„27 martie 1918 – Trăiască Unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna”


Actul Unirii Romaniei cu Basarabia 1918.jpg

Politica expansionistă a Rusiei şi Austriei, doritoare de noi teritorii, ori sfere de influienţă, pe seama „Omului bolnav- Imperiul Otoman- aflat în plină decădere economică şi militară, se va răsfrânge negativ asupra Ţărilor Române, la începutul secolului al XX-lea. Războaiele ruso- austro- turce, se desfăşurau şi pe teritoriul românesc, mai mult, acesta va ajunge sub ocupaţie străină ; Oltenia peste 20 de ani sub austrieci, iar Basarabia sub ruşi, între 1812 şi 1918. Principatele Române vor suporta două stăpâniri: suzeranitatea otomană şi potectoratul rus. Mai tragic este  suferinţa românilor basarabeni după  Tratatul de pace de la Bucureşti dintre Rusia şi Turcia 1812 , rupţi pe nedrept din trupul Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Erau încălcate grosolan vechile tratate (Capitulaţiile) dintre Poarta Otomană ţi Tările Române! De fapt ţarul Rusiei dorea întreaga Moldovă şi Tara Românească! Basarabia va deveni gubernie (provincie imperială). Basarabenii vor fi supuşi slavizării (rusificării), iar pentru modificarea structurii naţionale a populaţiei se vor face mutări de români, colonizări de ruşi şi alte naţionalităţi de sorginte slavă. Nicolae Iorga ( A. Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei, după unele surse ruseşti, nr. 10, 1991 p. 87) arată că 30.000 de ţărani (răzeşi şi mazili) vor fi strămutaţi în imperiu. Elocvent pentru a demonstra „efectul” acestei politici  este că primul recensământ din 1817 a consemnat o pondere a românilor de 86%, ca la sfârşirul secolului XX procentul românilor să scadă la 75% ( M.Muşat, I. Ardeleanu – De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti 1983, p.406).

            Primul război mondial ( 1914-1918), Revoluţia bolşevică din 1917, vor constitui împrejurări istorice favorabile pentru oprirea suferinţelor românilor din provinciile aflate sub vremelnică stăpânire străină. Se cuvine însă să precizăm că realizarea Unirii şi desăvârşirea statului naţional unitar a fost opera naţiunii române, a acţiunii energice a acesteia, având ca bază acumulările istorice, seculare, încă de la naşterea poporului român ca popor romanic şi creştin.

            În Basarabia se crease o situaţie favorabilă în urma ieşirii Rusiei lui Lenin din război şi a declarării de către acesta a principiului autodeterminării, „ca noroadele singure să-şi hotărască soarta. Ion G. Pelivan în „ La Bessarabie sous le regime russe”, Paris,1919.p.58 îl cita pe mareşalul rus Prozorovski care arăta că „Basarabia a  fost transformată de trupele ruseşti într-un pustiu total”.

            Rolul principal în revenirea acestei provincii româneşti la Regatul României îl va juca Sfatul Ţării constituit la 25 septembrie 1917 ca Reprezentanţă naţională, 156 de deputaţi, din care 105 români, 51 reprezentanţi ai naţionaliăţilor. Preşedinte a fost ales Ioan Inculeţ, vicepreşedinte Pantelimon Halippa iar secretar I.Buzdugan.

            În acelaşi început de an se crease Partidul Naţional Moldovean care va folosi ziarul „ Cuvânt Moldovenesc” ca tribună de propagare a ideilor unioniste. După proclamarea Republicii Democraticii Moldoveneşti aceasta îşi declaraă independenţa, iar Consiliul Directorilor ( organul executiv) cere sprijinul armatei române pentru a proteja populaţia împotriva soldaţilor ruşi constituţi în bande ce jefuiau localităţile basarabene căci armata imperială se afla într-un proces de bolşevizare şi descompunere.

            Sfatul Ţării întrunit la 27 martie 1918 avea ca subiect de dezbatere Unirea cu România.

C.Stere, cooptat în sfat declara: „Astăzi noi trebuie să hotărâm ce va avea o importanţă hotărâtoare asupra sortii viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere pe care noi o putem ignora cu nici un fel de sofisme”. Cu 86 de voturi pentru Unire din cei 136 de deputaţi prezenţi aceasta este aprobată;  reproducem o parte din Hotărârea Sfatului Ţării : „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară Republica Democratică Moldovenească ( Basarabia) în hotarelei ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum 100 de ani mai bine ( 106 ani s.n.) din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.

                   Trăiasca Unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna”! (M.Manea, B.Teodorescu – Istoria românilor, Bucureşti 1996, p. 232).

            Primul Ministru Al. Marghiloman recunoaşte acest act: „ în numele poporului român şi al regelui său Majestatea sa Ferdinand I i-au act de unirea Basarabiei cu România  şi proclam Basarabia  Unită  de data aceasta pentru totdeauna cu România şi nedivizibilă” ( I.Nistor – Istoria Basarabiei, p. 285). La 9 aprilie 1918 Regele Ferdinand I prin decret regal  sansţionează Unirea. Conferinţa de pace de la Paris din 1920, prin Tratatul României cu Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia este recunoscută de jure şi de facto ( juridic internaţional) unirea Basarabiei cu Patria mamă.

            Rusia sovietică nu va accepta aceasta realitate şi va căuta să-şi „recupere” teritoriul care istoric şi  juridic, cum am arătat anterior, aparţinea Moldovei lui Ştefan. În 1940 după două ultimatum-uri Basarabia este ocupată de armata roşie, la fel ca şi Bucovina de Nord. Începe Golgota românilor: depotări în Gulagul siberian, mutări de sate întregi în Asia Centrală, asasinate, închisori, luarea pământurilor în colhozuri şi dărâmarea bisericilor. Se produce o sovietizare şi rusificare a basarabenilor, limba rusă înlocuieşte româna în şcoli, istoria este mutilată. Urmele acestei politici au fost atât de adânci încât se văd şi astăzi. Nădăjduim însă că Dumnezeu va ocroti neamul nostru şi că va veni iar o zi măreaţă pentru fraţii din stânga Prutului de a reveni la patria strămoşească.

Prof.  Clement Gavrilă– Sălăuţa

Scrisoare din Basarabia, de Grigore Vieru

Cu vorba-mi strâmbă şi pripită
Eu ştiu că te-am rănit spunând
Că mi-ai luat şi grai şi pită
Şi-ai năvălit pe-al meu pământ.

În vremea putredă şi goală
Pe mine, frate, cum să-ţi spun,
Pe mine m-au minţit la şcoală
Că-mi eşti duşman, nu frate bun.

Din Basarabia vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi si vă sărut.

Credeam ca un noroc e plaga,
Un bine graiul cel sluţit.
Citesc azi pe Arghezi, Blaga –
Ce tare, Doamne-am fost minţit!

Cu pocăinţă nesfârşită
Mă rog iubitului Iisus
Să-mi ierte vorba rătăcită
Ce despre tine, frate, am spus.

Din Basarabia vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi şi vă sărut.

Aflând că frate-mi eşti, odată
Scăpai o lacrimă-n priviri
Ce-a fost pe loc şi arestată
Şi dusă-n ocnă la Sibiri.

Acolo-n friguroasa zare,
Din drobul mut al lacrimii
Ocnaşii scot şi astăzi sare
Şi nu mai dau de fundul ei.

Din Basarabia vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi şi vă sărut.

DoarOrtodox

Anunțuri

Canon de pocăință către Domnul nostru Iisus Hristos


Domnul-Iisus-Hristos.jpgSlavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție.

Împărate ceresc, Mângâieto­rule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și toate le îm­plinești, Vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doam­ne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vin­decă neputințele noas­tre, pentru numele Tău.

Doamne miluiește (de trei ori), Slavă…, și acum…

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfin­țească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, fie voia Ta, precum în cer așa și pe pă­mânt. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noș­tri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbă­vește de cel rău. Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-ne pe noi. Amin

Cântarea 1: ,Glasul al 6-lea:

Irmos: Ajutor și acoperitor…

Stih: Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă.

Acum mă apropii eu, păcătosul și îm­povăratul, către Tine, Stăpânul și Dum­nezeul meu, și nu îndrăznesc să mă uit la cer; numai mă rog și grăiesc: Dă-mi, Doamne, mai înainte, ca să plâng faptele mele cu amar.

O, amar mie, păcătosului, că sunt ti­călos mai mult decât toți oamenii; po­căință nu este întru mine. Ci-mi dă mie, Doamne, lacrimi, ca să plâng fap­tele mele cu amar.

Slavă…

Omule nebun și ticălos, pentru ce-ți pierzi vremea în lene? Gândește-te la viața ta și te întoarce către Dumnezeu, ca să plângi faptele tale cu amar.

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Maica lui Dumnezeu Preacurată, caută spre mine, păcătosul, și mă iz­bă­vește de lațul vrăjmașului, îndrep­tân­du-mă pe ca­lea pocăinței, ca să plâng faptele mele cu amar.

Cântarea 3:

Irmos: Întărește, Doamne, pe piatra mărturisirii Tale…

Când se vor pune scaunele la judecata cea înfricoșătoare, atunci faptele tuturor oamenilor se vor vădi; amar va fi atunci de cei păcătoși, căci vor fi trimiși la chinuri. Deci, aceea știind, suflete al meu, pocăiește-te de faptele tale cele rele.

Drepții se vor bucura, iar păcătoșii vor plânge; ci atunci nimeni nu ne va putea ajuta, că faptele noastre ne vor osândi pe noi. Drept aceea nu întârzia, ci, mai înainte de sfârșit, pocăiește-te de faptele tale cele rele.

Slavă…

O, vai de mine, cel mult păcătos, care m-am spurcat cu faptele și cu gândurile, neavând picături de lacrimi de la învârtoșarea inimii mele; ci acum caută la pământ, suflete al meu și te pocăiește de faptele tale cele rele.

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Iată, Doamnă, Fiul tău ne învață spre bine; iar eu, păcătosul, pururea fug de cele bune; ci tu, ca o milostivă, miluiește-mă ca să mă pocăiesc de faptele mele cele rele.

Cântarea 4:

Irmos: Auzit-a prorocul…

Desfătată și plăcută este aici calea dez­mierdărilor, dar amară va fi ziua cea de apoi, când se va despărți sufletul de trup. Deci, pocăiește-te de acestea, suflete al meu, pentru împărăția lui Dumnezeu.

Pentru ce faci strâmbătate celui sărac? De ce oprești plata slugilor? Pe fratele tău nu-l iubești; desfrânarea și amărăciunea iubești. Deci, lasă acelea, suflete al meu, și te pocăiește pentru împărăția lui Dumnezeu.

Slavă…

O, nebune om! Până când te vei afunda și ca o albină vei aduna bo­gă­ția ta, care degrab va pieri ca praful și ca cenușa? Ci caută mai vârtos îm­părăția lui Dumnezeu.

Și acum…, Născătoarei de Dumnezeu:

Doamnă, de Dumnezeu Născătoare, miluiește-mă pe mine păcătosul și mă întărește spre fapte bune și mă păzeș­te ca să nu mă răpească pe mine ne­pre­­gătit moartea cea urâtă; ci mă po­vă­­țu­iește, Fecioară, la împărăția lui Dumnezeu.

Cântarea 5:

Irmos: Pe mine, cel ce mânec…

Adu-ți aminte, ticălosule om, că de păcate ești robit: cu minciuna, cu cle­ve­tirea, cu vrajba, cu neputința, ca de o fiară cumplită. Suflete al meu pă­cătos, au doară aceea ai voit?

Mi se cutremură mădularele și cu totul sunt vinovat, privind cu ochii, auzind cu urechile și cu totul dându-mă pe mine gheenei. Suflete al meu păcă­tos, au doară aceea ai voit?

Slavă…

Pe desfrânatul și pe tâlharul care s-au pocăit i-ai primit, Mântuitorule, iar eu cu lenea păcatului m-am îngreuiat și de cel rău sunt robit. Suflete al meu păcătos, au doară aceea ai voit?

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Ajutătoare minunată și grabnică tu­turor oamenilor, Maica lui Dumne­zeu, ajută-mi mie, nevrednicului, că sufletul meu cel păcătos aceasta a voit.

Cântarea 6:

Irmos: Strigat-am cu toată inima mea…

Pe pământ viață desfrânată am viețuit și sufletul la întuneric l-am dat; dar acum, milostive Stăpâne, izbăvește-mă de toată robia vrăjmașului și mă înțelepțește ca să fac voia Ta.

Cine face unele ca acestea, precum fac eu? Precum zace porcul în tină, așa și eu slujesc păcatului; ci Tu, Doamne Dumnezeule, scoate-mă din trândăvia aceasta și-mi dă inimă ca să fac voia Ta.

Slavă…

Scoală-te, omule ticălos, aleargă că­tre Dumnezeu mărturisind păcatele tale și cazi lăcrimând și suspinând; iar Acela, ca un îndurat, va da ție ajutor ca să faci voia Lui.

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Născătoare de Dumnezeu, Fecioară Preacurată, păzește-ne pe noi de rău­tățile vrăjmașului celui văzut și celui nevăzut și primește rugăciunile noastre și le du pe acestea Fiului tău, și-mi dă înțelepciune ca să fac voia ta.

Condacul, glasul al 6-lea:

Suflete al meu, pentru ce te îmbo­gă­țești în păcate? Pentru ce faci voia dia­volului? În ce-ți pui nădejdea? Pără­sește-te de acestea și te întoarce către Dumnezeu strigând: Îndurate Doam­­ne, miluiește-mă pe mine, păcătosul!

Gândește, suflete al meu, la ceasul cel amar al morții și la judecata cea înfricoșătoare a Făcătorului Dumne­zeu; că îngerii cei întunecați te vor lua pe tine, suflete, și te vor duce în focul cel de veci. Iar tu, mai înainte de moarte te pocăiește, strigând: Miluiește-mă, Doamne, pe mine, păcătosul!

Cântarea 7:

Irmos: Greșit-am, fărădelege am făcut…

Nu nădăjdui, suflete al meu, în bo­gă­ția cea trecătoare sau în adunarea cea nedreaptă, că toate acestea nu știi cui le vei lăsa, ci strigă: Miluiește-mă, Hris­toase Dumnezeule, pe mine, pă­că­tosul!

Nu nădăjdui, suflete al meu, în să­nă­tatea trupească cea trecătoare, nici în frumusețea cea degrab trecă­toare, că vezi cum și cei puternici și cei tineri mor; ci strigă: Miluiește-mă, Hris­toase Dumnezeule, pe mine, ne­vred­nicul!

Slavă…

Adu-ți aminte, suflete al meu, de viața cea de veci, de împărăția cerului cea gătită sfinților, de întunericul cel mai din afară și de mânia lui Dumne­zeu, care este asupra celor răi, și strigă: Mi­luiește-mă, Hristoase Dumnezeule, pe mine, nevrednicul!

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Cazi, suflete al meu, la Maica lui Dumnezeu și te roagă ei, că este grabnic ajutătoare celor ce se pocăiesc, să roage pe Hristos, Dumnezeul nostru, să mă miluiască pe mine, nevrednicul.

Cântarea 8:

Irmos: Pe Care oștile cerești…

Cum nu voi plânge când îmi aduc aminte de moarte? Că am văzut pe fra­tele meu în groapă, zăcând fără de mărire și fără de chip. Dar ce aștept? Și în cine nădăjduiesc? Numai în Tine, Doamne, pe Care Te rog ca, mai în­a­inte de sfârșit, să mă îndreptezi.

Cu ochiul Tău cel milostiv caută spre mine când voi sta înaintea Ta și voi fi judecat, Unule lesne iertătorule!

Binecuvântăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Domnul.

Cred că vei veni să judeci viii și morții și toți vor sta întru a lor rân­du­ială: bătrânii și tinerii, conducătorii și supușii lor, domnii și judecătorii, bo­gații și săracii, femeile și bărbații. Oare cum mă voi afla eu atunci? Drept aceea, strig Ție: Dă-mi, Doam­ne, mai înainte de sfârșit să mă pocăiesc!

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Preacurată Născătoare de Dum­ne­zeu, primește rugăciunea mea cea ne­vred­nică, păzește-mă de moartea cea urâtă și-mi dăruiește mai înainte de sfârșit să mă pocăiesc.

Cântarea 9:

Irmos: Nașterea cea fără de sămânță…

Acum scap la voi, îngeri, arhangheli și toate puterile, care stați înaintea scaunului lui Dumnezeu: Rugați-vă către Făcătorul vostru să fie izbăvit sufletul meu de chinurile cele veșnice.

Acum plâng către voi, sfinților, pa­triarhilor, împăraților și prorocilor, apos­tolilor și arhiereilor și toți aleșii lui Hristos, ajutați-mi mie la judecată, ca să se mântuiască sufletul meu de în­tunericul vrăjmașului.

Slavă…

Acum ridic mâinile mele către voi, sfinților mucenici, pustnicilor, prea­cuvioșilor și toți sfinții, care vă rugați către Dumnezeu pentru toată lumea, ca să se mântuiască sufletul meu în ceasul morții.

Și acum…, a Născătoarei de Dumnezeu:

Maica lui Dumnezeu, ajută-mi mie, celui ce cu totul întru tine nădăjduiesc, și roagă pe Fiul tău ca să mă pună pe mine, nevrednicul, de-a dreapta Sa, când va ședea să judece viii și morții.

Apoi: Rugăciunea „Cuvine-se cu adevărat

Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea puru­rea fe­ricită și prea nevinovată și Maica Dumne­zeului nostru. Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de ase­mănare decât serafimii, ca­re fără stri­că­ciune pe Dumnezeu Cu­vântul ai născut, pe tine, cea cu ade­vărat Năs­cătoare de Dumnezeu, te mărim.

Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt; Treime Sfântă, slavă Ție.

Slavă…, Și acum…, Doamne, miluiește (de 3 ori). Părinte, binecuvintează, și apolisul.

doar ortodox candle light_church00

~ Vezi si  Rânduiala Sfintei Spovedanii

doar ortodox candle light_church00

Biserica Azi. Adevărata Românie. Regăsirea trecutului. Construirea viitorului (10.03.2018)


Invitați: Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu și Vasile Bănescu, consilier Patriarhal

CHURC080 doarortodox

Vecernia iertării – prima slujbă a Postului Mare


foto Anna Jakimiuk

foto: orthphoto.net

Postul Pastelui incepe, de fapt, de la Vecernia din aceasta Duminica a Izgonirii lui Adam din Rai sau Duminica Iertarii. Slujba incepe solemn, preotul fiind imbracat in vesminte luminoase. Stihirile care urmeaza dupa “Doamne, strigat-am…” anunta venirea postului si, dincolo de Post, apropierea Pastelui. Urmeaza apoi vohodul cu cantarea “Lumina lina”. Preotul slujitor inainteaza catre “locul cel mai inalt” din spatele altarului pentru a vesti Prochimenul de seara, care intotdeauna anunta sfarsitul unei zile si inceputul alteia. Repetam de cinci ori Prochimenul si iata ca Postul a sosit! Vesmintele luminoase sunt puse deoparte, preotul imbraca vesminte de culoare inchisa. Luminile se sting si se intra in atmosfera Postului Mare, acea “tristete stralucitoare” caracteristica. Se citeste pentru prima oara rugaciunea de post a Sf. Efrem Sirul, insotita de metanii. La sfarsitul slujbei credinciosii se apropie de preot, cerandu-si iertare unii altora.

Ostenelile pentru virtute, postul si toate celelalte, desi sunt trebuitoare pentru mantuire, totusi Dumnezeu le primeste nu numai ca un lucru datorat, ci si ca pe o fapta buna, ca pe un dar. Darul pentru a putea fi insa primit trebuie sa indeplineasca conditia evanghelica a darului, sa fim impacati cu aproapele nostru. De aici vine asa de frumoasa randuiala a iertarii obstesti cand ne spunem unii altora: “Iarta-ma frate!”, “Dumnezeu sa te ierte!”. Acum ne iertam cu cei din casa, cu vecinii si cu cei cu care avem vreo pricina. Stergem astfel toata rautatea cea de la inima si putem aduce in pace si cu buna nadejde lui Dumnezeu darul ostenelilor postului.

Asadar ritualul iertarii care se savarseste la sfarsitul vecerniei nu este doar un ritual exterior ci ne pregateste efectiv pentru a intra in Post impacati cu semenii, in relatie de fratietate, de unitate. Aceasta iertare pe care o cerem unii altora nu este altceva decat prima incercare de a sparge fortareata pacatului si reintoarcerea la unitate, la solidaritate, la iubire. A ierta este a pune intre mine si semenul meu iertarea lui Dumnezeu insusi.

Aceasta vecernie a iertarii se savarseste in bisericile noastre si este de datoria noastra de a participa la aceasta slujba pentru a primi iertare unii de la altii spre a intra impacati in Post. Chiar si cei care de obicei nu participa la slujbele de seara, se cuvine sa fie prezenti la slujba de inceput a Postului Mare, deoarece, precum spunea parintele Schmemann: “nimic nu destainuie mai bine «tonalitatea» Postului Mare in Biserica Ortodoxa: nicaieri nu se manifesta mai bine chemarea sa profunda de catre om.” Vom rataci patruzeci de zile prin desertul Postului, dar la capat straluceste deja lumina Pastelui, lumina imparatiei lui Dumnezeu.

DoarOrtodox

 

Netăgăduirea lui Dumnezeu, pe limba marilor învățați ai lumii


(…) Omul de știință nu este nici pe departe o excepție privind cunoașterea, recunoașterea sau relaționarea cu Dumnezeu. Multe minți luminate de peste veacuri, mii și sute de mii de scriitori, de filosofi, de învățați, savanți, cercetători și sfinți au scris și au vorbit despre experiența lor privind cunoașterea lui Dumnezeu. Ar trebui mai multe biblioteci imense pentru a cuprinde cărțile pe care ei le-au scris și mărturisesc credința lor sau, mai mult chiar, iubirea lor.

Marele Pascal avea un raționament privind relația lui cu Dumnezeu: ”Dacă eu cred în Dumnezeu și El nu există, n-am pierdut nimic, căci acolo, în învățăturile Lui, este fără îndoială, chintesențialitatea binelui. Dar dacă eu nu cred în Dumnezeu și El există, am pierdut totul!”


rugaciuneSelectând numai câteva nume din cartea Dumnezeu există a lui L. Lenfant, vom argumenta poate ceea ce marele fizician și chimist englez Faraday (1791-1867) afirma în 1854: ”A te îndoi de adevărurile dumnezeiești însemnează a lăsa viața ta pe seama întâmplării; a crede în acestea însemnează a-i da vieții tale greutatea care o face să-și păstreze totdeauna echilibrul.” (Tyndall, Faraday inventeur, apud Moigno, pag. 1438-1439). (…)

A. De Lamarck, mare naturalist francez, care a formulat teoria generației spontanaee și transformismului (1744-1829), afirma în lucrarea Histoire naturelle des animaux sans vertebres, la pagina 267: ”Natura nefiind în ea însăși o inteligență, nefiind nici măcar o ființă, ci o orânduire de lucruri care constituie o putere supusă pretutindeni unor legi, natura, zic, nu este Dumnezeu. Ea este produsul măreț al voinței Sale atotputernice. […] Astfel, voința lui Dumnezeu este pretutindeni exprimată prin funcționarea legilor naturii, fiindcă aceste legi vin de la El. Totuși voința lui Dumnezeu n-ar putea să fie restrânsă de natură, căci puterea lui Dumnezeu, din care ea pornește, nu are margini!”

J.J. Rousseau nota în Emile – cartea IV: ”Să comparăm scopurile deosebite, mijloacele, legăturile prescrise de tot felul, apoi să ascultăm simțirea noastră lăuntrică. Ce minte sănătoasă poate să respingă această dovadă? Care sunt acei oameni, lipsiți de prejudecăți, cărora ordinea văzută a universului să nu le arate o inteligență mai presus de toate?

Mintea se rătăcește și se pierde în această nesfârșire de raporturi dintre făpturile din univers, care nu se confundă una cu alta. Sunt presupuneri absurde afirmațiile acelora care susțin că armonia din univers este datorată mecanismului orb al materiei care se mișcă la întâmplare. Acei care tăgăduiesc unitatea de plan, care se vădește în legăturile ce există între toate părțile acestui mare tot, în zadar încearcă să acopere cu vorbele lor neînțelese cu abstracțiuni, cu combinări, cu principii generale, cu termeni simbolici; orice ar face ei, îmi este cu neputință să concep un sistem de ființe așa de statornic orânduite, fără să nu concep o inteligență care poruncește toate acestea.”

”O uniformitate atât de minunată în sistemul planetar trebuie privită neapărat ca rezultat al unei lucrări de mare chibzuință și orânduire, zice marele matematician, fizician, astronom și filosof englez Isaac Newton (1642-1727). Același lucru este și cu uniformitatea care se constată în corpurile animalelor. Dacă, în afară de aceasta, priviți îndeosebi prima plăsmuire chiar a acestor părți din corp, care au o structură așa de delicată, ca de plidă cea a ochilor, urechilor, creierului, muschilor, inimii, plămânilor… dacă adăugați la aceste considerații și pe acelea privitoare la instinctul animalelor și insectelor, veți fi de acord că toată această lucrare, meșteșugit făcută, nu poate fi decât efectul înțelepciunii și inteligenței unui AGENT puternic și pururea viu care, fiind de față pretutindeni, este capabil să miște corpurile… mai mult decât putem noi, prin propria noastră voință, să punem în mișcare propriul corp. Cine poate să facă toate acestea dacă nu Dumnezeu?”

Să ne oprim puțin asupra corpului uman, propune marele literat, educator și învățat francez Fenelon (1651-1715). Să privim acest corp; el este acoperit în unele locuri cu o piele atât de subțire și delicată pentru împodobirea corpului. Dacă această piele care face corpul așa de plăcut și de un așa de frumos colorit ar fi scoasă, același corp ar fi hidos și ar produce chiar groază. Această piele este străpunsă de găuri pretutindeni ca un ciur. Deși sudoarea iese în afară prin acești pori, totuși sângele nu se scurge niciodată prin ei și nici apa din afară nu intră prin ei.

Dar cine nu va admira construcția oaselor? Ele sunt foarte tari și cu toate acestea sunt pline de nenumărate găuri care le fac mai ușoare. Ele sunt găurite și în locurile prin care trec ligamentele pentru a le lega pe unele cu altele. Mai mult, extremitățile lor sunt mai groase decât mijlocul și formează două capete semirotunde pentru a da putința ca un os să se învârtească mai ușor pe altul și pentru ca totul să se poată îndoi fără greutate. […] Mâinile sunt o țesătură de nervi și oscioare legate unele de altele care au toată tăria și toată mlădierea trebuitoare pentru a pipăi, a apuca, pentru a se prinde, a arunca, a ține și a împinge. Degetele, ale căror capete sunt prevăzute cu unghii sunt făcute pentru a îndeplini meșteșuguri minunate […] Ochii sunt ca niște oglinzi în care se zugrăvesc pe rând și fără tulburare, în fundul retinei, toate obiectele lumii întregi.

Ce mână a știut și a putut să facă toate acestea?”

„Toate cărţile la un loc nu cuprind mai mult decât acest argument: când văd un ceas a cărui limbă este construită ca să arate orele, îmi dau seama că o fiinţă inteligentă a orânduit piesele acestei maşini pentru ca limba să arate orele. Tot aşa, când văd maşinăriile corpului omenesc, îmi dau seama că o fiinţă inteligentă a orânduit aceste organe. […] Trebuie să fii stupid ca să nu recunoşti Autorul; trebuie să fii nebun pentru a nu-L adora.” (Voltaire. Poet și prozator francez 1694-1778, Oeuvres completes, vol. XXIV, paginile 10-11).

General Napoleon Bonaparte, într-o discuție cu Monge, unul dintre oamenii de știință ai vremii pe care îl aprecia foarte mult, îi zise: ”Iată, religia mea este foarte simplă. Privesc acest univers așa de vast, așa de complicat, așa de măreț și minunat și îmi zic că nu poate să fie produsul întâmplării, ci opera unei Ființe necunoscute, Atotputernice, Superioară omului, în măsura în care universul este superior celor mai desăvârșite mașini ale noastre. Caută, Monge, caută, ajută-te cu prietenii tăi, matematicienii și filosofii, dar nu veți găsi o cauză mai puternică, mai hotărâtoare și, orice ați face, pentru a o combate, nu veți reuși s-o înlăturați.” (Thiers, Histoire du consulat et de l’emiere, volumul III, pagina 220)

Iată de ce relatează marele fabulist La Fontaine spre a doborî orice obiecțiune cu privire la Înțelepciunea lui Dumnezeu: ”Dumnezeu a făcut bine tot ce-a făcut! Fără a căuta dovada acestei afirmații în tot acest univers și a merge de-a lungul și de-a latul lui, eu o găsesc în dovleac.

Un sătean, văzând cât de mare este acest fruct și cât de subțire este vrejul, a zis: N-a făcut bine cine-a făcut așa! El a așezat rău dovleacul pe acest vrej. He! Eu l-aș fi atârnat acolo, într-unul din stejarii aceia falnici. Ar fi fost astfel un lucru înțelept și fructul la locul lui. Așa fruct, așa arbore!

Îndată după raționament el se așeză sub un stejar și se culcă. O ghindă căzu și îl lovi în nas. O! zise el, când se deșteptă, îmi curge sânge. Ha! Ce-ar fi fost dacă în locul ghindei ar fi fost dovleacul? Dumenzeu n-a voit acest lucru. Fără îndoială El a avut dreptate. Dând laudă lui Dumnezeu, săteanul se întoarse acasă, spunând în stânga și în dreapta despre cât de bun a fost Dumnezeu cu el.” (La Fontaine, Oeuvres, volumul II, paginile 375-379)

În romanul Mizerabilii Victor Hugo descrie astfel trezirea conștiiței unui răufăcător: ”Un glas, mai întâi slab cu desăvârșire, se ridicase din tainițele sale, ajungând din ce în ce mai puternic și mai îngrozitor…Îi părea că acest glas pornise din el însuși și că acum vorbea dinafara lui. Crezu că aude cuvintele aievea, cu limpezime, încât privi în cameră cu groază. <E cineva aici?>, întrebă el cu glas tare și buimăcit… Era, într-adevăr, Cineva; dar Acela care era acolo nu era din aceia pe care poate să-i vadă oricum ochii omenești.”

”Se întorc morții acasă”, Cornel Constantin Ciomâzgă, Ed. Cartea Actuală 3C, București 2014, pag. 208-214

Rugăciunea pentru vrăjmaşi a Sfântului Nicolae Velimirovici


Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Prietenii m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Dar vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii, nu pot pierde sufletul meu.

Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii.

Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire.

Ei m-au chinuit, atunci când eu am fugit de chinuri.

Ei m-au hulit, atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.

Ei m-au scuipat, atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.

Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.

Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.

Când am vrut să conduc pe oameni, ei m-au împins înapoi.

Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.

Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.

Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr, vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău.
Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei!

Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni, ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în Ceruri. Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare!

Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţini ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi care nu ştie că vrăjmaşii nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blestemă pe vrăjmaşi, căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează, căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa Lui. De aceea El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia.

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!

CHURC080 doarortodox

Rugăciune care se zice la aprinderea candelei


Prea Sfântă şi Înaltă Treime, primeşte dragostea mea înaintea ta şi arde în focul Dumnezeirii Tale fărădelegile mele şi şterge mulţimea răutăţilor mele şi dă-le îngropării şi uitării Tale, Doamne. Amin!
Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, fă bine primită lumina darului meu şi o du înaintea Fiului şi Dumnezeului nostru pentru iertarea păcatelor noastre! Amin!

Maica Domnului candela - Irineu Protcenco

doar ortodox candle light_church00

Rugăciune puternică, la vreme de ispită


Doamne, Doamne, Cel ce ai îngă­duit diavolului să ispitească în Rai pe strămoșii noștri Adam și Eva, spre a le încerca ascultarea și supunerea; Cel ce, de asemenea, ai îngăduit dia­volului să ispitească cu îngrozire și cu grele su­ferințe pe dreptul Iov, robul Tău, pen­tru ca și mai lămurit să se vădească virtuțile și credința lui întru Tine; Cel ce ai dat îngă­duință satanei să se apro­pie cu ispitire de Însuși Fiul Tău, spre a-L îmbia și a-L momi cu poftele și deșertă­ciu­nile acestei lumi, pentru ca, înfrânt și rușinat, acest duh blestemat să audă din gura Mântuitorului lumii cuvintele: „Înapoia Mea, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini și numai Lui unuia să-I slujești!”; Cel ce tuturor drep­ților și sfinților Tăi le-ai dat vremi de ispitire și de grele îndoieli, pentru ca, prin ele lămurindu-se, să iasă și să rămână și mai întăriți în credința, în nădejdea, în dragostea și în supu­nerea cea către Tine; Însuți, Atot­pu­­­­ternice și Preabunu­le Stăpâne, aju­tă-mi și mie în această clipă grea, când duhul satanei îmi tulbură mintea cu îndoieli și cu îmbol­diri, și când vi­clene amăgiri îmi fră­mân­tă inima și sufletul.

Arată-mi, Mi­los­tive, adevă­rul și calea Ta cea dreaptă, pentru ca, biruind uneltirile de acum ale diavolului, să mă pot bucura de cuvintele aposto­lu­lui Tău Iacob, ce zice: „Fericit bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit fă­cân­du-se, va lua cununa vieții, pe care a făgă­duit-o Dumnezeu celor ce Îl iu­besc pe El”.

Dăruiește-mi, Stăpâne, inimă cu­rată și credință tare, pentru ca în aceste clipe să pot cânta dimpreună cu proorocul Tău David: „Doamne, cât s-au înmul­țit cei ce mă necăjesc! Mulți zic sufletului meu: Nu este mân­tuire lui întru Dumnezeul lui! Iar Tu, Doamne, sprijinitorul meu ești, slava mea, și Cel ce înalți fruntea mea! Cu glasul meu către Domnul am strigat și m-a auzit din muntele cel sfânt al Lui! A Domnului este mântuirea și peste tot poporul Tău binecuvântarea Ta”. Amin.

CHURC080 doarortodox