Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – Teologul (1903-1993); 115 ani de la naşterea sa pământească şi 25 ani de la naşterea sa în ceruri…


Prolog – Introducere, prezentare şi evocare…

dumitru-staniloaeIată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, suntem capabili să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!…

Anul acesta – 2018 prăznuim împlinirea a 115 ani de la naşterea în viaţa cea pământească, vremelnică şi, mai cu seamă, 25 ani de la naşterea în viaţa cea veşnică a Împărăţiei Cerurilor a celui mai mare teolog ortodox al secolului al XX – lea, mare cunoscător şi mărturisitor al învăţăturii scripturistice, patristice şi dogmatice a Ortodoxiei cea mult slăvitoare – Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, după ce şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea vieţii şi a suferinţei, de-a lungul timpului său, pe acest pământ!…

Din acest motiv, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a închinat şi dedicat anul 2013, drept unul comemorativ, jubiliar şi omagial!…

Totodată, pentru noi, din anul 1993, această zi a naşterii sale celei veşnice, ne va duce întotdeauna cu gândul, mintea, cugetul şi simţirea la „Părintele Dumitru Teologul”, fără a sugera prin aceasta în mod expres o tentativă de canonizare, căci acest lucru se va decide în timp, atunci când se vor înmănunchia toate criteriile doveditoare ale sfinţeniei vieţii lui.

Însă, apelativul de „teologul” i se potriveşte întru totul, deoarece a fost omul care, nu numai că a vorbit despre Dumnezeu, ci mai ales a vorbit cu El.

Aceasta înseamnă că a intrat în comuniune cu El, trăind prin El şi cu El. Şi cum nici un canon nu stipulează cât timp trebuie să treacă pentru a canoniza pe cineva, ajungem la concluzia că trăirea Părintelui cu Domnul Iisus Hristos şi în Hristos s-a consumat deja în această istorie.

Teologia Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae este o teologie filocalică. Este frumoasă prin însăşi natura ei, dar conduce şi la o înfrumuseţare duhovnicească a celor ce se apleacă să o studieze.

Oricine citeşte o scriere a Părintelui poate să-şi dea foarte repede seama că are de-a face cu altceva, cu ceva care nu se mai găseşte într-o asemenea consistenţă şi intensitate, la alţi teologi. Iar acest ceva este duhul Părinţilor Filocalici în care Părintele Dumitru Stăniloae a scris şi a trăit.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – „cel mai influent teolog al contemporaneităţii…, venerat de mulţi ca un părinte spiritual” – apare şi astăzi ca un părinte spiritual ce ne aduce, prin opera sa, la comuniune şi, deci, la comunitate. Este o realitate paradoxală să vezi cum teologii protestanţi şi romano-catolici împărtăşesc aceleaşi idei cu teologii ortodocşi, atunci când este vorba de teologia Părintelui Dumitru Stăniloae. Şi apare, în mod inevitabil, următoarea întrebare: Care este cauza acestei apropieri? Cred că este important să găsim răspunsul la această întrebare, deoarece în el se ascunde şi misiunea ce ne revine nouă, teologilor de astăzi.

Însă acest răspuns nu poate fi dat printr-o prelegere, un studiu sau o carte, ci trebuie urmărit prin întreaga noastră activitate teologică ulterioară. Continuă lectura

Reclame

27 septembrie 2011, nașterea în Cer a părintelui nostru duhovnicesc Adrian Făgețeanu


adrian-fageteanu.jpgPărintele nostru duhovnicesc, Ieromonahul Adrian Făgețeanu (16.11.1912 -27.09.2011) s-a înălțat, în urmă cu şapte ani, cu sufletul la Domnul nostru Iisus Hristos în seara zilei de marţi – 27 septembrie 2011, în jurul orei 19.30, după un accident cerebral pe care l-a traversat în luna noiembrie anul 2010, cu complicații neurologice severe, Părintelui Adrian i s-au agravat și problemele pulmonare, la fiecare 3 – 4 luni el necesitând un tratament cu un antibiotic nou (şi greu de găsit) la spitalele din oraşele Târgu Jiu şi Bucureşti. În spitalul bucureştean ”Dr. Marius Nasta”, Părintele Adrian Făgeţeanu se afla internat de o săptămână pentru un asemenea tratament, el fiind adus într-o stare în care respira foarte greu.

Aşadar, din seara zilei de marţi – 27 septembrie anul 2011, adică în urmă cu şapte ani, am mai câştigat un rugător în ceruri, lângă Scaunul Preasfintei Treimi. Fiindcă Părintele Adrian Făgeţeanu, vieţuitor la Schitul Locurele şi Mănăstirea Lainici, din Defileul Jiului, a trecut la Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – pe care l-a ascultat, urmat şi slujit întreaga lui viaţă, cu toată dragostea, devotamentul, fidelitatea, credincioşia şi loialitatea. Prohodirea Preauviosului Părinte Adrian Făgeţeanu a avut loc în ziua de sâmbătă – 01 octombrie 2011, la Mănăstirea Lainci, judeţul Gorj. Părintele Adrian Făgeţeanu s-a stins din viaţă în ziua de marţi seara, la orele 19:30, în Bucureşti, pe patul spitalului ”Dr. Marius Nasta”, unde a fost internat cu mai mult timp în urmă, după un accident cerebral pe care l-a traversat în luna noiembrie a anului 2010, cu complicaţii neurologice severe.

Deci, Părintelui Adrian i s-au agravat în ultimul timp şi problemele pulmonare, la fiecare 3 – 4 luni el necesitând un tratament cu un antibiotic nou. Trupul neînsufleţit al Părintelui Adrian a fost depus, în următoarea zi, în Paraclisul Mănăstirii Antim din Bucureşti, unde credincioşii i-au putut aduce un ultim omagiu. El a rămas la Mănăstirea Antim timp de două zile, după care a fost transportat înapoi la Mănăstirea Lainici, unde a avut loc şi slujba de înmormântare, după cum a relatat Stareţul Mănăstirii Antim, Părintele Arhim. Vicenţiu Oboroceanu.

Despre valoarea personalităţii sale, Părintele Arhimandrit Ioachim Pârvulescu – Stareţul Mănăstirii Lainici, din judeţul Gorj, a afirmat următoarele: „Este foarte interesant că mutarea la ceruri a părintelui s-a produs chiar în ziua de prăznuire a Sfântului Antim Ivireanul. Nu este întâmplător acest lucru, pentru că părintele a fost vieţuitor la Mănăstirea Sfântul Antim din Bucureşti, făcând parte din Mişcarea „Rugul Aprins”, alături de Stareţul nostru, Preacuviosul Părinte Calinic Cărăvan. Mai mult decât atât, Părintele Adrian Făgeţeanu va fi prohodit la Mănăstirea Lainici, chiar în ziua prăznuirii Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului – 01 Octombrie. Pentru noi, plecarea părintelui la ceruri este o mare pierdere şi în acelaşi timp un mare câştig. Este o pierdere pentru că a plecat dintre noi un mare stâlp al Ortodoxiei şi un câştig pentru că am dobândit un mare rugător în ceruri. Viaţa lui întreagă a fost o suferinţă, murind şi înviind de mai multe ori. De data aceasta a înviat în ceruri. Mormântul său va fi aşezat lângă cel al Părintelui Calinic Cărăvan, Stareţul său iubit”.parintele-adrian-fageteanu.jpg

În altă ordine de idei, Părintele Adrian Făgeţeanu a fost un trăitor profund al adevărurilor de credinţă şi a (mai) avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie, ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!… Şi, totodată sfinţia sa realiza faptul că păstorul duhovnicesc trebuie să arate în toate bună-rânduială. Fiindcă în bună-cuviinţă stau toate chipurile unei purtări frumoase. Păstorul duhovnicesc îşi păzeşte buna cuviinţă în relaţiile sale când: – nu îşi neglijează îndatoririle sfinte şi apostolia sa; – când îşi aminteşte că trebuie să fie, oriunde şi oricând, un model creştin, când vorbeşte şi când tace; – când se conformează el însuşi responsabilităţilor care decurg din grija pentru conştiinţa turmei sale. Păstorul duhovnicesc care nu (se) neglijează şi îşi aminteşte cele ce se cuvin lui, aflându-se într-o adunare, nicidecum nu se va lepăda caracterul cuviincios, fiindcă acesta este cu neputinţă de îndepărtat de la el, deoarece nu îi îngăduie aceasta însăşi vrednicia preoţească, care este nedespărţită de cuvioşie.

Chipul preoţesc de neschimbat îl constrânge pe preot să se armonizeze cu multă luare aminte şi atenţie cu relaţiile din obştea lui şi să îşi facă aceste relaţii cu multă prevedere. Mai întâi şi mai presus de toate, se armonizează caracterului sfânt ce i se impune. Trebuie să nu se arate în adunări fără vreo pricină impusă de slujirea lui, ori să le caute pe acestea cu tot dinadinsul, sau să se facă plăcut acestora. Trebuie să îşi facă relaţiile cu mulă chibzuinţă şi după o îndelungă şi atentă cercetare a petrecerii şi caracterului şi a cugetului persoanelor cu care urmează să aibă relaţii. Dacă acestea sunt în aşa fel încât prietenia şi relaţia cu ele să îi aducă lui cinste şi bun renume, atunci poate să se împrietenească şi să intre în relaţie cu ele. Dar dacă, dimpotrivă, reputaţia acestora nu este bună ori sunt socotite de o moralitate îndoielnică, sau de un cuget stricat, sau de o petrecere şi vieţuire rău famate, atunci prietenia faţă de acestea şi relaţia cu ele cu cât este mai apropiată, cu atât este mai vătămătoare şi mai insultătoare. Aceasta ne învaţă pe noi Sfântul Apostol Pavel când zice: „Nu vă înşelaţi, căci vorbirile rele strică obiceiurile bune”[1].

Asemenea relaţii îl vatămă foarte mult mai ales pe preot, fiindcă, în împreună-petrecerea cu persoanele prost văzute din punct de vedere moral, pe nesimţite, se depărtează cuvioşia lui şi este prădată puţin câte puţin bogăţia bunei-cuviinţe preoţeşti, şi la urmă se va afla şi el gol de toată cinstea şi respectul din parte celor păstoriţi de el. Despre acest preot se poate spune, în chip foarte potrivit, cuvântul profetului Osea: „Şi alţii au mâncat puterea lui, iar el nu a ştiut”[2]. Prin urmare prietenia şi filiaţia duhovnicească se constituie a fi un criteriu indispensabil în vederea realizării şi desăvârşirii unei relaţii duhovniceşti, bazată pe încredere, deschidere şi dragoste reciprocă, ziditoare şi mult folositoare!…

Altfel spus, Părintele Adrian Făgeţeanu a primt cu multă dragoste pe foarte mulţi oameni, credincioşi de toate vârstele şi tineri, la sfat, atât la Mănăstirea Antim din Bucureşti cât şi la Schitul Locurele – Gorj, încurajându-i şi ajutându-i pe mulţi dintre studenţii teologi, de pildă, să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român.

Preacuviosul Părinte Adrian Făgeţeanu a fost un om al bucuriei, al seriozităţii şi discreţiei, un om care şi-a propus să înmulţească seriozitatea şi conştiinciozitatea şi credem că a reuşit cu prisosinţă. Darul deosebit al Părintelui Adrian de a vorbi şi mai ales de a aprofunda cuvintele Scripturii şi în special ale Noului Testament, precum şi a dogmelor, ale Sfinţilor Părinţi şi a sfintelor canoane, preocuparea pentru cărţile fundamentale ale spiritualităţii ortodoxe, cum ar fi Psaltirea, Ceaslovul, Patericul, Podalionul şi Filocalia, dar şi pentru textele liturgice cuprinse în cărţile de slujbă, l-au făcut să fie iubit şi în acelaşi timp să fie un părinte duhovnicesc cu autoritate şi discernământ.

Revenind puţin, vom spune că Părintele Adrian Făgeţeanu s-a născut la data de 16 noiembrie anul 1912 în localitatea Deleni, foarte aproape de Cernăuţi, tatăl său fiind preot. Dragostea pentru învăţătură a dobândit-o din familie, paşii fiindu-i călăuziţi spre cele mai de seamă şcoli ale Basarabiei străbune: Liceul „Aron Pumnul” şi Facultatea de Drept din Cernăuţi (1931 – 1937) fiind doar începutul.

După finalizarea stagiului de avocatură, a funcţionat o vreme ca avocat la Fălticeni şi Bacău. Trăitor profund al adevărurilor de credinţă şi ancorat temeinic în viaţa Bisericii, tânărul comisar a lăsat deoparte cele ale lumii şi s-a înrolat definitiv în armata lui Iisus Hristos, închinoviindu-se ca frate la Mănăstirea Putna – Suceava, în anul 1943. În acelaşi an a început şi cursurile Facultăţii de Teologie din Suceava pe care le-a finalizat în anul 1947. Cercetător neobosit, Părintele Adrian a ajuns în Bucureşti pentru a se înscrie la cursurile Facultăţii de Filosofie (1947). Făcea cunoştinţă cu o cu totul altă dimensiune duhovnicească, implicându-se în Mişcarea „Rugul Aprins” alături de Părintele Sandu Tudor, Mitropolitul Tit Simedra, Monahul cărturar Benedict Ghiuş sau Profesorul Alexandru Mironescu. În consecinţă, a fost răsplătit cu şase ani de temniţă grea pe care i-a ispăşit la Aiud, între anii 1950 – 1956.

După eliberare a bătut la porţile mai multor mănăstiri, însă nu a fost primit nicăieri. Bolnav de o tuberculoză avansată, Părintele Adrian Făgeţeanu s-a îndreptat către Lavra Lainiciului unde a găsit ajutor şi alinare, sub mantia Preacuviosului Părinte Calinic Cărăvan. Aici Părintele Adrian s-a ocupat de şcolirea fraţilor din mănăstire, mulţi dintre ei fiind neştiotori de carte. A doua oară a fost ridicat la 8 noiembrie anul 1958 şi condamnat la „două zeci de ani de muncă zilnică, zece ani de degradare civilă şi confiscarea totală a averii personale”.

A fost eliberat în anul 1964 reluându-şi activitatea misionară, trecând prin mai multe parohii, pe la Mănăstirea Viforâta – Dâmboviţa şi mai apoi stabilindu-se la Mănăstirea Antim din centrul capitalei, povăţuind duhovniceşte multă lume, alături de un alt mare duhovnic – Părintele Arhimandrit şi Stareţ Sofian Boghiu. Din anul 2000, Părintele Adrian Făgeţeanu s-a reîntors din nou la Sfânta Mănăstire Lainici, căutând de data aceasta liniştea isihiei pe Muntele Gropu, la Schitul Locurele.

Referindu-ne acum, la câteva dintre cuvintele de învăţătură ale Părintelui Adrian Făgeţeanu, pe lângă cele deja enumerate şi menţionate mai sus, vom remarca şi reţine că înfrânarea şi puterea rugăciunii le sunt date tuturor oamenilor. Dacă vrem să ne înfrânăm trupul de la cele necurate şi dacă vrem să ne rugăm, nu există „nu pot”. Oamenii îl caută pe Dumnezeu numai la necaz, greutăţi şi suferinţe. Dumnezeu ne-a spus: „Nu vă puneţi nădejdea în oameni” şi noi ne aducem aminte de aceasta la nevoie. Îi sfătuiesc pe toţi creştinii să nu uite de rugăciune nici când le stă bine. Şi să nu pună pe alţii să se roage pentru ei. Să se roage pentru ei înşişi. Cel mai greu vot este de îndeplinit ascultarea în mănăstire, iar în lume, tot ascultarea de Dumnezeu este cel mai greu de făcut. Ascultarea şi împlinirea cuvântului Lui. Să urmăm pilda Maicii Domnului, care a spus: „Fie mie după cuvântul tău! ”Dumnezeu îţi dă mai mult decât meriţi ca să te întoarcă apoi către El. Dumnezeu are două braţe, iubirea şi mila, şi cu amândouă ne poate salva. Întâi avem nevoie de milă, căci noi, păcătoşii, nu putem pretinde iubire.”

adrian fageteanu - mormant

foto: Roxana Ursache

Prin urmare, cuvintele noastre sunt puţine şi neputincoase pentru a putea spune cât bine a făcut Preacuviosul nostru Părinte Adrian Făgeţeanu, datorită ţinutei sale morale şi preoţeşti, a echilibrului, seriozităţii, sincerităţii, profunzimii şi înţelepciunii sale, a preocupărilor sale teologice şi cărturăreşti, a dragostei sale faţă de Dumnezeu şi (de) oamneni, a ataşamentului său faţă de ţara aceasta şi de Biserica strămoşească!…

Parcurgând viaţa şi biografia acestui părinte duhovnicesc constat, cu uimire şi admiraţie, tăria lui de caracter şi verticalitatea cu care a fost înzestrat acest contemporan al nostru în faţa căruia noi nu suntem altceva decât nişte oameni supuşi vremurilor acestui veac!…

Se cuvine aşadar, să-i aducem, în continuare, prinos de cinstire şi de recunoştinţă rugându-ne lui Dumnezeu să-l răsplătească cu harul şi cu dragostea sa cea nemărginită acolo, în locaşurile cele cereşti, în lumina cea neînserată a Slavei Sale!

Parintele-Adrian-Fageteanu-.jpg

În încheiere, deci, voi susţine cu toată tăria că eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe  – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23).

Această personalitate duhovnicească şi benucuvântată, cu alte cuvinte, este una de referinţă în cadrul Bisericii şi spiritualităţii noastre autentice, care ar trebui să fie cunoscută, recunoscută şi apreciată pentru totdeauna, de către toţi cei ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!…

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!…

Cu aleasă  preţuire şi deosebită recunoştinţă,

Dr. Stelian Gomboş https://steliangombos.wordpress.com/

DoarOrtodox

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Iachint Unciuleac de la Mănăstirea Putna – ctitor şi ziditor, doctor şi tămăduitor al inimilor…


pr iachint unciuleacPărintele Stareţ Arhimandrit Iachint Unciuleac a sfârşit, în urmă cu douăzeci de ani, în scaunul său de spovedanie. Ca o statuie vie a rugăciunii mărturisind în moarte ceea ce făcuse întreaga viaţă. I-am văzut chipul pe care se aşternuse bucuria marii întâlniri şi vă mărturisesc faptul că arareori am văzut figuri atât de luminoase la cei în viaţă…

Mânăstirea Putna, de a cărei reînoire s-a legat şi Părintele Arhimandrit şi Stareţ Iachint Unciuleac, îşi prăsnuieşte, anual, hramul de Adormirea Maicii Domnului. Este un bun prilej şi pentru noi să ne aducem aminte de stareţul ei, răbdătorul Iachint, printr-un buchet de amintiri care vor să redescopere mireasma sufletului său frumos. Ele au fost culese de Părintele Ieromonah Ioasaf Unciuleac, nepotul său, care a şi publicat un volum, dedicat şi închinat avvei de la picioarele mormântului Voievodului şi Dreptmăritorului Ştefan cel Mare şi Sfânt.


Elogioasă introducere

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Iachint Unciuleac s-a născut în anul 1924 în comuna Dagâţa Iaşiului, satul Mănăstirea, într-o familie de credincioşi ortodocşi. După absolvirea Şcolii de cântăreţi bisericeşti de la Roman, în anul 1951 a intrat pe poarta vestitei mănăstiri sucevene Slatina, acolo unde stareţ era marele Părinte Cleopa Ilie. În anii 1951-1955, tânărul monah Iachint a fost condus să urmeze Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ şi să fie hirotonit ca ierodiacon. În primăvara anului 1956, monahul Iachint s-a numărat printre cei 16 vieţuitori care l-au urmat pe arhimandritul Dosoftei Moraru să redea viaţă mănăstirii ştefaniene de la Putna. Parintele-Iachint-Putna-1977-IICu toate greutăţile provocate de autorităţile statului, tânărul cuvios a reuşit să-şi găsească liniştea sufletească atât de necesară rugăciunii, ajungând să fie printre cei cercetaţi de pelerinii închinători la mormântul marelui voievod moldav. În timpul aplicării decretului 410, atunci când mulţi monahi, inclusiv din Mănăstirea Putna, au fost scoşi, Preacuviosul Părinte Iachint Unciuleac a rămas numai pentru faptul că avea studii teologice. După acest moment, aproape că Putna Domnitorului Ştefan cel Mare a rămas pustie, dar tânărul Iachint, hirotonit ca ieromonah şi numit ca duhovnic, a fost cel care a perpetuat viaţa monahicească în acest aşezământ. Treptat a devenit unul dintre duhovnicii cercetaţi din nordul Moldovei şi eclesiarh al bisericii. În anul 1973, pe când urma cursurile Institutului Teologic din Bucureşti, a fost numit stareţ, funcţie pe care a slujit-o vreme de aproape 20 de ani. În anii 80 a fost ghid al mănăstirii, dar pentru că avea darul vorbirii, de fiecare dată oferind sfaturi duhovniceşti celor care vizitau mănăstirea ştefaniană, mereu era şicanat de organele Securităţii. Autorităţile statului vedeau în Mănăstirea Putna un obiectiv turistic, dar credincioşii veneau la mormântul lui Ştefan pentru liniştea sufletului. În anul 1992, Părintele Iachint Unciuleac s-a retras din stăreţie, spovedind în continuare şi sfătuindu-şi permanent ucenicii. La 23 iunie 1998, Părintele Iachint Duhovnicul a trecut la cele veşnice din al său scaun de spovedanie.p.Iachint-adormirea-de-veci-in-scaunul-spovedaniei1

În persoana Părintelui Iachint se îngemănau armonios monahul, duhovnicul şi stareţul, dar mai mult parcă duhovnicul şi monahul, într-o vreme în care monahii nu erau prea mulţi, iar duhovnicii îndelung căutaţi.

Monahul Iachint era un iubitor al rugăciunii. Nelipsit de la rânduiala liturgică a mănăstirii, mai ales de la Sfânta Liturghie, cuvioşia sa era un exemplu pentru mai tinerii discipoli, unii dintre ei devenind peste ani aidoma învăţătorului lor. În popasurile de la Mănăstirea Putna îl vedeam pe cuviosul monah Iachint participând dis-de-dimineaţă la Utrenie şi la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, chiar dacă în mănăstire se aflau oaspeţi aleşi. Ziua începea, aşadar, pentru Cuvioşia Sa, prin întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciune. Aşa s-a format Monahul Iachint, într-un duh de rugăciune, continuând în veacul XX tradiţia cuvioşilor de demult, care l-au iubit pe Dumnezeu mai mult decât s-au iubit pe ei înşişi.

pr arhim Iachint UnciuleacDuhovnicul Iachint era cunoscut nu doar printre monahi, ci şi printre credincioşii bucovineni, şi nu numai, pelerini la Altarul lui Iisus Hristos, dar şi la mormântul marelui Ştefan de la Putna. Sub epitrahilul părintelui Iachint şi-au mărturisit păcatele şi au primit dezlegare mulţime de credincioşi, mulţi dintre ei păstrând amintirea unui duhovnic iertător şi iscusit sfătuitor. De aceea, la scaunul său de spovedanie se aştepta multe ceasuri, iar răbdarea smeritului Iachint se primenea din credinţa celor ce aşteptau cu smerenie clipa iertării. Părintele Iachint a împrumutat din iscusinţa duhovnicilor sporiţi: Paisie, Cleopa, Gherasim ori Chesarie, căutând mai mult legătura cu Dumnezeu decât slava oamenilor. Duhovnicul adevărat este acela care nu se laudă cu vredniciile sale, nu aminteşte de vreun păcat auzit sub epitrahil, nici nu face caz de nevoinţa sa, în cazul când ea există. Duhovnicul bun păstrează în tăcere virtuţile şi mustră în ascuns, iartă pe toţi care se căiesc şi-i iubeşte în ciuda păcatelor şi neputinţele lor. Nu iubeşte păcatul lor, dar pe ei îi iubeşte. Aşa a fost duhovnicul Iachint. Un ales păstor de suflete.

Duhovnicii mari se întâlnesc rar. În cele mai multe cazuri, faima lor sporeşte după trecerea lor de pragul acestei lumi. Uneori sunt cunoscuţi încă din această viaţă. În această situaţie, smerenia trebuie să-i umbrească. Părintele Iachint a avut dar de duhovnic. Credincioşii l-au căutat, l-au ascultat şi l-au iubit. Acum şi-l amintesc în rugăciune şi-i pomenesc vorbele înţelepte: „Vorba sună, fapta tună …!“

Stareţul Iachint Unciuleac a rămas în istoria Mănăstirii Putna şi a Bisericii din Moldova ca un îndrumător de obşte harnic, bun chivernisitor al bunurilor mănăstirii încât chinovia putneană a îmbrăcat haină nouă în timpul stăreţirii sale. La această vrednică realizare au contribuit mai mulţi ctitori. În primul rând, prin rânduiala lui Dumnezeu, Mitropolitul de atunci al Moldovei, Teoctist, a rânduit din visteria Mitropoliei fonduri trebuincioase pentru reconstruirea palatului ştefanian pe vechiul amplasament. Şantierul de la Putna a fost vizitat de zeci de ori de ierarhul care şi-a înscris numele alături de marii şi slăviţii ctitori ai acestei mănăstirii. Ţinutul Sucevei nu are astăzi o construcţie mai frumoasă ca aceasta. Numele Stareţului Iachint a fost dăltuit pe pisanie alături de numele Mitropolitului ctitor, Teoctist, intrând aşadar în şirul celor care au vegheat la înfrumuseţarea acestei mănăstiri cu rezonanţe profunde ca şi a clopotului de argint curat, în istoria Moldovei. Pe de altă parte, pentru a păstra adevărul istoric, trebuie să amintim că Stareţul Iachint Unciuleac a fost permanent ajutat de câţiva călugări din obştea pe care o conducea. Arhimandritul Teodor Pavlo (Tudor), responsabil cu lucrările de construcţie, ostenitor neobosit pe şantierul palatului ştefanian, apoi eclesiarhul mănăstirii, Părintele Calinic Dumitriu, care răspundea de biserică, de muzeu, (unde a funcţionat ca ghid împreună cu monahul Constantin Chirilă), Părintele Sebastian economul, Părintele Chesarie duhovnicul, Părintele Teofilact, secretarul şi alţii. Împreună cu aceşti părinţi a sporit lucrarea Stareţului Iachint. Ei toţi au fost martori la osteneala părintelui Iachint, ei înşişi trudind alături de el pentru înfrumuseţarea mănăstirii. Cei care încă condamnă ierarhia Bisericii noastre, să meargă la Mănăstirea Putna şi să vadă cât a lucrat Patriarhul Teoctist (pe atunci mitropolit) în cei mai grei ani ai regimului comunist, ostil Bisericii. Realizările din acele vremuri de la Mănăstirea Putna au fost o biruinţă într-o vreme de mare restrişte.

Arhim.-Melchisedec-Velnic-si-Arhim.-Iachint-Unciuleac

pr. Melchisedec Velnic si pr. Iachint Unciuleac

În altă ordine de idei, Stareţul Iachint a format câţiva ucenici buni şi deosebiţi. Mănăstirea Putna era o chinovie tradiţională, cu un program liturgic bine rânduit, cu o viaţă de obşte aşezată. Ucenicii de atunci au ajuns monahi buni, unii cu anumite demnităţi în slujirea Bisericii. Stareţul Iachint a fost un model de dăruire jertfelnică. El a făcut parte dintr-o pleiadă de mari conducători de obşti monahale din Biserica noastră: Mitrofan de la Cetăţuia, Victorin de la Sihăstria, Zenovie de la Horaiţa, Partenie Apetrei de la Iaşi, Efrem de la Neamţ, Eustochia de la Agapia, Teofana de la Vorona, Gherontie de la Secu, Grigorie de la Suceava, Nazaria de la Văratec, Evelina de la Slatina, Iulia de la Dragomirna şi alţii ca ei, care au pus mult suflet în lucrarea din Via Domnului.

Proclamarea canonizării Sfântului Ştefan din 2 iulie 1992 a fost ziua cea mai frumoasă din întreaga activitate a Stareţului Iachint Unciuleac, ca o încununare a anilor mulţi de osteneală jertfelnică. Douăzeci de ierarhi, nenumăraţi clerici şi de mii de credincioşi au venit la Mănăstirea Putna, găsind o mănăstire înnoită şi primitoare. Stareţul Iachint i-a primit pe toţi ca într-o „casă a pâinii“, oferindu-le, după obiceiul pământului, „pâine şi apă“.

Cuviosul stareţ s-a strămutat la veşnicele lăcaşuri după mulţi ani de lucrare dăruită lui Dumnezeu, mănăstirii sale şi oamenilor. În pomelnicele lor, mulţi credincioşi îl pomenesc (şi) pe Arhimandritul Iachint, alături de Părinţii Chesarie, Pamvo, Calinic Lupu, Damaschin şi alţii, care ani de-a rândul le-au iertat păcatele şi s-au rugat pentru ei. Neuitat de credincioşi şi de călugării pe care i-a format, Părintele Iachint, monahul, duhovnicul şi stareţul Putnei, petrece în veşnicie întru Împărăţia lui Dumnezeu, pe care L-a iubit şi L-a slujit din tinereţile sale.Cuviosul-Iachint-Unciuleac-pictura-Diaconesti1-649x1024

 Spicuiri din cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Arhimandrit şi Stareţ Iachint Unciuleac de la Mănăstirea Putna

– Vorba sună, fapta tună!

– Oamenii mari trăiesc mai mult pentru alţii, decât pentru ei

– Însetăm după perfecţiune şi fericire, dar acestea nu sunt din lumea aceasta

– Viaţa acesta este umbră şi vis, să lăsăm cele deşarte şi să ne ocupăm de suflet, de mântuire

– Oamenii se iubesc că se cunosc şi se cunosc că se iubesc

– Să ne lăsăm în voia Domnului, ca şi copilul la sânul mamei

– Fiule, fiică, dă-mi inima ta!

– Orice veţi cere cu credinţă, veţi primi!

– Să obţinem acea pace pe care numai Dumnezeu o poate da şi pe care nimeni nu ţi-o poate lua, indiferent de ceea ce vine peste tine

– Nu poate fi slujitorul mai mare decât stăpânul său

– Când gândim că stăm, să avem grijă să nu cădem

– În curând vom intra în eternitate, alături de strămoşii noştri, să nu ne ocupăm de cele trecătoare

– Nu venim în lume şi nu plecăm când vrem noi. Când mai poţi folosi pe cineva (adică să fii folositor cuiva), viaţa mai are sens. Să ne străduim să fim cât mai folositori!

– Pacea şi sănătatea să le păstrăm!

– Toate ale voastre să fie ca sarea-n bucate

– Să ne rugăm lui Dumnezeu cu dragoste, nu de frică

– Să veghem la faptele noastre, căci au urmări în eternitate

– Floarea se cunoaşte după miros, vremea după vânt, iar omul după cuvânt.

– Ştefan a mânuit un paloş, Eminescu alt paloş, cel al condeiului. Amândoi s-au jertfit pentru neam şi pentru ţară, purtând în ei flacăra credinţei

– Ştefan a creat o epocă pentru întreaga Europă, încă din vremea sa fiind numit Mare şi Sfânt
– Ştefan a lucrat cu forţa divină şi cu forţa încrederii poporului, pe care l-a condus cu cea mai mare vrednicie

– Strămoşii săvârşeau fapte mari, fiind plini de ospitalitate, omenie şi modestie, în clipele de bucurie

– Este bine să ieşim din centrifuga preocupărilor cotidiene, să revenim la Mănăstirea Putna, să-i vizităm pe cei mari la ei acasă, căci vom primi din harul lor

– Este bine să ne arătăm recunoştinţa faţă de ceea ce reprezintă Mănăstirea Putna şi mormântul Sfântului voievod pentru noi. Simbolul recunoştinţei noastre poate fi o lacrimă, o lumânare, o floare, o rugăciune.

doar ortodox 12

Despre Părintele Arhimandrit şi Stareţ Iachint Unciuleac şi viaţa sa în Iisus Hristos

După cum am mai spus şi în primele rânduri ale acestui material omagial, Preacuviosul Părinte Arhimandrit şi Stareţ Iachint Unciuleac s-a născut la 10 septembrie 1924 în satul Mânăs­tirea, comuna Dagâţa, judeţul Iaşi. Parcă şi numele satului în care s-a născut apare ca o predestinare pentru viaţa monahală a copilului Ioan Unciuleac. Părinţii Anton şi Aneta au crescut copiii cu multă trudă şi le-au lăsat drept moştenire o nepreţuită avere spirituală. Oameni credincioşi, pe Ioan l-au îndrumat de mic spre cele ale credinţei. A urmat Şcoala Generală din sat evidenţiindu-se ca un elev sârguincios la învăţătură, dintre obiectele de studiu iubind mult Religia şi Istoria românilor. În paralel, a cântat şi la strana bisericii din sat, fiind solicitat de preotul paroh şi ca paracliser. I-a plăcut de mic să citească şi să studieze, iar de la părinţi a învăţat să se roage, să postească şi să meargă la biserică, primind o educaţie creştinească din familie, care l-a ajutat mereu să-L simtă pe Dumnezeu în suflet. În duminici şi sărbători Părintele se aduna cu familia sa şi citea cu glas tare, ore în şir, din cărţile sfinte, iar ceilalţi ai casei ascultau cu multă atenţie şi evlavie, obicei care a fost transmis şi în familiile fraţilor.

doar ortodox 12

Câteva fapte minunate ale copilăriei

Odată, când era de aproape 12 ani, Părintele Iachint, împreună cu fraţii mai mici, au mers la adunat fân la câţiva kilometri de casa părintească. A venit o ploaie cu tunete şi fulgere, iar părintele Iachint împreună cu fraţii săi şi-au făcut adăpost la una dintre căpiţe. Unii lângă alţii priveau cum ploua cu gheaţă din norii întunecaţi şi cenuşii, când în dreptul Părintelui a căzut, ca un semn din cer, o cruce de gheaţă de o frumuseţe deosebită. Atunci părintele Iachint a luat-o cu multă emoţie în palmele sale şi au privit-o cu toţii până s-a topit. Acum putem gândi că era un semn dumnezesc pentru drumul pe care l-a urmat în viaţă. Altădată s-a întâmplat un fapt mai puţin obişnuit, copil fiind, în timp ce se ruga îndelung la icoana Sfintei Parascheva, ocrotitoarea casei părinteşti pentru care Părintele Iachint a avut o mare evlavie, a simţit o căldură în tot trupul şi a văzut cum icoana s-a luminat la rugăciunea lui.

 doar ortodox 12

Câteva cuvinte despre tinereţea sa

După terminarea stagiului militar se va înscrie la Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Roman, mai ales că în armată şi-a găsit şi un coleg care absolvise la această unitate de învăţământ, domnul Gheorghe Dornescu. Acolo, la Roman, fraţii săi mai mici mergeau prin pădure peste 40 de kilometri dus şi încă 40 de kilometri întors pentru a-l vedea şi pentru a-i aduce câte ceva din bunătăţile făcute de mama sa. În anul 1951, la 27 de ani, îmbrăţişează viaţa monahală, îndreptându-şi paşii spre Mănăstirea Sihăstria Secului, unde la data de 21 mai 1954 a fost hirotonit ierodiacon. Între anii 1951-1954 a urmat cursurile Seminarului teologic de la Mânăstirea Neamţ, prilej cu care a reuşit să insufle colegilor de seminar o dârzenie a credinţei; în aceşti ani n-a fost doar elev al Seminarului teologic de la Mânăstirea Neamţ, ci împreună cu Părinţii Arhidiacon Ioan Ivan şi Preot Vasile Ignătescu, a fost mentorul generaţiei de preoţi care au absolvit Seminarul Teologic.

doar ortodox 12

 Despre bărbatul lui Iisus Hristos

În primăvara anului 1956, împreună cu un grup de 15 monahi, în frunte cu Arhi­mandritul Dosoftei Murariu, pleacă la Mâ­năs­tirea Putna, de care se va şi lega mai apoi pentru toată viaţa. La 1 ianuarie 1958 a fost hirotonit ieromonah şi duhovnic. Preacuviosul Părinte Iachint Unciuleac a mai îndeplinit cu multă dragoste şi râvnă şi alte ascultări în cadrul mânăstirii. Dintre acestea le amintim pe cea de eclesiarh şi pe cea de ghid al mânăstirii; în această din urmă ascultare a reuşit chiar să facă din Muzeul mânăstirii o adevărată „academie duhovnicească”. Prin darul vorbirii şi al nivelului duhovnicesc, folosind mărturiile istorice şi argumentul teologic – credinţa în Iisus Hristos, a determinat pe mulţi ascultători să pună un început spiritual temeinic vieţii lor. Pe când urma cursurile universitare la Bucureşti, Preacuviosul Părinte Iachint Unciuleac a fost rânduit Stareţ al Mănăstirii Putna, ascultare în care va sluji ctitoria ştefaniană timp de cincisprezece ani, interval în care a contribuit mult la reînnoirea ei generală, sub aspect material şi spiritual. La Mânăstirea Putna s-au continuat lucrările de refacere şi consolidare. S-a realizat reconstituirea Palatului Domnesc din incintă, finalizându-se astfel lucrările de reînnoire ale complexului monahal putnean. Şi din punct de vedere spiritual obştea Mânăstirii Putna sub oblăduirea sa părintească a cunoscut o adevărată revigorare, fiind primiţi în cadrul ei tineri teologi, dintre care unii vor împlini ulterior importante ascultări în Biserica Moldovei. Între aceştia amintim pe Constantin Dimitriu, viitorul Episcop vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor Calinic Botoşăneanul; Constantin Haralamb – ulterior Clement Arhimandritul, exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor şi mai apoi slujitor la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, iar acum la Sfânta Mănăstire Techirghiol – Constanţa; Arhimandritul Constantin Chirilă, slujitor la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, dar şi Părintele Arhimandrit Melchisedec Velnic, actualul Stareţ al Mânăstirii Putna.

În anul 1992 a trăit – împreună cu ierarhii, preoţii şi credincioşii prezenţi la slujba din 2 iulie – bucuria de a lua parte la proclamarea oficială – după canonizarea de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – a Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul şi a Binecredinciosului Ştefan cel Mare şi Sfânt în panteonul rugătorilor pentru neamul românesc. Acest fapt încununa de fapt – ca bucurie duhovnicească – întreaga strădanie a părintelui Iachint, fapt pentru care şi solicită să i se aprobe retragerea din ascultarea de stareţ. De acum – până în anul 1998, când pleacă la Domnul – se îndeletniceşte numai cu duhovnicia şi cu sfătuirea ucenicilor săi apropiaţi. Cu toate era grav bolnav în ultimii ani, nu înceta să-şi spovedească fiii duhovniceşti.

În dimineaţa zilei de 23 iunie 1998 – în ajunul praznicului Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, al cărui chip îngeresc s-a străduit să-l urmeze prin asceză şi rugăciune –, după ce a mărturisit câţiva ucenici, a rămas singur în scaunul său de spovedanie şi se ruga lui Dumnezeu. Către seară şi-a dat duhul în mâinile lui Iisus Hristos, în acelaşi scaun de Spovedanie – fără să cadă – unde a mărturisit şi a povăţuit mii de călugări şi credincioşi. Acest sfârşit are pentru fraţii şi părinţii mănăstirii un înţeles simbolic: cât a trăit a mărturisit pe toţi cei care au venit la el, iar Dumnezeu ne încredinţează că întreaga sa lucrare I-a fost bineplăcută. El însuşi mărturisea că dacă ar fi să ia viaţa de la capăt, tot călugăr s-ar face!…

doar ortodox 12

Câteva concluzii şi încheierea

În altă ordine de idei, acum în încheiere, cu prilejul împlinirii a douăzeci de ani de la înveşnicirea Preacuviosului Părinte Iachint, voi recunoaşte şi mărturisi faptul că ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Arhimandrit şi Stareţ Iachint Unciuleac a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruiere, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate căte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă, cu toate că ar trebui să ne aducem aminte „de mai marii noştri”!…

            În ultima vreme am vorbit de toţi aceşti mari Părinţi ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângăiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi. Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe Părintele Arhimandrit Iachint Unciuleac – cel care a ajuns, în urmă cu mai bine de nouăsprezece ani, alături de marii săi îndrumători, slujitori şi înaintaşi, iar pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască şi pe noi toţi. Amin!…

            Eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhimandrit Iachint Unciuleac  – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

            Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23).

Evocarea, lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, trebuie să fie una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!…

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin!…

Cu aleasă  preţuire şi deosebită recunoştinţă, Dr. Stelian Gomboş

 https://steliangombos.wordpress.com/

doar ortodox 12

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc (1914 – 2011) de la Mănăstirea „Sfânta Maria” Techirghiol – Constanţa…


pr Arsenie Papacioc - foto Oliver Dobrinoiu

pr Arsenie Papacioc – foto Oliver Dobrinoiu

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc s-a născut la 15 august anul 1914, în localitatea Misleanu, comuna Perieţi, judeţul Ialomiţa, fiind unul dintre cei mai mari şi mai vestiţi duhovnici români. Din anul 1976, a fost duhovnicul Mănăstirii „Sfânta Maria” din Techirghiol, judeţul Constanţa. Părintele Arsenie Papacioc a trecut prin puşcăriile comuniste unde a pătimit alături de Părintele Iustin Pârvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu şi alţii.

A fost arestat şi condamnat sub regimul mareşalului Ion Antonescu, în anul 1941, pentru apartenența la Mişcarea Legionară. S-a călugărit în anul 1946, după eliberare și s-a nevoit la Mănăstirea Antim din Bucureşti până în anul 1949. Între anii 1949-1950 a fost sculptor la Institutul Biblic, iar în anul 1951 a devenit preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ. Între anii 1952-1958 a fost preot la Mănăstirea Slatina. În vara anului 1958 a fost arestat din nou, pentru că făcea parte din grupul „Rugul Aprins”. Condamnat la 20 de ani de muncă silnică, a fost graţiat în anul 1964 de la închisoarea Aiud, judeţul Alba.

Considerat unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Ortodoxiei, Părintele Arsenie Papacioc s-a născut în anul 1914 ca al șaptelea copil al părinților Vasile şi Stanca. Casa părintească se afla în satul Misleanu, comuna Perieţi din judeţul Ialomiţa. Numele civil al părintelui Arsenie a fost Anghel. De mic, Anghel dovedeşte o memorie bogată şi o vie inteligenţă, de multe ori fiind premiant cu coroană. Membru în cercul literar constituit în jurul revistei „Vraja”, tânărul Anghel Papacioc are aptitudini atât intelectuale, cât şi fizice. La întrecerile interşcolare, organizate în Bucureşti, obţine locul I la viteză şi locul II la sărituri. După vârsta de douăzeci de ani, Anghel, care avea o evlavie deosebită, a avut intenţia de a intra ca frate la Mănăstirea Frăsinei din judeţul Vâlcea. Stareţul mănăstirii – Părintele Simeon, l-a refuzat spunându-i: „Nu te pot primi, frate. Te văd că eşti niţel mai învăţat şi nu te pot pune la boi. Ce o să zică fraţii? Pe acesta îl ții la cancelarie și pe noi ne pui la greu?“. Nu a renunţat la gândul său și a mers la Mănăstirea Cozia, unde a fost primit în obştea monahilor. Tot acolo primeşte ascultarea de paraclisier şi predă educaţia civică elevilor. Deoarece vorbea copiilor despre Iisus Hristos, comuniştii din Râmnicu Vâlcea i-au interzis să mai propovăduiască celor mici învățătura creştină. A fost nevoit să părăsească mănăstirea și s-a retras la o moşie pe care călugării de la Mănăstirea Cozia o aveau aproape de Caracal. Acolo a rămas un an şi jumătate, de unde a fost luat de Părintele Gherasim Iscu – Stareţul Mănăstirii Tismana, judeţul Gorj. Acesta l-a ascuns la Schitul Ciclovina, judeţul Gorj.Arsenie-Papacioc-fisa-de-penitenciar

Mitropolitul de atunci al Olteniei, IPS Părinte Firmilian Marin, a aflat însă de cel care stătea la Cioclovina și i-a propus postul de spiritual al Seminarului Teologic. Securitatea însă nu a aprobat acest gest al mitropolitului şi fratele Anghel a ajuns la Mănăstirea Sihăstria, din judeţul Neamţ.

Acolo a fost călugărit, la slujbă participând Părintele Sofian Boghiu, Părintele Benedict Ghiuş, iar naş de călugărie a fost Părintele Petroniu Tănase (trecut şi el la cele veşnice în 22.02.2011, după ce în 31.01.2011 s-a născut în veşnicele locaşuri fiul său duhovnicesc – Arhiepiscopul, Mitropolitul şi Cărturarul Bartolomeu Valeriu Anania). Continuă lectura

Rugăciune pentru găsirea unui duhovnic


Doamne, Tu care nu voiești moartea păcătosului, ci ca să se întoarcă și să fie viu, Tu care Te-ai pogorât pe pământ tocmai spre a învia pe cei ce suspină și care sunt morți prin păcat și spre a-i face vrednici să Te vadă pe Tine, Lumina cea adevarată, pe cât este cu putință omului, trimite-mi un om care să Te cunoască, pentru ca slujindu-l și supunându-mă lui din toate puterile mele, ca și Ție, și făcând voia Ta în a lui, să-Ți plac Ție, singurului Dumnezeu, și să mă învrednicesc și eu, pacatosul, de Împărăția Ta. Amin.

CHURC080 doarortodox

Părintele Teofil Părăian a trecut la Domnul!


29 octombrie

Arhimandritul Teofil Paraian de la Manastirea Brâncoveanu de la Sâmbata de Sus unul din marii duhovnici contemporani ai ţării a trecut azi dimineaţă în jurul orei 2 la cele vesnice. Înmormantarea va avea loc sâmbată, 31 octombrie, ora 12.

pr.teofil paraianfoto: Anca Larisa

“Părintele a fost internat la noi ieri, la 18.20, prin transfer de la Spitalul Militar din Cluj, cu diagnosticul de şoc septic, şoc cardiogen şi bronhopneumonie”, a declarat managerul Spitalului Clinic Municipal Cluj-Napoca, Nicolae Constantea. Arhimandritul a murit azi-noapte, în jurul orei 2.00, în timp ce era ţinut pe ventilaţie. Înainte de a fi transferat la Spitalul Municipal Cluj, părintele Teofil fusese internat la Braşov, şi de 10 zile se afla în stare gravă, la Spitalul Militar din Cluj, la Secţia Cardiologie. “Acolo a refuzat ventilaţia, şi a acceptat-o doar în ultimul moment, când a fost transferat la spitalul nostru”, a completat medicul Constantea. (Adevarul)

Sa ne rugăm împreună pentru sufletul părintelui Teofil Paraian.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l mântuiască!

Man. Brancoveanu Sambata de Susfoto: Cosmin Nicu

O prezentare a Pãrintelui Teofil Duhovnicul

Desi nevãzãtor (mai multe elemente biografice în pagina de intrare a volumului Cuvinte pentru tineri), el s-a dovedit si un conferentiar de exceptie.

Din aceste conferinte, cuvântãri si predici, în ultimii ani i-au fost tipãrite mai multe volume (9 apãrute pânã în acest moment si alte câteva în pregãtire).

Volume publicate:

Alte texte:

[de la cel mai ‘nou’ la cel mai ‘vechi’]

sursa: site-ul nistea.com