Personalităţi de seamă care au contribuit, decisiv, la realizarea Marii Uniri de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918!


Regele Ferdinand I – Întregitorul, Regina Maria, I.I.C Brătianu, Tache Ionescu, Mareşalul Alexandru Averescu, Alexandru Marghiloman, Constantin Stere, Pan Halippa, Pavel Gore, Iancu Flondor, Iuliu Maniu, Alexandru Lapedatu, Octavian Goga, Vasile Lucaciu, Episcopul Iuliu Hossu, Nicolae Titulescu, Sever Bocu, Ion Nistor, să-i numim doar pe cei mai influenţi şi vizibili. Dar au fost mult mai mulţi cei care s-au împărţit prin capitalele europene sau prin oraşele şi satele noastre pentru a ridica un curent unionist.

 

Regele Ferdinand I al României (24 august 1865 – 20 iulie 1927) 

 Majestatea sa Ferdinand I, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen (n. 24 august 1865, Sigmaringen – d. 20 iulie 1927, Sinaia–Castelul Peleş) a fost rege al României din 10 octombrie 1914 până la moartea sa.

Istoria menţionează că, datorită admiraţiei sale pentru România, Regele Ferdinand, în numai 13 ani de domnie, dintr-un „necunoscut”, avea să devină regele României Mari, supranumit fie „Întregitorul”, fie „Ferdinand cel Loial”, pentru felul în care şi-a dedicat viaţa ţării sale. A trecut peste originea sa germană pentru a urma voinţa de unitate a poporului său, în timpul primului război mondial.

Visul lui Ferdinand a fost, în egală masură, acelaşi cu al milioanelor de români – crearea României Mari prin alipirea Transilvaniei regatului român. Însă la acea dată Ardealul se afla sub stăpânire austro-ungară, acolo unde românii, care erau cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori ale acelor locuri, nu aveau nici cele mai elementare drepturi.

Momentul prielnic s-a ivit odată cu declanşarea primului război mondial.

Deşi rudă cu familia imperială ce conducea Germania, Hohenzollern, Ferdinand a hotărât, împreună cu Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, intrarea României în primul război mondial de partea Antantei, împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea idealului României Mari.

În cursul anului 1918, anul de naştere al României Mari, Ferdinand s-a întors triumfal la Bucureşti, în fruntea armatei sale eroice, trecând pe sub Arcul de Triumf, întâmpinat fiind de populaţia entuziastă.

În anul 1922, pe data de 15 octombrie, printr-o ceremonie spectaculoasă, Ferdinand este încoronat rege al României Mari la Alba Iulia, oraşul care avea să trăiască a doua Mare Unire. Ferdinand I a fost martorul realizării României Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania şi Bucovina de Nord.

El a fost cu adevarat un „bun român” aşa cum a jurat în momentul încoronării sale. Unii istorici insistă că ar fi fost de fapt cel mai strălucit rege al Romaniei, în ciuda faptului că era o persoană relativ timidă şi introvertită.

După război, în ciuda gravei crize economice şi a instabilităţii politice, a condus ţara pe drumul reconstrucţiei şi al armonizarii administrative. A realizat reforma agrară împărţind pământ ţăranilor, prioritate având veteranii de război şi familiile celor căzuţi în războiul pentru reintregirea ţării şi a promulgat Constituţia din 1923. În urma acestor măsuri, Ferdinand îşi adaugă pe lângă renumele de „Lealul” şi „Întregitorul” şi pe cel de „Rege al Ţăranilor”.

Ion I.C. Brătianu  (20 august 1864 – 24 noiembrie 1927)

 Ion I.C. Brătianu, cunoscut şi ca Ionel Brătianu (n. 20 august 1864, Florica, azi Ştefăneşti, Argeş – d. 24 noiembrie 1927, Bucureşti) a fost inginer, om politic, preşedinte al Partidului Naţional Liberal, membru de onoare al Academiei Române din 1923. Devine membru al Partidului Naţional Liberal încă din 1895.

A condus guvernul României timp de 12 ani, contribuind direct la înfăptuirea Marii Uniri din 1918, la legiferarea şi realizarea reformei agrare şi a celei electorale, la consolidarea statului naţional unitar român.

În momentul în care I.I.C. Brătianu preia conducerea Partidului Naţional Liberal, în anul 1910, se prefigurează şi opţiunea politicii externe a partidului, aceea de a desprinde România de Tripla Alianţă şi de a o orienta spre tabăra Antantei, singura orientare politică compatibilă cu idealul major, acela de a uni pe toţi românii în graniţele aceluiaşi stat.

Actul de Unire a Transilvaniei cu România de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 încheie procesul de formare a statului naţional unitar, la care Ionel Brătianu avusese o contribuţie majoră.

La 29 noiembrie 1918 se constituie un nou guvern liberal, condus de I.I.C. Brătianu, în componenţa lui regăsindu-se, pentru prima dată în istoria ţării, şi miniştrii din provinciile istorice româneşti unite cu ţara mamă.

Acest guvern ratifică actul de unire a Transilvaniei cu România (Decretul-lege din 13 dec. 1918 pentru unirea Transilvaniei şi a celorlalte ţinuturi din Ungaria locuite de români cu Regatul României) şi cel al unirii cu Bucovinei cu România (decretul-lege din 19 dec. 1918 relativ la Unirea Bucovinei cu Regatul României). După Marea Unire, oamenilor politici le revenea răspunderea de a găsi mijloacele adecvate pentru a asigura dezvoltarea României ca stat european.

Ion I.C. Brătianu a dominat viaţa politică din România cu autoritate. Dintre cei care au încercat să-şi explice cauzele acestei dominaţii, toţi au căzut de acord că avea o vocaţie nativă de conducător.

Cel mai adesea era văzut cu o carte în mână, de regulă o carte de istorie. Dominând cu autoritate viaţa politică a României timp de două decenii, Ion I.C. Brătianu a fost una dintre cele mai complexe şi controversate personalităţi ale istoriei naţionale.

El aprecia că nu există pentru oamenii politici îndatorire mai mare decât apărarea intereselor şi a demnităţii poporului român.

Alexandru Vaida Voevod (27 februarie 1872 – 19 martie 1950)

 Alexandru Vaida Voevod (n. 27 februarie 1872, Olpret, azi Bobâlna — d. 19 martie 1950, Sibiu) a fost un om politic, medic, publicist şi unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Român din Transilvania, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc.

Aexandru Vaida-Voevod a avut o contribuţie deosebit de importantă la înfăptuirea Unirii Transilvaniei cu România. Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea s-au desfăşurat lucrările Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român.

În cadrul acestora s-a hotărât ca naţiunea română din Austro-Ungaria, „liberă de orice înrâurire străină”, să-şi aleagă „aşezarea ei printre naţiunile libere”. Rezoluţia Comitetului Executiv a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta pe 5/18 octombrie.

Pe 1 decembrie 1918, a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegaţi aleşi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat Rezoluţia Unirii care „decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Continuă lectura

Reclame

UNITATEA NAŢIONALĂ, VISUL SECULAR AL ROMÂNILOR


Motto:

„Unitatea naţională fu visarea iubită a voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari, care întrupară în sine individualitatea şi cugetarea poporului pentru a o manifesta lumei.Pentru dânsa ei trăiră, munciră, suferiră şi muriră. Pentru dânsa Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare se luptară toată viaţa lor îndelungată şi traseră asupră-le năvălirea îngrijorătoare a turcilor, pentru dânsa Mihai cel Viteaz cade ucis pe Câmpia Turzii, pentru dânsa Şerban Cantacuzino bea otravă, pentru dânsa Horea moarte cumplită pe roată suferi”.

Nicolae Bălcescu

24 ianuarie 1859 - Mica UnireIdeea de unitate naţională a existat de-a lungul celor peste două milenii de existenţă în conştiinţa poporului român, ea manifestându-se în limba vorbită şi civilizaţia comună a plugarilor, ori a păstorilor ce-şi purtau turmele în lungul şi latul plaiului românesc, a meşteşugarilor, negustorilor şi târgoveţilor, a cărturarilor, preoţilor şi oamenilor politici, a bravilor oşteni de pe câmpurile de luptă.

Baza conştiinţei naţionale de la Nistru şi până la Tisa, de la Dunăre, Mare şi până la Carpaţii Păduroşi, a stat limba, credinţa strămoşească în Iisus Mântuitorul şi cultura. De la naşterea noastră ca popor, ne-am identificat cu moştenirea fundamentală: DACIA, cu spaţiul în care ne-am zămislit ca neam, iar continuitatea în acest areal, cu graiul, cu credinţa, cu tradiţiile şi cultura, au fost valorile ce ne-au dat puterea de a nu fi dezrădăcinaţi de nici o furtună, din acest pământ sfânt.

Umanistul Nicolaus Olahus afirma în opera „Hungaria” ideea unităţii de neam, de origine a românilor: „Moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi religie, ca şi muntenii… Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană, ca unii ce sunt colonii de romani”. Grigore Ureche este şi mai exact în afirmaţiile sale că: „Rumânii câţi se află lăcuitori în Ţara Românească şi la Ardeal şi la Maramuroşu, de la un loc sântu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag”. Celălalt cronicar moldovean, Miron Costin în lucrarea „De neamul moldovenilor” formulează ideea: „Cea mai strălucită dovadă a acestui popor, de unde se trage, este limba lui, care este adevărată latină”.

Eruditul Domn al Moldovei Dimitrie Cantemir afirma: „Romanii sunt moşii şi strămoşii noştri, a moldovenilor, a muntenilor şi a ardelenilor şi a tuturor unde se află… şi limba cea părintească nebiruit martor este”. Dovezi puternice, încă din evul mediu, a conştiinţei de neam a poporului nostru, românii se rugau în biserici la fel, nunţile se făceau peste tot în acelaşi mod, copiii se botezau peste tot după aceleaşi canoane, iar morţii erau bociţi şi înmormântaţi după aceleaşi rituri.

Mihai Eminescu arăta următoarele privind ideea de unitate naţională: „Politiceşte putem fi despărţiţi, dar unitatea noastră de rasă şi de limbă e o realitate atât de mare şi de energică, încât nici ignoranţa, nici sila n-o pot tăgădui… Azi limba este una, azi datina e una, rasa e una şi etnologic e unul şi acelaşi popor, care nu mai doarme somnul pământului şi al veacurilor”.

Iată de ce Mihai Viteazul a năzuit unirea, iar mai târziu acest lucru a devenit dezideratul central al existenţei noastre. Dacă ar fi să vorbim în limbajul de azi, unirea şi făurirea statului naţional a fost PROIECTUL DE ŢARĂ, românii l-au fundamentat şi n-au aşteptat să vină o clasă politică, un om luminat să-l propună şi să-l facă, într-un moment istoric favorabil. Acest proiect de ţară s-a născut pe plaiurile Carpaţilor, pe ogoarele plugarilor, în biserici, pe câmpurile de luptă, în clipele de bucurie şi în cele de necazuri ale poporului nostru.

Unirea de la 1859, „Unirea lui Cuza” nu a fost un act istoric întâmplător, el a venit ca ceva normal, el este rezultatul maturităţii şi cristalizării conştiinţei naţionale. Principatele Unite, apoi în 1877-1878 cu statut internaţional de stat independent, România, ca Regat, joacă un rol deosebit de important în Europa şi mai ales în sud-estul continentului.

Românii din Transilvania ţinuţi în robie de nefasta uniune: „unio trium nationum” (1437) aproape 600 de ani, consideraţi ca toleraţi în propria ţară, nerecunoscându-li-se religia (religia receptă, decretele regelui Ludovic de Anjou 1366) năzuiau să fie acolo, cu fraţii lor, în aceeaşi matcă.

Vestea alegerii lui Cuza ca domn al Moldovei şi Valahiei, în Transilvania, a constituit un moment nu numai de bucurie, ci şi de dorinţă pentru unire. Acelaşi lucru îl nutreau basarabenii şi bucovinenii. Condiţiile politice ale mijlocului de secol al XIX-lea nu au fost favorabile pentru o deplină unire, dar românii au avut răbdare şi credinţă în realizarea visului de a desăvârşi statul naţional unitar român.

România Mare constituită la 1918 a fost un dar al lui Dumnezeu pe care nu am putut să-l păstrăm, în fatidicul an 1940 forţele răului determinând destrămarea ei. Nicolae Titulescu afirma despre unitatea naţională şi suveranitatea statală: „Nu dau dreptul nimănui din afară să se amestece în treburile lăuntrice; cer, dimpotrivă, ca directivele noastre interne să fie pur româneşti. Cu această concepţie şi acest spirit am condus politica externă a ţării şi afirm că i-am asigurat o independenţă, cu privire la înrâuririle de afară, care n-a fost niciodată depăşită de trecut. Dar tocmai pentru că vreau ca românul să fie stăpân la el acasă, doresc să găsească el singur, în plina lui suveranitate, normele cele mai bune pentru păstrarea unităţii noastre naţionale”.

La o sută de ani este însă important să înţelegem că unirea bazată pe limbă, credinţă şi cultură este lucrul cel mai de preţ pe care îl avem, greaua datorie de a o apăra, de a o întări şi de ce nu, a o întregi cu celelalte pământuri ce vremelnic şi de vremuri nefaste, ne-au fost răpite. Anul 2018 trebuie să fie pentru NOI, ROMÂNII DE RÂND, nu numai o sărbătoare, ci anul responsabilităţii faţă de TRECUT, PREZENT şi VIITOR, chiar dacă suntem văduviţi de conducători devotaţi poporului.

Românii au spre fericirea lor Biserici şi slujitori cu dar şi har, dar mai ales credinţa strămoşească ce i-a condus şi ocrotit în toată istoria lor! ❖

Prof. Clement Gavrilă- Sălăuţa__

DoarOrtodox