De cateva luni vreau sa scriu despre cum Sfantul Ierarh Nectarie mi-a redat viata, insa pana acum nu am gasit cuvintele potrivite pentru a exprima ceea ce Sfantul a facut pentru mine.
Ma numesc Iuliana, am aproape 26 de ani, iar in iarna anului 2016 mi s-a descoperit o tumora pe creierul mic, tumora ce a fost operata la Spitalul Nicolae Oblu din Iasi. Primul meu gand a fost „ DE CE EU?’, insa am realizat ca este o lectie de viata, ca trebuie sa invat ceva din asta si ca tot raul a fost spre bine pentru ca asa l-am descoperit eu pe Dumnezeu, pe Sfantul Nectarie, asa mi-am indreptat atentia spre biserica si am invatat sa pretuiesc altfel viata.
Pe 20 decembrie 2016 am fost operata. Am intrat in operatie rugandu-ma, iar Dumnezeu m-a ajutat.
Operatia nu a fost una foarte complicata, insa ca orice operatie pe creier implica riscuri. Dupa 5 ore, am iesit cu bine din operatie. Si cand spun ‚”cu bine” ma refer la faptul ca am scapat cu viata.
Am ramas cu sechele dupa operatie: gatul imi era intepenit si stramb, mana stanga nu o puteam folosi 100% si nu puteam sa merg. In prima saptamana dupa operatie nu am fost capabila sa merg la toaleta nici macar insotita.
Tin sa precizez ca de fiecare data cand prietenul meu se ducea la Biserica „Sfantul Ierarh Nectarie” si se ruga pentru mine, eu ma simteam mult mai bine, ma puteam ridica ajutata din pat si reuseam sa fac cativa pasi.
Dupa operatie, in fiecare seara la ora 22 citeam acatistul Sfantului Nectarie atat eu si prietenul meu cat si familiile si prietenii nostri si ne rugam pentru sanatatea mea.
M-am rugat foarte mult Sfantului Nectarie, i-am citit acatistul zilnic si m-am uns cu ulei din candela Lui atat inainte de operatie cat si dupa si nu a ezitat sa imi dea ascultarea rugaciunilor.
Parca sufletul meu era invadat de siguranta ca totul va fi bine, chiar daca starea mea la acel moment nu indica asta.
Se rugau pentu mine preoti si oameni care nici macar nu ma cunosteau din mai multe orase ale tarii.
Ii multumesc lui Dumnezeu si Sfantului Nectarie ca mi-au daruit atati oameni frumosi care m-au ajutat, mi-au dat putere si m-au facut sa imi dau seama ca am pentru ce sa lupt.
La inceput, parintii mei si prietenul meu mi-au ascuns diagnosticul initial al medicilor: GLIOBLASTOM, o forma foarte agresiva de cancer, insa eu am simtit ca ceva nu este in regula.
Cat am stat in spital, membrilor familiei mele le-au fost comunicate mai multe diagnostice; gliolastom, limfom, metastaza, diagnosticul final MEDULOBLASTOM, toate forme de cancer.
Multumesc Sfantului Nectarie ca le-a dat si lor putere sa reziste si sa lupte pentru mine. Au facut foarte multe sacrificii si le multumesc pentru tot.
Cred ca ma durea mai tare faptul ca imi vedeam familia suferind, asta m-a determinat sa lupt si mai mult, a fost felul meu de a le multumi pentru tot.A m vrut sa ii vad fericiti. Continuă lectura →
Omul are, pe lângă inteligenţă, sensibilitate şi voinţă. Aceste trei facultăţi ale sufletului nu locuiesc în compartimente absolut separate. Între ele sunt uşi de comunicare. Când aceste uşi se deschid, facultăţile sufletului lucrează împreună şi stabilesc echilibrul şi armonia. Dacă ideea apărută în minte nu-i eficace prin ea însăşi, ea devine eficace cu ajutorul sensibilităţii, a pasiunii şi a voinţei.
Ideea apărută în gând deşteaptă sentimentul sau pofta, concretizându-se într-o dorinţă puternică care cheamă voinţa. Sau, invers, voinţa face apel la raţiune şi la sentiment pentru a le face să tindă la acţiune. Astfel încât se poate spune că, în faptă, intervenţia voinţei este deosebită. Pentru a ajunge de la idee la faptă este nevoie de concursul voinţei.
Orice idee este, cel puţin, sămânţa posibilă a unei fapte. Ideile care sunt îmbrăţişate de sensibilitate şi de voinţă devin cu siguranţă faptă. Fapta porneşte de la idee pentru a merge la cugetare.
Ideea poate fi sugerată de diavolul. Zice Evagrie Ponticul că “de la însuşi lucrul care se deapănă în minte poţi cunoaşte care drac s-a apropiat de tine. De pildă dacă în cugetul meu se înfăţişează chipul omului care m-a păgubit, sau m-a necinstit, el dă pe faţă gândul ţinerii de minte a răului, furişat în mine. Dacă iarăşi se învârte în minte gândul la bani sau la slavă, dintr-asta se va cunoaşte duhul care ne necăjeşte”.
De fapt, gândurile vin din trei părţi: de la om, de la Dumnezeu şi de la diavol. “Între gândurile îngereşti, omeneşti şi de la draci este această deosebire: întâi gândurile îngereşti cercetează cu de-amănuntul firea lucrurilor şi urmăresc înţelesurile şi rosturile lor duhovniceşti, de pildă: de ce a fost făcut aurul … de ce trebuie multă osteneală şi trudă până să fie aflat… ca apoi să fie dat meşterilor pentru a face sfeşnicul, cădelniţa şi vasele de aur… Dar gândul drăcesc nu le ştie şi nu le cunoaşte pe acestea, ci furişează numai plăcerea câştigării aurului fără ruşine şi zugrăveşte desfătarea şi slava ce va veni de pe urma lui. Iar gândul omenesc nu se ocupă nici cu dobândirea aurului şi nu cercetează nici al cui simbol este, sau cum se scoate din pământ, ci aduce numai în minte forma simplă a aurului, despărţită de patimă şi lăcomie”.
Se vede bine că întotdeauna gândul sugerat de către Dumnezeu, prin îngeri, este bun. Cel sugerat de draci este rău. Iar gândul omului este neutru şi poate deveni bun sau rău, depinde ce sugestie primeşte. Logica folosită de Evagrie în cazul aurului e valabilă în toate acţiunile omeneşti.
Între gânduri e mare luptă. Unele gânduri bune pot deveni rele şi unele gânduri rele pot deveni bune. “Dintre gânduri unele taie, altele se taie. Şi anume taie cele rele pe cele bune; dar şi cele rele se taie de către cele bune … Am gândul de a primi pe străini şi-l am într-adevăr pentru Domnul, dar venind ispititorul, îl taie şi furişează în suflet gândul de a primi pe străini pentru slavă. Sau am de gând să primesc pe străini ca să fiu văzut de oameni; dar dacă vine peste el un gând bun, îl taie pe cel rău, îndreptând către Domnul virtutea noastră şi silindu-ne să nu facem aceasta pentru laudă de la oameni”.
Pentru a cugeta frumos, sau pentru a tămădui cugetarea de gânduri păcătoase, reţeta ne este dată tot de Evagrie Monahul. Ziceam că ideea pentru a se pune în practică trebuie să se înfrăţească cu sentimentul şi cu voinţa. În cazul păcatelor, sentimentul devine poftă şi voinţa mânie. “Nu va putea alunga de la sine amintirile păcătoase omul care n-a purtat grijă de poftă şi de mânie, pe una stingând-o cu postiri, cu privegheri şi cu culcatul pe jos; iar pe cealaltă îmblânzind-o cu îndelungă răbdare, cu suferirea răului, cu nepomenirea de rău şi cu milostenii”. Continuă lectura →
Profesorul Ilie Bădescu (n. 9.05.1948), îndrumător al generaţiei de la 1989 – 1990, generatoarea Fenomenului Piaţa Universităţii, este doctor în sociologie, profesor universitar şi cercetător. Se poate spune, fără greş, că Profesorul Ilie Bădescu este cel care a reînviat Şcoala de Sociologie Românească readucând-o în adevărata ei matrice naţională. Este director al Institutului de Sociologie al Academiei Române “Dimitrie Gusti” din 2002. În calitate de director, s-a implicat activ în revitalizarea cercetărilor dedicate mediului rural românesc, înfiinţând şi coordonând în cadrul Institutului departamentul Comunităţi şi dezvoltare rurală. Este autorul a numeroase studii, manuale, monografii, enciclopedii şi tratate de sociologie, dintre care amintim Noologia. Cunoaşterea ordinii spirituale a lumii (2002), Tratat de geopolitică (2004), Enciclopedia sociologiei universale (2005), Tratat de sociologie rurală (2009), şa.
În ciuda denigrărilor unor cretinoizi şi yesmeni ai marelui nimic, Profesorul Ilie Bădescu este primul (şi probabil singurul) membru al lumii academice care a atras atenţia asupra erorilor lui Aleksandr Dughin în raport cu România. (ziaristionline.ro)
Vă recomandăm emisiunea TRINITAS TV de mai jos, despre pustiul post-modern, corectitudinea politică şi deformările lumii actuale:
INTERVIU CU Prof. Univ. Dr. ILIE BĂDESCU. „Spălarea creierelor se realizează acum prin mijloace blânde”
Mi-e teamă că da. Noul ciclu politic al României, cel postdecembrist,, a început printr-o operație de marginalizare teribilă a așa numitei generații Labiș, iar unii dintre aceștia au fost chiar supuși unui tip aparte de epurare: instituții, reviste, edituri, au fost fie desființate, fie refondate, cu alte colegii, altă listă de personal, alte grupări, ceea ce i-a plasat pe mulți în afara „instituției”. Un caz aparte, de o dramatică celebritate, a fost acela al scriitorului Dinu Săraru, altul a fost al regretatului Mihai Ungheanu… Nu-mi permit să amintesc situația cu totul dramatică a unora dintre scriitorii de excepțională valoare, precum Paul Anghel, Ion Lăncrănjan, Eugen Barbu.
A urmat un al doilea val de ostracizări care au culminat cu Raportul Tismăneanu în care au fost readuși pe liste scriitorii „proscriși”, pentru care s-au întocmit liste de eliminare, probabil încă operative. S-a declanșat operațiunea antiprotocronistă, de un primitivism care amintește „spiritul primar-agresiv” al Kominternului, a fost reinventat delictul de opinie, au fost etichetați oameni și opere, s-a încercat o eliminare în bloc precum a fost tentativa de a supune dezaprobării publice grupuri întregi sub eticheta de „generație expirată” deși cei loviți cu pietre proveneau din generații diferite, de la vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist la cei ce abia încheiau al cincilea deceniu de viață.
A urmat al treilea val de eliminări sub pretextul pensionărilor, ceea ce-a aruncat în afara instituțiilor personalități de remarcabilă valoare, pe care nu-mi îngădui să le nominalizez dorind să le respect nevoia de minimă discreție. Au fost dezgropate etichete cominterniste pentru a-i stigmatiza și a-i țintui pe liste cvasiconspirative pe cei suspectați de un sentiment național mai răspicat, ori de apartenență creștin-ortodoxă. La etichetele de naționalist, național-comunist, ortodoxist, fundamentalist, legionar, securist, s-au adăugat etichete noi precum cele de protocronist, dughinist-ortodoxist, după numele geopoliticianului rus Aleksandr Dughin, monoculturalist, această ultimă etichetă fiind menită a-i „deconspira” pe cei care, chipurile, ar fi promotorii unei singure culturi şi putem continua dacă vreţi…
Multe dintre etichetele acestea au fost lansate din laboratoarele unor facultăți și universități prestigioase. Probabil că mulţi dintre cei care-și scriu astăzi memoriile detaliază fenomenul. La multe dintre sciziparitățile sociale şi politice, au fost adăugate altele cu scopul de a induce un fel de război al tuturor împotriva tuturor, o anarhie de mari proporții, pe orizontala și pe verticala societății și, dacă s-ar fi putut, să energizeze o demoniacă rebeliune a omului împotriva lui Dumnezeu. Ceea ce nu s-a reușit în vremea comunistă urma să izbândească acum: ridicarea unei majorități contra Bisericii, ceea ce ar fi fost mai mult decât o dezbisericire, adică semănarea unui indiferentism religios. Discuția este lungă fiindcă vremurile sunt teribil de posomorâte.
Ce modele vor fi create în schimb pentru o generaţie care, în principiu, ar trebui să revigoreze fibra acestui neam?
Ținta acestor vremuri este generația fără identitate. Un psiholog umanist american a cercetat maladia acestui tipar uman prin ceea ce el a denumit „sand-box syndrom”- sindromul cutiei de nisip- , adică inducția la scara popoarelor a unor modele de viață care amestecă uitarea de sine cu stări ludice capabile să anuleze percepția realistă și gravă, matură a lucrurilor.
Asemenea scheme de viață „în alianţă cu răul pot energiza rebeliunea dezordonată a lumii”, ne previn doi sociologi creștini americani. Un fel de puteri decăzute au pus stăpânire pe stările sufletești ale prea multora. Asemenea puteri sunt asemenea stihiilor, de la duhul banilor la duhul trufiei, al egoismului fără margini, al îndreptățirii fără temei, al închipuirii, debilitează lumea și viața, ne fac incapabili să reacționăm la nihlismul și anarhia acestui veac, să recuperăm sensul pozitiv al existenței. Duhul urât al banilor deformează ființa colectivă după ce abia s-a ieșit dintr-o altă teribilă deformare indusă în lume de doctrina comunistă. Marxiștii, cum remarcă un filosof modern, Karl Popper-, sunt iubitori de violență, la Lenin aceasta fiind legitimată prin teoria dictaturii de execuţie: execuţia burgheziei de către proletariat.
În „Statul şi revoluţia” Lenin legitimează crima colectivă, execuţia unei clase sociale de către o altă clasă. Pentru Marx, proletariatul este „groparul burgheziei”, deci discursul sepulcral este cel convocat spre a explica şi a legitima istoria. Noţiunea pivot a unei asemenea viziuni este moartea nu viaţa. Duhul destrămării ludice, al plăcerilor și pornografiei este una dintre cele mai teribile amenințări ale omului. Un scriitor britanic, Aldous Huxley, a profetizat emergența unui altfel de stat în istorie pe care l-a numit „stat magic”, în care „spălarea creierului nostru” se realizează „prin mijloace blânde”, precum: cultivarea unei sexualităţi deșănțate, forme de viață care „excită simţurile şi imaginaţia”, cultivarea iluziei puterii, a unei „plăceri ce zguduie simţurile şi mintea până la epuizare”, cum sesiza un remarcabil comentator al acestei terifice profeții, domnul Virgiliu Gheorghe. Dictatura acestui stat magic este mai teribilă decât cealaltă, a statului posomorât al idolatriei ideologice, așa cum l-a imaginat Marx și l-a pus în practică Lenin.
Cum s-a ajuns la dictatura „statului magic”?
Prin trădarea elitelor! Teribilă este singurătatea popoarelor trădate de elitele lor prin conspiraţia păcatului, a căderilor, şi, iată, o avem tălmăcită în versetul acesta al lui Iezechiel: „Şi oile Mele s’au risipit din lipsă de păstor … Pe faţa întregului pământ s-au risipit, şi nu era nimeni care să le caute şi să le întoarcă”. Ideologii statului magic pervertesc și sensul lucrurilor elementare. Popoarele, spun ideologii statului magic, sunt majorităţi posace, coercitive, care opresează minorităţile şi indivizii. În consecinţă, indivizii şi minorităţile de toate tipurile trebuie decretate normalităţi chiar dacă acestea conduc la dezintegrarea majorităţilor și mai grav la dezagregarea unităților spirituale firești. Cu ocazia alegerilor pentru preşedinţia americană, din 2008, California, Arizona şi Florida au apelat la procedeul referendumului pentru a restabili acurateţea unei definiţii colective asupra familiei. Aşa de puternic erau clătinate fruntariile etnomentale în derulările cotidiene ale vieţii popoarelor încât acestea au fost nevoite să recurgă la referendum pentru a stabili ca definiţia familiei să rămână cea clasică: uniune consimţită în mod liber dintre un bărbat şi o femeie. A fost necesar un referendum pentru o definiţie „naturală” sau firească. Lucrul încă mai tulburător este că un număr de state americane au trebuit să facă uz de referendum pentru a restabili acurateţea unei definiţii, care decurge dintr-un întreg etnospiritual de reguli, norme, modele, tipare, forme şi scheme sociale pe care le regăsim în mod obişnuit în modul cotidian de viaţă al membrilor acelor majorităţi numite popoare.
Minorităţile aliate cu un anume tip de aparat statal reuşesc să conteste, să răstălmăcească definiţii paradigmatice ale popoarelor şi să impună alte definiţii care creează confuzii, coboară tiparele fondatoare ale vieţii comune la un talmeş-balmeş noţional ce reaminteşte promiscuitatea babeliană. În fond, ce ne spun aceste referendumuri populare, precum cel din California? Referendumul californian ne arată că atunci când Curtea Supremă din statul respectiv, de exemplu, legalizase căsătoriile anarhosexuale, acel stat intrase deja în conflict logico-normativ, voliţional, spiritual,jurisprudenţial cu poporul mobilizat plebiscitar ca să se apere de efectele unor acte normative derivate din paradigma statului magic. A fost necesar apelul la „arma plebiscitară” pentru apărarea de acţiunile prin care un stat se arăta dispus să redefinească noţiunile fondatoare ale vieţii comune în conformitate nu cu rânduiala creată de Dumnezeu, ci cu principiul plăcerii anarhice, cu procedeul definiţiilor arbitrare, al minorităţilor despotice. Scrutinul popular se află, iată în conflict cu corectitudinea politică şi cu subculturile jurnalismului magic.
Segmente însemnate din elitele conducătoare ale statelor se revendică de la principiile statului magic prin care pot transforma unele formaţiuni sociale în forţe, activităţi şi seducţii capabile să contribuie la triumful unui nou turn Babel, o zidire zadarnic urnită din frământătura plăcerilor. Această frământătură dislocă principiul etnospiritual căci nu mai are ce să facă cu el şi forţa care desăvârşeşte procesul este statul magic.
Mai avem soluţii salvatoare la îndemână?
Soluția este la poporul îmbisericit, adică readus la un tip de educație care să-l facă destul de puternic în fața inducției anarhiei. Numai poporul despărţit de Biserica lui Dumnezeu se află în primejdia rătăcirii, care este şi cea finală, adică aceea care-i aduce pieirea. Aceeaşi este lecţia pe care ne-o transmite învăţătura Templului ridicat de Solomon la chemarea lui Dumnezeu către poporul Său, care este popor al lui Dumnezeu, ales de Dumnezeu întrucât se menţine în templu, adică unit în rugăciune, printr-o legătură pe care generic o numim Biserică sau Templu.
Pe de altă parte, manifestările creatoare în sânul popoarelor sunt o dovadă care ne spune că Dumnezeu păstrează perpetuu în lume mila faţă de popoare, că darul său nu e retras niciodată popoarelor care au darul acesta activ sau virtualizat, ca latenţă sufletească, deci ca sumă de protovirtuţi, de preînclinaţii spre bine, spre fapta cea bună, spre dreptate, ca tânjire după adevăr şi dreptate….
Încât doar popoarele poartă în mediul lor sufletesc, prin latenţele difuze, şansa energiilor înnoitoare ceea ce şi explică faptul că popoarele găsesc uşor calea spre Dumnezeu, chiar atunci când sunt lipsite de şcoli speciale în acest sens.
Tradiţiile şi cultura acestora, ca semne ale puterii lor creatoare, sunt binevoite de Dumnezeu, adică sunt daruri aduse la împlinire, ceea ce arată că Dumnezeu a binevoit în şi prin popoare; altfel acestea ar fi fost lipsite de darul culturii. Substratul peren al popoarelor se află astăzi sub ameninţări multiple punând sub primejdie şi înfrăţirea popoarelor. Cea mai teribilă ameninţare este cea direcţionată contra proprietăţii identitare a indivizilor şi a popoarelor însele. Modernitatea a declanşat un masiv proces de desproprietărire identitară ceea ce agravează criza mondială actuală.
Rupţi de tradiţii, de credinţe, de sentimentele apartenenţei, indivizii şi grupurile devin vulnerabile în faţa acestui nou tip de ameninţări. Doctrina lansată de preşedintele Truman, conform căreia bunăstarea materială e totul şi esenţa libertăţii este accesul la prosperitate materială şi nimic altceva, ca şi comunismul lui Marx şi Lenin, că mâncarea este totul şi religia este opiu pentru popoare, au contribuit deopotrivă la dezarmarea etnoistorică a generaţiilor noi, postbelice şi deci a popoarelor în faţa unor asemenea promisiuni. Ne dăm seama așadar că salvarea vine de la o întoarcere în Biserică adică de la o reformă spirituală a elitelor și a popoarelor deopotrivă. Soluția este spirituală și NU economică, așa cum se crede îndeobște.
Ilie Bădescu (n. 9 mai 1948, Luncavița, județul Caraș Severin) este un sociolog și geopolitician român, doctor în sociologie, profesor universitar și fost șef al catedrei de sociologie al Universității din București.
Este autorul mai multor studii și monografii, printre care „Tratat de geopolitică”, 2004, precum și coautor al cărților „Geopolitica integrării europene”, 2002, și „Sociologia și geopolitica frontierei” (în două volume, 1995).
În 2002 a fondat „Revista de sociologie, geopolitică și geoistorie”. Este autor al cărții “Noologia” și unul dintre fondatorii domeniului cu același nume. Este, de asemenea, împreună cu Constantin Cojocaru și cu Florian Colceag, autor al Proiectului de CONSTITUȚIE A CETĂȚENILOR.
In fata basmului acestuia nu poti fi decat uimit. Este o atat de reusita cumpanire intre extreme, in el este apoi o atat de riguroasa afirmare ontologica – si, cum se va vedea, o afirmare a fiintei adevarate, nu a celei instituite intr-o vana zona de vesnicie – este, is sfarsit, o atat de fericita expresie, incat o clipa ramai in fata lui, ca in fata unui dar nesperat al culturii noastre folclorice. Cine l-a plasmuit? Unde-si are un echivalent? Caci ar trebui sa aiba unul, in literatura mondiala a basmelor.
In impresionanta si neegalata lucrare a lui Lazar Sãineanu, Basmele romane in comparatiune cu legendele antice clasice si in legatura cu basmele popoarelor invecinate si ale tuturor popoarelor romanice, Bucuresti, 1985, autorul scrie, in legatura cu tipul de basm al Zanelor promise, textual: „Astfel este intaiul basm din Ispirescu, Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, care sub forma sa integrala, pare a fi necunoscut in literatura folclorica europeana” (pag. 359).
Ni se pare intru totul simbolic faptul ca este primul basm cules si editat de Ispirescu. Dar l-a inregistrat el ca atare? I-a dat el, tipograful abia ridicat la carte, expresia aceasta fara gres? I-au dat-o veacurile?
In orice caz nu cunoastem o alta opera in proza a geniului romanesc care sa aiba atata miez, de la primul si ultimul gand, si o atat de riguroasa scriitura ori rostitura. Nu am cutezat sa interpretam nici o alta opera de proza romaneasca verset cu verset, asa cum ne gandim sa facem, sau suntem siliti sa facem cu basmul acesta, – singurul care nu se incheie in chip fericit, cum s-a observat, si totusi singurul care exprima, nu indirect ca orice basm ci direct, plinatatea, masura si adevarul a ceea ce se poate numi: fiinta. Este un adevarat „mincinos cine nu crede”, asa cum incepe basmul.
Dar cum sa nu crezi, cand acolo e vorba despre ce este, ce esti si ce devine pe lumea aceasta? Imparatul si imparateasa sunt „amandoi tineri si frumosi”, ca noi toti la urma urmelor, in cate un ceas al vietii, si isi doresc, iarasi ca noi toti, sa intre intr-o buna devenire intru devenire, adica sa se reia si prelungeasca, avand copii. Caci exista o fata luminoasa a devenirii intru devenire, nu doar cea oarba si intunecata, descrisa Luceafarului de catre Demiurg. In definitiv, daca nu stii devenirea intru fiinta – iar majoritatea oamenilor, mai ales in lipsa „geniilor”, ar spune Eminescu, nu stiu – daca nu esti in masura sa ridici lucrurile si viata ta la acea implinire a fiintei care, omeneste, ti-ar da un fel de „vesnic reinnoita pubertate”, asa cum spunea Goethe despre geniu si creator, adica ti-ar da tocmai o tinerete fara batranete, atunci iti ramane lotul omenesc comun, fie ca esti imparat ori supus de rand, de-a deveni ca om intru o mai departe devenire, asa cum inveti cate ceva ca sa faci pe altul sa invete, traiesti ca sa faci pe altii sa traiasca si recunosti, tot impreuna cu Goethe (profet al devenirii intru devenire si pentru care ea tine loc de fiinta) ca singurul sens al vietii este viata.
De obicei, are grija maica Viata sa puna pe lume viata, respectiv are grija specia sa se mentina, potrivit cu „stirb und werde” al profetului invocat si care este atat de inrudit cu spiritul folclorului romanesc, chiar in expresie, cum se va vedea indata. Cand insa Viata nu-si face isprava de la sine si totusi viata apare, inseamna ca poate fi in joc ceva mai deosebit – si de aici se naste povestea noastra, ca dealtfel povestile din Vechiul Testament, unde cateva femei nu puteau avea prunci si, cand au reusit sa-i aiba, uneori la batranete ca Sarah, sau in chip miraculos ca Precista, a fost vorba de o natura ultima in omenesc.
Asa prin urmare si aici, devenirea intru devenire, cu nevinovatia ei si clara ei desfasurare liniara prin lantul generalitatilor, este intrerupta. E ca un zvon ca s-ar putea intampla ceva deosebit. De aceea se si adreseaza imparatul si imparateasa la instante mai deosebite, ducandu-se pe la „vraci si filosofi, ca sa caute la stele si sa ghiceasca daca o sa faca copii”. Continuă lectura →
În ţara noastră dragă întâlnim multe contraste, multe paradoxuri, dar şi multe bogăţii. Bogăţia noastră cea mai de preţ este credinţa noastră. Poate că nu suntem atât de înstăriţi din punct de vedere material, dar totuşi acest „avut” de mult preţ – credinţa – , ne face foarte bogaţi, atât de bogaţi încât putem îmbogăţi şi pe alţii.
Din păcate, în Apusul Europei, credinţa a cam apus… Am remarcat cu îngrijorare faptul că oamenii în Occident sunt foarte bogaţi din punct de vedere financiar, dar atât de săraci duhovniceşte, încât problemele lor fundamentale nu mai sunt legate neapărat de participarea la biserică, de taina spovedaniei şi sfintei Împărtăşanii – rânduieli fireşti în viaţa noastră creştinească – ci problemele lor majore pendulează între existenţa sau neexistenţa lui Dumnezeu…
Am rămas consternat când o doamnă pastor îmi prezenta biserica sa ca pe un muzeu, ce aparţinea de domeniul trecutului, în prezent organizându-se în incinta bisericii, doar concerte şi acelea cu bilet de intrare…
În ţara noastră cu adevărat binecuvântată de Dumnezeu, bisericile sunt casele noastre, în ele trăim duhovniceşte, fiind locaşuri actuale, nu muzee, ci locuri pline de har, părticele din Rai.
Dacă bogăţia credinţei noastre se manifestă prin dărnicie, prin comuniunea împărtăşirii şi dăruirii, prin bucuria dialogului şi a rugăciunii, bogăţia din Vestul Europei se prezintă doar la nivel material. Este o bogăţie care frapează prin lux, confort şi bunăstare. Din păcate, mulţi dintre occidentali au credinţa că tot ce au li se datorează exclusiv. Muncind şi agonisind din belşug au dobândit convingerea că prin propriile puteri au realizat totul, fără ajutorul lui Dumnezeu.
Într-adevăr, organizarea socială, civilizaţia, bunăstarea sunt uimitoare, dar atât de reci… Totul este robotizat, ai senzaţia că această civilizaţie nu are suflet. Deşi e o societate bogată, totuşi e foarte nefericită: oamenii sunt atât de trişti, individualişti, neîmpliniţi sufleteşte, încât uşor se observă sărăcia duhovnicească. Poţi simţi un strigăt mut al unei societăţi prea mândre pentru a-şi dori un răspuns şi o soluţie la provocările cu care se confruntă.
Acolo unde omul nu mai are nevoie de Dumnezeu, îşi găseşte loc altcineva… şi aceasta se observă clar prin multitudinea de anomalii întâlnite în „lumea bună”, dar rea, a Vestului, care de cele mai multe ori a devenit sălbatic…
Dumnezeu totuşi, în iubirea Sa nemărginită, îşi întoarce Faţa către cei care îi întorc spatele… şi în înţelepciunea Sa mai rânduieşte şi câte o criză financiară… În limba greaca, criză (crisis) înseamnă un moment de judecată, în care omul trebuie să-şi revină în fire şi să ia anumite hotărâri ce-i privesc viaţa. Poate fi însă şi o judecată a lui Dumnezeu pentru nerecunoştinţă şi nemulţumire…
Ideal ar fi dacă s-ar putea îmbina bogăţia materială a Occidentului cu bogăţia spirituală a Răsăritului, dar trebuie să ne reamintim permanent că raiul nu e un rai pământesc, ci Împărăţia lui Dumnezeu nu e din lumea aceasta, aşadar idealul nostru este unul eshatologic, viitor şi veşnic. Aceasta nu înseamnă că trebuie să ne complacem şi să aşteptăm, ci să fim hotărâţi, să avem iniţiativă şi cu ajutorul lui Dumnezeu să săvârşim tot ce ne stă în putinţă, pentru a crea un spaţiu civilizat şi binecuvântat.
România este o ţară bogată şi din punct de vedere material şi spiritual, depinde numai de noi dacă ne dorim să trăim bine! Dar traiul bun este doar acela în care Dumnezeu nu este uitat, ci rugat să înmulţească strădania omului, pentru a o binecuvânta şi a o desăvârşi!
„În urma reformei curriculare pentru învăţământul liceal, programele şcolare de biologie, aprobate în 2006, au fost elaborate în spiritul evoluţionismului, respectându-se legile şi principiile acestuia. În plus, Comisia Naţională de Biologie, care a adoptat noile modificări, a hotărât introducerea unor teme actuale, precum Genomica, Genetica umană, Ecologia umană.”.
În manuale din clasa a IX-a există capitolul „Diversitatea lumii vii”, unde se studiază grupele de vieţuitoare începând cu formele unicelulare şi continuându-se cu organismele pluricelulare. Totodată, în manualul lui Gheorghe Mohan se fac referiri la principiile evoluţioniste elaborate de Cuvier, Lamarck, Darwin, a mai spus Suciu.
În clasa a X-a se studiază „structura şi funcţiile fundamentale ale organismelor vii”, explicate pe principiul evoluţiei de la simplu la complex, iar la clasa a XII-a se studiază, spre exemplu, „Organizarea materialului genetic: Genomica comparativă – stabilirea relaţiilor evolutive existente între diferitele grupe de organisme”, a adăugat consilierul.
Reintroducerea în şcoli a teoriei evoluţionismului şi abordările filosofice critice faţă de religie a fost cerută Ministerului Educaţiei de către Federaţia European Humanist, care deja a strâns semnături de susţinere de la profesori, biologi şi cercetători.
În cadrul campaniei privind reintroducerea teoriei evoluţiei şi a abordărilor filosofice critice faţă de religie în programa de biologie, respectiv filosofie, „Solidaritatea pentru libertatea de conştiinţă” a primit deja semnături de sprijin din partea unor biologi, profesori şi cercetători, dar şi a unor persoane fizice sau organizaţii neguvernamentale din numeroase ţări, susţine într-un comunicat directorul European Humanist Federation (EHF), Remus Cernea.
2009
Iata ca guvernantii nostri foarte receptivi si sensibili la apelurile acestor organizatii nu pierd vremea si negociaza in aceste zile introducerea unui capitol special intitulat “Evolutionism” la materia Biologie de clasa a VIII-a.
In clasa a VIII-a pana acum elevii studiaza o singura ora de biologie pe saptamana, despre ecologie. Se vrea ca in acest important ultim an de gimnaziu materia sa nu fie atat de aglomerata la anumite discipline. Asa s-a si intamplat, dar probabil ca sunt multi elevi care nu urmeaza studiile liceale si de aceea raman cu anumite “lipsuri” in educatie.
Este mare pacat ca traim aceste vremuri in care se pune la indoiala utilitatea orei de religie, dar in care acceptarea ereziilor evolutioniste „Originea şi evoluţia omului, Formarea raselor umane, Dovezi ale geneticii moleculare în procesul de umanizare” nu reprezinta nicio problema.
O
2009