nu este bună ori sunt socotite de o moralitate îndoielnică, sau de un cuget stricat, sau de o petrecere şi vieţuire rău famate, atunci prietenia faţă de acestea şi relaţia cu ele cu cât este mai apropiată, cu atât este mai vătămătoare şi mai insultătoare. Aceasta ne învaţă pe noi Sfântul Apostol Pavel când zice: „Nu vă înşelaţi, căci vorbirile rele strică obiceiurile bune”[1]. Asemenea relaţii îl vatămă foarte mult mai ales pe preot, fiindcă, în împreună-petrecerea cu persoanele prost văzute din punct de vedere moral, pe nesimţite, se depărtează cuvioşia lui şi este prădată puţin câte puţin bogăţia bunei-cuviinţe preoţeşti, şi la urmă se va afla şi el gol de toată cinstea şi respectul din parte celor păstoriţi de el. Despre acest preot se poate spune, în chip foarte potrivit, cuvântul profetului Osea: „Şi alţii au mâncat puterea lui, iar el nu a ştiut”[2]. Prin urmare prietenia şi filiaţia duhovnicească se constituie a fi un criteriu indispensabil în vederea realizării şi desăvârşirii unei relaţii duhovniceşti, bazată pe încredere, deschidere şi dragoste reciprocă, ziditoare şi mult folositoare!…

În acest fel stând lucrurile, apreciat fiind în mod deosebit de către vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, Părintele Gavriil Stoica a fost toată viaţa drept ca bradul (şi la propriu şi la figurat), cu o voce baritonală, tunătoare, intrasingent dar totuşi cald şi cât se poate de uman în toate deciziile pe care le lua, mai cu seamă în problemele bisericeşti, spirituale şi duhovniceşti. Era cu o vitalitate remarcabilă pentru vârsta pe care oricum nu şi-o trăda, cu un simţ al umorului măsurat – aşa l-au cunoscut şi aşa îl vor purta permanent în inimă pe Părintele Gavriil toţi cei care au trecut pragul mănăstirii Zamfira. Fie din paginile revistelor “Lumea Monahilor” şi “Lumea Credinţei” ori a altor reviste bisericeşti, fie din emisiunile de la PAX TV sau din altele, fie direct din înălţimea amvonului, prezenţa cuvântătoare a venerabilului părinte era cuceritoare şi mult folositoare. Prin sinceritate, prin cultura sa duhovnicească, prin trăire dar mai ales printr-o neclintită voinţă în Mântuitorul Iisus Hristos, căci a voi şi a face în Domnul Iisus Hristos au fost două daruri, îndelung lucrate şi cultivate de către Părintele Gavriil Stoica. Şi acest lucru pentru că păstorul spiritual, ca să poată să-l ajute esenţial pe fiul său duhovnicesc şi să-şi împlinească misiunea sa ultimă trebuie să dispună de calităţi religioase, morale şi raţionale eminente, dăruit prin asceză slujirii lui[3].

Reprezentarea Domnului de către preot sau păstor în timpul exerciţiului slujirii sale aduce ca rezultat asumarea din partea lui a responsabilităţilor celor mai mari, ce impun mobilizarea tuturor puterilor şi a capacităţilor lui pentru realizarea deplinătăţii virtuţilor, prin urmarea lui Iisus Hristos „după măsura întrupării”[4]. Astfel, preotul ar putea să devină „modelul credincioşilor” şi „Evanghelie vie”, propovăduind prin personalitatea lui[5] caracterul izbăvitor şi mântuitor al vieţii în Iisus Hristos şi oferindu-se pe sine însuşi ca dovadă şi chezăşie că poruncile lui Iisus Hristos se pot înfăptui, împlini şi desăvârşi cu adevărat[6].

Într-o altă ordine de idei, Părintele Arhimandrit Gavriil Stoica a primt cu multă dragoste pe foarte mulţi tineri la sfat,  încurajându-i şi ajutându-i pe mulţi dintre studenţii teologi să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român.

Preacuviosul Părintele Arhimandrit Gavriil Stoica a fost un om al bucuriei, al seriozităţii şi discreţiei, un om care şi-a propus să înmulţească seriozitatea şi conştiinciozitatea şi credem că a reuşit cu prisosinţă. Darul deosebit al părintelui Gavriil de a vorbi şi mai ales de a aprofunda cuvintele Scripturii şi în special ale Noului Testament, precum şi a dogmelor şi a sfintelor canoane, preocuparea pentru cărţile fundamentale ale spiritualităţii ortodoxe, cum ar fi Patericul şi Filocalia, dar şi pentru textele liturgice cuprinse în cărţile de slujbă, l-au făcut să fie iubit şi în acelaşi timp să fie un părinte duhovnicesc cu autoritate şi discernământ.

Ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Gavriil a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruiere, mă (mai) gândesc că avem tendinţa, capcana ori ispita de a-i uita foarte repede pe aceşti oameni, sporiţi duhovniceşte şi îmbunătăţiţi din punct de vedere moral, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate căte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă, cu toate că ar trebui să ne aducem aminte „de mai marii noştri”!…

Prin urmare, cuvintele noastre sunt puţine şi neputincoase pentru a putea spune cât bine a făcut Părintele Gavriil Stoica, datorită ţinutei sale morale şi preoţeşti, a echilibrului şi înţelepciunii sale, a preocupărilor sale teologice şi cărturăreşti, a dragostei sale faţă de Dumnezeu şi (de) oamneni, a ataşamentului său faţă de ţara aceasta şi de Biserica strămoşească!…

Parcurgând viaţa şi biografia acestui părinte duhovnicesc constat, cu uimire şi admiraţie, tăria lui de caracter şi verticalitatea cu care a fost înzestrat acest contemporan al nostru în faţa căruia noi nu suntem altceva decât nişte oameni supuşi vremurilor acestui veac!…

Se cuvine aşadar, să-i aducem prinos de cinstire şi de recunoştinţă rugându-ne lui Dumnezeu să-l răsplătească cu harul şi cu dragostea sa cea nemărginită acolo, în locaşurile cele cereşti, în lumina cea neînserată a Slavei Sale!…

În încheiere, deci, voi susţine cu toată tăria că eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhimandrit Gavriil Stoica – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23).

Această personalitate duhovnicească şi benucuvântată, cu alte cuvinte, este una de referinţă în cadrul Bisericii şi spiritualităţii noastre autentice, care ar trebui să fie cunoscută, recunoscută şi apreciată pentru totdeauna, de către toţi cei ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!…

 

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! 

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!…

Cu aleasă  preţuire şi deosebită recunoştinţă,

Dr. Stelian Gomboş 

 

https://steliangombos.wordpress.com/ 

[1] I Cor. 15, 33

[2] Os. 7, 9

[3] Sf. Vasile cel Mare, Regulile vieţii monahale 22, PG 13, 1409 a.

[4] Extensiunea termenilor, 43, PG 31, 1028 b c.

[5] Χρυσόστομος Γιαλούρης, Εισήγηση στο Β’ Ιερατικό Συνέδριο των κληρικών, Αθήνα, 1961, p. 33.

[6] Cf. Extensiunea termenilor, 43, PG 31, 1028 b.

doar ortodox 12



Despre pedepse


Cuviosul Stareţ Teodor de la Sanaxar            (1719-1792)

[…] Părintele Teodor nu-i lăsa lipsiţi de povăţuire nici pe mirenii care o cereau de la el. Odată, au venit la el în mănăstire câţiva domni ca să ceară binecuvântare şi îndrumare duhovnicească. Printre altele, au întrebat:

„Ce să facem, părinte sfinte, cu slugile noastre care au nărav rău? Credem că e păcat să le pedepsim, fiindcă în Sfânta Scriptură se spune: care va vrea să fie cel dintâi între voi, să le fie tuturor slugă (Mc.10,44), şi: tot cel ce se smereşte va fi înălţat (Lc. 18,14). De aceea, credem că noi, domnii, trebuie să fim faţă de slugile noastre ca nişte părinţi faţă de copiii lor şi să nu le batem, chiar dacă-s vinovate.”

La acestea, părintele Teodor le-a răspuns:

„Bună rânduială aveţi că în treburile duhovniceşti vă străduiţi să cereţi povaţă. Sfânta Scriptură are multe înţelesuri: cel după literă, cel alegoric şi cel istoric, pe care nu toţi le pot pătrunde. Nici o prorocie din Scriptură nu se poate înţelege de la sine, fiindcă niciodată n-au fost rostite prorociile din voie omenească, ci le-au rostit oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu mişcaţi de Duhul Sfânt (v. II Pt. 1, 20-21). Dregătorul împărătesei Etiopiei, citind cartea Prorocului Isaia, nu ar fi priceput ce citeşte dacă nu l-ar fi învăţat Filip, Sfântul Apostol al lui Hristos. Aşa şi vouă vă zic, prieteni: bine este că întrebaţi cum să vă purtaţi cu acele slugi ale voastre care au nărav rău. Ascultaţi, aşadar, ce spun despre aceasta Sfinţii Părinţi.

Dacă năravurile rele nu ar fi îndreptate şi cei ce nu vor să se îndrepte nu ar fi pedepsiţi, oamenii buni nici nu ar mai putea trăi pe lume, după cum cugetă despre aceasta Sfântul Ioan Gură de Aur în omiliile sale. Acesta zice: „Dacă nu ar fi stăpânire în obştea oamenilor şi supuşii nu s-ar teme de ea, s-ar strica şi casele, şi cetăţile, şi noroadele nu s-ar mai îmblânzi de frica pedepsei, ci oamenii s-ar nimici unii pe alţii, mâncându-se între ei – bogatul pe cel sărac şi puternicul pe cel slab.” (Cuvânt către norodul din Antiohia). În cărţile Împăraţilor se aminteşte că arhiereul Eli a fost pedepsit aspru de Dumnezeu pentru faptul că nu şi-a pedepsit trupeşte fiii pentru faptele lor cele dezmăţate, deşi cu vorba îi certa mult. Şi Hristos Mântuitorul, Care este pilda de vieţuire pentru toţi, deşi a zis: sunt bând şi smerit cu inima, uneori întrebuinţa şi asprimea. Astfel, râvnind pentru slava casei lui Dumnezeu, i-a gonit din templu pe neguţătorii cei fără de rânduială, făcând bici din funii. Şi stând de vorbă cu ucenicii Săi folosea uneori cuvinte line, iar alteori aspre: o dată, de pildă, l-a fericit pe Apostolul Petru: fericit eşti, Simoane, fiul lui Iona (Mt. 16,17) şi a făgăduit să întemeieze Biserica pe mărturisirea lui, iar nu după multă vreme l-a mustrat aspru: mergi înapoia mea, satană, sminteală îmi eşti! Altă dată le-a zis tuturor: acum şi voi sunteţi nepricepuţi ( Mt. 15,16). Aduceţi-vă aminte şi de cuvintele Sfântului Apostol Iuda: pe unii miluiţi-i cu dreaptă socotinţă, iar pe alţii mântuiţi-i prin frică (1,22).

În Omiliile la întâiul capitol despre Galateni, Sfântul Ioan Gură de Aur grăieşte nu numai către păstorii duhovniceşti, ci şi către lumeştile stăpâniri: „Dacă învăţătorul se poartă blând cu ucenicii atunci când e nevoie de asprime faţă de ei, nu e învăţător, ci pierzător şi vrăjmaş al lor.” Aşadar pedeapsa trupeasă nu încalcă smerenia creştinească dacă este folosită cu dorinţa de a îndrepta, nu din răzbunare şi patimă răutăcioasă.

Aduceţi-vă aminte ce s-a întâmplat în vremea marelui cneaz Vladimir, celui întocmai cu Apostolii. Atunci când, după primirea Sfântului Botez, acesta a început să fie peste măsură de milostiv cu norodul său, lăsând deoparte orice asprime, a urmat în norod tulburare mare, fiindcă oamenii buni nu mai puteau trăi din pricina celor răi. Aceasta l-a împins pe Sfântul cneaz Vladimir să repună în drepturi asprimea legilor.

Atunci când doctorul îi taie omului o mână putredă sau un picior putred, nu-l dă pierzării, ci îi reface sănătatea: aşa trebuie să cugetăm şi cu privire la pedepsirea celor vinovaţi.”

După încheierea acestei discuţii, nobilii au ieşit de la părintele Teodor cu nedumeririle dezlegate şi cu pace în suflet.

Viaţa şi învăţăturile Sf. Teodor de la Sanaxar, ed. Sophia 2011

Arhimandritul Ioanichie Grădinaru şi mărturisitorul Dumitru Iliescu Palanca


Arhimandritul Ioanichie Grădinaru

Născut la 1 mai 1907, în Văculeşti, lângă Dorohoi, şi într-o familie de agricultori, de mic copil, lui Ioan Grădinaru îi plăcea să meargă la Mănăstirea Gorovei, din apropiere. La 15 ani, el s-a hotărât să intre în viaţa monahicească, pentru care la 5 decembrie 1922, cu o boccea în spate, a ajuns la Mănăstirea Neamţ. Timp de nouă ani de zile a făcut ascultare de frate la vite, trapeză, bucătărie, la paracliserie, la arhondaricul mănăstirii. Niciodată nu se împotrivea, nu vorbea, nu cârtea pentru ascultare sau mâncare.

În 1925, stareţul mănăstirii l-a trimis la seminar. În decembrie 1931 a fost tuns în monahism, primind numele de Ioanichie, iar după absolvirea Facultăţii de Teologie, la 8 septembrie 1934, a fost hirotonit ierodiacon. Un an mai târziu a fost numit diacon slujitor la Mănăstirea Agapia. Aici a fost remarcat de mitropolitul Moldovei, care l-a chemat să slujească la catedrala din Iaşi şi să ocupe postul de veştmântar, apoi de eclesiarh. La sfatul mitropolitului a urmat cursurile Facultăţii de Drept, iar în 1944 a fost hirotonit preot.

Prin comportament şi modul de viaţă, părintele Ioanichie s-a dedicat trăirii duhovniceşti, slujind la catedrala din Iaşi timp de 33 de ani. Întotdeauna a manifestat dragoste, prin milostenie faţă de toţi nevoiaşii, apoi, prin viaţa sa în rugăciune, de slujire, de meditaţie şi de dăruire totală pentru biserică şi Cuvioasa Parascheva, lângă care se afla permanent, s-a dovedit un exemplu pentru semenii săi. La 7 aprilie 1970, părintele Ioanichie s-a mutat la Domnul, fiind înmormântat în cimitirul mănăstirii sale de metanie.

Părintele Dumitru Iliescu Palanca, mărturisitorul

Provenit dintr-o familie de agricultori din satul Palanca, comuna vâlceană Nemoiu, şi născut în 1903, tânărul Dumitru Iliescu a urmat cursurile Seminarului Teologic de la Râmnicu Vâlcea, apoi de la Roman. În 1929 a fost numit preot la parohia Olteniţa suburbană, unde a depus eforturi mari pentru refacerea bisericii, una dintre cele mai frumoase din stânga Dunării, întemeierea unui cămin cultural sub patronajul Sf. Nicolae, cu bibliotecă şi sală de festivităţi, şi a organizat şezători şi serbări cultural-artistice pentru aducerea tineretului cât mai aproape de altar. Părintele Dumitru a fost alături de credincioşii săi atunci când s-a implicat pentru introducerea curentului electric în localitate şi amenajarea unui dispensar medical. Între 1932-1936 a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Chişinău, susţinându-şi licenţa cu distincţia „Magna cum laude“.

În 1938 a fost numit profesor şi director al Seminarului Teologic din Curtea de Argeş, însă pentru puţin timp, deoarece s-a transferat la Seminarul monahal de la Cernica.

În 1940 a fost numit la Biserica Stavropoleos, care timp de 40 de ani fusese închisă. Cu multă răbdare şi ajutat de un grup de credincioşi, părintele Dumitru a pornit la restaurarea acestui frumos aşezământ de rugăciune din centrul Capitalei, deschizându-l de praznicul Sf. Nicolae din 1940.

După venirea comuniştilor la putere, părintele a fost şicanat permanent, mai ales că nou înfiinţata Uniune a preoţilor democraţi încerca să-şi aşeze sediul la Stavropoleos. În 1948, părintele a fost arestat pentru implicarea în grupul de rezistenţă „Vlad Ţepeş II“ şi deferit justiţiei. La 6 august 1948, părintele a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică, pentru „uneltire contra ordinii sociale“. A cunoscut universul concentraţionar comunist, fiind mereu condamnat la izolare pentru comportamentul său demn. La 1 martie 1963, suferind de un grav TBC, părintele Dumitru Iliescu-Palanca a trecut la cele veşnice.

Adrian Nicolae Petcu (ziarullumina.ro)

Memoria Bisericii: Arhiepiscopul Teofil Ionescu şi protosinghelul Iosif Rusu


Arhiepiscopul Teofil Ionescu

Era buzoian de origine, născut în 1894. A urmat Şcoala de cântăreţi din Buzău, apoi Seminarul „Nifon“ şi Facultatea de Teologie din Bucureşti. Ulterior a obţinut doctoratul în Teologie la Paris, cu o teză despre mitropolitul Petru Movilă. În 1915 a fost tuns în monahism în lavra Tismanei şi a fost hirotonit ieromonah.

Din 1918 a îndeplinit mai multe responsabilităţi în administraţia bisericească: director al Şcolii de cântăreţi din Bucureşti, a fost întemeietorul şi sufletul Asociaţiei misionare „Patriarhul Miron“, arhimandrit şi superior al bisericii române din Paris (1939-1945). În parohia pariziană a întreprins o rodnică activitate misionară în mijlocul coloniei româneşti, fiind considerat un vrednic părinte spiritual.

După al Doilea Război Mondial a refuzat să se întoarcă în ţara de acum subjugată de ciuma comunistă, rămânând în exil. A fost mâna dreaptă a mitropolitului Visarion Puiu, atunci când a fost trimis în Canada să organizeze spiritual şi canonic comunităţile româneşti. La 26 decembrie 1954 a fost hirotonit episcop la Versailles, ca vicar al Eparhiei românilor din străinătate, condusă de Visarion Puiu, dar care nu atârna canonic de Patriarhia din Bucureşti. În 1972 este reprimit în comuniunea Bisericii Ortodoxe Române, „cu toate drepturile“, pentru ca doi ani mai târziu să fie ridicat la treapta de arhiepiscop. La 9 mai 1975 a decedat la Paris.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Duhovnicii Ortodoxiei româneşti în secolul al XX-lea: protosinghelul Iosif Rusu – „părintele săracilor“

Era originar din Icuşeşti-Neamţ şi născut în 1883, într-o familie cu dragoste de Dumnezeu. În 1908 a intrat în Mănăstirea Bogdana, judeţul Bacău, iar după doi ani a depus voturile monahale. Pentru viaţa aleasă, în 1911 episcopul romaşcan, Gherasim Safirin, l-a hirotonit diacon, apoi preot.

În 1914, ieromonahul Iosif s-a dus la Muntele Athos, unde s-a nevoit timp de opt ani de zile. Întors în ţară, aproape 10 ani a slujit la parohia Brâncoveanu, judeţul Dolj, apoi, între 1933-1940 a fost egumenul Mănăstirii Călui. În 1940 s-a retras la Mănăstirea Dintr-un lemn, unde a slujit şi a îndrumat duhovniceşte vieţuitoarele din acest vechi aşezământ din Oltenia. Pentru maicile din mănăstire era o pildă de comportament monahal. Îndată ce auzea toaca sau clopotul, părintele Iosif zicea către ucenica sa:

„- Achilino, mamă, hai la Dumnezeu! Ne cheamă clopotul. Aceasta este calea mântuirii. Aceasta este calea către împărăţia cerurilor. Eu aş vrea să fie biserica cât mai departe, ca să ostenesc cât mai mult, că îngerii lui Dumnezeu ne numără paşii spre biserică.“


Se spune că la mănăstire, zilnic, veneau copii, văduve şi lipsiţi la chilia părintelui Iosif. Iar bătrânul le zicea:

„- Veniţi, tată, veniţi la părintele să vă dea, că are de unde. I-a dat Dumnezeu!“ Apoi îi aşeza la masă şi le împărţea tot ce avea, pâine, bani şi îmbrăcăminte. Iar după ce plecau săracii, zicea către maici:

„- Aceştia sunt avocaţii mei, tată, care o să mă apere în faţa lui Hristos!“

După 58 de viaţă aleasă, milostenie şi jertfă, părintele Iosif şi-a dat obştescul sfârşit la începutul anului 1966.

Adrian Nicolae PETCU (ziarullumina.ro)

Părintele ARSENIE PAPACIOC – „Frumuseţea înţelepciunii” / „Bogăția vieții creștine” (VIDEO)


Cuvântul viu al părintelui Arsenie Papacioc într-un film realizat de postul TV al Patriarhiei Trinitas TV:

FRUMUSEȚEA ÎNȚELEPCIUNII

1

2

3

4

5

BOGĂȚIA VIEȚII CREȘTINE

1

2

4

5

sursa: adelaida00