INTRODUCERE

            Sfânta Biserică este instituţia divino-umană care a luat fiinţă în mod nevăzut sau tainic pe cruce, prin patima Fiului lui Dumnezeu, iar în mod văzut, prin pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli în forma unor limbi ca de foc, în ziua Cincizecimii (Faptele Apostolilor cap.2,). Sfânta Biserica este divină pentru că a fost întemeiată de însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar umană este pentru că a luat fiinţă pentru mântuirea omului căci, aşa cum spune Sf. Ciprian, episcopul Cartaginei: ,,În afara Bisericii nu există mântuire”.

            Biserica este „Hristos extins în trupul Lui îndumnezeit în umanitate”, sau umanitatea aceasta unită cu Hristos şi având imprimat în ea pe Hristos cu trupul Lui îndumnezeit… Cei doi factori, Hristos şi umanitatea, sunt atât de uniţi în Biserică, încât în Biserică nu poate fi văzut unul fără altul şi nu se poate vorbi despre unul fără de celălalt”.

            În Sfânta Scriptură ni se spune că Hristos este capul Bisericii, iar Biserica este trupul Lui. Hristos are în Biserică poziţia de cap, de temelie, de izvor de viaţă infinită. Având în vedere faptul că Hristos a îndumnezeit trupul nostru prin întruparea Sa, iar Biserica este trupul lui Hristos pe care El a întemeiat-o pentru mântuirea omului, rolul Bisericii este acela de a îndumnezei în continuare pe om, până la sfârşitul veacurilor. Aşadar, Biserica este ,, terenul sau mediul de lucrare a harului divin care coboară cu putere din Hristos, prin Duhul Sfânt, sălăşluit în omenitatea îndumnezeită a lui Hristos şi se comunică membrilor ei, credincioşii, a căror viaţă spirituală constă din împărtăşirea cu Hristos”.

            ROLUL BISERICII ÎN ROMÂNIA

            La 6 martie 1945, în Romania a fost instaurat regimul comunist. Odată cu instaurarea acestui regim, pe scena politică, socială şi economică au avut loc schimbări profunde. Dar ceea ce a fost mai dureros a constat în faptul că aceste schimbări au survenit şi în cadrul vieţii Bisericii Ortodoxe din România. Acest regim, sub tot felul de presiuni a făcut ca Biserica din Romania să fie înlăturată aproape întru totul din viaţa statului român, devenind astfel o instituţie marginalizată.

            În această perioadă, Biserica nu a mai putut să-şi continue lucrarea ei caritativ-filantropică, fiind desfiinţate toate aşezămintele bisericeşti de acest gen. De asemenea, învăţământul religios şi asistenţa religioasă din şcoli, spitale, azile şi unităţi militare au fost interzise.

            Cu alte cuvinte Biserica îşi putea desfăşura misiunea doar între zidurile lăcaşului de cult. Această situaţie a durat însă până în decembrie 1989 când regimul comunist a căzut. La Revoluţia din decembrie 1989 românii au devenit din nou liberi cu adevărat. La fel şi Biserica Ortodoxă din România. Ea şi-a recăpătat rolul în societatea românească, astfel încât îi este din nou cu putinţă să-L mărturisească pe Fiul lui Dumnezeu nu doar din faţa Sfântului Altar, ci şi dincolo de uşile lăcaşului de cult.

            După aproape 45 de ani de ateism, Biserica Ortodoxă din România şi-a reluat cu o şi mai mare intensitate misiunea ei de a semăna cuvântul Evangheliei lui Hristos în sufletele oamenilor. Aşadar, ea şi-a reluat misiunea ei în şcoli, spitale, azile, penitenciare, unităţi militare, etc.

Biserica îşi derulează misiunea în cadrul societăţii româneşti prin sfintele slujbe în cadrul cărora cei care participă sunt în comuniune cu Hristos, Maica Domnului şi Sfinţii, prin răspândirea învăţăturii dumnezeieşti şi prin diferitele acţiuni de caritate.

            Trăim astăzi într-o societate în care omul acestui început de mileniu este nu doar o fiinţă modernă, ci şi una singură, egoistă şi lipsită de cele mai frumoase sentimente care înnobilează sufletul. O astfel de fiinţă nici măcar nu mai are capacitatea de a conştientiza faptul că trăieşte doar absenţa prezenţei lui Dumnezeu, astfel încât nu se mai poate defini şi cunoaşte pe sine însuşi ca fiind chip al lui Dumnezeu. Aceasta tocmai datorită faptului că s-a depărtat de Creatorul său şi pentru că a coborât din corabia care ne duce pe toţi la ţărmul mântuirii – Biserica. Pentru astfel de oameni pe care i-am putea numi sugestiv ,,oiţele rătăcite” Biserica trebuie să depună un efort deosebit pentru a-i readuce în staulul de unde au plecat. Lăsându-i să umble pe alte căi, cu siguranţă că astfel de oameni vor ajunge mai devreme sau mai târziu acele ,,elemente negative” ale societăţii. Aşadar, rolul Bisericii în societate este unul deosebit, căci ei îi revine misiunea de a-i aduna pe ,,fiii risipitori” şi de a le arăta adevărata cale pe care aceştia trebuie să o urmeze.

            Misiunea Bisericii este aceea de a nu-l lăsa pe omul acestei societăţi să rămână acolo unde se află, pe treapta inferioară a degradării sale morale; ci îi dă puterea şi curajul de a înainta spre desăvârşire. Pentru ca societatea românească să fie una sănătoasă este nevoie ca membrii ei să aibă o moralitate sănătoasă, o verticalitate în tot ceea ce fac, iar pe toate acestea fiecare dintre noi le dobândeşte în şi prin Biserică. Rolul Bisericii în societate este acela de a-l ajuta pe fiecare să respire aerul dumnezeirii, să iasă de sub jugul păcatului şi astfel să nu mai fie rob al acestuia.

Misiunea bisericii în societate poate fi urmărită mai uşor dacă vom analiza în parte cele 3 activităţi ale ei pe care le derulează şi rolul pe care fiecare activitate îl are. Aşadar, cele 3 activităţi ale Bisericii în misiunea ei sunt: activitatea învăţătorească, sfinţitoare şi socială.

            ACTIVITATEA ÎNVĂŢĂTOREASCĂ

            Activitatea învăţătorească a Bisericii îşi are temeiul în cuvintele Mântuitorului Hristos: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28,19-20). Prin aceste cuvinte Mântuitorul i-a încredinţat Bisericii misiunea de a-i învăţa pe oameni cuvântul lui Dumnezeu pentru ca ei să ştie care este voia Sa cea sfântă şi care este drumul pe care trebuie să-l urmeze pentru a ajunge în Împărăţia Cerurilor.

            Biserica Ortodoxă din România a dat chemare îndemnului Mântuitorului de a-i învăţa pe credincioşii ei cuvântul Evangheliei, astfel că, în decursul timpului a semănat în sufletele celor pe care i-a păstorit învăţătura dumnezeiască. Acest lucru a întâmpinat uneori greutăţi mai ales în timpul perioadei comuniste când i-a fost îngrădit dreptul de a-L propovădui pe Hristos şi în afara zidurilor lăcaşului de cult. Dar, după Revoluţia din decembrie 1989 educaţia religioasă a devenit una dintre problemele de substanţă ale societăţii în general şi ale politicii educaţionale, în special. Astfel Religia şi-a recăpătat dreptul bine-meritat între celelalte discipline şcolare.

            Dacă idealul unei societăţi secularizate „este numai pregătirea tineretului pentru o profesiune în viaţă, pentru Biserică, un tânăr devenit prin Taina Sfântului Botez membru al ei, se bucură de toate prerogativele conferite de această calitate. Ca atare, un astfel de tânăr are dreptul şi obligaţia morală de a tinde spre realizarea idealului propus de Biserică, urmând învăţătura acesteia, prezentate de profesorul de religie care este chematul şi trimisul Bisericii pentru a lucra la restaurarea chipului lui Dumnezeu în om”.

            La început, pe buzele unora flutura întrebarea: „De ce a mai fost nevoie să se mai introducă o nouă disciplină”? Răspunsul la această întrebare este atât de simplu: pentru că, în cadrul acestor ore copiii învaţă să fie nu doar cetăţeni model, ci şi creştini autentici. Dacă la Română învaţă despre Eminescu că este „luceafărul poeziei româneşti”, dacă la Matematică învaţă cum să rezolve diferite fracţii şi ecuaţii, dacă la Istorie învaţă despre bravii domnitori ai poporului nostru sau la Chimie, despre tot felul de reacţii chimice; la Religie învaţă că omul a fost adus la existenţă de Dumnezeu pentru a se putea împărtăşi din cupa iubirii divine, că lumea şi tot ceea ce există sunt opera Creatorului, etc.

            Prin ora de Religie, Biserica este activă în viaţa tinerelor vlăstare şi ca atare, a societăţii în care trăim. Prin intermediul orelor de Religie Biserica îşi extinde câmpul de lucru. Aşadar ogorul în care ea trebuie să sădească sămânţa cuvântului Evangheliei este unul aparte pentru că sufletele lor sunt curate şi dornice de a învăţa despre Părintele Ceresc, Maica Domului, Sfinţi, etc.

            În şcoală rolul Bisericii este acela de a-i educa religios pe copii prin intermediul orei de Religie. Dacă şcoala îi educă pe copii prin intermediul disciplinelor care se predau aici deoarece procesul educativ a fost mereu o necesitate existenţială, spre perpetuarea celor mai nobile avuţii umane; Biserica îi educă religios pe copii prin intermediul orelor de Religie, căci „educaţia religioasă este activitatea pe care educatorul o desfăşoară pentru dezvoltarea religiozităţii copilului, ştiut fiind faptul că omul se naşte cu predispoziţie spre religiozitate”.

            În şcoală, rolul Bisericii este acela de a-i educa religios pe copii deoarece o astfel de educaţie este importantă pentru că ea conduce pe om la scopul ultim al existenţei: trăirea comuniunii cu Dumnezeu. Prin aceasta, viaţa omului se înalţă şi se edifică pe temelia de nezdruncinat care este Iisus Hristos. În clipa în care omul ajunge la credinţa în Dumnezeu, acesta renaşte la o viaţă nouă care poartă pecetea sfinţeniei.

            Activitatea învăţătorească a Bisericii nu se rezumă doar la orele de religie care se predau în şcoli sau la predica preotului de la sfârşitul fiecărei Sfinte Liturghii. Această activitate trebuie să continue şi după terminarea acestei dumnezeieşti slujbe. Acest lucru se face prin catehizarea permanentă a credincioşilor. Unul dintre aspectele importante ale misiunii Bisericii în societatea contemporană priveşte aşadar catehizarea credincioşilor. După aproape cinci decenii de intoxicare cu doctrina marxist-leninistă, poporul român a rămas în marea lui majoritate credincios Bisericii ortodoxe. Dar, cu tot ataşamentul lor vădit faţă de Biserică, marea majoritate a credincioşilor Bisericii ortodoxe nu dispun de instruirea religioasă corespunzătoare.

            Remedierea „acestei deficienţe provocate de fostul regim comunist, care a interzis Bisericii să-şi catehizeze credincioşii ei, se poate realiza atât prin predarea religiei în şcoală, cât şi prin opera de catehizare care trebuie să fie permanentă la nivel de parohie… Preoţii vor trebui să elaboreze programe de catehizare a credincioşilor atât în cadrul sfintelor slujbe, cât şi în afara lor, prin ore speciale de catehizare sau prin difuzarea de literatură religioasă care să răspundă problemelor cu care se confruntă credincioşii”.

            După cum roadele pământului trebuie semănate şi îngrijite în permanenţă, tot astfel şi ţarina duhovnicească are nevoie necontenită de sămânţa cea bună şi de semănătorul iscusit, după cum lămurit ne arată parabola evanghelică (Luca 8, 5-15). Preotul este mai întâi „slujitor al cuvântului”, iar a nu predica înseamnă a-şi anula propria slujire, iar acolo unde el nu predică şi nu catehizează pe credincioşi, vor veni alţii care vor face acest lucru, dar negativ, căci îi vor abate de la adevăr şi de la Biserică pe cei care, dornici de adevăr, nu l-au aflat la preot.

Dacă „predicarea cuvântului dumnezeiesc a constituit obligaţia de căpetenie în activitatea slujirii în toate timpurile, astăzi, când singurul loc de învăţătură religioasă a rămas amvonul, se impune ca această activitate a preotului să se concentreze cu toată atenţia şi sârguinţa în acest punct devenit, mai mult ca oricând, hotărâtor”. În afară de predica propriu-zisă, liturgică, preotul este dator să-i catehizeze pe credincioşi „cu timp şi fără timp”(Timotei 4,2), să folosească orice prilej pentru a-i lămuri pe oameni cu privire la tezaurul adevărurilor de credinţă al Bisericii creştine. Această lucrare de catehizare a Bisericii prin slujitorii ei este indispensabilă dacă se urmăreşte combaterea prozelitismului sectar şi dacă se doreşte ca fiii Bisericii să devină mai responsabili faţă de actele pe care le întreprind. Numai aşa Biserica are certitudinea că mădularele ei-credincioşii, sunt sănătoase şi că ea contribuie activ la renaşterea spirituală şi morală a societăţii.

            ACTIVITATEA SFINŢITOARE

            O altă latură a activităţii Bisericii este cea sfinţitoare. Prin slujitorii ei şi prin sfintele slujbe, oamenii se împărtăşesc de harul sfinţitor, har care îi dă omului posibilitatea să fie în comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi. Făcând prezentă lucrarea harului în viaţa omului prin sfintele slujbe, Biserica îl ajută pe acesta dăruindu-i exact ceea ce îi este necesar în desfăşurarea tuturor activităţilor cotidiene şi nu numai.

            Prin Sfânta Liturghie, Sfintele Taine şi prin toate celelalte slujbe bisericeşti omul este în relaţie cu Biserica triumfătoare. În mod deosebit activitatea sfinţitoare a Bisericii se realizează prin Sfânta Liturghie care se oficiază de către slujitorii ei în lăcaşurile de cult în toate duminicile şi zilele de sărbătoare. Prin participarea lor la Sfânta Liturghie, membrii societăţii devin membrii trupului tainic al lui Hristos care nu este altul decât Biserica. Participând activ la viaţa societăţii, omul este martorul evenimentelor care se derulează cu repeziciune în cadrul acesteia. La polul opus, prin participarea sa la Sfânta Liturghie omul este prezent la toate evenimentele din viaţa Mântuitorului, de la naşterea şi până la înălţarea Sa la cer, căci Sfânta Liturghie simbolizează chiar acest lucru. Iată deci, că prin participarea sa la Sfânta Liturghie omul este în mod tainic martorul naşterii, răstignirii, morţii şi înălţării de-a dreapta Tatălui a Fiului lui Dumnezeu.

            Prin Sfânta Liturghie Biserica îl înnobilează pe fiecare om care participă la această dumnezeiască slujbă, căci „Sfânta Liturghie prilejuieşte astfel trăirea anticipată, prin arvună, a Împărăţiei cerurilor şi prefigurarea ajungerii depline în ea, după o înaintare treptată spre ea în viaţa pământească. Acest urcuş liturgic de la trăirea în parte până la trăirea deplină în Împărăţia Sfintei Treimi e reprezentat în Sfânta Liturghie ca un urcuş spre unirea cu Hristos cel jertfit şi înviat, nu a credinciosului singular, ci a comunităţii care se umple tot mai mult de iradierea prezenţei Lui”. Continuă lectura →