Troparul, viața, acatistul Sfintei Teodora Împărăteasa (11 februarie)


Troparul Sfintei Teodora Împărăteasa, glasul 5 Ca cea vrednică de darurile lui Dumnezeu, și chip preasfânt de înțelepciune și credință luminat-ai prin a ta evlavie Biserica. Și ai arătat tuturor că sfinții au cinstit sfintele icoane, prealăudată Teodora, podoaba ortodocșilor. 

DoarOrtodox

Sf.-Teodora-Imparateasa-01Constantinopol, sec. IX

Sfânta Teodora s-a născut din părinţi străluciţi şi evlavioşi, care au crescut-o la Constantinopol, cetatea de scaun a împărăţiei. Era foarte isteaţă şi frumoasă. La 4 iunie 830, ea s-a măritat cu Teofil, la un an după cel el ajunsese împăratul Bizanţului. Au avut şapte copii împreună: cinci fete şi doi băieţi.

Dar căsnicia lor a fost umbrită de ura lui Teofil faţă de sfintele icoane ale Bisericii şi de silnica lui prigoană asupra celor ce nu încetau a le duce închinare. Teodora şi-a sfidat soţul în această privinţă, continuând să cinstească sfintele chipuri. Ea a izbutit să-l scape din închisoare pe cel mai strălucit zugrav de icoane din acea vreme, Sfântul Lazăr (17 noiembrie).

Când împaratul Teofil a murit, în 842, Sfânta Teodora a luat în stăpânire tronul pe seama fiului ei Mihail, care era prea mic să domnească singur. Ea a folosit prilejul spre a face să fie ales ca patriarh al Constantinopolului un iconodul, Metodie, şi spre a convoca un sinod al Bisericii în luna martie a anului 843, care a reaşezat în chip solemn închinarea sfintelor icoane.

Totuşi, ea a stăruit ca sinodul să nu osândească pe soţul ei abia răposat, mărturisind că acesta se căise de iconoclasmul său pe patul de moarte.

Spre a prăznui reaşezarea icoanelor, Sfânta Teodora a condus un uriaş alai cu icoane pe străzile Constantinopolului, în duminica de 11 martie 843. Era prima duminică din Postul Mare din acel an. De atunci, Biserica prăznuieşte reaşezarea sfintelor icoane in prima Duminică din Postul Mare, printr-o slujbă cunoscută ca Biruinţa Ortodoxiei.

Cincisprezece ani mai târziu, după ce fiul ei Mihail a luat tronul de unul singur, a surghiunit-o pe ea şi pe cele patru surori ale sale la Mânăstirea Gastrion. Sfânta Teodora a primit cu bunăvoinţă aceasta, lucrând cu şi mai multă râvnă pentru mântuirea sa. A murit cu pace la 11 februarie 867. Mai târziu, moaştele ei au fost aflate neputrezite.

DoarOrtodox

Istoria creştinismului a cunoscut în primul mileniu tulburări, frământări, unele cauzate şi de încercările unor împăraţi bizantini de a înlătura cultul sfintelor icoane. Călugări şi patriarhi, sfinţi şi împărătese au apărat cu preţul vieţii cultul icoanelor. Împărăteasa Teodora alături de împărăteasa Irina sunt cele care au stabilit în urma sinoadelor cinstirea sfintelor icoane. Biserica noastră o pomeneşte pe Sfânta Teodora la 11 februarie.

Teodora, viitoarea împărăteasă a Bizanţului, s-a născut în oraşul Elissa din Paflagonia (o regiune din nordul Asiei Mici), în jurul anilor 810-815, din părinţi străluciţi şi evlavioşi, de origine armeană. Mama Teodorei se numea Teoctista, iar tatăl său Marin şi avea funcţia de amiral în flota imperială. Pe lângă Teodora, aceştia au mai avut doi fii şi trei fiice, toate căsătorite cu înalţi demnitari de la curtea imperială constantinopolitană. Continuă lectura

Reclame

„Vino Lumină adevărată” – Rugăciune către Preasfântul Duh a Sfântului Simeon Noul Teolog


sfantul-simeon-noul-teolog-24Vino, lumină adevărată, vino, viață veșnică, vino, taină nerostită, comoară fără de nume, chip dincolo de orice înțelegere, bucurie fără de sfârșit, vino, lumină neînserată, așteptare neînșelătoare a celor ce vor aduce mântuirea! Vino, ridicare a celor căzuți, vino, înviere a celor morți, vino, Atotputernice, Care pe toate le-ai făcut și pe toate le prefaci numai cu voia Ta! Vino, Cel Ce nu poți fi văzut, nici atins, Cel pururea nemișcat, dar Care Te miști pentru a Te pogorî la noi, cei ce viețuim în iad! Vino, nume mult dorit și îndelung slăvit, vino, bucurie veșnică, vino, cunună neveștejită! Vino, Tu, pe Care atât Te-a dorit și Te dorește mult chinuitul meu suflet, Tu, Care m-ai despărțit de toate cele ale lumii și Care m-ai învrednicit să Te doresc pururea! Vino, suflarea și viața mea, vino, mângâiere a sărmanului meu suflet, vino, bucuria, slava și nesfârșita mea dulceață!

CHURC080 doarortodox

 

Netăgăduirea lui Dumnezeu, pe limba marilor învățați ai lumii


(…) Omul de știință nu este nici pe departe o excepție privind cunoașterea, recunoașterea sau relaționarea cu Dumnezeu. Multe minți luminate de peste veacuri, mii și sute de mii de scriitori, de filosofi, de învățați, savanți, cercetători și sfinți au scris și au vorbit despre experiența lor privind cunoașterea lui Dumnezeu. Ar trebui mai multe biblioteci imense pentru a cuprinde cărțile pe care ei le-au scris și mărturisesc credința lor sau, mai mult chiar, iubirea lor.

Marele Pascal avea un raționament privind relația lui cu Dumnezeu: ”Dacă eu cred în Dumnezeu și El nu există, n-am pierdut nimic, căci acolo, în învățăturile Lui, este fără îndoială, chintesențialitatea binelui. Dar dacă eu nu cred în Dumnezeu și El există, am pierdut totul!”


rugaciuneSelectând numai câteva nume din cartea Dumnezeu există a lui L. Lenfant, vom argumenta poate ceea ce marele fizician și chimist englez Faraday (1791-1867) afirma în 1854: ”A te îndoi de adevărurile dumnezeiești însemnează a lăsa viața ta pe seama întâmplării; a crede în acestea însemnează a-i da vieții tale greutatea care o face să-și păstreze totdeauna echilibrul.” (Tyndall, Faraday inventeur, apud Moigno, pag. 1438-1439). (…)

A. De Lamarck, mare naturalist francez, care a formulat teoria generației spontanaee și transformismului (1744-1829), afirma în lucrarea Histoire naturelle des animaux sans vertebres, la pagina 267: ”Natura nefiind în ea însăși o inteligență, nefiind nici măcar o ființă, ci o orânduire de lucruri care constituie o putere supusă pretutindeni unor legi, natura, zic, nu este Dumnezeu. Ea este produsul măreț al voinței Sale atotputernice. […] Astfel, voința lui Dumnezeu este pretutindeni exprimată prin funcționarea legilor naturii, fiindcă aceste legi vin de la El. Totuși voința lui Dumnezeu n-ar putea să fie restrânsă de natură, căci puterea lui Dumnezeu, din care ea pornește, nu are margini!”

J.J. Rousseau nota în Emile – cartea IV: ”Să comparăm scopurile deosebite, mijloacele, legăturile prescrise de tot felul, apoi să ascultăm simțirea noastră lăuntrică. Ce minte sănătoasă poate să respingă această dovadă? Care sunt acei oameni, lipsiți de prejudecăți, cărora ordinea văzută a universului să nu le arate o inteligență mai presus de toate?

Mintea se rătăcește și se pierde în această nesfârșire de raporturi dintre făpturile din univers, care nu se confundă una cu alta. Sunt presupuneri absurde afirmațiile acelora care susțin că armonia din univers este datorată mecanismului orb al materiei care se mișcă la întâmplare. Acei care tăgăduiesc unitatea de plan, care se vădește în legăturile ce există între toate părțile acestui mare tot, în zadar încearcă să acopere cu vorbele lor neînțelese cu abstracțiuni, cu combinări, cu principii generale, cu termeni simbolici; orice ar face ei, îmi este cu neputință să concep un sistem de ființe așa de statornic orânduite, fără să nu concep o inteligență care poruncește toate acestea.”

”O uniformitate atât de minunată în sistemul planetar trebuie privită neapărat ca rezultat al unei lucrări de mare chibzuință și orânduire, zice marele matematician, fizician, astronom și filosof englez Isaac Newton (1642-1727). Același lucru este și cu uniformitatea care se constată în corpurile animalelor. Dacă, în afară de aceasta, priviți îndeosebi prima plăsmuire chiar a acestor părți din corp, care au o structură așa de delicată, ca de plidă cea a ochilor, urechilor, creierului, muschilor, inimii, plămânilor… dacă adăugați la aceste considerații și pe acelea privitoare la instinctul animalelor și insectelor, veți fi de acord că toată această lucrare, meșteșugit făcută, nu poate fi decât efectul înțelepciunii și inteligenței unui AGENT puternic și pururea viu care, fiind de față pretutindeni, este capabil să miște corpurile… mai mult decât putem noi, prin propria noastră voință, să punem în mișcare propriul corp. Cine poate să facă toate acestea dacă nu Dumnezeu?”

Să ne oprim puțin asupra corpului uman, propune marele literat, educator și învățat francez Fenelon (1651-1715). Să privim acest corp; el este acoperit în unele locuri cu o piele atât de subțire și delicată pentru împodobirea corpului. Dacă această piele care face corpul așa de plăcut și de un așa de frumos colorit ar fi scoasă, același corp ar fi hidos și ar produce chiar groază. Această piele este străpunsă de găuri pretutindeni ca un ciur. Deși sudoarea iese în afară prin acești pori, totuși sângele nu se scurge niciodată prin ei și nici apa din afară nu intră prin ei.

Dar cine nu va admira construcția oaselor? Ele sunt foarte tari și cu toate acestea sunt pline de nenumărate găuri care le fac mai ușoare. Ele sunt găurite și în locurile prin care trec ligamentele pentru a le lega pe unele cu altele. Mai mult, extremitățile lor sunt mai groase decât mijlocul și formează două capete semirotunde pentru a da putința ca un os să se învârtească mai ușor pe altul și pentru ca totul să se poată îndoi fără greutate. […] Mâinile sunt o țesătură de nervi și oscioare legate unele de altele care au toată tăria și toată mlădierea trebuitoare pentru a pipăi, a apuca, pentru a se prinde, a arunca, a ține și a împinge. Degetele, ale căror capete sunt prevăzute cu unghii sunt făcute pentru a îndeplini meșteșuguri minunate […] Ochii sunt ca niște oglinzi în care se zugrăvesc pe rând și fără tulburare, în fundul retinei, toate obiectele lumii întregi.

Ce mână a știut și a putut să facă toate acestea?”

„Toate cărţile la un loc nu cuprind mai mult decât acest argument: când văd un ceas a cărui limbă este construită ca să arate orele, îmi dau seama că o fiinţă inteligentă a orânduit piesele acestei maşini pentru ca limba să arate orele. Tot aşa, când văd maşinăriile corpului omenesc, îmi dau seama că o fiinţă inteligentă a orânduit aceste organe. […] Trebuie să fii stupid ca să nu recunoşti Autorul; trebuie să fii nebun pentru a nu-L adora.” (Voltaire. Poet și prozator francez 1694-1778, Oeuvres completes, vol. XXIV, paginile 10-11).

General Napoleon Bonaparte, într-o discuție cu Monge, unul dintre oamenii de știință ai vremii pe care îl aprecia foarte mult, îi zise: ”Iată, religia mea este foarte simplă. Privesc acest univers așa de vast, așa de complicat, așa de măreț și minunat și îmi zic că nu poate să fie produsul întâmplării, ci opera unei Ființe necunoscute, Atotputernice, Superioară omului, în măsura în care universul este superior celor mai desăvârșite mașini ale noastre. Caută, Monge, caută, ajută-te cu prietenii tăi, matematicienii și filosofii, dar nu veți găsi o cauză mai puternică, mai hotărâtoare și, orice ați face, pentru a o combate, nu veți reuși s-o înlăturați.” (Thiers, Histoire du consulat et de l’emiere, volumul III, pagina 220)

Iată de ce relatează marele fabulist La Fontaine spre a doborî orice obiecțiune cu privire la Înțelepciunea lui Dumnezeu: ”Dumnezeu a făcut bine tot ce-a făcut! Fără a căuta dovada acestei afirmații în tot acest univers și a merge de-a lungul și de-a latul lui, eu o găsesc în dovleac.

Un sătean, văzând cât de mare este acest fruct și cât de subțire este vrejul, a zis: N-a făcut bine cine-a făcut așa! El a așezat rău dovleacul pe acest vrej. He! Eu l-aș fi atârnat acolo, într-unul din stejarii aceia falnici. Ar fi fost astfel un lucru înțelept și fructul la locul lui. Așa fruct, așa arbore!

Îndată după raționament el se așeză sub un stejar și se culcă. O ghindă căzu și îl lovi în nas. O! zise el, când se deșteptă, îmi curge sânge. Ha! Ce-ar fi fost dacă în locul ghindei ar fi fost dovleacul? Dumenzeu n-a voit acest lucru. Fără îndoială El a avut dreptate. Dând laudă lui Dumnezeu, săteanul se întoarse acasă, spunând în stânga și în dreapta despre cât de bun a fost Dumnezeu cu el.” (La Fontaine, Oeuvres, volumul II, paginile 375-379)

În romanul Mizerabilii Victor Hugo descrie astfel trezirea conștiiței unui răufăcător: ”Un glas, mai întâi slab cu desăvârșire, se ridicase din tainițele sale, ajungând din ce în ce mai puternic și mai îngrozitor…Îi părea că acest glas pornise din el însuși și că acum vorbea dinafara lui. Crezu că aude cuvintele aievea, cu limpezime, încât privi în cameră cu groază. <E cineva aici?>, întrebă el cu glas tare și buimăcit… Era, într-adevăr, Cineva; dar Acela care era acolo nu era din aceia pe care poate să-i vadă oricum ochii omenești.”

”Se întorc morții acasă”, Cornel Constantin Ciomâzgă, Ed. Cartea Actuală 3C, București 2014, pag. 208-214

Rugăciunea copiilor pentru părinți


Doamne, Dumnezeul nostru, Tu, Care împuternicești florile și ver­deața de pe tot pământul cu căldura soarelui Tău, și sufletul omenesc cu căldura iubirii Tale; Tu, Cel ce toate le-ai zidit de bună­voia Ta în cer și pe pământ și pe toate le păstrezi prin dragoste și milă, revarsă, mult-în­durate Doamne, peste sufletul meu cel slab și umilit care se închină Ție, bunătatea și darul Tău, și iubire și milă peste părinții mei, peste mai-marii mei și peste toți cei care se os­tenesc pentru mine și care m-au aju­tat vreodată cu sfatul și bunătatea lor. Fă din sufletul meu un soare călduros pentru sufletul lor, ca fiecare din ei să simtă din îndestulare mângâierile și ajutorul cel venit de la Tine și revărsat asupra lor prin rugăciunile și prin dra­gostea mea fiască. Îți vorbește, Pă­rinte, inima mea de fiu (fiică), și știu că Tu cunoști lăuntrul nostru și că nu Te vei întoarce de la inima mea, atât de dăruită tuturor celor pentru care Te rog; dăruiește-mi, Doamne, înțelep­ciune, ca să nu uit niciodată, nici în supărări, nici în necazuri și nici în bu­curie, învățătura Ta, cum că „binecu­vân­tările părinților întăresc casele fiilor”, și iarăși: „Cunună bă­trânilor sunt fiii lor și fală fiilor sunt părinții lor”. Pentru aceasta, rogu-Te, Doamne, slăvite Îm­pă­rate și bunule Părinte, întărește-mă să cresc înaintea feței lor cu temerea de Tine și cu rușinea de oameni, pentru ca, prin curățirea de orice rău, prin îm­pli­nirea oricărui bine, prin fuga de orice păcat și prin setea de orice virtute, viața mea să fie spre mân­tui­rea mea și a lor. Că Tu ești Doamne, Cel ce odinioară ai zis: „Lăsați copiii să vină la Mine, că a unora ca acestora este împărăția cerurilor”, și Ți-ai pus dumnezeieștile Tale mâini peste cape­tele lor și i-ai binecuvântat. În­suți Tu, Doamne, Iisuse Hristoase, trimite din cerul Tău cel preaînalt binecuvântarea Ta peste mine, robul Tău, și ajută-mi să fac bucurie pă­rinților mei și să umblu întru cărările Tale cele sfinte, săvâr­șind numai ce este bun și plăcut Ție, că bine­cu­vân­tat ești în vecii vecilor. Amin.

CHURC080 doarortodox

Rugăciunea soților unul pentru altul


Doamne, Iisuse Hristoase, Dum­ne­­­­zeul nostru, Cel ce ne-ai învățat ca totdeauna să ne rugăm unul pentru altul, căci așa vom împlini legea Ta și ne vom arăta vrednici de mila Ta, caută cu îndurare și păzește de vrăj­mașii văzuți și nevăzuți pe soțul meu (soția mea), pe care mi l-ai dă­ruit (mi-ai dăruit-o) a petrece împreună până la moarte. Dăruiește-i sănătate și deplină înțelepciune, ca să-și poată îndeplini datoriile după voia și po­runcile Tale. Ferește-l (o) de ispitele pe care n-ar fi în stare să le poarte. În­tărește-l (o) în dreapta credință și în dragoste desă­vâr­șită, ca să lucrăm îm­preună faptele bune și să ne tocmim viața după sfintele Tale așezări și po­runci. Că a Ta este stăpânirea și pu­terea în veci. Amin.

CHURC080 doarortodox

Aspazia Oțel Petrescu, unul dintre mărturisitorii creștini din temnițele comuniste, a trecut la cele veșnice


Aspazia Oțel Petrescu, unul dintre mărturisitorii din temnițele comuniste, a murit în noaptea de luni spre marți la vârsta de 94 de ani.
Aspazia Oțel Petrescu se naște la 9 decembrie (26 noiembrie, pe stil vechi) 1923, în comuna Cotul Ostriței, în casa bunicilor materni; primul copil din cei trei (fratele – Anatolie, sora – Ariadna, decedată la opt luni) al învățătorilor Ioan și Maria Oțel (născută Axani).
Aspazia Otel Petrescu

foto: Cristina Nichituș Roncea / precum-in-cer.ro

Urmează cursurile primare la școala din comuna Ghizdita (Fântânele), județul Soroca, județ de baștină al familiei Oțel.
Este înscrisă la Liceul din Bălți, oraș mai apropiat de casă decât Soroca, fiind retrasă după un trimestru, pe caz de boală.
Între 1936-1940 urmează cursurile la Liceul de fete ortodox Elena Doamna din Cernăuți. În frământările anului 1940 (prima cedare la opresiunea rusească) pierde din nou un an școlar. În 1941 reia cursurile la același liceu, recuperând anul pierdut și urmând regulat clasa a 5-a și în particular, concomitent, clasa a 6-a. Își ajunge din urmă generația în clasa a 7-a. La 18 martie 1944 se întrerupe școala, luând calea refugiului, dramatic și definitiv de data aceasta. Își ia bacalaureatul la Orăștie, în 1944, sub bombardamente.
dna-Aspazia-OtelÎntre 1944-1948 urmează Facultatea de Litere și Filosofie de la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj, primul an la Sibiu, unde Universitatea era refugiată și apoi la Cluj. În timpul facultății conferențiază în cadrul FORS (Frăția Ortodoxă Română Studențească), cu lucrarea Iisus în poezia română. Este una dintre elevele lui Lucian Blaga, care o va încuraja să-și cultive talentul literar. De altfel, filosoful îi va urmări mereu traseul, întrebând, după închiderea autoarei, dacă aceasta a fost eliberată. Coincidența unei rânduieli tainice a făcut ca și Maestrul Lucian Blaga, căreia autoarea îi va păstra o vie și caldă amintire, să aibă parte de o asiduă și nedreaptă prigoană comunistă, asemenea întregii sale generații de sacrificiu, al cărei destin a oscilat între temniță, exil și marginalizare.
Între 1946-1948 a funcționat ca dactilografă la prestigiosul Centru de Studii și Cercetări Transilvane, condus de remarcabilul profesor academician, istoricul Silviu Dragomir.
La 9 iulie 1948 este arestată în plină sesiune de examene, fără să fie absolventă și fără posibilitatea de a susține examenul de stat. Este condamnată la 10 ani de temniță grea pe care i-a executat în diferite închisori: Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc. Motivul arestării a fost unul simplu și devenit deja clasic pentru ideologia comunistă, atee: și anume aderența la Cetățuia – organizația de tineret a femeilor din Mișcarea Legionară, similară FDC-ului – organizația de tineret a bărbaților – activează în cadrul Liceului de fete ortodox Elena Doamna, din Cernăuți, și apoi în Centrul Studențesc Legionar din Cluj (C.S.L.).
În 1958, în loc de eliberare, i se acordă încă 4 ani de detenție, pe care îi execută între 1958-1962, trecând prin închisorile comuniste, Mislea, Jilava, Botoșani, Arad, de unde este eliberată.
În 1962 se stabilește cu mama (pensionară) în orașul Roman, tatăl fiind decedat (1958). Cu foarte multă dificultate reușește să funcționeze pe un post de contabilă la o cooperativă din Roman. În 1964 se căsătorește cu Ilie Alexandru Petrescu, căruia îi decedase soția. Împreună cu acesta cresc pe cei doi copii orfani, care ajung calificați (fiul, inginer, iar fiica, medic).
În 1977 îi moare mama, în 1987 soțul, iar în 1998, fratele.
După decembrie 1989 participă la toate comemorările martirilor și mucenicilor din temnițele comuniste, fiind co-organizatoarea Sfântului Paraclis de la Mislea (târnosirea are loc la 12 noiembrie 1994), locul de pomenire a tuturor tinerelor legionare, a martirelor și sfintelor din temnițele comuniste – a se vedea în acest sens volumul autoarei „Adusu-mi-am aminte” (2007), mai ales frumoasele cuvântări ale doamnei Aspazia Oțel Petrescu, rostite cu prilejul sfințirii Hramului Paraclisului Nașterea Maicii Domnului de la Mislea și la fiecare hram (8 septembrie).
În 2007 primește Premiul Fundației Culturale „LUCIAN BLAGA” pentru creație literară – proză scurtă, în cadrul Festivalului internațional Lucian Blaga, Lancrăm-Sebeș-Alba. Prețuiește enorm Diploma „Mihai Eminescu – Românul Absolut”, conferită pentru „restaurarea chipului creștin al lui Mihai Eminescu”, cea mai importantă printre altele.
Dna-Aspazia-Otel-Petrescu-si-Episcopul-Macarie-DragoiVolume publicate: Strigat-am către Tine, Doamne…, prima ediție, (București, Editura Fundației Culturale Buna Vestire, 2000), cu frumoasa prefață a profesorului Ion Coja, carte apărută grației îndemnului neobosit și generos al colegului de suferință, scriitorul Gheorghe Stănescu; Crucea de la Miercurea Ciuc și Paraclisul Nașterea Maicii Domnului (București, Editura Scara, 2001); Adusu-mi-am aminte (Bacău, Editura Rovimed Publishers, 2008), In memoriam. Spice. (București, Editura Elisavaros, 2009), A fost odată (București, 2011).
A îngrijit și coordonat pentru publicare volumele de memorii ale unor foști deținuți politic: „Starțun între temniță și vecie” de Victor Leahul, „Pe firul amintirilor” de Sofia Cristescu Dinescu, „Ale Tale dintru ale Tale” de Maica Patricia Codău.
Este menționată (ca scriitoare) în antologia literaturii nemțene, în Analele Bucovinei și altele.
doar ortodox candle light_church00

Când mintea se mişcă către Dumnezeu şi se uneşte cu El este sănătoasă şi plină de viaţă. Să stăruim pentru o bună lectură, pentru rugăciunea zilnică, pentru post, pentru spovedanie şi pentru participarea la Sfânta Liturghie


ips_andreiOmul are, pe lângă inteligenţă, sensibilitate şi voinţă. Aceste trei facultăţi ale sufletului nu locuiesc în compartimente absolut separate. Între ele sunt uşi de comunicare. Când aceste uşi se deschid, facultăţile sufletului lucrează împreună şi stabilesc echilibrul şi armonia. Dacă ideea apărută în minte nu-i eficace prin ea însăşi, ea devine eficace cu ajutorul sensibilităţii, a pasiunii şi a voinţei.

Ideea apărută în gând deşteaptă sentimentul sau pofta, concretizându-se într-o dorinţă puternică care cheamă voinţa. Sau, invers, voinţa face apel la raţiune şi la sentiment pentru a le face să tindă la acţiune. Astfel încât se poate spune că, în faptă, intervenţia voinţei este deosebită. Pentru a ajunge de la idee la faptă este nevoie de concursul voinţei.

Orice idee este, cel puţin, sămânţa posibilă a unei fapte. Ideile care sunt îmbrăţişate de sensibilitate şi de voinţă devin cu siguranţă faptă. Fapta porneşte de la idee pentru a merge la cugetare.

Ideea poate fi sugerată de diavolul. Zice Evagrie Ponticul că “de la însuşi lucrul care se deapănă în minte poţi cunoaşte care drac s-a apropiat de tine. De pildă dacă în cugetul meu se înfăţişează chipul omului care m-a păgubit, sau m-a necinstit, el dă pe faţă gândul ţinerii de minte a răului, furişat în mine. Dacă iarăşi se învârte în minte gândul la bani sau la slavă, dintr-asta se va cunoaşte duhul care ne necăjeşte”.

De fapt, gândurile vin din trei părţi: de la om, de la Dumnezeu şi de la diavol. “Între gândurile îngereşti, omeneşti şi de la draci este această deosebire: întâi gândurile îngereşti cercetează cu de-amănuntul firea lucrurilor şi urmăresc înţelesurile şi rosturile lor duhovniceşti, de pildă: de ce a fost făcut aurul … de ce trebuie multă osteneală şi trudă până să fie aflat… ca apoi să fie dat meşterilor pentru a face sfeşnicul, cădelniţa şi vasele de aur… Dar gândul drăcesc nu le ştie şi nu le cunoaşte pe acestea, ci furişează numai plăcerea câştigării aurului fără ruşine şi zugrăveşte desfătarea şi slava ce va veni de pe urma lui. Iar gândul omenesc nu se ocupă nici cu dobândirea aurului şi nu cercetează nici al cui simbol este, sau cum se scoate din pământ, ci aduce numai în minte forma simplă a aurului, despărţită de patimă şi lăcomie”.

Se vede bine că întotdeauna gândul sugerat de către Dumnezeu, prin îngeri, este bun. Cel sugerat de draci este rău. Iar gândul omului este neutru şi poate deveni bun sau rău, depinde ce sugestie primeşte. Logica folosită de Evagrie în cazul aurului e valabilă în toate acţiunile omeneşti.

Între gânduri e mare luptă. Unele gânduri bune pot deveni rele şi unele gânduri rele pot deveni bune. “Dintre gânduri unele taie, altele se taie. Şi anume taie cele rele pe cele bune; dar şi cele rele se taie de către cele bune … Am gândul de a primi pe străini şi-l am într-adevăr pentru Domnul, dar venind ispititorul, îl taie şi furişează în suflet gândul de a primi pe străini pentru slavă. Sau am de gând să primesc pe străini ca să fiu văzut de oameni; dar dacă vine peste el un gând bun, îl taie pe cel rău, îndreptând către Domnul virtutea noastră şi silindu-ne să nu facem aceasta pentru laudă de la oameni”.

Pentru a cugeta frumos, sau pentru a tămădui cugetarea de gânduri păcătoase, reţeta ne este dată tot de Evagrie Monahul. Ziceam că ideea pentru a se pune în practică trebuie să se înfrăţească cu sentimentul şi cu voinţa. În cazul păcatelor, sentimentul devine poftă şi voinţa mânie. “Nu va putea alunga de la sine amintirile păcătoase omul care n-a purtat grijă de poftă şi de mânie, pe una stingând-o cu postiri, cu privegheri şi cu culcatul pe jos; iar pe cealaltă îmblânzind-o cu îndelungă răbdare, cu suferirea răului, cu nepomenirea de rău şi cu milostenii”. Continuă lectura

Pustnicii nevăzuți din Munții Bucovinei


Cei ce își prorocesc moartea

Rarau- Pietrele Doamnei / Foto: Voica Raia

Rarau- Pietrele Doamnei / Foto: Voica Raia

Pustnicul Zosima a murit de curand, in octombrie 2008, la varsta de 129 de ani. Un om pe nume Ioan Baron l-a ingropat, in taina, intr-un loc inalt; fratele Ioan, cum i se zice aici, unul dintre putinii oameni care i-a cunoscut pe acesti sihastri cu aura de sfintenie din muntii Rarau-Giumalau, care i-a vazut, care i-a auzit, care a fost ingaduit sa urce pana la ascunzisul lor din padure. Marturiile sale sunt halucinante: de pilda, acest pustnic Zosima si-a „hotarat” exact ziua in care va muri, cu un an inainte. Si-a sapat singur groapa, asteptandu-l apoi pe ucenicul sau in ziua prorocita, ca sa il culce in mormant si sa aseze tarana peste dansul. A spus sa nu i se puna cruce deasupra, ca sa nu afle nimeni unde a fost ingropat. A dat canon cu limba de moarte sa nu fie dezvaluit locul ingropaciunii, pentru ca ucenicii sai din munti sau eventualii pelerini sa nu-l tulbure nici dupa trecerea dincolo. „Un om cu viata ingereasca” a fost socotit schimonahul Zosima. La fel pustnicul Nectarie, mutat la viata vesnica in anul 2002, pe cand avea 108 ani. L-a chemat tot pe fratele Ioan, cu multa vreme inainte, fix in ziua pe care si-o sorocise pentru a muri. Era lucid, senin, inainte de a se aseza in groapa proaspat sapata cu mainile. Si-au mai fost! Multi alti anahoreti, cu duh puternic, din muntii acestia, bucovineni, n-au vrut sa ramana nimic pamantesc dupa dansii. Doar rugaciunile lor. Padurile Raraului si Giumalaului sunt pline de asemenea morminte nestiute, de oameni indumnezeiti – unii poate chiar sfinti -, dar si de sihastri vii (multi dintre ei tineri), ce-si duc acelasi trai auster, in gropi, sub pamant, chiar si-n acest strasnic de geros inceput de an 2012. Pustnici multi, si doar intr-un singur munte? Cine ar fi crezut
Nimeni nu stie astazi groapa sihastrului Zosima. Nici macar cei cativa ucenici de-ai sai, care traiesc ascunsi prin codrii din jur. O groapa peste care poti sa calci nepasator, atunci cand umbli dupa fragi sau ciuperci, prin cine stie ce coclauri ascunse. Un singur om stie locul acestor morminte. Unul singur cunoaste aproape toate locurile unde traiesc ascetii din Rarau-Giumalau: acest Ioan Baron, care, pentru viata sa cuminte si pioasa, fiindca a trait el insusi multi ani in singuratate, dupa toate regulile ascezei crestine, a primit binecuvantarea de la duhovnicii pustnicilor si chiar de la Biserica Ortodoxa Romana, de a-i vizita pe multi dintre schimnici, de a-i ajuta si a le duce uneori cateva merinde la bordeiele lor tainice. Un singur om. Singura legatura de azi cu lumea pustnicilor din acesti munti ai Bucovinei de miazanoapte. Fratele Ioan Baron. Cel caruia toti calugarii manastirilor din jur ii zic „ingrijitorul sihastrilor”.

Fratele Ioan

Printr-un noroc am aflat de Ioan Baron.

1607_1331994878-large

Veghetorul pustnicilor: Ioan Baron

In Campulung Moldovenesc, oraselul cotropit de frig si zapezi de la poalele Muntilor Rarau, aproape nimeni n-are habar ca acolo, sus, deasupra capetelor tuturor, se mai ascund inca asemenea sihastri ciudati, traitori in salbaticie. Aveam sa-i intreb pe multi localnici dac-au auzit de asa ceva. „In pamant?! Cine, Doamne iarta-ma, poate sa stea acolo pe gerul asta?”, a fost replica. Si ziceau ca nu stiu, nu exista. De Zosima inca se mai zvoneste, datorita longevitatii sale, ca despre un calugar teribil de batran si „paranormal”, care bantuie de peste un secol padurile dimprejur, cu parul si barba pana aproape de pamant, pe care unii l-au vazut ca pe o fantasma, caci el are capacitatea „de a se face nevazut” („cand apare, cand dispare printre copaci, nici nu stii daca-i om sau naluca”), nevoind sa vorbeasca sau sa vada alti oameni. Se mai stie ca Raraul e o veche si insemnata vatra sihastreasca, inca din veacurile XIV-XV, din vremea Cuviosilor Chiril si Sisoe, ucenici ai Sfantului Daniil Sihastrul, ca din acele timpuri tot muntele a fost continuu plin de pustnici. Dar astazi? Tocmai astazi?! Si tocmai pe Rarau, acum, cand se construieste un drum european spre o partie imensa de schi, de peste 5 kilometri, cea mai mare din tara, si cand Raraul a fost defrisat si a inceput sa se umple de multimi de turisti?… Campulungenii sunt instariti, au supermarketuri ca-n Bucuresti, merg in restaurante luxoase, la sauna, fitness si bazine de inot acoperite, multi muncesc jumatate din an doar prin tari straine. Cui ii mai sta capul la ce se petrece pe sus, in negura padurilor? Noroc de un localnic, bunul meu prieten Nicolae Iurniuc, om credincios si umil cu semenii, el insusi iubitor de singuratate, caruia i-a placut de zeci de ani sa cutreiere toate piscurile dimprejurul Campulungului, in cautare de comori ascunse sub pamant, dar si de povesti ale oamenilor. Asta e azi, „de profesie”, Nicolae Iurniuc – cautator de comori, cu-n detector de metale sau urmand indicatiile batranilor de prin munti. Lui i s-a intamplat asa, acum, nu de mult: l-a prins o furtuna teribila prin muntii Raraului si, chiar cand si-a dat seama ca se ratacise, i-a pus o mana pe umar un om. De unde aparuse? Zice ca „parca din pamant”, in spatele lui. Omul i-a facut semn sa vina dupa dansul. L-a dus prin vifor pana la o casuta singuratica din padure, la ferestrele careia ardeau cateva candele.

Copaci socotiti sfinti in Muntii Raraului

Copaci socotiti sfinti in Muntii Raraului

In fata casei se afla o troita, in spate se legana o toaca de lemn, atarnata de un brad enorm. Barbatul i-a pus hainele la uscat si l-a asezat la masa. Mamaliga, supa de zarzavat, hribi de padure. Si ceai. In cele doua odaite de sus erau gazduite doua femei, care aratau ca niste maici. O singura data au coborat si, trecand pe langa el, au iesit pana afara, unde au stat vreo doua ore, apoi s-au intors. El le-a spus „buna seara”, dar ele nu i-au raspuns. Omul din padure i-a zis ca femeile acelea nu prea vorbesc cu nimeni. Ca sunt doua pustnice de la manastirea Petru Voda, care s-au „zavorat” sa nu vorbeasca mai mult de sapte cuvinte pe zi, si doar dupa amiaza. Sapte cuvinte. El nu avea voie sa le intrebe, sa le zica nimic. Doar ele, uneori. Sapte! I-a mai spus ca acea casa a lui e facuta pentru drumeti rataciti, dar si pentru a primi, uneori, unii pustnici, mai ales pe cei care abia vor sa se retraga in sihastrie si au nevoie de un timp pentru a-si sapa bordeiele pe vreme urata si-n locuri greu accesibile. El, omul acela, doar ii gazduia. Se numea Ioan Baron. Ce facea el? Le ducea mancare sihastrilor. Mergea zeci si zeci de kilometri prin viscole si ploi, cu traiste de merinde in spate (pesmeti, malai, orez, fasole, cartofi, toate cumparate din pensia lui) pe care le lasa in locuri anumite, la poalele povarnisurilor unde pustnicii isi aveau ascunse chiliile subpamantene, sau chiar pana la bordeiele lor, daca acestia ii ingaduiau sa urce. Le sapa el insusi bordeiele – era mare mester la asta -, le taia lemne, atunci cand trebuiau sa mai aprinda cate un foc, in iernile grele. Ajuta peste tot, in tot muntele. Asta facea. I-a zis lui Nicolae Iurniuc ca poate sa mai vina acolo, la casuta lui. El mi-a povestit mie toata aceasta intamplare. Si am hotarat sa mergem impreuna.

Calatorie in munti

Reporterul si calauza sa

Reporterul si calauza sa

Drum greu, pe-o zapada tare ca sticla, de-a lungul albiei paraului Valea Seaca, ce urca spre munti, chiar din mijlocul orasului Campulung. Dupa vreo opt kilometri, masina nu ne mai foloseste. Casele se raresc, e placut sa le vezi, cu hornurile lor prin care ies varcolaci de fum, la marginea padurii. O ultima ulita se termina, urcam pieptis. O padure intinsa, „apocaliptica” parca, pustiu inghetat si fantastic, cu cioturi prelungi de arbori rupti de vant, ca dupa un razboi atoatepustiitor, sub un cer alburiu. Am trei pulovere pe sub haina groasa de iarna, abia primita de la Mos Craciun, si ma-ntreb mereu cum or fi traind insinguratii aia acolo, in pustiu, la minus zece grade Celsius (si oare chiar or fi existand?), daca mie, dupa doar o ora de mers, imi tremura barbia, de-abia mai pot vorbi. Trecem apoi de o culme a potecii, moment in care prietenul meu, Nicolae Iurniuc, se uita in toate departarile, neintelegand parca. Pentru cateva minute mi-e teama ca ne-am ratacit, asa cum a patit-o si calauza mea, altadata. De frig mi-e frica. Cel mai mult de frig! Insa Iurniuc se mai invarte pe vreo cativa zeci de metri, uitandu-se cu mana streasina la ochi, si-n cele din urma isi da seama: da, acolo este! Undeva, pe celalalt versant. Nu se vede, fiindca e ascunsa de brazi. Dar acolo este. Casa cu sihastri

Cel ce vorbeste cu sfintii

E un omulet vanos, parca fara varsta, cu o cusma de oaie pe cap, un spiridus al padurii, ce ne sfredeleste din cap pana-n talpi, zambind cu ochii lui micuti si rotunzi. Ioan Baron nu are barba, nici plete calugaresti. Mereu rade cand oameni-i zic ca „si-l inchipuiau altfel”, „mai monahal, asa”.

Scorbura cu sihastre

Scorbura cu sihastre

Ce conteaza, a avut candva, a avut si barba, si plete, in anii cat a stat la manastirile Pojorata sau Sihastria, dar si le-a tuns aspru, scurt, ca de ostas, fiindca nu i-a placut sa i se zica „sarut mana”, n-a vrut nicicand sa fie „cineva”, sa fie bagat in seama, ci doar sa ajute din umbra, nestiut. Unii monahi ii zic si azi „parinte”, iar el aproape se amuza – „habar n-am de ce-mi zic asa!” -, insusi Inaltul Pimen i-a propus sa-l preoteasca in calugarie, dar el este inca mirean, chiar daca s-a desprins de mult de sotie si cei doi baieti ai sai, acum barbati, cu deplinul accept al acestora, care i-au inteles „dorul de singuratate”. Un „dor” pe care l-a avut inca din copilarie, care e „innascut”, crede, caci nu i-au placut niciodata asezarile omenesti, nici orasele, nici satele, niciodata!, ci s-a jertfit din greu sa traiasca atatia ani printre oameni, pana cand a hotarat ca gata, si-a facut datoria, si trebuie sa sfarseasca cu lumea pentru totdeauna. De atunci a trait multi ani complet singur, intr-un bordei in pamant, de pe Giumalau, ducand intocmai acelasi mod de viata ca ceilalti sihastri. Tacere si izolare depline. Casuta in care sta acum i-au ridicat-o abia de curand credinciosii locului si calugarii manastirilor, ca sa se poata ocupa mai bine de toti schimnicii pe care-i are in grija. Un bun crestin localnic, Constantin Arsene, a ajutat cel mai mult la facerea acestei case, cu lemn si doua hectare de pamant, fara a cere nimic in schimb. Localnicii au nevoie mare de rugaciunile acestor sihastri, de aceea il ajuta pe Ioan, in semn de pretuire pentru eforturile neostenite si voluntare pe care acesta le-a facut spre ocrotirea lor.
Ca un arhondaric de manastire arata cabanuta de pe Rarau. Cu doua chilii la etaj si fratele Ioan la parter. Lui nu prea ii prieste confortul acestei case. Se simte doar „un administrator”, deloc la locul lui, care sta aici doar „cu ascultare”. Zice ca daca ar fi dupa el, ar trai mai departe tot in „groapa” (chilia) lui din varful Giumalaului, unde „era asa o liniste, din octombrie si pana in ianuarie nu vedeam om…”. Linistea asta. Pacea asta. Asta ne transmite, zambind, poftindu-ne la masa, dandu-ne mereu de-nteles ca nu trebuie urgent „sa dam raportul” de ce-am venit, chiar daca stie ca o sa-l iscodim pentru un ziar, despre lucruri „delicate”, dar nu-l intereseaza asta acum, ci doar sa ne lasam impreuna prada starii de bine ca ne-am intalnit, ca ii suntem oaspeti si el gazda. Caci de vorbit vom avea tot timpul. Deocamdata: bulz. Mamaliga aurie, aburinda, cu straturi de branza ciobaneasca inauntru. Inaintea mesei, o mica rugaciune. In soba jarul tresare mocnit. Afara, viscolul loveste in ferestrele casutei, din toate partile.

O aratare a muntilor

Nu stiu daca ne-a placut in mod special pe noi, sau daca asa se poarta cu toti pribegii ce trec prin munti si-l intreaba curiosi despre ce inseamna pustnicia. Cert este ca, pana la urma, a recunoscut… „Da, l-am cunoscut pe schimonahul Zosima. L-am gasit, in ziua in care mi-a zis dinainte sa vin, intins langa mormantul sau si asteptand. Abia murise. Linistit, moale, parca s-ar fi cufundat intr-un somn. Cand l-am ridicat in maini sa il pun in mormant, am vazut ca trupul lui era foarte usor si frumos mirositor.

Cabanuta cu sihastri

Cabanuta cu sihastri

A fost unul din pustnicii vechi, cu har mare, recunoscut in ortodoxie ca mare profet si vazator cu duhul. Apropiat de-al lu’ parintele Daniil-Sandu Tudor de la Rugul Aprins. Impreuna au fost „ca o manusa”, la manastirea Rarau, dar Zosima era chiar mai in varsta decat Daniil. S-a retras in munti, cu decretul acela din ’59, prigonit de comunisti, si-a stat in stanci. Toata lumea a dat zvon c-o murit. Dupa un timp, securistii nu l-au mai cautat, iar el a ramas in pustie pentru totdeauna. Eu l-am vazut abia prin anul 2000. E adevarat ce zice lumea: parca „se facea nevazut” din calea ta. Stiai ca-i acolo, undeva, ii simteai cumva duhul, dar nu-l vedeai. Asa imi disparea si mie, la inceput. Pe urma, poate ca m-o cercetat el mai bine din umbra, si-o-nceput sa-mi mai apara mai mult. Avea un par maaare, roata-mprejur, ii curgea in vale, ca o umbrela, roata. Parca era o aratare a muntilor, cu cetina in par, cu frunze, cu barba care-i ajungea pana la brau. Umbla in doua bete, nu vorbea cu oameni, putini i-au auzit vocea. Greu, foarte greu, m-o ingaduit langa el, chiar daca aveam blagoslovire de la manastiri si duhovnici. Mereu descult, n-avea nevoie de hrana aproape deloc, merindea mea ramanea uneori aproape neatinsa, cand veneam data urmatoare. Da, am apucat sa vorbesc cu el, m-a lasat de cateva ori chiar in chilia lui, era departe tare, cu viziunea lui a reusit sa-si gaseasca, cred, cel mai izolat loc din tot muntele. Doar cu elicopterul ajungeai la el, iarna. Nu prea pot sa va zic asta, ce-am vorbit. Multe nopti am stat langa el, caci el vorbea numai noaptea. Atatea vorbe cu duh, atatea vorbe de folos!… N-as vrea sa va zic. Sunt vorbe atat de puternice, ca ar putea fi asa usor rastalmacite… Mai ales daca le zic eu, un nepriceput. Cine sunt eu, sa-mi permit sa spun vorbele lui? Eu doar am facut ascultare, am fost trimis sau chemat. Va zic doar ca a prorocit unele evenimente foarte importante pentru Romania si lumea intreaga. De unde stia toate astea el, care nu coborase din muntele asta de peste-o suta de ani? A lasat aici putini ucenici, eu ii cunosc doar pe doi. Sihastrul Calinic si inca unul… Degeaba intrebati. N-o sa va pot duce la bordeiele lor, iarna asta…”
Pe varful cel mai de sus al Giumalaului este o cruce alba, inalta, de piatra. Intr-o nisa dreptunghiulara sapata in aceasta cruce sunt bagate cateva lumanari, o sticluta de ulei, o cutie de chibrituri mereu uscata si o candela. Alaturi, pe piatra alba, e scris: „Nu luati uleiul de candela si chibritul. Aici se intalnesc sfintii pustnici si se roaga pentru noi”. Intr-adevar, un loc de intalnire. Doar cateva zile pe an, sihastrii urca din ascunzisurile lor spre crucea aceea, si se roaga impreuna. Stau acolo, unul langa altul, sub cruce. Probabil canta. Ii poti vedea uneori, invaluiti in ceturi, de pe Mestecanis, celalalt pisc, cu binoclul.

Femeile „zăvorâte”

Mereu ma gandesc: ce sansa a avut, totusi, omuletul asta ascultator sa-i cunoasca pe acesti vestiti anahoreti cu vietuire ingereasca! Ce comoara trebuie sa fi preluat de la ei in sufletul sau!… Chiar calugarii vrednici din manastiri ii vorbesc deseori cu reala invidie: „Mult ti s-o dat, frate Ioane, da’ si mai mult o sa duci pe lumea ailalta, pentru asa noroc!…”. La toate astea, el rade. Are doar 65 de ani acum, e total sanatos, poseda o forta fizica cam cat trei barbati de varsta lui, n-are nimic de pierdut. Isi poate duce prin munti sacii lui cu pesmeti inca multi ani de acum inainte, nici nu-si imagineaza ca asta ar fi vreo cazna. Si cand n-o sa mai poata? Doar n-o fi o gaura-n cer. S-o gasi altul in locul lui. El chiar nu face mare lucru. Doar cara.

In scorbura acestui copac se roaga pustnicele de la Petru Voda

In scorbura acestui copac se roaga pustnicele de la Petru Voda

E formidabil cu cat firesc vorbeste despre „vecinii” lui din munti, insi parca desprinsi din Pateric, care sunt chiar aici, la doi pasi de dansul, nevoindu-se afara, in frig, dupa toate regulile severe si stravechi ale schimniciei. Privindu-l pe Ioan, in casuta lui din inaltimi, parca aluneci spre basm, prin vremurile cele dintai ale pustniciei egiptene. Intr-adevar, un Pateric viu sunt astazi acesti doi munti apropiati, pe care el ii cunoaste palma cu palma. Imi arata pe ferestrele cabanei, prin viscol, anumite puncte din munti, anumite directii pe care le ia el catre pustnici: „Acolo-s doi parinti, dincolo alti trei sihastri La Piatra Rosie, la Pietrele Doamnei, la Slatioara, in codrii seculari… Spre Piatra Zimbrului e Calinic, ucenicul lui Zosima, si-un parinte de 86 de ani sta si acuma acolo, in pamant, bagat intr-un cojoc de oaie, fara foc, fara nimic. Slaaab, facut parca numai din oase si duh. Ce face acolo? Se roaga. Cu rugaciunea se hranesc oamenii astia – au simturile zavorate si reusesc sa treaca cumva dincolo de lume, unde nu mai au nevoie de hrana sau apa. Pustnicul asta nu mi-a dat voie nici sa privesc in odaia din pamant unde doarme si se roaga. El e cunoscut prin manastiri, dar putini au vorbit cu el, putini ii stiu numele. Se zice ca unii nu reusesc nici „sa il vada”.
Ca asemenea schimnici tari au puterea de-a merge chiar la slujbe in manastirile din munti si acolo sa nu ii vada nimeni. Trec printre oameni, printre fratii manastirilor, iar acestia nu-i vad. Stau la Liturghie in biserica, in umbra zidurilor, si nu-i vede nimeni ca sunt acolo. Da, mai exista inca schimnici din astia si azi, infocati, care nu coboara din munte niciodata, acolo mor si nici nu stii c-au murit. Sunt vesnici. Femei sunt si mai multe decat parinti. Mucenite! In Rarau, numai eu cunosc cinci, la distante mari unele de altele. Femei cu viata foarte imbunatatita. Cu unele nu poti vorbi decat in ziua de miercuri, o jumatate de ora. Atat. In Giumalau sunt mult mai multe. Pustnice „zavorate”, retrase acolo de la manastiri mari, precum Dragomirna, Neamt, Agapia, Vladimiresti-Galati, de la Piatra Fantanele – Nasaud, chiar fosta stareta de la manastirea Pasarea din Bucuresti. Si altele si altele… Zeci si zeci de maici, numai eu cunosc bine… exact douazeci si opt de pustnice. Acuma, in decembrie, am mers acolo, pana la o maica batrana, sa o mai ajut. La vreo 15 kilometri de-aici – eu fac cam o ora. Si am inteles de la ea ca inc-au mai venit alte sihastre noi…”.
Chiar in timp ce vorbeam, l-a sunat pe-un telefon rebegit insusi marele duhovnic Iustin Parvu de la Petru Voda, cu care e vechi prieten. I-a zis ca ii va trimite doua calugarite din Manastirea Poiana Maicilor – undeva sub Ceahlau -, una absolventa de Medicina, alta de Teologie, femei ce vor sa se pustniceasca aici, in Rarau. De poimaine, fratele Ioan le va gazdui in casuta lui si va incepe sa le sape bordeiele.

Urcusul spre Rai

Treptat, imi dau seama ca nu degeaba il „aleg” pe Ioan acesti anahoreti cu viata sfintita. In primul rand, fiindca stie muntii.

1801_1331994906-large

A fost mereu acolo, intre ei. L-au urmarit de atata vreme, pandindu-l din intunecimile padurii, i-au vazut faptele, comportamentul neprihanit, bucuria cu care se duce sa ajute pe oricine, sfant sau pacatos deopotriva. De cincisprezece ani sta neclintit in pustietati, neabatandu-se un moment de la viata lui supusa si crestina. A locuit candva in orasul Iasi, peste o jumatate de viata, la apartament de bloc, perioada pe care o considera „crucea” sa, pe care a trebuit sa o duca. Cand, prin 1998, a vrut sa renunte total la lume, familia a zis „bine”, dar nimeni n-a crezut ca o sa reziste singur acolo. „Ce, crezi ca pustnicia e asa, pentru oricine?”, i-au zis sotia, baietii, prietenii. A coborat din tren in gara la Pojorata si s-a uitat la piscuri – sapte ore avea de urcat pana la locul unde se hotarase sa-si faca bordei. Si, chiar cand a pornit spre inaltimi, o furtuna teribila s-a napustit asupra-i, cu gheata, cu ploi si vanturi grozave ce-i raneau chipul, cu brazi smulsi din radacini, picand imprejurul lui. De cateva ori si-a spus: „Nu o sa pot ajunge sus! Ce-ar fi sa ma intorc in gara aia, sa plec inapoi la Iasi?”. De cateva ori a avut ispita asta. Dar nu s-a mai intors.
Trei ani in manastire, cinci in bordeiul de pe Giumalau. Forfota manastirii, obstea, nu prea i-au placut. In schimb, zice ca anii petrecuti in singuratatea friguroasa a bordeiului sau din munti au fost fara indoiala cei mai fericiti ai vietii. Mai mult decat fericiti – sublimi, dumnezeiesti! 380 de zile a muncit la chilia aceea, s-o sape in piatra. Trei sferturi bagata in pamant, camuflata cumva, cu-n acoperis pe care-a apasat pamant si muschi, ca sa nu fie observata, din orice directie ai veni. Inauntru, pe-un perete, a batut intr-un cui un carton cu regulile lui de asceza, Pravila Sfantului Vasile si a Sfantului Antonie cel Mare. Si a pornit sa traiasca in curatie si simplitate, asa cum si-a dorit dintotdeauna. In prima iarna, chiar daca ar fi vrut, nu s-ar fi putut intoarce. Si-a luxat grav un picior in padure, i se umflase tare, nu mai putea merge. Trei luni a stat acolo, singur, sub zapezi. In ultimele doua saptamani, nu mai avea nimic ce manca, incepuse sa scormoneasca prin pamant, sa roada scoartele copacilor. Spre primavara, cand l-au vazut calugarii de la Pojorata, coborand schiopatand spre manastire, s-au mirat foarte: „Cum ai rezistat, omule bun?!”. Dar el venea zambind, abia asteptand sa-si ia ceva merinda si sa urce inapoi.
Zice ca urmatoarele ierni n-a mai simtit nici lipsuri, nici insingurari. C-a stat acolo, in bordeiul lui, ca-ntr-o alta existenta, paradisiaca, pe care doar o banuise c-ar putea fi, dar niciodata atat de la indemana. „Va spun: eram deasupra lumii. Vedeam privelisti care te ameteau cu frumusetea lor… Uitai de foame, de frig. Muntii astia… Frumusetea pura, curata. Stiam deja toate animalele care-mi erau vecine, ma uitam prin gemuletul ala prafuit de la bordei si vedeam caprioare, mistreti, lupi, trecea ursul chiar pe langa bojdeuca mea, cu cerbu’ de-a dara… De nimic nu ma temeam, animalele parca imi erau prieteni. Si reuseam sa ma rog la Dumnezeu… nu stiu cum sa va zic… cu bucurie! Fara nici un efort, fara truda. Puteam cuprinde cu mainile toti muntii! O bucurie pe care n-am trait-o nici cand am fost copil…”.

Maica fara nume

Adevarata rugaciune a invatat-o de la o femeie. O pustnica ce traia nevazuta prin padurile Giumalaului, considerata prin manastirile imprejmuitoare „foarte speciala”. Intr-o zi, staretul de la Pojorata a trimis pe cineva dupa Ioan, sa-l cheme din munte. „Frate Ioane”, i-a zis, „eu stiu ca dumneata cunosti muntii astia mai bine decat noi, calugarii. Avem mare nevoie de o maica, s-o cunoastem, sa ne dea si noua o vorba de folos, ca sunt timpuri grele pentru manastiri acuma.

Cabana fratelui Ioan

Cabana fratelui Ioan

N-are nume. N-ai vrea sa te duci dumneata sa o cauti, sa-i spui ca noi am chemat-o aici?”. Ioan, ce sa zica? A zis da, n-a cartit. Era un sfarsit de toamna, pe la mijlocul Postului Craciunului. La iesirea din manastire, un parinte duhovnic s-a apropiat de el si i-a spus: „Vezi ca daca nu ti-i dat s-o gasesti, n-o s-o gasesti pe maica aceea. Chiar daca va fi langa tine, tu tot n-o vei sti. Trebuie sa pornesti cu post, cu rugaciune multa. Sa te invredniceasca Dumnezeu, caci nu oricui „i se arata” sihastrii astia cu viata nelumeasca…”. S-a dus chiar in ziua aia. Se gandea c-o va gasi repede, poate-n cel mult cateva zile, avea o idee din drumurile sale, de pe la ceilalti sihastri pe care-i cunostea, cam prin ce parte a muntelui ar putea sa fie. S-a dus chiar in ziua aceea…
Patru ani de zile a cautat-o. Patru ani, zi de zi, dintr-o parte in alta a Giumalaului. Culme cu culme, valcea cu valcea, pestera dupa pestera. „Asta a fost canonul meu cel mare. Am rupt nu stiu cate perechi de incaltaminte, ploi, viscole, oboseala, foame… Pe rape, prin desisuri neumblate, pe muntii cei mai de sus. Intr-o vreme, mi-am zis ca nu sunt vrednic, ca Dumnezeu randuieste sa nu o gasesc. Si totusi, erau unele zile in care parca „o vedeam”, simteam ca trebuie sa fie acolo, undeva, imediat in preajma, ca mai e doar putin si trebuie sa o vad. Nu stiu cum sa explic. Parca o stiam ca-i la doi pasi si mereu imi scapa. Poate ca ea m-o fi vazut mereu, in toti anii astia, si n-a vrut sa-mi iasa in cale. Nu stiu. Poate ma observa asa, m-o pus la o proba, sa vada cat rezist, cat mai am rabdare sa umblu de nebun prin munti. Ma intorceam la bordeiul meu tot mai obosit, tot mai abatut. La un moment dat, m-a prins uratul. Uratul, ispita grea. Era un inceput de iarna, trei saptamani a fost numai burnita si ceata, udeala in aer, nu vedeai la doi pasi. Daduse un urat peste mine, ca nu mai stiam ce sa fac, nu-mi gaseam locul, turbam. Ma invarteam prin jurul bordeiului, imi gaseam motiv sa fac ceva, sa merg dupa lemne, sa-mi fac niste mancare, dar parca nimic nu avea rost. Si, intr-o seara, cum stateam eu asa afara, in fata bordeiului, vai de capul meu de mahnit, numai ce aud un fasait prin tufisuri si vad o umbra cum se misca pe acolo. Am zis ca-i ursul, o salbaticiune ceva, ca cine putea sa fie in varful muntelui, pe ceata si burnita aia? Am pus mana pe tarnacop. Si-atunci vad umbra cum se opreste langa un bradut. M-am uitat mai bine: o femeie, o maica. Mi-am facut cruce. Cum a putut ajunge pana aici?… Se uita la mine, eu la ea, cu tarnacopul in mana. Parca impietrisem. La un timp, maica se apropie si zice: „Doamne ajuta”. O intreb: „Nu sunteti cumva maica fara nume?”. Ea, c-o voce asa, pierduta: „Nuuu, is o biata maica ratacita pe-aicea…”. Eu stiam deja, de-acuma, tot rostul muntelui, nu ma mai inselai asa usor. Zic: „Nu, n-ai cum sa te ratacesti, ai venit pe-o poteca pe care n-o stie nimeni in muntii astia!…”.

Fratele Ioan si pustnica Serafima, venita din Rusia

Fratele Ioan si pustnica Serafima, venita din Rusia

Si-n sinea mea ma tot gandeam ca s-o fi facut Diavolul in chip de maica, ca sa ma ispiteasca. Cand vezi asa, o femeie singura noaptea, in varful muntelui, ce sa mai crezi? Citisem si prin carti despre diavoli care iau infatisari de femeie, de calugarite, tot felul de naluciri… Parca mi-era si frica. Ea era palida la fata si tot venea catre mine. „Da’ de ce tot te dai in spate, de ce te temi?”, zicea. Ma dadeam in spate, spre bordei, si parca simteam ca n-are cum sa-mi faca nici un rau, imi dadeam seama undeva inauntrul meu, dar tot mi-era teama. Cumva n-as fi vrut sa plece, da-mi era si rusine sa-i zic ca mi-e frica. Cand a ajuns mai aproape de mine, maica mi-a soptit: „Ai ispite, nu? Ti-e tare urat aicea, saracutu’ de tine…”. Am lasat tarnacopul jos, mi-a cazut din mana. Ca paralizat am ramas. Si am izbucnit in lacrimi. Am pus capul in piept, si stateam asa, plangand, in fata ei. Eu cred ca nu am plans niciodata in viata in felul asta, cu lacrimi multe. Cand am fost copil poate, nu-mi amintesc. Maica m-a luat pe dupa umeri si m-a dus incet, sa intram in bordei. „Hai la rugaciune”, a zis. „Hai la rugaciune…”, ca o mama.
1804_1331994938-largeDoi ani de zile am stat cu ea in sihastrie. M-a primit in bordeiul ei, unul micut, pitit sub o stanca pe langa care trecusem de atatea ori pana atunci. Si acolo a inceput ea sa imi spuna, cate putin, despre ce inseamna rugaciunea „cu toata fiinta”… Trei-patru ore aveam de mers pana la dansa, seara de seara, prin padure. Ajungeam frant de oboseala, uneori numai ca s-apuc sa ma uit la ea cateva clipe. Atat. Si apoi ma intorceam iarasi, cincisprezece kilometri prin noapte. Ea statea doar in metanie si rugaciune. Nu dormea. Parca era total rupta din lumea asta. Si se ruga… cu lacrimi. Plangea la rugaciune acolo, in grota ei, in frig. N-am vazut niciodata ceva mai impresionant, mai sincer. Nu trebuie sa-ti fie rusine niciodata de lacrimile tale, domnule. Niciodata! Patru ani de zile am cautat-o pe maica cea sfanta. Patru ani! Ea este inca acolo…”, si-mi arata cu mana, prin fereastra, spre culmile involburate de zapezi ale Giumalaului.

autor Bogdan Lupescu – 0ct 2012 Revista Formula AS

deco9

Vedeti si:

Pustnicii României – Între Cer și pământ

Pustnici la schitul Sf Antonie Neamt

Pustnicul Onufrie – Judecat de pământeni 

deco9