Când mintea se mişcă către Dumnezeu şi se uneşte cu El este sănătoasă şi plină de viaţă. Să stăruim pentru o bună lectură, pentru rugăciunea zilnică, pentru post, pentru spovedanie şi pentru participarea la Sfânta Liturghie


ips_andreiOmul are, pe lângă inteligenţă, sensibilitate şi voinţă. Aceste trei facultăţi ale sufletului nu locuiesc în compartimente absolut separate. Între ele sunt uşi de comunicare. Când aceste uşi se deschid, facultăţile sufletului lucrează împreună şi stabilesc echilibrul şi armonia. Dacă ideea apărută în minte nu-i eficace prin ea însăşi, ea devine eficace cu ajutorul sensibilităţii, a pasiunii şi a voinţei.

Ideea apărută în gând deşteaptă sentimentul sau pofta, concretizându-se într-o dorinţă puternică care cheamă voinţa. Sau, invers, voinţa face apel la raţiune şi la sentiment pentru a le face să tindă la acţiune. Astfel încât se poate spune că, în faptă, intervenţia voinţei este deosebită. Pentru a ajunge de la idee la faptă este nevoie de concursul voinţei.

Orice idee este, cel puţin, sămânţa posibilă a unei fapte. Ideile care sunt îmbrăţişate de sensibilitate şi de voinţă devin cu siguranţă faptă. Fapta porneşte de la idee pentru a merge la cugetare.

Ideea poate fi sugerată de diavolul. Zice Evagrie Ponticul că “de la însuşi lucrul care se deapănă în minte poţi cunoaşte care drac s-a apropiat de tine. De pildă dacă în cugetul meu se înfăţişează chipul omului care m-a păgubit, sau m-a necinstit, el dă pe faţă gândul ţinerii de minte a răului, furişat în mine. Dacă iarăşi se învârte în minte gândul la bani sau la slavă, dintr-asta se va cunoaşte duhul care ne necăjeşte”.

De fapt, gândurile vin din trei părţi: de la om, de la Dumnezeu şi de la diavol. “Între gândurile îngereşti, omeneşti şi de la draci este această deosebire: întâi gândurile îngereşti cercetează cu de-amănuntul firea lucrurilor şi urmăresc înţelesurile şi rosturile lor duhovniceşti, de pildă: de ce a fost făcut aurul … de ce trebuie multă osteneală şi trudă până să fie aflat… ca apoi să fie dat meşterilor pentru a face sfeşnicul, cădelniţa şi vasele de aur… Dar gândul drăcesc nu le ştie şi nu le cunoaşte pe acestea, ci furişează numai plăcerea câştigării aurului fără ruşine şi zugrăveşte desfătarea şi slava ce va veni de pe urma lui. Iar gândul omenesc nu se ocupă nici cu dobândirea aurului şi nu cercetează nici al cui simbol este, sau cum se scoate din pământ, ci aduce numai în minte forma simplă a aurului, despărţită de patimă şi lăcomie”.

Se vede bine că întotdeauna gândul sugerat de către Dumnezeu, prin îngeri, este bun. Cel sugerat de draci este rău. Iar gândul omului este neutru şi poate deveni bun sau rău, depinde ce sugestie primeşte. Logica folosită de Evagrie în cazul aurului e valabilă în toate acţiunile omeneşti.

Între gânduri e mare luptă. Unele gânduri bune pot deveni rele şi unele gânduri rele pot deveni bune. “Dintre gânduri unele taie, altele se taie. Şi anume taie cele rele pe cele bune; dar şi cele rele se taie de către cele bune … Am gândul de a primi pe străini şi-l am într-adevăr pentru Domnul, dar venind ispititorul, îl taie şi furişează în suflet gândul de a primi pe străini pentru slavă. Sau am de gând să primesc pe străini ca să fiu văzut de oameni; dar dacă vine peste el un gând bun, îl taie pe cel rău, îndreptând către Domnul virtutea noastră şi silindu-ne să nu facem aceasta pentru laudă de la oameni”.

Pentru a cugeta frumos, sau pentru a tămădui cugetarea de gânduri păcătoase, reţeta ne este dată tot de Evagrie Monahul. Ziceam că ideea pentru a se pune în practică trebuie să se înfrăţească cu sentimentul şi cu voinţa. În cazul păcatelor, sentimentul devine poftă şi voinţa mânie. “Nu va putea alunga de la sine amintirile păcătoase omul care n-a purtat grijă de poftă şi de mânie, pe una stingând-o cu postiri, cu privegheri şi cu culcatul pe jos; iar pe cealaltă îmblânzind-o cu îndelungă răbdare, cu suferirea răului, cu nepomenirea de rău şi cu milostenii”. Continuă lectura

Anunțuri

Ipostaze ale alterităţii în Parabola Bunului Samarinean şi basmul Fata moşului şi a babei (- prof. dr. Mihaela Bacali)


~ prin bunăvoința doamnei Mihaela Bacali, pentru Doar Ortodox:
Cine este aproapele nostru? În ce măsură îl vedem pe acesta, cum reuşim să ieşim din carapacea eului nostru? Ce înseamnă a-l vedea pe celălalt? Odată nimicite limitele venite din din egoismul nostru funciar, omul îşi îndreaptă privirea mai întâi către cei de care se simte legat printr-o relaţie de rudenie, clan, trib, castă şi acceptă astfel să se raporteze la celălalt. Mila este o astfel de ieşire din eu, o îndreptare a privirii către aproapele, dar şi către departele nostru. Absurdul exisenţial încetează în momentul în care omul priveşte către celălalt, însă de cele mai multe ori, aceasta este o relaţie mediată de transcendent.
Pilda Bunului Samaritean vs Fata babei si fata mosneagului
 Există tendinţa, poate inconştientă, de a-l devaloriza pe celălalt. Psihologic vorbind, această atitudine vine probabil dintr-o stare de situare a sinelui în centrul lumii, al universului afectiv personal. Egocentrismul caracterizează omul de totdeauna, nu este un atribut al omului „primitiv” sau al „celui modern”, egoismul a existat mereu. Contrariul său, altruismul, însemnă o „re-conectare” la ceilalţi, la Celălalt. Cu toate acestea, ne definim în funcţie de ceilalţi. Raportarea la ei ne dă sensul existenţei. Drumul de la conştiinţa de sine către conştiinţa de celălalt trece însă prin transcendent. Este un drum al cunoaşterii şi al înţelepciunii.
Relaţia cu celălalt este cheia conceptului de alteritate. Această relaţie cu celălat se află în centrul a două creaţii diferite din punct de vedere al realizării formale: unul este o parabolă, Parabola Bunului Samarinean, celălalt un basm cult, Fata moşului şi a babei. Ele au în comun însă existenţa unui personaj care contrazice ideea de egoism, proprie omului comun, şi pe aceea de devalorizare negativă a celui necunoscut. Ambele  au în centru noţiunea de ,,altul” şi pun în lumină două atitudini posibile legate de acesta: acel altul poate deveni „limită” sau „complement” în împlinirea aventurii existenţiale. Cu alte cuvinte, el poate reprezenta o treaptă către desăvârşirea morală, sau dimpotrivă, o limită în calea dezvoltării personale. Cum este definit conceptul de alteritate de antropologie, de filosofie, de etică?
 Antropologia (gr.anthrpos – om, gr.logia – ştiinţă) studiază fiinţa umană în integralitatea sa, este o ştiinţă a ştiinţelor. Claude Lévi-Strauss afirmă că aceasta este „ştiinţă socială şi culturală generală a omului” şi că în ea se regăsesc „trei niveluri complementare: etnografia, etnologia şi antropologia” (apud Mihăilescu, 2007: 14) Antropologia a fost dintotdeauna preocupată de paradoxul unităţii umane, în ciuda diversităţii sale culturale. Ea a contribuit la „elaborarea şi dezvoltarea conceptului de om ca entitate obiectivă” (ibidem: 16)
            Una din problemele de studiu ale antropologiei este relaţia cu Celălalt (un Celălalt generic). Acesta  nu este numai „o problemă practică, de opţiune între schimb şi război, ospitalitate şi ostilitate, includere şi excludere”, ci „problema Celuilalt ca Om” (ibidem: 16). „Omul nu a existat decât în oglinda Celuilalt”. Lumea este nu numai diversă, ci este şi ,,diferită, adică ordonată într-un sistem de identităţi şi alterităţi”.(ibidem: 18).
      Cum poate fi gândită diferenţa? Obişnuinţele, codurile variază odată cu societăţile, educaţiile, convenţiile şi modelele, de aici „avatarurile privirii antropologice” antropologică, (termenul a privi este preferat celui de a vedea (fr.voir, regarder), deşi în în română distincţia nu este atât de pregnantă) care este „capacitatea şi arta de a te pune pe punctul de vedere al celuilalt” (ibidem: 48). Există un imaginar al celuilalt, iar prima reacţie spontană în faţa unui necunoscut este de a-l vedea negativ (inferior); în credinţele primitive şi nu numai, celălalt este devalorizat (slavii îi numesc pe germani „nemec”-muţi, aztecii de asemenea le spuneau străinilor nonualca-muţi. Istoria naturală a lui Pliniu cel Bătrân este plină de exemple care reflectă această tendinţă de a-i vedea pe necunoscuţi ca adevăraţi monştri: androgini, scipiozi, cinocefali). Această tendinţă de devalorizare a celuilalt este prezentă de-a lungul întregii istorii a umanităţii. Acest altul este în ochii omului comun, cineva diferit, iar diferenţa este percepută ca inferioritate.

Continuă lectura