“Trebuie subliniat şi reţinut faptul că rugăciunea este mult mai puternică în faţa icoanei“ – Interviu cu Părintele Prof. Univ. Dr. Nicolae D. Necula de la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Iustinian Patriarhul” din Bucureşti…


Prolog – Icoana Ortodoxă – adevăr al învăţăturii despre Iisus Hristos

pr-nicolae neculaCreştinismul se înţelege ca fiind relaţia omului cu Dumnezeu. Această relaţie are caracter istoric, prin urmare problema omului şi a lui Dumnezeu se studiază, se înţelege în sens teandric-istoric. Deasemenea, religia creştină, care este revelată, este căutarea omului de către Dumnezeu. Această căutare este lungă, ea are origini în creaţie, când omula fost creat după „chipul” şi asemănarea lui Dumnezeu şi până la cuvintele Evangheliei: „şi cuvântul trup s-a făcut”. Prin icoană, ca reprezentare a lui Dumnezeu întrupa, Biserica Ortodoxă mărturiseşte despre asumarea firii omeneşti în ipostasul Cuvântului lui Dumnezeu şi deci despre mântuirea firii noastre. Icoana „izvorăşte astfel din învăţătura despre mântuire”.

Argumentul principal al cinstirii icoanelor este, deci, întruparea lui Iisus Hristos: Odinioară Dumnezeu, cel netrupesc şi fără formă, nu se reprezintă nicidecum în icoană. Dar acum, după ce s-a arătat în trup şi cu oamenii a petrecut, înfăţişez în icoană ceea ce este văzut al lui Dumnezeu, ne spune Sfântul Ioan Damaschinul. (Cuv. I. Despre icoane)

citiți și articolul – DESPRE SFINTELE ICOANE

Dar, înainte de a intra în această problemă, voi prezenta ca argument al cinstirii icoanei, faţă de interdicţia mozaică a chipului cioplit, o preţioasă precizare a deosebirii între idolşi simbol. El a fost făcut pentru prima dată în istorie de către Părinţii Bisericii în timpul marilor contoverse iconoclaste. Prin ea a putut fi împăcată în conştiinţa creştină, contradicţia aparentă din Vechiul Testament între interdicţia chipurilor cioplite (Exod. 22, 4-6; 22, 25; 32, 1-4; Levitic 26, 1; Deuteronom 4, 19-20; 27, 15) şi porunca de a se turna doi heruvimi în cortul sfânt (Exod. 25, 18-21), sau de a se turna un şarpe de aramă ca semn a lui Iisus Hristos (Numeri 21, 8-9).

Iată un citat clasic a Sfântului Teodor Studitul (Antiorh I) O ce nebunie! Negaţia (închinări la idoli), opreşte a se asemăna Dumnezeu cu o făptură din cele ce sunt, cu soarele, cu luna, cu stelele, sau cu alceva dintre celelalte, care e una cu construirea de idoli; afirmaţia vrea să ridice pe Israel pe o cale simbolică, prin anumite clipuri şi forme la contemplarea şi slujirea unicului Dumnezeu. Oare nu este şi chipul (paradigma) întregului cort o manifestare văzută a slujirii în duh, desemnată prin vedenii simbolice marelui Moise, de Dumnezeul tuturor?. Acest text face o diferenţiere clarăşi limpede între idol şi simbol. Idolul fixează spiritul închinătorului la lumea creată, simbolul priveste la inălţarea minţii omenesti dincolo de el, la contemplare şi închinare spirituală a lui Dumnezeu. El nu este o realitate pentru sine, ci în funcţie de o altă realitate pe care o simbolizează. El este o scară care ajută spiritul să urce la realitatea simbolizată. Este văzut deci în funcţiede transcedenţă. Idolul nu înalţă spiritul la o trascendenţă, ci îl coboară în creaţie, îl reduce la datele imanentului, dar acest imanent este divinitatea. Patriarhul Nichifor Mărurisitorul zice: „Sensul idolilor şi al înclinării lor de către cei rătăciţi, rămânând la ceea ce se vede şi neputând indica mai mult… îndreaplă mintea omului la pieire şi la materia nensufleţită”. De aceea Sfăntul Apostol Pavel (I Corinteni 8,4) spune: „Nu este vreo putere în idoli, ci sunt pietre şi demoni…”. Tocmai pentru faptul că idolii simbolizează forţe imanente, exagerate demonic, sau asociat mituri, care personifică aceste forţe, iar cultul lor este legat  de mituri animând şi el acele patimi în oameni. Acest cult a fost numit idolatrie. În schimb simbolul sacru este un semn sensibil al prezenţei lui Dumnezeu, depildă: „Să faci doi heruvimi din aur,… să fie aripile întinse pe deasupra… „Acolo Mă voi întâlnii cu tine” iată deci imagini aşeazate pe Chivotul Legământului, chiar deasupra sulurilor Legii care le interzice. Prin simbolurile sale, Vechiul Testament mărturiseşte credinţa sa în comunicabilitatea lui Dumnezeu prin mijloace sensibile şi o anticipare a icoanelor, precum Vechiul Testament este o anticipare a lui Iisus Hristos.

           doarortodoxicoane Icoana nu mai este nici idol, care identifică natura sau diferitele ei forţe cu Dumnezeu, nici simbol care atestă prezenţa lui Dumnezeu dar Îi afirmă distincţia de el, ci reprezentare lui Dumnezeu însuşi devenit ipostasul personal a firii umane. Icoana păstrează distincţia între creatură şi Dumnezeu, dar vede într-o faţă umană creată pe ipostasul dumnezeiesc însuşi devenit subiectul ei. Ea este locul unei prezenţe harice, ea face trecerea de la tip la prototip, de la ceea ce este zugrăvit la ceea este în original.

            Învăţătura Bisericii despre icoană se bazează pe fundamentul ei hristologic, întruparea lui Iisus Hristos dă sens icoanei, iar apărând icoana, ea a avut conştiinţa că apără temeiurile credinţei. Pentru iconoclaşti icoana veritabilă este aceea identică cu prototipul, ajungând la concluzia că singura icoană a lui Iisus Hristos este Euharistia. Pentru Biserică Sfintele Daruri nu sunt o icoană tocmai pentru faptul că sunt identice cu Prototipul lor, ele nu se prefac în imaginea, ci în „prea curat Trup şi scump Sânge” a lui Iisus Hristos. Noţiunea de  „icoană” presupune difernţierea esenţială dintre imagine şi prototip. Ea este spune Patriarhul Nichifor, o asemănare a prototipului, dar se deosebeşte prin natură de acesta. Dacă nu se acceptă această distincţie se ajunge la idolatrie. Pentru iconoclaşti nu poate fi icoană, decât aceea xare poate reprezenta cele două naturi ale lui Iisus Hristos – umană şi divină. Dogma de la Sinodul IV Calcedon (451) face însă o distincţie clară între naturi pe de o parte şi persoana, pe de alta. De aici icoana nu reprezintă nici natura umană, nici cea divină, ci persoana, spune Sfântul Teodor Studitul a unei Persone divine întrupate, în cazul lui Iisus Hristos. Icoana se leagă de prototip pentru că îi reprezintă persoana şi îi poartă numele. Dar se face distincţia netă: „În Sfânta Treime, Iisus Hristos se deosebeşte de persoana Sa. În icoane, El se deosebeşte de propia Sa reprezentare prin natură” ne spune Cuviosul Teodor Studitul.

          doarortodoxicoane3  De la interzicerea picturii, reprezintării lui Iisus Hristos s-a ajuns la respingerea tuturor celorlalte icoane. Împotriva lui Leon al III – lea, care a dat un Edict în sensul acesta, Sfântul Ioan Damaschin arată sensul acestei interziceri: „Dacă pictezi imagini ale lui Iisus Hristos fără să le pictezi şi pe cele ale sfinţilor, este limpede că ceea ce interzici nu este reprezentarea, ci venerarea sfinţilor”. El percepe legătura intimă ce există între venerarea icoanelor şi cea a sfinţilor. Refuzând venerarea sfinţilor se sfârşeşte logic prin a se respinge venerarea moaştlor, şi în general, a tot ceea ce este material.

            Cu alte cuvinte, pentru Ortodoxie, mântuirea este legată tocmai de materie, fiindcă ea este realizată prin unirea ipostatică dintre Dumnezeu şi trupul omenesc. Sfântul Ioan Damaschin răspunde în acest sens: „Nu ador materia, ci pe Creatorul materiei, Care a devenit materie de dragul meu, Care a vroit să locuiască în materie şi Care, prin cele materiale, mi-a dus mântuirea” Pentru Sfântul Teodor Studitul, icoana este o confirmare a chenozei Fiului lui Dumnezeu; ca atare nu este urâtă Domnului: „Nu este urâtă de Dumnezeu, o, cugetător al deşertăciunii, ci este chiar foarte iubită”Fiindcă, altfel, cum ar fi făcut ceea ce I-a fost urât să facă? Căci nimic nu are atât de primordial omul între însuşirile Lui, ca putinţa de a fi înfăţişat in chip. Iar ceea ce nu poate fi înfăţişat în chip nu este nici om, ci vreun avorton. Vezi, prin deşartele tale cuvinte, ce deduci că esteIisus Hristos, cel ce, pentru imensa lui bunătate, a iubit să se facă om adevărat în toate?… Şi cum se va crede că şi-a luat trup din Sfânta Fecioară, dacă nu se  zugrăveşte în icoană la fel ca noi?…

            Dacă nu se înfăţişează în icoană, nu este din ea trupul, ci ceva deosebit… Şi ca urmare, Răscumpărătorul nu a dat morţii preţul pentru noi… nici n-a înfrânt pentru sine împărăţia morţii… Nu a omorât moartea în trup, nu om a înviat în Iisus Hristos cei ce am murit în Adam… Depărtează-te, aşadar, de la rătăcire, de voieşti, omule, şi cunoaşte că Iisus Hristos, făcându-se om adevărat, a fost vestit de cuvântătorii de Dumnezeu ca unul ce poate fi descris prin cuvinte şi zugrăvit. Pentru că cele ce cuvântul le înfăţişează istoriei prin auz, acelea pictura tăcând le arată prin imitare”.

            Sfântul Teodor Studitul vede implicată în negarea icoanei, negarea întregii opere de mântuire a lui Iisus Hristos, a patimii, morţii etc. El constată paralelismul între cuvântul despre Iisus Hristos şi icoana Lui. Căci şi cuvântul zugrăveşte în mintea ascultătorilor un chip al lui Iisus Hristos…

           Domnul-Iisus-Hristos Prin urmare, a nega lui Iisus Hristos capacitatea, posibilitatea şi putinţa de a fi zugrăvit în icoană, înseamnă a nega toate însuşirile Lui trupeşti, deci a cădea în dochetism. Nicăieri nu se spune că Iisus Hristos a fost fară chip. Icoana aceasta arată că a avut chip, a luat chip de rob, după cum spune Sfântul Apostol Pavel la Filipeni 2,9. În inima iconoclasmului şi a tuturor ereziilor tipice. Părinţii au descoperit „reducţia şi chiar refuzul misterului kenozei”. Icoana devine o confirmare mai mult a misterului kenozei devine ca mijloc paradoxal de realizare a teoriei umane a îndumnezeirii…

“Trebuie subliniat şi reținut faptul că rugăciunea este mai puternică atunci când este spusă în faţa icoanei”… Icoanele ajută să ne reprezentăm persoana căreia ne închinăm. Stăm în faţa icoanei Maicii Domnului, dar nu credem că acea icoană este Maica Domnului. Nu cinstim materia, ci persoana reprezentată”, afirmă şi susţine Părintele Profesor de Liturgică, Pastorală şi Artă Sacră Nicolae D. Necula, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Iustinian Patriarhul” din Bucureşti, care a avut amabilitatea să ne vorbească despre sfinţirea, rostul şi folosul icoanei…

– Preacucernice Părinte Profesor, cum recunoaştem o icoană pictată conform tradiţiei noastre ortodoxe?

– Acum există o întreagă industrie, dacă îi putem spune aşa, de icoane: magazine întregi, adevărate centre, unde se vând tot felul de reprezentări. O parte din aceste spaţii sunt uneori neadecvate pentru păstrarea lor. Faptul că aşezăm icoana alături de alte obiecte nu arată decât desconsiderare.

Să ştiţi că în tradiţia ortodoxă există un mod anume de a picta. Pentru noi, icoana nu este o reproducere după natură sau o redare a frumuseţii carnale sau trupeşti. Ci, pur şi simplu, este o pictură stilizată, o pictură spiritualizată, dacă putem spune aşa. Chipul apare transfigurat. Nu urmărim să reprezentăm frumuseţea carnală – un obraz frumos, ochi frumoşi, ci chipul interiorizat al omului care priveşte şi înăuntrul lui şi spre Dumnezeu. De aceea, sfinţii în pictura ortodoxă apar cu feţele trase de post, de rugăciune, de meditaţie. Nu sunt asemenea sfinţilor lui Rafaelo sau Michelangelo.

Mergem deseori prin casele credincioşilor, cu icoana sau cu Botezul şi vedem tot felul de kitsch-uri, că icoane în nici un caz nu sunt, şi ceea ce mă frapează este prezenţa tot mai pronunţată a icoanei, luată din tradiţia catolică, în care apar Iosif cu Maria şi cu pruncul. Iosif, un tânăr aproape de aceeaşi vârstă cu Maria – ceea ce nu corespunde realităţii şi adevărului istoriei -, cei doi sunt, să-mi fie iertat, ca doi îndrăgostiţi care privesc cu multă dragoste la copilul lor rubicond, aşezat într-un leagăn. Faptul că o găsim aproape peste tot este o abatere de la credinţa noastră ortodoxă şi le spun credincioşilor că o astfel de icoană nu este conformă cu tradiţia noastră.

– În aceste împrejurări şi conjuncturi, ce vă răspund oamenii?

– Ei zic şi susţin că ţin o astfel de icoană în casă pentru că este frumoasă. Este adevărat că este vorba despre Sfânta familie acolo, dar nu este redată după adevărul istoric şi nu după canoanele noastre. Noi pictăm sfinţii care privesc la lumea de dincolo, sfinţi care vin din lumea postului, a rugăciunii, a meditaţiei, a înclinaţiilor spre bine, spre Dumnezeu.

– Părinte Profesor, să înţeleg că mulţi nu cunosc semnificaţia unui obiect sfânt în casă, fapt pentru care icoana este văzută ca simplu obiect de podoabă?

– Da. Este un obiect care umple un colţ, pus alături de răpirea din Serai. Cred că aici este vorba şi de cultura maselor, în general, şi de lipsa de informare şi de cultură teologică a credincioşilor, şi de gust, în acelaşi timp. De aceea trebuie foarte mult lucrat în privinţa aceasta. Noi, preoţii, avem datoria ca atunci când ne prezintă la altar asemenea lucrări să le spunem oamenilor – fără să-i jignim sau să-i facem să se ruşineze – că nu este în tradiţia noastră ortodoxă o icoană zugrăvită astfel.

– Preacucernice părinte Profesor, sunt păreri şi opinii diferite în ceea ce priveşte sfinţirea icoanei. Unii spun că icoana este sfântă prin ea însăşi, alţii că este indicat ca o icoană să stea 40 de zile în Altar, după care trebuie sfinţită. Cum comentaţi acest lucru?

– Orice icoană pe care o folosim în casă sau în lăcaşul de cult se sfinţeşte. În biserică se sfinţesc icoanele odată cu târnosirea acesteia. În casele particulare, icoanele pe care le avem pentru suflet le sfinţim mergând cu ele la Sfânta Biserică. Tradiţia spune, dar nu este neapărat o regulă, ca icoana să stea în Biserică 40 de zile, după care se sfinţeşte de către preot şi se dă credincioşilor spre închinare. În Molitfelnic avem rugăciuni pentru toate categoriile de icoane – ale Mântuitorului, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor. În funcţie de icoanele care urmează a se sfinţi se citesc rugăciunile potrivite, cu rugăciuni începătoare, psalm, şi alte două, trei rugăciuni, după care sunt stropite cu apă sfinţită.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae spunea că dacă icoana poartă chipul Mântuitorului, al Maicii Domnului sau al unui sfânt este deja sfântă. Însă cred că nu este suficient numai atât. Tradiţia în biserică spune că orice lucru pe care îl întrebuinţăm trebuie sfinţit – aşa cum sfinţim biserica pe care o zidim din nou sau o resfinţim, în cazul în care o pictăm, la fel procedăm şi cu icoanele. Prin sfinţirea acestora le scoatem din întrebuinţarea obişnuită a materiei din care sunt compuse – lemn, sticlă, sau alte metale – şi le trecem în categoria obiectelor sfinte. Le dăm o destinaţie specială. Asta înseamnă sfinţire. El rămâne tot lemn, sticlă, dar cu o destinaţie exactă şi precisă. Cred că este obligatoriu să facem lucrul acesta, pentru că până şi crucea nu este sfântă prin ea însăşi, ci trebuie sfinţită la rândul ei. Este o încărcătură de har pe care o primesc şi crucea, şi icoana, întotdeauna prin rugăciunea pe care o citeşte preotul sau episcopul, urmată de stropirea cu apă sfinţită.

– Preacucernice Părinte, aţi menţionat perioada de 40 de zile, timp în care icoanele sunt ţinute în Altar, urmând a fi sfinţite. De ce 40 de zile?

– După practica pe care a urmat-o Moise, faptul că a ţinut postul de 40 zile. La fel şi posturile noastre care ţin aproape 40 de zile. Este un soroc această perioadă de 40 de zile pe care o întâlnim foarte des în Biblie sau Sfânta Scriptură. Considerăm că este termenul în care se încarcă cu energiile respective, cu harul o icoană sau alta.

– Părinte Profesor, de unde ar trebui să-şi procure oamenii icoane ortodoxe?

– De la magazinele de obiecte religioase şi bisericeşti ale Patriarhiei Române, fiindcă sunt destule şi în ţară. Fiecare Arhiepiscopie şi Episcopie are câteva magazine cu astfel de icoane. Noi avem numai puţin de 600 de pictori bisericeşti, dintre care şi foarte mulţi iconari, care trec printr-un examen, sunt oameni care cunosc exigenţele în materie de pictură.

– O icoană bine realizată costă, este suficient de scumpă. Cei care nu şi-o permit, din punct de vedere financiar, este bine să cumpere litografii?

– Da, bineînţeles. Şi acestea se fac tot după nişte reguli precise. Nu toate icoanele pot fi pe lemn sau pe sticlă, sunt şi scumpe. Atunci omul îşi cumpără o litografie, o înrămează şi o pune în casă ca icoană. Şi aceste litografii se vând tot prin Patriarhia Română.

– Preacucernice Părinte Profesor, câte icoane trebuie să ţină un credincios în casa lui?

– Am văzut în casele credincioşilor două variante: ori au icoane în toate camerele, şi este foarte bine să avem măcar o iconiţă în fiecare cameră, ori au un colţ al icoanelor. La cineva am văzut o cămăruţă special rezervată, un adevărat altar, probabil că acolo îşi făcea rugăciunile, cu multe icoane, majoritatea dintre ele de valoare. Să împopoţonăm casa cu icoane nu are rost. O icoană într-o cameră e suficient, cred eu, iar dacă vrem să ne facem un altăraş, sigur că putem, dar spaţiul respectiv să fie rezervat numai pentru aşa ceva. Altfel, ele tind să se banalizeze. Când te rogi în faţa icoanei Maicii Domnului şi a Mântuitorului, ţi-e concentrată mintea la aceştia. Când ai mai mulţi sfinţi, nu ştii cui să adresezi rugăciunea şi la care să te uiţi mai întâi. Rugăciunea este mai puternică atunci când este spusă în faţa icoanei. Icoanele ajută să ne reprezentăm persoana căreia ne închinăm. Stăm în faţa icoanei Maicii Domnului, dar nu credem că acea icoană este Maica Domnului. Este asemenea unei fotografii a mamei, pe care o privim şi avem impresia că stăm de vorbă cu ea, chiar dacă mama este departe. Aşa se întâmplă şi cu icoana. Nu cinstim materia, ci persoana reprezentată. Icoanele ne ajută ca să ne concentrăm mai uşor la persoana respectivă simbolizată acolo.

– Părinte Profesor, despre rostul şi rolul icoanei ce ne puteţi spune?

– Reprezentarea grafică a persoanelor Sfintei Treimi, a Maicii Domnului, a sfinţilor are rolul de a ne apropia de persoanele respective, de a ne întări credinţa în viaţa şi activitatea lor, de a urma pilda vieţii lor. Icoanele dintr-o biserică sunt o reprezentare a întregii iconomii a mântuirii. Avem acolo Biblia sau Sfânta Scriptură în imagini. De aici şi rolul instructiv-educativ al icoanei, care ne învaţă adevărul de credinţă. Au fost cazuri de persoane care s-au convertit sau şi-au schimbat viaţa dintr-o simplă privire a icoanei sau după ce au văzut cuvintele scrise sub ele.

– Ce fel de icoane ar trebui să nu lipsească din casa, din locuinţa nici unui credincios?

– Icoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu trebuie să lipsească din casă, pentru că El este cel căruia ne adresăm în toate rugăciunile noastre. Tot cultul ortodox este adresat Mântuitorului. În fiecare casă trebuie să existe măcar o icoană a Mântuitorului. Dar pietatea, şi evlavia populară, este mult mai apropiată de Maica Domnului, fiindcă o simt ca pe o mamă, căruia i se roagă mai cu încredere, cu nădejde, uneori cu mai mult curaj. Maica Domnului, fiind cea mai mare mijlocitoare pentru noi, oamenii de pe pământ, atunci ea este cea căreia îi adresăm rugăciunile cele mai dese. De aceea, nu întâmplător, icoana Maicii Domnului se regăseşte în cele mai multe case. Dacă fiecare familie are un sfânt patronal, atunci e normal să ţină şi icoana sfântului respectiv. Dacă au numele unui sfânt, neapărat îi poartă şi icoana în casă, pentru că acela este protectorul lor în chip deosebit. Nu contează ce icoane avem, important este să avem icoane sfinte, care sunt modele pentru viaţa noastră creştină.

– Preacucernice Părinte Profesor, în altă ordine de idei, aţi fost întotdeauna un prieten mai mare al copiilor. Cum apreciaţi dorinţa, silinţa şi strădania acestora de a picta icoane?

– Ani de zile am fost în juriul pentru aprecierea icoanelor pictate de copii, am şi scris foarte multe articole la revistă “Chemarea Credinţei” şi vă spun sincer că am fost impresionat de cât dar au copiii noştri. După Revoluţie, a fost o explozie aş putea spune de mici talente. Sunt atât de hăruiţi, că uneori pictează mai bine decât pictorii calificaţi. Aceste daruri trebuie cultivate. Aceşti copii trebuie urmăriţi pas cu pas şi călăuziţi spre aşa ceva, pentru că de aceea au fost făcuţi. Au darul picturii. Am fost impresionat şi am scris articole elogioase despre ei de fiecare dată, pentru faptul că nu credeam că se poate lucra atât de frumos. Galeriile pe care le făceam la expoziţiile de pictură erau pe departe galerii de artă, fie că era vorba de picturi pe lemn, sticlă. Este nevinovăţia sufletească care îi ajuta să picteze. Acele icoane sunt sfinte prin sfinţenia copiilor care o pictează; aproape că nu mai are nevoie de sfinţire.

– Preacucernice Părinte Profesor, vă mulţumim în mod deosebit pentru toate cuvintele de folos, adresate nouă!…

– Cu multă placere. Doamne ajută!…


 

 Epilog – o viaţă la Biserica Icoanei…

De peste 48 de ani, Părintele Profesor Nicolae D. Necula slujeşte la Biserica Icoanei din Bucureşti. Cuvintele Părintelui Profesor Constantin Galeriu – “Nimic nu e întâmplător, totul e proniator” – îşi găsesc perfect reflexia în misiunea de preot, dar şi în cea ca dascăl a Părintelui Profesor Nicolae Necula. Acesta recunoaşte că venirea la Biserica păzitoare a Icoanei Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului a fost ca o grijă deosebită pe care Dumnezeu i-a purtat-o de când se ştie. Firul vieţii şi-a urmat cursul firesc şi totul i-a fost dat, ca şi cum Îngerul păzitor l-ar fi purtat de mână.

După ce în anul 1964 a păşit pentru prima dată în această Biserică centrul capitalei, în calitate de cântăreţ, în perioada studenţiei, de atunci, Părintele Nicolae Necula nu a mai plecat din Grădina Icoanei. Este grădina din sufletul duhovnicului, dar şi grădina atent îngrijită din faţa casei sale, printre ai căror pomi se vede biserica frumoasă, înaltă, curată.

Cât priveşte minunile Icoanei Maicii Domnului, Părintele se rezumă doar la a prezenta sentimentul de protecţie deosebită şi la nădejdea pe care le trăieşte alături de credincioşi. Dincolo de toate acestea, un fapt este grăitor: Părintele Profesor Nicolae Necula are parte în fiecare zi de minunile Maicii Domnului, pentru că aceasta îl ocroteşte în însăşi grădina sa şi îi dă puterea să slujească lui Dumnezeu, spre folosul oamenilor!…

interviu – Februarie 2011

Părintele profesor Nicolae Necula a fost condus în 7 septembrie 2017, pe ultimul drum. Ierarhi, preoţi, studenţi şi credincioşi au venit în paraclisul Facultăţii de Teologie din Bucureşti să-i aducă un ultim omagiu ilustrului profesor care a trecut la cele veşnice în data de 4 septembrie 2017.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!… 

Cu aleasă  preţuire şi deosebită recunoştinţă, Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/ 

Reclame

Școala de muzică psaltică „Nectarie Protopsaltul” organizează cursuri pentru începători și avansați, fete și băieți


Școala de muzică psaltică „Nectarie Protopsaltul” organizează cursuri pentru începători și avansați, fete și băieți.

Cursurile vor fi susținute de Protopsaltul BOGDAN MARIN. La seminarii asistent va fi psaltul Marian Știrbei.

mai multe informații se găsesc pe afiș:

afis scoala.jpg

doar ortodox 12

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc (1914 – 2011) de la Mănăstirea „Sfânta Maria” Techirghiol – Constanţa…


pr Arsenie Papacioc - foto Oliver Dobrinoiu

pr Arsenie Papacioc – foto Oliver Dobrinoiu

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc s-a născut la 15 august anul 1914, în localitatea Misleanu, comuna Perieţi, judeţul Ialomiţa, fiind unul dintre cei mai mari şi mai vestiţi duhovnici români. Din anul 1976, a fost duhovnicul Mănăstirii „Sfânta Maria” din Techirghiol, judeţul Constanţa. Părintele Arsenie Papacioc a trecut prin puşcăriile comuniste unde a pătimit alături de Părintele Iustin Pârvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu şi alţii.

A fost arestat şi condamnat sub regimul mareşalului Ion Antonescu, în anul 1941, pentru apartenența la Mişcarea Legionară. S-a călugărit în anul 1946, după eliberare și s-a nevoit la Mănăstirea Antim din Bucureşti până în anul 1949. Între anii 1949-1950 a fost sculptor la Institutul Biblic, iar în anul 1951 a devenit preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ. Între anii 1952-1958 a fost preot la Mănăstirea Slatina. În vara anului 1958 a fost arestat din nou, pentru că făcea parte din grupul „Rugul Aprins”. Condamnat la 20 de ani de muncă silnică, a fost graţiat în anul 1964 de la închisoarea Aiud, judeţul Alba.

Considerat unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Ortodoxiei, Părintele Arsenie Papacioc s-a născut în anul 1914 ca al șaptelea copil al părinților Vasile şi Stanca. Casa părintească se afla în satul Misleanu, comuna Perieţi din judeţul Ialomiţa. Numele civil al părintelui Arsenie a fost Anghel. De mic, Anghel dovedeşte o memorie bogată şi o vie inteligenţă, de multe ori fiind premiant cu coroană. Membru în cercul literar constituit în jurul revistei „Vraja”, tânărul Anghel Papacioc are aptitudini atât intelectuale, cât şi fizice. La întrecerile interşcolare, organizate în Bucureşti, obţine locul I la viteză şi locul II la sărituri. După vârsta de douăzeci de ani, Anghel, care avea o evlavie deosebită, a avut intenţia de a intra ca frate la Mănăstirea Frăsinei din judeţul Vâlcea. Stareţul mănăstirii – Părintele Simeon, l-a refuzat spunându-i: „Nu te pot primi, frate. Te văd că eşti niţel mai învăţat şi nu te pot pune la boi. Ce o să zică fraţii? Pe acesta îl ții la cancelarie și pe noi ne pui la greu?“. Nu a renunţat la gândul său și a mers la Mănăstirea Cozia, unde a fost primit în obştea monahilor. Tot acolo primeşte ascultarea de paraclisier şi predă educaţia civică elevilor. Deoarece vorbea copiilor despre Iisus Hristos, comuniştii din Râmnicu Vâlcea i-au interzis să mai propovăduiască celor mici învățătura creştină. A fost nevoit să părăsească mănăstirea și s-a retras la o moşie pe care călugării de la Mănăstirea Cozia o aveau aproape de Caracal. Acolo a rămas un an şi jumătate, de unde a fost luat de Părintele Gherasim Iscu – Stareţul Mănăstirii Tismana, judeţul Gorj. Acesta l-a ascuns la Schitul Ciclovina, judeţul Gorj.Arsenie-Papacioc-fisa-de-penitenciar

Mitropolitul de atunci al Olteniei, IPS Părinte Firmilian Marin, a aflat însă de cel care stătea la Cioclovina și i-a propus postul de spiritual al Seminarului Teologic. Securitatea însă nu a aprobat acest gest al mitropolitului şi fratele Anghel a ajuns la Mănăstirea Sihăstria, din judeţul Neamţ.

Acolo a fost călugărit, la slujbă participând Părintele Sofian Boghiu, Părintele Benedict Ghiuş, iar naş de călugărie a fost Părintele Petroniu Tănase (trecut şi el la cele veşnice în 22.02.2011, după ce în 31.01.2011 s-a născut în veşnicele locaşuri fiul său duhovnicesc – Arhiepiscopul, Mitropolitul şi Cărturarul Bartolomeu Valeriu Anania). Continuă lectura

Împlinirea a cinci ani de când Părintele Arhim. Iustin Pârvu s-a născut în viaţa cea veşnică, mutându-se la cereştile lăcaşuri…


pr Iustin Parvu - foto Elena T.jpgDuminică – 16 iunie 2013, la ora 22:40, ora României, după o suferinţă de mai multe săptămâni şi după un chin care s-a acutizat în ultimele ore, Părintele Arhim Justin Pârvu a încetat din viaţa aceasta trecătoare şi s-a mutat la cereştile lăcaşuri, la Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori pe care atât de mult i-a iubit şi după care atât de mult a râvnit.

Părintele Justin Pârvu s-a născut în satul Poiana Largului – Călugăreni (Petru Vodă), judeţul Neamţ, la 10 Februarie 1919. S-a închinoviat la Mănăstirea Durău, judeţul Neamţ în anul 1936, a participat ca preot militar pe frontul de răsărit în al doilea război mondial, apoi a fost întemniţat pentru legionarism între anii 1948 – 1964, iar între anii 1966 – 1975 a fost reprimit în monahism ca vieţuitor al Mănăstirii Secu, judeţul Neamţ, iar între anii 1975 – 1991 ca vieţuitor al Mănăstirii Bistriţa, din judeţul Neamţ.

De la sfârşitul lunii martie anul 2013 cancerul de stomac pe care îl purta în taină de câţiva ani de zile s-a dezvoltat în metastază, care a adus cu sine complicaţiile medicale în urma cărora, după o suferinţă mucenicească pe deplin asumată şi conştientă, s-a mutat din lumea aceasta la o alta mai bună. Să avem parte de rugăciunile sale!

Considerat unul dintre cei mai mari duhovnici ai ortodoxiei româneşti din ultimii ani, Părintele Iustin Pârvu a intrat, după cum am spus şi mai sus, în mănăstire la vârsta de 17 ani, este tuns la monahism în anul 1940 şi numit preot misionar pe Frontul de Est. A fost arestat în anul 1948 şi condamnat la 12 ani de închisoare. Trece prin închisorile de la Jilava, Gherla sau Aiud, după care trece prin „reeducarea de la Piteşti!”.

În anul 1960 mai primeşte o condamnare de patru ani, fiind eliberat odată cu ceilalţi deţinuţi politici.

Din cauza greutăţilor întâmpinate după eliberare, el ajunge să lucreze ca muncitor forestier. În anul 1966 a fost reprimit în monahism, ca vieţuitor al Mănăstirii Secu, din judeţul Neamţ, iar din anul 1975 a trăit în Mănăstirea Bistriţa, din acelaşi judeţ.

În toamna anului 1991 a pus piatra de temelie a Mănăstirii (de călugări) Petru Vodă – Neamţ, iar in anul 1999 a început construirea Mănăstirii (de călugăriţe) Paltin, judeţul Neamţ.

În anul 2003 înfiinţează publicaţia creştină „Glasul Monahilor”, care apare lunar. În ziua de 02 noiembrie 2008, Părintele Iustin Pârvu este ridicat la rangul de Arhimandrit. În acelaşi an, Părintele înfiinţează o nouă publicaţie creştină, „Atitudini”. Întemeietor al Mănăstirii Petru Vodă, ce are ca hram Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Părintele Arhim. Iustin Pârvu a fost operat la începutul lunii mai 2013, la Cluj Napoca.

În rândurile de mai jos supunem atenţiei cititorilor un interviu mai vechi realizat cu Părintele Iustin Pârvu (în anul 2009), întru amintirea şi pomenirea sa, acum – la împlinirea a cinci ani de la naşterea sa în viaţa cea cerească şi veşnică:

Este greu de găsit, dar nu-ţi trebuie prea  multă  bătaie  de  cap  ca  să recunoşti un povăţuitor duhovnicesc – Interviu cu Părintele Arhim. Iustin Pârvu de la Mănăstirea „Sf. Arhangheli” Petru Vodă, judeţul Neamţ…

 Preacuvioase Părinte Stareţ Iustin, ştim că de la Sfântul Simeon    Noul    Teolog  încoace, povăţuitorii   duhovniceşti   se   tot împuţinează; astăzi, când suntem martorii    unei    mari    secătuiri duhovniceşti, cum mai recunoaştem un povăţuitor duhovnicesc? Sfinţii Calist şi Ignatie Xantopoulos arătau trei criterii: să fie înalt la înţelegere, smerit la cuget şi blând în toată purtarea…

Este greu de găsit, dar nu-ţi trebuie prea  multă  bătaie  de  cap  ca  să recunoşti un povăţuitor duhovnicesc. Cel   care   caută   cu   adevărat  un povăţuitor duhovnicesc, la momentul potrivit, îl va simţi. Sufletul simte cui trebuie să i se încredinţeze, căci Dumnezeu este Cel Care pune în inimă dragostea faţă de cel căruia ţi-a rânduit să îi urmezi. Eu abia aşteptam să ies din temniţă numai ca să-l văd pe Părintele  Paisie  Olaru. Ardea inima în mine să-l văd, astfel încât, după eliberare, am mers direct la chilia Părintelui Paisie,  aşteptând două zile la uşă ca să mă primească la spovedit. De aici înainte, timp de opt ani   nu   m-am   mai   despărţit   de povăţuirea caldă a Părintelui Paisie Olaru. Mă trimisese mai întâi la Părintele Ilie Cleopa, însă la el nu am simţit atâta odihnă sufletească, deşi, după 16 ani de închisoare, începuse să răsfoiască cărţi groase de canoane. Relaţia dintre ucenic şi duhovnic este foarte puternică şi în numele ei se pot face multe minuni. Însă nu este suficient ca povăţuitorul să fie cercat, ci să fie şi în acelaşi duh cu ucenicul.

Preacuvioase Părinte Iustin, dar ce aţi învăţat cel mai mult de la Părintele Paisie Olaru?

– Smerenia şi dragostea lui faţă de aproapele. Era de o căldură şi tandreţe sufletească rar întâlnite.  Părintele Paisie era neîncetat neobosit cu oamenii, încât uita de el însuşi.

– Este bine în zilele noastre să mai căutăm povăţuitori duhovniceşti sau nu?

Este mai bine să dobândeşti tu puţină pricepere duhovnicească, căci vin vremuri când nu numai că nu veţi mai găsi îndrumător,  dar nici măcar un cuvânt din Scriptură sau din Sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi până acum recomandau povăţuirea după Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, însă vin vremuri când vor lipsi şi acestea.

– Dar până la vremurile acelea?

– Până atunci să le învăţaţi pe de rost. În închisori aveam pururea în minte Paraclisul Maicii Domnului şi alte acatiste, care ne-au fost de mare ajutor. Adevărata rugăciune nu se face la mănăstire, chiar dacă dispune de toate condiţiile exterioare prielnice contemplaţiei şi rugăciunii. Noi, în închisoare, eram lipsiţi de frumuseţile acestui relief al munţilor Carpaţi, numai între patru pereţi, unde zeci de ani stăteai între ei şi nu vedeai raza soarelui prin crăpăturile zăbrelelor de la geam; iar dacă te urcai cumva să vezi o rază de soare, gardianul era la spatele tău şi-ţi dădea câte-o pedeapsă de cinci zile la arest sever, încât nu scăpai sănătos de acolo. Ei bine, suferinţa aceea era adevărata stare călugărească. La baza mănăstirii este suferinţa; vrei să trăieşti creştineşte, vrei să te apropii de Dumnezeu? Trebuie să te zbaţi să ajungi de la aceste laude pe care le face Biserica, să nu le mai spui prin simplu cuvânt, ci să le trăieşti prin căldura aceasta a harului şi să le transformi în duh, să dematerializezi acest cuvânt, pe care acum îl mai şi schimonosim silindu-ne să terminăm cât mai repede slujbele, să cântăm cât mai sacadat Sfânta Liturghie, unde ar trebui să uităm de orice grijă lumească. Aşadar, trăirea şi suferinţa trezeşte în monah rugăciunea. Respectarea regulilor şi rânduielilor, fără această trăire, naşte împrăştierea şi stinge duhul rugăciunii. Dumnezeu nu are nevoie să-i reciţi rugăciuni, ci vrea ca acest cuvânt să devină transparent.

– Dar Rugăciunea Inimii, a lui Iisus Hristos, nu v-a fost de ajutor acolo?

– N-am spus rugăciunea aceasta, pentru că la puşcăria Aiudului, abia după vreo 2-3 ani s-a luat contact cu foşti deţinuţi: Virgil Maxim, Vasile Marin, Valeriu Gafencu şi alţii, care într-adevăr au cultivat rugăciunea inimii. Cea mai mare parte însă s-a bazat pe rugăciunea aceasta orală. Pentru că nu erau numai deţinuţi politici de aceeaşi nuanţă; printre tinerii aceştia legionari erau şi de alte culori politice, care n-aveau habar despre viaţa creştină; şi nu erau pregătiţi pentru rugăciunea inimii, ei nu cunoşteau

nici rugăciunea Tatăl nostru. Chiar miniştrii aceştia, cu care am stat un an şi jumătate, cum ar fi generalul Arbore, ministrul Mareş, care era ministrul comunicaţiilor – au fost nevoiţi să înveţe Tatăl nostru şi Crezul, un Cuvine-se cu adevărat, la 50-60 de ani.

– Ce ne puteţi spune despre vremurile grele prin care vom trece şi noi?

– Ei, prin ce-am trecut noi, dar prin ce-o să treceţi voi! Acele vremuri deja le-aţi început. Spre deosebire de alte vremuri, va îngădui Dumnezeu vrăjmaşului să se atingă şi de suflet; va fi mai mult o prigoană psihologică şi nu vă veţi putea ascunde nici în crăpăturile pământului. Nu este uşor, sunt vremuri foarte grele. De exemplu, pe vremea marilor trăitori din Pustia Tebaidei, acolo nici miliţia nu intra, nici control de stat, nici finanţa nu intra, nici un control care să-i tulbure pe călugări. Erau de sine stătători şi atât de liberi, încât ei într-adevăr puteau să-şi ducă aşa, cu toată dragostea, nevoinţa lor. Însă, la ora aceasta, trebuie să lupţi, şi cu cel văzut, şi cu cel nevăzut; să lupţi cu tine, să lupţi cu lumea, să lupţi şi cu dracul. Diavolul – faci cruce – se mai depărtează, măi. Ăştia văzuţi nu se depărtează, ba te asaltează şi-ţi mai pun în cârcă şi altele; ba vine cu 666, ba vine cu cărţile de identitate, cu cardurile, cu tractorul, cu motorul, cu cipuri, cu radiaţiile, holocaustul – toate se răsfrâng asupra ta.

De aceea credincioşii aceştia, de pildă, care vin din toată lumea înspre mănăstiri, sunt iarăşi un semn că toată lumea trăieşte în clocotul ăsta, în cazanul ăsta de fierbere de la un rău la altul. Iar călugărul, de bine, de rău trebuie să stea acolo, în faţa lor, să dea un sfat, o relaţie, să le citeşti o rugăciune şi să plece măcar câtuşi de puţin alţii de cum au intrat. Monahul trebuie să fie prezent şi să răspundă la toate aceste nevoi ale creştinului. Altădată nimeni nu-l deranja pe sfântul, pe cuviosul. Păi, câte pomelnice aveam noi acum 70-80 de ani la mănăstirea Durău sau la Secu? Te duceai la proscomidie, începeai slujba, tu, ca preot, înainte cu o oră, sunai la intrare în tochiţa metalică, toată lumea ştia că a intrat părintele la biserică. Paraclisierul deja era venit. Care este rânduiala paraclisierului? Intră în biserică, se închină, ia blagoslovenie de la strana arhierească, se duce şi se închină pe la icoane, la Maica Domnului, la Mântuitorul Iisus Hristos, întră în sfântul altar, face trei metanii la intrare, trei metanii la proscomidie şi cu frică de Dumnezeu începe să aprindă lumânările, cele două lumânări de pe sfânta masă, candelele. Era o scară cu trei trepte. Se urca părintele de canon săracul, sufla din greu, dar el voia să aprindă candelele în fiecare miez de noapte, să fie primul acolo când venea preotul slujitor.

După aceea venea la stareţ, lua blagoslovenie de toacă şi de clopot şi Părintele stareţ de atunci nu dormea, era treaz, la apel, era în pravilă. Acuma are o maşină cu opt locuri, cu bagaj în spate şi-ntr-o dimineaţă se duce după sticle, a doua zi are nevoie de mătură, apoi de coada măturii şi tot se plimbă şi tot se plimbă, mai merge la o conferinţă, pe la examene şi printr-alte părţi, numai la biserică şi la utrenie nu-i. Şi paraclisierul n-are unde să se mai ducă, toacă săracul cu 25 de blagoslovenii de la… bec.

Terminam de pomenit înainte ca să vină preoţii, dar acum sunt câte 3-4 mape de pomelnice numai într-o zi.

De asemenea, ca să revin, nu erau atâtea nevoi şi atâtea boli. Acum s-au înmulţit bolile psihice, organice, demonizările. Apoi nu erau atâtea construcţii, atâtea vite, atâta lume. Pe lângă acestea mai sunt şi ispitele supratehnicii, sistemele acestea extraordinar de ascuţite care pătrund până în a-ţi cunoaşte şi gândul. Şi, când ţi-a prins gândirea, aici este şi partea sufletească. Iar când a intrat pe firul acesta Satana, nu mai este deloc uşor. Este o luptă împotriva sufletului. Acum nu vezi ce fac? Dacă vrei să ai un serviciu mai bun, trebuie să te înscrii în loja masonică, să te lepezi de Iisus Hristos. Şi, iată, acestea toate sunt încercări şi ispite şi greutăţi care ne fură de la adevăratele ţeluri ale trăirii noastre. Acestea aduc la zero, viaţa duhovnicească

– Sfinţite Părinte, cum vedeţi reînvirea duhovnicească a monahismului, astăzi?

– Cu telefon mobil şi cu maşini luxoase… Aceasta se va petrece o dată cu reînvierea creştinismului. Monahismul este un mădular al creştinismului, care slăbeşte o dată cu acesta. Am ajuns la starea în care monahii s-au făcut precum mirenii, iar mirenii asemenea demonilor. Creştinătatea este foarte slăbită şi nu ştiu dacă se va mai îndrepta.

– Nici măcar după o nouă jertfă a creştinismului contemporan?

– Dacă mai are sens. Totuşi, după mine, închisorile au fost temeliile de regenerare a creştinătăţii noastre. Adică ceea ce trebuie să urmărim este străduinţa de bună voie: să te pui pe post, să te pui pe priveghere, să te pui pe rugăciune şi să trăieşti în numele Domnului. Să se simtă prezenţa ta oriunde eşti. Aşa, mâncare – de trei ori pe zi, ascultare – dacă poţi lasă-l pe fratele – şi aşa mai departe…pr Iustin Parvu - foto Ionel Maftei .jpg

– Care este motivul pentru care nu se mai poate îndrepta viaţa duhovnicească, în zilele noastre?

– Pentru că a slăbit dragostea între fraţi şi nu se mai poate înţelege om cu om. Şi, fără unitate, cum să mai reclădeşti ceva?

– Ce să facem ca să păstrăm dragostea şi unitatea dintre noi, oamenii?

Este nevoie de multă rugăciune, căci rugăciunea întreţine buna noastră înţelegere. Acum, însă, ne îngrijim mai mult de cele materiale decât de cele duhovniceşti, Înainte, forţele răului erau legate cu rugăciunile marilor trăitori; rugăciunea lor avea o mare putere. Şi încă n-a slobozit Dumnezeu puterea Satanei, căci lumea este nepregătită… Forţa diavolului stă în patimile şi relele noastre.

– În altă ordine de idei, Preacuvioase Părinte Stareţ, ce caracterizează mai mult monahismul actual?

Monahii de acum au o mare deficienţă în a se supune şi nu ştiu să se spovedească; nu se spovedesc sincer. Dacă ar spune călugărul adevărul la spovedanie, ar muri. Azi îţi cere blagoslovenie să se ducă până la Iaşi şi el ajunge până la Constanţa, pentru că … tot era în drum. S-a banalizat şi relativizat mult virtutea ascultării. Călugării de azi nu mai au puterea să asculte de mai marii lor ca odinioară. S-a surpat raportul dintre ucenic şi povăţuitor şi de aceea a ridicat poate Dumnezeu darul acesta de la noi. Dar eu îi înţeleg; călugării din România sunt aşa dezordonaţi şi neputincioşi în a se supune unei ordini şi rânduieli, pentru că aşa sunt românii. Poporul român este împrăştiat din fire, iată nu mai avem nici dacul, nici creştinul de altădată; acum se căsătoresc negru cu alb, ortodoxul cu protestantul, catolicul cu africanul, ţiganul cu românul, încât firea, la un moment dat, structura psihologică, se schimbă. Tot acest amalgam de naţiuni dă naştere acestor răutăţi şi acestor blestemăţii pe care le avem în familiile noastre. Însă nu cred că sufletul trebuie forţat. Eu la mireni le mai spun câte un sfat, dar pe călugări îi las ca pe ei.

– Ce trebuie să facem să ne întărim credinţa şi să răbdăm toate cele ce vor veni asupra noastră? Şi cunoaştem din proorociile sfinţilor că,  de vor răbda creştinii necazurile de pe urmă, vor fi mai mari decât cei dintâi. Iar Cuviosul Paisie Aghioritul îndrăzneşte să spună că „mulţi sfinţi şi-ar fi dorit să trăiască în vremurile noastre”.

Cugetând la moarte. Monahul şi creştinul nu are această însuşită datorie să fie gata de plecare? O are! Nu te interesează dacă trăieşti şi cum trăieşti… Din ce în ce oamenii sunt mai dificili şi mai cu scadenţe intelectuale şi putere de judecată. Ei, sunt multe de zis, dar iată că s-a făcut ora unsprezece şi acuşi bate de utrenie…

– Vă mulţumesc mult, Preacuvioase Părinte Iustin, şi binecuvântaţi!…

– Domnul!…

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

 Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea. Amin!…

 Cu aleasă preţuire şi deosebită recunoştinţă,

Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

Rugăciunile mesei (Rugăciunea la masa de dimineață, de prânz și cină)


Încercați să memorați aceste rugăciuni și să le rostiți mereu în gând, sau cu voce tare, în funcție de locul în care vă aflați.

Rugându-ne astfel suntem toți membrii Bisericii în același Duh de rugăciune… și mireni și clerici și monahi și monahii.

Doamne ajută!


rugaciunile mesei


Rugăciunea înaintea gustării de dimineață

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău.

Rugăciunea după gustarea de dimineață

Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te slăvim.doar ortodox candle light_church00


Rugăciunea înaintea mesei de prânz

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău.

Rugăciunea după masa de prânz

Mulțumim Ție, Hristoase Dumnezeul nostru, că ne-ai săturat pe noi de bunătățile Tale cele pământești. Nu ne lipsi pe noi nici de cereasca Ta Împărăție; ci precum în mijlocul ucenicilor Tăi ai venit, Mântuitorule, pace dându-le lor, așa vino și la noi și ne mântuiește.

doar ortodox candle light_church00


Rugăciunea înainte de cină

Mânca-vor săracii și se vor sătura și vor lăuda pe Domnul, iar cei ce-L caută pe Dânsul, vii vor fi inimile lor în veacul veacului.

Rugăciunea după cină

Veselitu-ne-ai pe noi, Doamne, întru făpturile Tale și întru lucrul mâinilor Tale ne-am bucurat. Însemnatu-s-a peste noi lumina feței Tale, Doamne. Dat-ai veselie în inimile noastre, din rodul grâului, al vinului și al untdelemnului, ce s-au înmulțit. Cu pace ne vom culca și vom adormi, căci Tu, Doamne, îndeosebi, întru nădejde ne-ai așezat.doar ortodox candle light_church00


PENTRU CE AM PĂRĂSIT PAPISMUL Episcopul Pavel (Ballester-Convolier) al Nazianzului


Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 15

Anul acesta se împlinesc 26 de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Întru pomenirea sa, readucem la lumină această mărturie, în care ne explică cum şi de ce a trecut de la romano-catolicism la Ortodoxie, scris pe vremea când era încă ierodiacon. Acest articol a fost publicat în două numere ale revistei „Kivotós” (din iulie 1953, pag. 285-291 şi decembrie 1953, pag. 483-485). Fostul monah franciscan venit la Ortodoxie (la obârşie, un nobil catalan din Barcelona) a studiat în Grecia, la Atena şi Halki. Acolo a fost hirotonit ierodiacon în 1953 şi ieromonah în 1954. Prima sa slujire preoţească a fost în Constantinopol (1954-1959), apoi în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti a Americii (1959-1984). În 1970 a fost hirotonit episcop al Nazianzului, în New York, cu scaunul în Mexic. Lucrarea sa de cleric, profesor universitar şi autor prolific a fost strălucită şi remarcabilă, punându-i-se din păcate capăt prin moartea sa prematură. A fost ucis la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii slujită în capitala Mexicului în anul 1984, de un fanatic romano-catolic. La înmormântarea sa a mers şi Arhiepiscopul Iacov al Americii, care cunoştea lucrarea misionară a energicului episcop. În 2006, osemintele acestui nou-mucenic al Ortodoxiei au fost strămutate din porunca Patriarhiei Ecumenice într-un monument aparte, în curtea catedralei mitropolitane din Ciudad de México. (Familia Ortodoxă)

O DILEMĂ ÎNFRICOŞĂTOARE

Întoarcerea mea la Ortodoxie a început într-o zi când făceam ordine în cataloagele din biblioteca mănăstirii de care aparţineam. Această mănăstire este a ordinului Franciscanilor şi se află în patria mea, Spania.

Pe când aranjam diferite documente vechi referitoare la Inchiziţie, mi-a căzut în maini un manuscris cu adevărat şocant, ce data din anul 1647. În acest manuscris se spunea despre o decizie a Inchiziţiei care anatematiza ca eretic pe orice creştin ce cuteza să creadă, să accepte şi să transmită altora faptul că Apostolul Pavel avea drept suport al propovăduirii sale autoritatea apostolică.

Era vorba de o descoperire de-a dreptul cutremurătoare, pe care mintea mea n-o putea cuprinde. M-am gandit pe moment, ca să-mi liniştesc sufletul, că poate este vorba de vreo greşeală de tipar sau de vreo plastografie – lucru de altminteri obişnuit în Biserica Apuseană din acea perioadă, căci despre ea era vorba în acel manuscris. Dar tulburarea şi surprinderea mea a devenit şi mai mare când am cercetat şi am constatat că acea hotărâre a Inchiziţiei la care făcea referire acel text a existat în realitate, era autentică!

Într-adevăr, deja în două cazuri anterioare, adică la 1327 şi respectiv la 1351, Papii Ioan al XXII-lea şi Clement al VI-lea condamnaseră succesiv şi anatematizaseră pe oricine ar fi îndrăznit să tăgăduiască că Apostolul Pavel, pe toată durata lucrării sale apostoleşti, ar fi fost subordonat în totalitate autorităţii monarhico-bisericeşti a primului Papă şi Împărat al Bisericii – adică Apostolului Petru. Mai apoi, în 1907 şi 1920, Pius al XX-lea şi Benedict al XIV-lea au respectat aceleaşi anateme şi aceleaşi condamnări. În consecinţă, se exclude orice posibilitate de inadvertenţă sau plastografie. Şi astfel am întâmpinat îndată probleme de conştiinţă! Personal mi-era cu neputinţă să accept că Apostolul Pavel îşi desfăşura lucrarea apostolică sub vreo oarecare comandă sau ordin al Apostolului Petru.

Independenţa lucrării sale apostolice printre neamuri, faţă de ceea ce caracteriza apostolia lui Petru între cei tăiaţi-imprejur, era pentru mine un fapt de nezdruncinat, propovăduit cu glas mare de către Sfânta Scriptură [1].

Lucrurile erau foarte clare pentru mine, de vreme ce lucrările exegetice ale Sfinţilor Părinţi cu privire la acest subiect, nu lasă loc nici celei mai mici îndoieli. „Pavel” – scrie sfinţitul Gură-de-Aur – „propovăduieşte egalitatea lui cu ceilalţi apostoli şi se poate compara nu doar cu ceilalţi apostoli, ci şi cu primul dintre ei, ca să dovedească că fiecare din ei are aceeaşi autoritate”. Cu adevărat, toţi Sfinţii Părinţi acceptă într-un glas că „toţi ceilalţi apostoli erau la fel cum era şi Petru, adică erau înzestraţi cu aceeaşi autoritate şi cinste”. Era cu neputinţă pentru oricine din ei să exercite vreo stăpanire mai presus de ceilalţi pe temeiul că titlul apostolic ce-l avea era „cea mai mare autoritate, vârful tuturor supremaţiilor”. „Toţi erau păstori, în timp ce turma era una. Iar această turmă era păstorită de apostoli cu împreună-înţelegerea unanimă a tuturor”.

Chestiunea era deci foarte limpede. Şi, totuşi, învăţătura romano-catolică era în acest punct contrară evidenţei. Astfel, pentru prima oară în viaţa mea, am intrat într-o dilemă infricoşătoare. Ce să fi ales? Pe de-o parte se aflau Sfânta Evanghelie şi Sfânta Tradiţie, pe de altă parte învăţătura Bisericii mele. Potrivit teologiei catolice, este de neapărată trebuinţă pentru mântuire să credem că Biserica e o monarhie nepătată, al cărei conducător şi monarh este Papa. Astfel, Conciliul Vatican I, expunând pe scurt toate condamnările anterioare, a declarat oficial: „Dacă cineva zice… că Petru (considerat a fi primul Papă) n-a fost rânduit de Hristos ca mai-mare al apostolilor şi cap văzut al Bisericii… să fie anatema”!


CONFESORUL MEU

În această frământare sufletească, m-am îndreptat către confesorul meu şi i-am expus cu naivitate problema în cauză. Era unul din cei mai renumiţi preoţi ai mănăstirii noastre. M-a ascultat cu mâhnire, dându-şi seama că era vorba de o problemă dificilă. După ce se gândi câteva clipe, căutând zadarnic o soluţie satisfăcătoare, mi-a spus în cele din urmă nişte lucruri pe care, mărturisesc, nu mă aşteptam să le aud:

– Scriptura şi Sfinţii Părinţi ţi-au făcut rău, fiule! Pune-le pe ambele deoparte şi limitează-te să urmezi cu fidelitate învăţăturile infailibile ale Bisericii noastre, şi nu te mai lăsa pradă unor astfel de gânduri. Nu da prilej să ţi se zdruncine credinţa în Dumnezeu şi în Biserică de orice ar putea pricinui aşa ceva dintre făpturile lui Dumnezeu!

Acest răspuns, dat cu multă naturaleţe, a făcut ca nedumerirea mea să ia proporţii. Întotdeauna eram de acord că Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru ce nu poate fi desfiinţat. Fără ca să mi se dea răgazul de a face vreo obiecţie, confesorul meu a adăugat:

– În schimb, am să-ţi dau un catalog cu operele a diverşi scriitori în care credinţa ta se va întări şi odihni, căci în ele vei afla învăţătura Bisericii noastre fără vreo pată sau zbarcitură.

Şi, întrebându-mă dacă aveam altceva care să prezinte „mai mult interes”, a pus capăt discuţiei noastre.

Câteva zile mai târziu, confesorul meu plecă din mănăstire pentru a ţine nişte predici pe la diferite biserici de-ale Ordinului nostru. Mi-a lăsat lista cu scriitorii respectivi, recomandându-mi să-i citesc. Şi m-a rugat să-i fac cunoscute progresele mele pe parcursul acestei lecturi, prin scrisori pe care i le-aş fi trimis. Deşi vorbele lui nu mă convinseră nicidecum, am adunat acele cărţi şi m-am pus pe citit cu toată imparţialitatea şi atenţia posibilă. Cele mai multe dintre cărţi erau texte teologice şi rezumate ale hotărarilor Papilor, precum şi ale „sinoadelor ecumenice” papiste [2].

M-am afundat în studiu cu o căutare sinceră, având ca singură călăuză Sfânta Scriptură, care era „făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele”. Pe cât înaintam în citirea acelor cărţi, înţelegeam din ce în ce mai bine că până atunci nu ştiam prea multe despre natura Bisericii mele. De abia fiind convertit la creştinism şi botezat imediat ce-mi terminasem studiile din învăţământul general, am urmat apoi cursuri de filosofie; în perioada în care se întamplau toate acestea, mă aflam de abia la începutul studiilor teologice. Era vorba de o ştiinţă cu desăvârşire nouă pentru mine. Până atunci, creştinismul şi Biserica Romano-Catolică erau în viziunea mea un amalgam, ceva absolut nedefinit. În viaţa mea monahală mă preocupa doar aspectul lor suprafiresc; încă nu mi se dăduse prilejul să examinez mai în profunzime temeiurile şi perceptele fundamentului organic al Bisericii mele.


ÎNVĂŢĂTURA ABSURDĂ DESPRE PAPĂ

papa semn demonic satanistAşadar, chiar în acel buchet de texte alese cu înţelepciune de confesorul meu, începuse să se descopere în adevăratul său chip acest organism monarhic-religios numit „Biserica Catolică”. Cred că o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor ei este binevenită:

Întâi şi întâi, în romano-catolicism Biserica Creştină „nu este altceva decât o monarhie absolută”, al cărei singur conducător este Papa, acţionând în fiecare sector în calitatea lui de Papă. În această suveranitate papală „stă toată puterea şi tăria Bisericii”, care „altminteri nu va dăinui”. Însuşi creştinismul are ca suport total Papalitatea. Încă ceva: Papalitatea este nici mai mult nici mai puţin decât „cel mai important element al Creştinismului; vârful şi esenţa lui”.

Autoritatea suverană a Papei în calitate de comandant suprem şi cap văzut al Bisericii („Piatra cea din capul unghiului”; „Dascăl al lumii, fără de greşeală în materie de credinţă”; „Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ”; „Păstorul păstorilor” şi „Marele Arhiereu”) este dinamică şi puternică, însumând toate drepturile legislative şi doctrinare ale Bisericii. Papa îşi extinde „dreptul divin” asupra tuturor şi îndeosebi asupra fiecărui om botezat din toată lumea. Această autoritate dictatorială poate fi deci exercitată oricând în mod direct asupra oricărui creştin, laic ori preot, şi asupra oricărei Biserici, de orice rit sau neam ar fi, dat fiind că Papa e super-episcopul fiecărei eparhii ecleziastice din lume.

papa benedict demisionarToţi cei ce refuză să-i recunoască această autoritate şi nu i se supun orbeşte sunt „schismatici”, „eretici”, „necinstitori de Dumnezeu” şi „sacrilegi”, iar sufletele lor sunt de pe acum sortite osândei veşnice, întrucât pentru a ne mântui e necesar să credem în dumnezeiasca instituţie papală şi să ne supunem ei şi reprezentanţilor ei.

Astfel, Papa întruchipează acel fantastic conducător despre care a prevestit Cicero când scria că toţi vor trebui să-l recunoască pentru a se mântui. Întotdeauna, conform învăţăturii catolice, „dat fiind că Papa are dreptul să intervină şi să judece deplinătatea problemelor spirituale ale tuturor creştinilor şi ale fiecăruia în parte, cu atât mai mult are dreptul să facă aceasta şi în problemele lor lumeşti. Nu poate fi limitat doar la a judeca prin prisma pedepselor spirituale, privându-i de mântuirea veşnică pe cei ce nu i se supun, dar are de asemenea şi dreptul de a exercita stăpânire lumească asupra credincioşilor, pentru că Biserica are două săbii, simbol al puterii spirituale şi lumeşti. Prima dintre ele e în mâna clerului, cealaltă în mâna împăraţilor şi a ostaşilor, care totuşi şi ei sunt în slujba clerului, supunându-se lui”.

Papa susţine că este pe pământ vicarul Aceluia a Cărui „Împărăţie nu este din lumea aceasta”, a Aceluia Care n-a îngăduit Apostolilor să-i imite pe împăraţii pământului care „stăpânesc neamurile”, arogându-şi titulatura de împărat lumesc şi continuând, ca atare, tradiţia imperialistă a Romei. În diferite epoci, Papa a ajuns, într-adevăr, stăpân peste domenii întinse şi a purtat războaie sângeroase împotriva altor regi creştini pentru a pune stăpânire pe alte întinderi de pământ sau, pur şi simplu, din sete de alte bogăţii şi stăpâniri. Avea nenumăraţi sclavi. Juca un rol vital şi de multe ori decisiv în istoria lumii. Datoria principilor creştini este de a ceda în faţa „divinului şi dreptului împărat”, dându-i lui tronul acestei împărăţii politico-bisericeşti.

Astăzi, împărăţia lumească a Papei este restrânsă la statul Vatican. E vorba de un stat independent, cu ataşaţi diplomatici la guvernele celor două emisfere, cu armată, armament, poliţie, închisori, monedă etc. Şi ca o cunună şi un apogeu ale atotputerniciei Papei e faptul că el se bucură de un privilegiu teribil, unic în lume.

Un privilegiu absurd, ieşit din comun, pe care nici idolatrii cei mai învederaţi nu şi-l puteau închipui. Este infailibil de drept divin, potrivit definiţiei dogmatice a Conciliului Vatican I din anul 1870. De atunci încoace, acestuia omenirea îi e datoare să i se adreseze cu cuvintele adresate Domnului: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice”. De aici încolo nu mai e nevoie de Duhul Sfânt ca să călăuzească Biserica „la tot adevărul”. Nu mai e nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiţie, căci de acum este un dumnezeu pe pământ, având puterea de a cataloga ca netrebnice şi înşelătoare învăţăturile Dumnezeului Ceresc.papa paul al II lea semne oculte

În virtutea acestei infailibilităţi, Papa este singurul dreptar al credinţei şi poate afirma şi susţine, chiar şi contrar învăţăturii Bisericii, noi dogme, pe care credincioşii sunt datori să le primească pentru a nu-şi pierde mântuirea. „Depinde doar de voinţa şi dispoziţia lui ca un lucru pe care îl vrea (Papa) să fie considerat sfânt sau sfinţit în toată Biserica”, iar edictele lui epistolare trebuiesc luate în consideraţie şi crezute, cerând aceeaşi supunere ca nişte „epistole canonice”.

Din moment ce Papa este infailibil, trebuie ascultat orbeşte. Cardinalul Bellarmine, proclamat „sfânt” de către Biserica Catolică, zice următoarele într-un mod foarte firesc: „Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”.


Prin întoarcerea la Ortodoxie a părintelui Ballester cititorul are prilejul să urmărească pas cu pas evoluţia controversată a unui monah franciscan – de la primele ezitări timide până la mărturisirea fermă a Ortodoxiei ca fiind Adevărata Biserică a lui Hristos. Astfel de întoarceri, din ce în ce mai multe şi mai dese, constituie un mesaj îngrijorător pentru acea „Biserică” ce şi-a pierdut deja postura medievală de centru dictatorial al unei monstruoase împărăţii politico-bisericeşti.

Stanislav Jedrezeski
Fragment din prefaţa cărţii scrisă de Părintele Pavel Ballester cu titlul „Întoarcerea mea la Ortodoxie” (Atena, 1954). (n.ed.gr.)

RĂSPUNSUL CONFESORULUI MEU

După ce am citit acele cărţi, m-am simţit ca un străin în Biserica mea, al cărei conţinut organic nu avea nici o legătură cu Biserica întemeiată de Hristos, organizată de Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor şi înţeleasă în acest fel de Sfinţii Părinţi.
Înrâurit de această convingere, i-am scris confesorului meu prima scrisoare: „Am citit cărţile ce mi le-aţi recomandat. Nu voi încălca niciodată dumnezeieştile porunci pentru a mă încrede în nişte învăţături omeneşti ce nu au nici cel mai mic temei în Sfânta Scriptură. Astfel de învăţături sunt seria de absurdităţi în ceea ce priveşte Papalitatea, dat fiind că natura Bisericii o putem înţelege prin intermediul Sfintei Scripturi, iar nu prin prisma hotărârilor şi opiniilor omeneşti. Adevărul de credinţă nu izvorăşte decât din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a întregii Biserici”.
Răspunsul a venit îndată: „Nu mi-aţi urmat sfatul” – se plângea confesorul meu – „şi v-aţi lăsat sufletul pradă influenţei primejdioase a Bibliei, care arde şi înnegreşte ca focul atunci când nu luminează, în astfel de împrejurări ca a ta. Papii au spus că «este o mare înşelare să se creadă că toţi creştinii pot citi Sfânta Scriptură», iar teologii noştri ne asigură că Scriptura e «un nor întunecat». «A crede cineva în limpezimea şi capacitatea Scripturii de a-l lumina pe om este o dogmă eterodoxă», spun infailibilii noştri superiori. Cât despre Tradiţie, nu consider necesar să-ţi reamintesc că trebuie «să urmăm mai întâi de toate pe Papa, atunci când e vorba de chestiuni de credinţă». În acest caz, Papa valorează mai mult decât zeci de mii de Augustini, Ieronimi, Grigorii şi Hrisostomi…”
Această scrisoare mi-a întărit convingerea, în loc să mi-o surpe. Mi-era cu neputinţă să pun pe plan secund Sfânta Scriptură, după Papa. Combătând Sfânta Scriptură, Biserica mea pierdea orice autoritate în ochii mei şi devenea una cu ereticii, care, „mustraţi de Scriptură, se întorc împotriva ei”. A fost ultima legătură cu confesorul meu.


PAPA E TOTUL, IAR BISERICA NIMIC

Dar nu m-am oprit acolo. Începusem deja să mă îndepărtez de deraierile Bisericii mele. Apucasem un drum pe care nu trebuia să mă mai opresc până nu aflam o soluţie viabilă. Drama mea, în acea vreme, era că mă înstrăinasem de Papism, dar nu mă apropiam de nici o altă realitate ecleziastică. Ortodoxia şi Protestantismul erau pentru mine idei confuze, şi încă nu mi se dăduse prilejul să realizez că puteau să-mi ofere ceva în zbuciumul meu. Cu toate acestea, continuam să-mi iubesc Biserica care mă făcuse creştin şi a cărei pecete o purtam. Aveam încă nevoie de multă aprofundare ca să ajung, încet, încet, cu osteneală şi durere, la concluzia că Biserica pe care o iubeam nu putea exista în sistemul papal. Continuă lectura

Acatistul Sfintei Învieri a Domnului


Invierea-Domnului

Condac 1:

Apărătorul cel mare și Doamne, biruitorul morții celei veșnice, ca cei ce ne-am izbăvit de omorârea cea duhovnicească, cele de laudă aducem Ție, noi robii Tăi și zidirea Ta. Cel ce ai biruință asupra morții, de moartea păcatelor slobozește-ne pe noi, care grăim: Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Icos 1:

Îngerii, Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, neîncetat o laudă în ceruri. Și pe noi, cei de pe pământ, învrednicește-ne cu inimă curată a-Ți cânta Ție unele ca acestea:
Iisuse, Cel nepătruns, Care luminezi pe toți credincioșii, luminează-ne și pe noi cei ce trăim în întunericul necunoștinței;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți și la toate le dai viață, înviază-ne și pe noi, cei omorâți în păcate;
Iisuse, Cel ce Te-ai înălțat la cer și ai înălțat pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, înalță-ne și pe noi, cei plecați spre pământ;
Iisuse, Cel ce șezi de-a dreapta Tatalui și părtași slavei Tale îi faci pe cei ce Te iubesc pe Tine, nu ne lipsi pe noi de slava Ta;
Iisuse, Cel ce vei veni sa judeci viii și mortii, nu ne judeca pe noi după fărădelegile noastre, ci miluiește-ne după mare mila Ta;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Condac 2:

Văzând, Doamne, oamenii căzuți, Te-ai întrupat și ai înviat pe toți, dăruindu-le celor înviați toate spre mântuire. Înviază-ne și pe noi cei omorâți din pricina păcatelor, ca să-Ți cântăm Ție: Aliluia!

Icos 2:

Mintea nu pricepe dumnezeiasca taină, cum izvorul vieții înviază, omorând moartea. Pentru aceasta, numai cu inima simțind bucuria învierii și astfel fiind luminați, cu glas de bucurie duhovnicească grăim către Tine unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce ai intrat prin ușile încuiate, intră și în casa sufletelor noastre;
Iisuse, Cel ce ai întâmpinat în cale pe ucenicii Tăi, întâmpină-ne și pe noi, pe calea acestei vieți, și ne mântuiește;
Iisuse, Cel ce ai aprins inimile lor cu cuvintele Tale, aprinde și inima noastra cea rece, spre dorirea de slava Ta;
Iisuse, Cel ce Te-ai cunoscut întru frângerea pâinilor, dă-ne și noua a Te cunoaște în dumnezeiasca împărtășanie;
Iisuse, Cel ce ai făgăduit pe Duhul Sfânt ucenicilor Tăi, trimite-ne și nouă pe acest Duh mângâietor de la Tatăl;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre! Continuă lectura

Rugăciunea văduvei


Dumnezeul meu, plăcut-a voii Tale celei nepătrunse de mintea omenească să-l ia la Tine pe soțul meu. Grea este crucea ce mi-ai dat-o să o port. La cine însă voi căuta scăpare, fără numai la Tine, Cel ce ești apă­rătorul și sprijini­torul Atot­puternic al văduvelor și Pă­rintele cel Atot­bun al ofanilor! Ajută-mi ca unei nepu­tin­cioase, hrănește-mă ca pe o sărmană și mă întărește a face întru toate voia Ta cea sfântă! În Tine, Prea­bunule Stăpâne, pun toată încre­derea mea, ascultă umilita mea rugă­ciu­ne, pentru Fiul Tău cel Unul-Născut, Dom­nul nostru Iisus Hristos, cu Care împreună stăpânești în vecii vecilor. Amin.
CHURC080 doarortodox