Aşadar, vrei să mântuiești un alt om care trăieşte în păcat? Oferă-i un mod de a nădăjdui. Ce înseamnă nădejde? Să creadă că poate să facă ceva bun şi că are ceva bun înlăuntrul său, că o oarecare vrednicie are întru sine. Ceva frumos posedă omul înlăuntrul său.


În pericopa evanghelică de astăzi predomină întâlnirea dintre Hristos şi femeia samarineancă (v. Ioan 4, 5-42). Noi vedem aici, din dialogul pe care l-a avut aceasta cu Hristos, că este evidenţiată căutarea ei duhovnicească. Iar Domnul nostru, văzând dispoziţia ei, încearcă să-i dea posibilităţile necesare pentru a înainta mai departe.

Este foarte important, poate cel mai important lucru pentru sufletul omului, căutarea adevărului. O căutare nu în mod teoretic, ci în mod esenţial şi profund, acel dor, acea căutare a adevărului, care cuprinde întregul om până în punctul de a fi gata să se jertfească pe sine însuşi, adică voia lui, pe toate, pentru aflarea adevărului.

Femeia samarineancă pe de-o parte, căuta adevărul, iar pe de alta trăia în păcat. Se pare că păcatul este o stare fiziologică atunci când omul nu gustă adevărul.

Când omul nu gustă adevărul, când nu i s-a „descoperit” adevărul, atunci este fiziologic ca toată această chemare, tot acest dor pentru adevăr să-l orienteze către păcat. Drept pentru care omul sau este indiferent cu privire la adevăr şi trăieşte în păcat, sau îl caută şi, întrucât nu-i este satisfăcută această dorire şi nu are odihna lăuntrică, este condus spre păcat.

Duminica Samarinencei

Când omul nu este indiferent fată de adevăr, ci şi-l doreşte cu toate puterile sale, sufleteşti, duhovniceşti, dar şi trupeşti,atunci acest om, această „persoană”, este pregătită ca Dumnezeu să lucreze asupra lui.

Prin urmare, faptul că rămânem morţi lăuntric este pentru că suntem cu totul indiferenţi. Interesele noastre sunt foarte mici, trecătoare, efemere, materiale.

Pentru ca să poată Dumnezeu să lucreze împreună cu noi, trebuie să-i dăm premisele necesare. Iar premisele sunt ca noi să avem o căutare cu toate puterile noastre. Întreaga noastră voinţă, întreaga noastră libertate să fie orientată acolo.

Acesta este şi criteriul omului adevărat, al omului viu.

Aşadar, în acest caz, Domnul nici vreo problemă nu a avut, nici nu l-a împiedicat imoralitatea, viaţa desfrânată a samarinencei. Această stare nu constituie o piedică de a lucra asupra sufletului nostru, plecând însă de la premisa că sufletul nostru caută cu toate puterile sale adevărul. Păcatul este dovada că omul nu a găsit adevărul.

Astfel, Domnul nostru şi femeia samarineancă încep să vorbească despre chestiuni theologice. Hristos a cunoscut că poate să lumineze prielnica ei lume sufletească şi duhovnicească şi începe să se apropie de ea prin întrebări simple legate de viaţa de zi cu zi.

Hristos i-a cerut apă şi i-a spus că El poate să-i dea apa cea vie. Apa care nu se strică, nu se sfârşeşte, care nu-i creează omului saţiu, care-i potoleşte omului setea. Prin acest cuvânt Hristos intră într-o lucrare duhovnicească folosind metoda maieutică, fiind vorba să-i ofere acele premise, astfel încât ea însăşi să spună „vreau adevărul”. Ea însăşi să ajungă la întrebarea:„Care este Adevărul? Cine este Adevărul?”.

Aşadar, Hristos depăşeşte păcatul şi imoralitatea ei pentru că priveşte mai adânc. Mai adânc era faptul că păcatul ei nu era un eveniment concrescut şi dominant în sufletul ei. La fel se întâmplă atunci când omul ezită neştiind unde se află viaţa. Astfel, în mod nevoit caută undeva unde să stea. Altceva este însă să păcătuiască omul în mod conştient şi să spună că „păcatul este viaţa mea” şi altceva, întrucât nu a găsit „viaţa” să se străduiască să se prindă de-aici şi de-acolo şi astfel uneori să se aplece spre păcat.

Hristos a cunoscut această dispoziţie a femeii samarinence şi a înaintat mai departe; El îi aprinde acest dor. Dar există şi o problemă. „Dar de unde să ştie“, îşi zice femeia samarineancă, „eu îl întreb astfel de lucruri, dar de unde să ştie viaţa mea?”. Domnul nostru cum încearcă să-i dea curaj? Prin faptul de a cere ceva de la ea astfel încât în continuare să poată şi aceea să ceară ceva de la El. Îi dă acele premise de a nu se simţi obligată faţă de El. Aşadar, Hristos creează premisele unei comunicări libere, astfel încât femeia samarineancă să simtă ca şi El este obligat faţă de ea. Şi aceasta prin faptul de a-i spune ei „dă-Mi să beau apă”. Dar şi ca să-i dea senzaţia că poate să facă ceva bun.

Ca să poată omul să se apropie de adevărul pe care-l caută, ca să poată câştiga mântuirea pe care şi-o doreşte, trebuie să nu-şi piardă nădejdile sale. Să simtă că este vrednic pentru Adevăr, că e vrednic pentru Rai. Aşadar, să aibă nădejdea, care există împreună cu căutarea.

Această nădejde este creată de Hristos pentru a căuta ceva. Eu pot să dau ceva? Dacă pot să dau şi eu ceva, să ofer ceva important, să dau puţină dragoste, prin urmare am o anumită vrednicie. Dacă sunt vrednic, pot să mă raportez şi la chestiuni mai înalte. Hristos creează aceste premise, o încurajează, dându-i acestei nădejdi o vrednicie personală.

Aşadar, vrei să mântuiești un alt om care trăieşte în păcat? Oferă-i un mod de a nădăjdui. Ce înseamnă nădejde? Să creadă că poate să facă ceva bun şi că are ceva bun înlăuntrul său, că o oarecare vrednicie are întru sine. Ceva frumos posedă omul înlăuntrul său.

Nu mântuim omul dacă necontenit descoperim răul din lăuntrul lui. Dincolo de rău trebuie să descoperim şi ce are bun înlăuntrul lui astfel încât acest bine să pornească spre mai bine.

Există însă şi întrebarea lăuntrică a femeii samarinence: „Bine, îmi cere mie Hristos ceva important să dau, puţină apă, puţină dragoste, pentru că El crede că pot să-i dau dragoste, pentru că El crede că am o anumită nobleţe înlăuntrul meu şi o frumuseţe care încă nu s-a pierdut, dar şi de unde să ştie tulburata mea viaţă?”.

Hristos ştia viaţa ei, de aceea i-a grăit după aceasta: „Cheamă-l pe bărbatul tău”. „Nu am bărbat.” „Ştiu, ai avut cinci bărbaţi.” „Prin urmare, se gândeşte samarineanca, cunoaşte viaţa mea, le ştie pe toate şi totuşi crede că ceva bun pot să fac!”. Şi după ce are loc tot acest dialog, Hristos scoate acel dor pe care-l avea în inima ei, pe care niciodată nu-l conştientizase, care nu a cutremurat-o niciodată şi care a fost şi pricina care o arunca în păcat.

Aceasta este ceea ce ne macină pe toţi. Cine este Adevărul? Nouă nu ni s-a descoperit niciodată în mod personal, prin trăire. Să lăsăm cuvintele şi predicile. Nu ni s-a dat în mod personal răspuns la întrebarea: „Cine este Adevărul?” şi, întrucât niciodată nu ne-a spus Hristos: „Eu sunt Adevărul” şi nu ni S-a descoperit, pentru aceasta suntem conduşi spre păcat.

Dacă exista această întrebare înlăuntrul nostru: „Cine este Adevărul?” şi dacă aveam această descoperire a lui Hristos, „Eu sunt Adevărul” şi aveam o legătură personală cu El, ar fi fost alungată definitiv dinlăuntrul nostru stăpânirea păcatului. Am fi fost incapabili să păcătuim pentru că am fi aflat plenitudinea vieţii.

Aşadar i se descoperă „Eu sunt Adevărul”. El este Mesia pe care-L căuta. Şi atunci ce face? Le părăseşte pe toate, păcatele ei, bărbaţii ei, şi devine această sfântă pe care acum o prăznuim, Sfânta Fotini samarineanca!

Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016

https://i0.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg

Anunțuri

Cuvânt al PS Sebastian în ziua Sf.Ap. Andrei: „Creştinismul l-a motivat pe român să pună mâna pe armă şi să iasă la război atunci când popoare cotropitoare s-au năpustit asupra lui, atunci când popoare migratoare de altă cultură au venit, s-au stabilit aici.”


ps-sebastian”   (…) Sf. Ap. Andrei, cel care a călcat cu picioarele pe pământul României de astăzi, mai precis, în pământul Dobrogei. El a venit în vremea aceea coborând dinspre Ucraina şi a evanghelizat oraşele vechi de la ţărmul Mării Negre, Tomis, Calatis, Histria, adică Constanţa, Mangalia de astăzi şi celelalte oraşe care erau în vremea aceea. A propovăduit credinţa creştină, hirotonit pe primii episcopi, a rânduit pe primii preoţi şi a învăţat pe toţi locuitorii din vremea aceea – ai Sciţiei Minor, Dobrogea de astăzi, i-a învăţat această credinţă creştină pe care şi noi o moştenim până astăzi şi o păzim aşa cum putem fiecare împotriva atacurilor care se fac de tot felul, împotriva ei.

Ce s-a întâmplat cu credinţa creştină a locuitorilor Dobrogei din vremea aceea după plecarea Sf. Andrei? Mărturiile care s-au păstrat până astăzi, ca Peştera Sf. Andrei, sau pârâul Sf. Andrei ne arată că acest creştinism înfiripat, adus de Sf. Andrei nu a dispărut niciodată. Locuitorii Dobrogei au rămas totdeauna credincioşi creştini, în pofida faptului că peste ţara noastră au venit romanii cu cele două războaie, pe când încă romanii nu erau creştini, ci erau prigonitori ai creştinilor. Au venit după aceea slavii şi celelalte popeare migratoare. Ei bine, în pofida toturor acestora, românii, locuitorii acestor ţinuturi, au rămas creştini. Mai mult decât atât, domnitorii, cnejii, voievozii, conducătorii adică, ai ţărilor fărâmiţate de pe teritoriul României de astăzi – au fost creştini. Şi aveau de-a dreapta lor totdeauna sfetnic pe mitropolitul Ţării. Ei înşişi, domnii, voievozii, au înţeles că trebuie nu doar să conserve, să păstreze şi să ducă mai departe credinţa aceasta creştină, ci au înţeles că trebuie să se întreacă în zidirea de biserici, ctitorii sfinte care au rămas până astăzi. Aşa au înţeles, dragii mei, românii, de-alungul al 2000 de ani să ducă mai departe zestrea aceasta primită de la nimeni altul decât de la Sf. Apostol Andrei pe care noi îl prăznuim astăzi.

Iată o coincidenţă fericită, sau poate pronia lui Dumnezeu a rânduit ca ziua Sf. Andrei să fie lângă Ziua Naţională a României. Astăzi prăznuim pe sfântul care ne-a dat creştinismul, iar mâine 1 decembrie, facem amintire de Unirea României Mari într-o singură ţară. Astăzi vasazică sărbătoare spirituală a neamului nostru, mâine sărbătoare naţională; ceea ce trebuie să ne îndemne o dată în plus să fim români buni, dar sa fim şi creştini buni, aşa cum au fost moşii şi strămoşii nostri de-alungul celor 2000 de ani.

Spun aceasta într-o vreme în care, vedeţi şi dvs., citiţi în ziare sau vedeţi la televiziune, atacuri pornite împotriva creştinismului. Ca şi cum acesta ar putea fi dăunător. Cel mai proaspăt război împotriva creştinismului a fost acela la care dvs. aţi fost siliţi fiecare să veniţi să semnaţi dacă sunteţi de acord ca copiii dvs. să facă sau nu religie în şcoală. Ca şi cum religia ar fi homosexualitate, ca şi cum religia ar fi drog, ca şi cum religia ar fi băutură în şcoală, adică daunătoare, ca şi cum creştinismul a omorât vreodată pe cineva. Este un atac de neimaginat asupra unui popor care 2000 de ani a rămas şi a rezistat pe teritoriul acesta românesc cu credinţa lui puternică în Dumnezeu.

Creştinismul acesta l-a motivat să pună mâna pe armă şi să iasă la război atunci când popoare cotropitoare s-au năpustit asupra lui, atunci când popoare migratoare de altă cultură au venit, s-au stabilit aici. Poporul nostru s-a păstrat român şi creştin şi datorită acestui creştinism moştenit de la Sf. Andrei şi datorită acestei Biserici creştine ortodoxe care a conservat adevărul de credinţă şi morala acesta creştină.

Dragii mei, la o zi ca aceasta, când prăznuim pe părintele nostru, pe sfântul ocrotitor al României şi al poporului român, pe Sf. Andrei, trebuie să înţelegem ca trebuie să păstrăm şi să respectăm această moştenire pe care o avem de la el. Iar el, Apostolul Andrei nu este oricare alt sfânt, ci este unul din apropiaţii lui Iisus, care a auzit cu urechile lui învăâătura aceasta pe care ne-a dat-o nouă. N-a citit-o din cărţi, n-a văzut-o la televizor, n-a auzit-o la radio, a auzit-o şi a cules-o de pe buzele Mantuitorului Iisus Hristos. Iată un argument în plus să credem şi să respectăm acestă învăţătură pe care am primit-o de la el.

Să fim dragii mei, creştini buni şi români buni. Iată bate la uşa lumii războiul acesta despre care tot am auzit, că se frământă popoarele şi nu le mai ajunge nici petrolul, nici bogăţiile de tot felul şi se ameninţă unele pe altele cu război. Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ferească de această nenorocire. S-a construit atât în lumea aceasta, am văzut muzee încărcate cu tezaure nespus de valoroase. Vine o bombă de aceasta, a unor oamnei fără înţelepciune şi plini de lăcomie care nu se mai satură şi zădărniceşte tot ce am agonisit de veacuri sau milenii. Să ne rugăm lui Dumnezeu să le dea înţelepciune conducătorilor lumii, să se mai gândească şi la El, nu doar la buzunarele lor, la ambiţiile şi la orgoliile lor şi niciodată să nu mai îndraznească cineva a purta război împotriva oamenilor ca să nu mai moară oameni. Şi problemelor de tot felul să le găsească soluţia cu înţelepciune şi cu aşezare, pentru că de aceea am făcut cu toţii şcoală şi ne-am informat, şi ne-am deprins să gândim şi să abordăm cu înţelepciune lumea acesta pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o nouă, oamenilor de astăzi să o ducem mai departe.

Să-l rugăm pe sfântul ocrotitor Apostolul Andrei să vegheze asupra neamului acestuia ca niciodată să nu-şi piardă creştinismul pe care l-a primit de la el. Niciodată să nu ajungă, aşa cum s-a întâmplat în perioada comunistă, să fie atatcat de ideologii atee, ideologii necreştine sau anticreştine care vor să-i facă foarte mult rău.

Dumezeu să ne ajute tuturor, iar Sfântul Andrei – ocrotitor şi păzitor al neamului nostru. Dumnezeu să primească rugăciunile noastre, să ne ajute tuturor, la mulţi ani!”

audio integral (sursa: doarortodox.ro):

https://i0.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg