12 aprilie 1204, armate ale cruciaților din Occident au ocupat capitala Imperiului Roman, Constantinopolul ortodox, pe care l-au supus jafului și distrugerii.


Papa Inocențiu al III-lea, care inițial a binecuvântat expediția, a descris în termeni duri ocupația catolică a Constantinopolului.

„Cum va putea cu adevărat biserica grecilor, indiferent de cât de grav este asaltată de nenorociri și persecuții, să se reîntoarcă în uniune ecleziastică și devoțiune pentru Sfântul Scaun, când ea vede în latini numai un exemplu de pierzanie și de lucrătură a întunericului, așa încât, pe bună-dreptate, acum îi detestă pe latini mai mult decât pe câini? (…) Ei au furat vasele din argint din altare și le-au spart în bucăți pentu ei. Au violat locurile sfinte și au răpit cruci și relicve”.

Notă: Termenii de „latini” și de „greci” nu se referă la etnia celor în cauză, ci la ritul creștin de care aparțineau: latinii desemnau pe cei de religie catolică, ce aveau scaunul la Roma,  iar grecii erau ortodocșii cu scaunul patriarhal la Constantinopol.  De altfel, atât „latinii” cât și „grecii” formau imperii și regate multi-etnice. De asemenea, occidentalii se fereau să folosească numele oficial al Imperiului, respectiv Imperiul Roman, pentru că se dorea restaurarea ideii de romanitate în Vest. Constantinopolul a fost capitala Imperiului Roman din 330 și a rămas astfel până la cucerirea sa de către turci în 1453.

Atacarea Constantinopolului de cruciatiÎnstăpâniți pe capitala Bizanțului, cruciații au incendiat cea mai mare parte din oraș și au luat în robie o mare parte dintre locuitori. Doar în prima zi au fost uciși 7000 de oameni. Clerul ortodox constituia o țintă predilectă a Cruciaților. Episcopii și alți clerici au suferit chinuri teribile și au fost măcelăriți cu o furie ieșită din comun. Patriarhul (Ioan al III-lea), desculț și dezbrăcat, abia a reușit să scape trecând pe țărmul opus. Bisericile au fost batjocorite, inclusiv Aghia Sofía, în scene de o grozăvie nemaiîntâlnită. Clerul latin a fost în primele rânduri ale jefuitorilor.

Biblioteca din Constantinopol a fost distrusă. Valoarea celor furate din Constantinopol depășea, conform surselor vremii, peste 900.000 de mărci de arginți.

Iată descrierea jafului, după cum a văzut-o istoricul american Speros Vryonis în cartea Bizanțul și Europa:

Soldații latini au supus cel mai măreț oraș din Europa la un jaf de nedescris. Timp de trei zile au ucis, au violat, au furat și au distrus la o scară pe care nici măcar vechii vandali sau goți nu aspirau. Constantinopole devenise un muzeu al artei antice și bizantine, un magazin de bogăție pe care latinii nu-l credeau posibil. Deși venețienii aveau o apreciere pentru arta pe care au descoperit-o (până la urmă erau și ei semi-bizantini) și au salvat cât au putut, francezii și ceilalți au distrus totul, oprindu-se doar ca să bea, să violeze călugărițele și să ucidă clericii ortodocși. Cruciații și-au manifestat ura pentru greci în modul cel mai spectaculos: distrugând cea mai măreață biserică a creștinătății. Au distrus iconostasul, icoanele și cărțile sfinte din Aghia Sofia și au pus pe scaunul patriarhal o prostituată care cânta melodii porcoase. Înstrăinarea dintre Est și Vest care începuse de secole, a culimnat cu masacrul teribil care a acompaniat distrugerea Constantinopolului. Grecii erau convinși că până și turcii, dacă ar fi cucerit orașul, ar fi fost mai blânzi. Cucerirea Constantinopolului a accelerat căderea Bizanțului în mâinile turcilor. În ultimă instanță, a patra cruciadă a avut ca efect direct victoria Islamului, adică exact opusul intenției sale inițiale”.
Vreme îndelungată, corăbiile apusene au transportat bogățiile Orașului în Apus, unde împodobesc și astăzi biserici, muzee și colecții particulare. Un centru important în care au fost concentrate aceste bogății a fost Biserica Sfântul Marcu din Veneția. O parte dintre tezaure (îndeosebi manuscrise) au fost distruse.

Mai rău, sursele apusene ale vremii descriu evenimentele ca pe o „victorie a creștinătății„: cucerirea Constantinopolului este văzută ca o pedepsire a „ereticilor” greci, care erau „nelegiuiți și mai răi decât evreii”.

Cum au ajuns cruciații la Constantinopol

În august 1198, Papa Inocențiu a chemat la o nouă cruciadă pentru eliberarea Ierusalimului. emările la luptă ale papei au fost ignorate de monarhii europeni: germanii luptau cu puterea papală (de aceea papa nici nu l-a chemat pe împăratul german), iar Anglia era angajată în război cu Franța. În cele din urmă, în principal datorită predicilor lui Fulk de Neuilly, a fost organizată o armată cruciată în timpul unui turnir organizat la Écry-sur-Seine de Theobald al III-lea de Champagne, conte de Champagne în 1199. Armata era formată în principal din nobili din nordul Franței (aflați în rebeliune față de opera de reconstrucție a statului, desfășurată de regele Filip II August): din Blois, Champagne, Amiens, Saint-Pol, Ile-de-France și Burgundia. Au sosit contingente și din alte regiuni ale Europei Occidentale precum Flandra, Montferrat, Sfântul Imperiu Roman sau din Veneția. Theobald a fost ales conducătorul cruciadei, dar a murit în mai 1201 și a fost înlocuit de un conte italian, Bonifaciu de Montferrat.

Armata cruciată era estimată la 4.500 cavaleri (cu 4.500 de cai), 9.000 scutieri și 20.000 infanteriști.

O dată ajunși la Veneția, cruciații întâmpină problema banilor. Aceștia nu erau suficienți pentru a acoperi suma convenită cu dogele. În acel moment dogele propune cucerirea cetății Zara de pe coasta dalmată. Cruciații sunt scandalizați la auzul propunerii, deoarece Zara aparținea regelui maghiar care, de altfel, promisese să ofere sprijin cruciadei. Pontiful, de asemenea, se opune hotărât acestei idei. Cu toate acestea însă, armata cruciaților atacă Zara și o cucerește.

Elementul surpriză

În mijlocul acestor evenimente, își face apariția un nou personaj: Alexios Angelos. Acesta era fiul basileului detronat, Isaac II Angelos, și cere ajutorul cruciaților. El dorea eliberarea tatălui său și reinstaurarea lui pe tronul Imperiului. Alexios merge în Germania pentru a purta tratative cu Philip de Swabia, fiul lui Barbarossa și ginerele lui Isaac II Angelos. Alexios îi propune lui Philip să deturneze expediția cruciaților spre Constantinopol în vederea restabilirii tatălui său pe tron. Prințul inconștient îi face lui Philip promisiuni exorbitante. În schimbul serviciului adus lui și tatălui său , Alexios se obligă la plata a 200 000 mărci de argint, la unirea bisericii ortodoxe cu Biserica Romei și recunoașterea supremației papale, participarea la cruciadă cu 10 000 de oameni și la întreținerea permanentă în Palestina a unei armate de 500 de cavaleri.

Cruciații ajung la Constantinopol, iau orașul cu asalt și îl detronează pe Alexios III Angelos. Acesta fuge din oraș împreună cu ultimii banii ai trezoreriei imperiale. La conducerea imperiului revine Isaac II Angelos împreună cu fiul său, Alexios, care era garantul îndeplinirii promisiunilor.

Următoarele luni sunt foarte grele pentru bizantini. Împăratul îi supune unor taxe enorme în vederea strângerii banilor necesari. În cele din urmă, se plătește jumătate din sumă. Pentru ca mai târziu cruciații să primească vestea că imperiul nu mai are niciun ban de dat.

În ceea ce privește cruciații, acesta era momentul mult așteptat pentru a putea cucerii Constantinopolul. Nerespectarea promisiunilor era motivul perfect. Atât venețienii, cât și ceilalți cruciați așteptau acest moment de mult timp.

Se realizează așadar un program de cucerire și se scrie un document solemn, Partitio Romaniae (Împărțirea Romaniei). Acest document stabilea cotele ce revin din pradă fiecărei părți. Potrivit documentului venețienii primeau 3/8 din teritoriile imperiale, iar cruciații 5/8, dintre care 1/4 îi erau rezervate viitorului împărat. Suveranul urma să fie ales dintre cruciați, iar patriarhul dintre venețieni. Toate acestea fiind stabilite, cruciații pornesc lupta. Constantinopolul este asediat 3 zile, după care este cucerit. Metropola-regină al creștinătății este supusă unui jaf înspăimântător timp de 3 zile de ”soldații lui Hristos”. „Orașul este despuiat de bogățiile, moaștele sfinte și monumentele sale istorice, care iau drumul Occidentului.”

Și astfel Constantinopolul, marea capitală a Imperiului Roman, cade răsunător. Constantinopolul a fost recâștigat în 1261, dar nu a mai fost niciodată cel dinainte.

Surse: historia.ro,  Căderea de la 1204 și consecințele ei – Gheorghe Metallinoswikipedia. activenews.ro

DoarOrtodox

Reclame

“Kosovo şi Metohia în lacrimi” fotografii-document ale lui Milinko Stefanovici cu refugiaţi din Serbia şi cu biserici ortodoxe distruse de extremişti albanezi


30 de fotografii surprinse de fotograful sârb Milinko Stefanovici în 1999, în primele zile după ce armata iugoslavă s-a retras din Kosovo. Imaginile prezintă dramele refugiaţilor, dar şi distrugerile suferite de lăcaşele de cult ortodoxe, unele dintre ele monumente arhitectonice vechi de câteva secole.

https://i2.wp.com/www.debanat.ro/wp-content/gallery/biserici-din-kosovo/14.jpg

76 de biserici distruse

Între iunie şi octombrie 1999, un număr de 76 de biserici şi mănăstiri din Kosovo şi Metohia au fost distruse sau desacralizate în diferite zone unde erau cantonate trupele KFOR.

Potrivit site-ului sârbesc, http://www.rastko.rs/kosovo/crucified, 76 de lăcaşe de cult au fost distruse în zone unde se aflau trupele americane şi italiene, alte 17 în zona controlată de soldaţii germani. Alte 10 biserici vandalizate erau în zonele de care se ocupau militarii britanici, restul de 7 – din zona militarilor francezi din KFOR.

Aceeaşi sursă menţionează faptul că multe dintre bisericile transformate în ruine fuseseră construite în secolul al XIV-lea şi supravieţuiseră atacurilor otomanilor şi celor două războaie mondiale.

https://i1.wp.com/www.debanat.ro/wp-content/gallery/biserici-din-kosovo/3.jpg

Martorul grozăviilor

„Expoziţia aduce fotografii din cumplita vară a anului 1999, când armata iugoslavă s-a retras din Kosovo şi Metohia, iar NATO şi formaţiunile paramilitare albaneze au preluat controlul asupra regiunii. Milinko Stefanovici, ca fotograf, a fost martorul represaliilor împotriva locuitorilor nealbanezi lipsiţi de apărare. Adu cem în faţa dumneavoastră câteva fragmente din jurnalul ţinut de Stefanovici în acele zile groaznice”, explică organizatorii expoziţiei.

„Kosovo şi Metohia în lacrimi” este o expoziţie itinerantă, care şi-a început călătoria prin România acum trei ani, în urma unui demers personal al absolventului de Teologie Ion Gurgu, director al Editurii Predania.

https://i1.wp.com/www.debanat.ro/wp-content/gallery/biserici-din-kosovo/4.jpg

https://i0.wp.com/www.debanat.ro/wp-content/gallery/biserici-din-kosovo/5.jpg

https://i2.wp.com/www.debanat.ro/wp-content/gallery/biserici-din-kosovo/6.jpg

https://i1.wp.com/www.debanat.ro/wp-content/gallery/biserici-din-kosovo/1.jpg

Românii nu ştiu foarte multe despre Kosovo

Tânărul de 31 de ani povesteşte că a pornit acest „proiect personal” şocat de faptul că, deşi suntem ţări vecine, în România nu se ştie mai nimic despre atrocităţile prin care au trecut ortodocşii din Kosovo şi Metohia.

https://i1.wp.com/www.debanat.ro/wp-content/gallery/biserici-din-kosovo/10.jpg

https://i0.wp.com/www.debanat.ro/wp-content/gallery/biserici-din-kosovo/19.jpg

„Acum câţiva ani s-a distrus o statuie din secolul al VII-lea înfăţişându-l pe Budha, în Afganistan. Îmi amintesc că la fiecare 15 minute pe CNN şi pe alte canale de ştiri se vorbea despre acest lucru. În aceeaşi perioadă, în Kosovo s-au distrus biserici din secolul al XIV-lea, fără să apară nicio ştire despre acest lucru. Eu nu pot să mă duc la CNN, nu am cunoştinţe în media ca să mediatizez ce s-a întâmplat lângă noi, aşa că am pornit un proiect personal. Cu această expoziţie care e făcută din tot sufletul, pe prietenii şi cu ajutorul celor apropiaţi, fac ceea ce pot eu pentru a arăta ororile comise în ţara de lângă noi”, zice Ion Gurgu.

https://i1.wp.com/www.debanat.ro/wp-content/gallery/biserici-din-kosovo/16.jpg

https://i1.wp.com/www.debanat.ro/wp-content/gallery/biserici-din-kosovo/11.jpg

Povestea începe în 1997

Ion Gurgu era student în primul an la Teologie şi, la Novi Sad, a primit o carte despre bisericile distruse în timpul războiului din fosta Iugoslavie, în Croaţia şi Bosnia Herţegovina, pe care s-a apucat să o traducă, pentru a o edita şi în limba română.

https://i1.wp.com/www.debanat.ro/wp-content/gallery/biserici-din-kosovo/12.jpg

Cartea nu apăruse încă în 1999, când au urmat bombardamentele din Kosovo şi Metohia. Imediat a decis să adauge şi acest capitol în volumul care a apărut la Editura Scara în 2000, „Ruinele ortodoxiei”.

În acelaşi an l-a cunoscut pe fotograful care a ţinut jurnalul în imagini al distrugerilor bisericilor din Kosovo şi Metohia, Milinko Stefanovici, şi a hotărât să-i expună în România imaginile surprinse în 1999.

„După vederea şi fotografierea multor victime din rândul sârbilor, am înţeles că nimeni în afară de noi nu este interesat, ba poate nici măcar toţi dintre noi. Cine va mărturisi despre ele în afara noastră?”,
MILINKO STEFANOVICI, fotograf sârb

PECKA BANJA. Icoanele din Biserica Sfântul Ioan Botezătorul

MĂRTURII ISTORICE

Cele 30 de imagini fac parte din jurnalul realizat de Milinko Stefanovici în 1999, imediat după retragerea armatei iugoslave din Kosovo

https://i2.wp.com/www.debanat.ro/wp-content/gallery/biserici-din-kosovo/2.jpg

Milinko Stefanovici, născut în 1947, în localitatea Kostainik, din Serbia, este unul dintre cei mai mari artişti fotografi din fosta Republică Federală Iugoslavia.

Artist fotograf şi fotojurnalist, publicist, editor şi pedagog, membru al Uniunii Artiştilor Plas tici din Serbia şi maestru în fotografie al Uniunii Fotografilor din Iugoslavia, Milinko Stefanovici este din 1993 preşedinte al Uniunii Fotografilor din Serbia.

https://i2.wp.com/www.debanat.ro/wp-content/gallery/biserici-din-kosovo/15.jpg

Fragmente de jurnal

Fotografiile expuse  sunt un fragment din jurnalul fotografic ţinut în 1999, în primele zile după retragerea armatei iugoslave, când l-a însoţit pe Mitropolitul Amfilohie al Muntenegrului şi Litoralului, fără gărzi de corp sau pază armată, în zonele de conflict.

https://i2.wp.com/www.debanat.ro/wp-content/gallery/biserici-din-kosovo/18.jpg

„Am hotărât ca, pentru prima dată, să-mi încalc regulile profesionale – de a nu publica fotografii ce ţin de domeniul patologiei medicale şi militare. După vederea şi fotografierea multor victime din rândul sârbilor, am înţeles că nimeni în afară de noi nu sunt interesaţi, ba poate nici măcar toţi dintre noi. Mi-am schimbat părerea. Cine va mărturisi despre ele în afara noastră?!”, scria Milinko Stefanovici în jurnalul său.

https://i1.wp.com/www.debanat.ro/wp-content/gallery/biserici-din-kosovo/20.jpg

https://i0.wp.com/www.debanat.ro/wp-content/gallery/biserici-din-kosovo/7.jpg

https://i2.wp.com/www.debanat.ro/wp-content/gallery/biserici-din-kosovo/8.jpg

În acel periplu a trăit drama umană. A alinat cu vorbe bune refugiaţi sârbi, unii dintre ei a doua sau a treia oară, a găsit sârbi decapitaţi şi a participat la slujbele de înmormântare. De cele mai multe ori, Milinko Stefanovici a consemnat în imagini ruinele fostelor biserici, monumente de patrimoniu construite chiar şi cu 700 de ani în urmă.

https://i2.wp.com/www.debanat.ro/wp-content/gallery/biserici-din-kosovo/9.jpg

SATUL PETRITCH. Biserica „Sfânta Treime”, dărâmată, a fost vandalizată de extremiştii albanezi

ZECE ANI ZBUCIUMAŢI

O provincie disputată etnic

Numit de sârbi „leagănul civilizaţiei”, despre Kosovo se spune că a fost, este şi va rămâne Ierusalimul sârbilor: locul cu cea mai mare densitate de biserici creştine de pe Pământ – aproape 1.400 pe o suprafaţă de 10.800 kmp.

În 1989, Slobodan Miloşevici a redus drastic statutul autonom al provinciei Kosovo. Albanezii au ripostat, iniţial paşnic, creându-şi apoi structuri paralele în administraţie.

În 1990, parlamentul kosovar a declarat independenţa, iar în 1992, Ibrahim Rugova a fost ales preşedinte. Republica Kosovo nu a fost recunoscută niciodată oficial decât de Albania.

În 1996, protestele din Kosovo au fost înlocuite de răspunsurile armate ale UCK.

În 1998, violenţele s-au înteţit, sârbii au semnat pentru încetarea focului şi s-au retras parţial, sub monitorizarea OSCE. Luptele au fost reluate la finele aceluiaşi an.

Masacrul de la Racak, din ianuarie 1999, a însemnat începutul implicării NATO. O conferinţă de pace a fost convocată şi a fost întocmit un acord care prevedea autonomia Kosovo şi desfăşurarea unor trupe NATO. Sârbii au considerat inacceptabil acordul.

În martie-iunie 1999, avioanele NATO au bombardat Iugoslavia, pentru a-l forţa pe Miloşevici să retragă trupele. Gherilele albaneze din Kosovo continuau să se lupte cu forţele iugoslave, iar numărul refugiaţilor creştea de la o zi la alta.

În iunie 1999, Miloşevici a fost de acord cu prezenţa militară străină în Kosovo şi retragerea trupelor sale. Peste 200.000 de sârbi au părăsit Kosovo, după retragerea trupelor guvernamentale. Cei care au rămas au căzut victime violenţelor etnice.



PECKA BANJA. Icoane de la Biserica „Sf. Ioan Botezătorul” recuperate de la traficanţii albanezi

https://i1.wp.com/www.basilica.ro/_upload/img/12960251325937626247.jpg

Kosovo and Metohija… Serbia