Troparul, viața și acatistul Sf. Ierarh Luca al Crimeii (11 iunie)


Troparul Sf. Ierarh Luca, glasul al 3-lea 

Nou sfânt al Mângâietorului te-a arătat pe tine, Luca, harul, în vremuri de necazuri şi prigoană, că bolile ca un doctor le-ai tămăduit şi sufletele ca un păstor le-ai călăuzit, Părinte cinstite, pildă călugărilor şi mirenilor, roagă-te să se mântuiască sufletele noastre.

„Cuvinte ale vieţii veşnice” rostite de Sfântul Luca

„Cel ce şi-a închinat viaţa Domnului nu poate fi niciodată orb, fiindcă Dumnezeu îi dă lumină la fel cu cea de pe Tabor”.

    „De pe Crucea lui Hristos se revarsă nemăsuratul şuvoi al dragostei dumnezeieşti, dragoste minunată, ce nimiceşte în chip tainic răutatea şi vrăjmăşia, ce vindecă durerea şi tulburarea inimii, ce întăreşte puterile noastre trupeşti şi sufleteşti…”

    „Niciodată nu vor afla mângâiere în necazuri cei ce n-o caută unde trebuie. Unde să căutăm mângâiere în necazuri? Despre aceasta Sfântul Proroc David spune: «De la Domnul e mântuirea mea» (Ps. 61:1). Fericiţi cei ce află mângâiere adâncă în rugăciunea fierbinte, care ţâşneşte din inimă, în împărtăşirea duhovnicească cu Dumnezeu!” 

Cele din urmă cuvinte ale Sfântului Luca 

Copiii mei, cu mare stăruinţă vă îndemn, înarmaţi-vă cu pavăza dată de la Dumnezeu, ca să vă puteţi păzi de uneltirile diavolului. Nici nu vă închipuiţi ce viclean este. Nu trebuie să luptăm cu oamenii, ci cu stăpâniile şi puterile, adică duhurile rele. Aveţi grijă! Diavolului nu-i este de folos să gândească şi să simtă cineva că îi stă aproape. Un vrăjmaş ascuns şi necunoscut e mai primejdios decât unul văzut. O, cât de mare şi de groaznică e oastea dracilor! Fără de număr este hoarda lor întunecată! Neschimbată, neobosită, zi şi noapte căutând a ne face să cădem pe noi, toţi cei ce credem în numele lui Hristos, să ne ademenească pe calea necredinţei, a vicleniei şi a necuviinţei. Aceşti vrăjmaşi nevăzuţi ai lui Dumnezeu au ca singur rost, zi şi noapte, nimicirea noastră. Însă nu vă temeţi, luaţi putere din numele lui Iisus!

***

Viaţa Sfântului ierarh luca, arhiepiscopul Crimeei am iubit pătimirea fiindcă mult curăţeşte sufletul

Sf Luca al Crimeei copyNăscut la 14/27 aprilie 1877 la Kesţ, în Crimeea răsăriteană, se trăgea dintr-o familie cu rădăcini princiare. Din fragedă tinereţe Valentin Voino-Iaseneţki a fost atras de slujirea celor umili şi nevoiaşi, dorind să potolească durerile şi să salveze vieţile celor care abia aveau bucăţica zilnică de pâine. S-a vrut şi învăţător de ţară, spre a lumina mintea lucrătorilor nefericiţi ai pământului. Dar chemarea sa, aproape concomitentă, a fost către medicină,  dar şi către slujirea Cuvântului lui Dumnezeu. Şi iată, se va face medic, se va căsători şi va munci enorm ca medic în spitalele de ţară sau militare, având grijă şi de perfecţionarea sa profesională. Cercetarea medicală l-a acaparat, şi aceasta doar din dorinţa de a găsi metode pentru salvarea cât mai multor vieţi. Deşi familia i se măreşte, – soţia sa născând patru copii -, va rămâne singur prin moartea prematură a soţiei sale Ana bolnavă de tuberculoză, la aceea vreme greu de tratat. Dar viaţa i se schimbă total când episcopul Inochentie al Taşkentului îi spune că Biserica are nevoie de el. I se pare firesc să accepte propunerea de a fi preot, într-un moment de mare prigoană împotriva slujitorilor altarului. Pentru că şi sufletul lui a simţit această chemare, va fi hirotonit preot în anul 1921, iar în 1923, pentru că arhiereii Bisericii adevărate erau îndepărtaţi, deportaţi şi ucişi şi era nevoie de ierarhi, preotul Valentin Voino- Iaseneţki este tuns în monahism chiar în casa sa. Apoi, în mare taină, la 30 mai 1923 este hirotonit episcop de către alţi doi arhierei. Trebuie să spunem că se crease în Rusia bolşevică o Biserică aşa-zisă „vie”, a cărui cler era dirijat de noua putere. Din acel moment începe calvarul. Doar pentru faptul că era un medic excepţional şi aveau nevoie de el, i-a fost permis să profeseze în continuare, chiar dacă purta în permanenţă rasa pe el. Emblematic este faptul că întotdeauna a operat numai în prezenţa icoanei Maicii Domnului, iar când i-a fost interzis acest lucru, a părăsit pur şi simplu spitalul. Cu toate că îi iubea enorm pe pacienţii săi, care erau oameni, suflete şi nu „cazuri” pentru el. Medicii care i-au fost aproape vorbesc despre faptul că îi cunoştea pe fiecare dintre pacienţii săi, îşi amintea după mulţi ani cine era fiecare, de ce a suferit, cum a decurs operaţia. Iar dacă se întâmpla, foarte rar ce-i drept, să-i moară după operaţie un bolnav, plângea şi se ruga mult pentru el! Aşadar, pentru că aveau nevoie de el, au fost destule momente în care a fost îngăduit în spitale, pentru că era episcop, iar aceasta însemna un grav afront adus autorităţilor sovietice. Continuă lectura

Reclame