Să fim noi, oare, generația care să consimtă la legalizarea păcatelor strigătoare la Cer? Cuvânt către tinerii Sfintei noastre Biserici (PS Calinic Botoșăneanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor)


Iubiți tineri, fermitatea principiilor voastre, ca o redută neînvinsă, trebuie să vă apere pe voi și să apere Biserica și Ţara de toată influ­ența cea rea. De nu ne vom păzi Ortodoxia – spunea Părintele Iustin Pârvu – ne vom pierde și neamul. Să nu fie!

TINERI FAMILIE

Vă scriu, iubiți tineri, câteva gânduri, cu aceeași dragoste cu care vă pomenesc la fiecare Sfântă Liturghie, în numele Arhieriei la care m-a chemat Hristos și al Bisericii Sale, care poartă în ea desăvârșirea, precum și din do­rința de a ne întări în dragostea față de Bise­rica părinților noștri și față de valorile spirituale și morale ale neamului nostru românesc. În acest An Centenar cu toții vom fi chemați să ne ex­pri­măm, prin vot, așa cum ne va dicta con­ști­ința, adeziunea noastră pentru Familia creștină, întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie, după rânduiala lui Dumnezeu, și care a fost binecuvântată și sfințită prin Taina Nun­ții de Domnul Iisus Hristos în Duhul Lui cel Sfânt. Și pentru că, de-a lungul timpului, lucrarea atâ­tor generații de tineri a fost apre­ciată și plă­cută înaintea lui Dumnezeu – Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos a binecuvântat pe copii și i-a dat ca exemplu de nevinovăție (Marcu 9, 36), iar pe tineri i-a iubit, după cuvântul profe­tului care zice: „Când Israel era tânăr, Eu îl iubeam” (Osea 11, 1); de aceea pe unii i-a înviat din moartea trupească (Marcu 5, 41; Luca 7, 14; Ioan 11, 1-45), pe alții din cea sufletească (Ma­tei 19, 20) – suntem încredințați că și lucrarea generației voastre, în aceste momente de o im­­portanță majoră din viața Bisericii, va stărui în aceeași iubire de Hristos și de semeni, după îndemnul Apostolului, care zice: „Și acum, co­pii, rămâneți întru El, ca să avem îndrăz­neală când Se va arăta și să nu ne rușinăm de El, la venirea Lui” (I Ioan 2, 28).

II

Tinerețea, care la evrei începea la vârsta de 12 ani, este o treaptă a vieții: „tânăr am fost și iată am îmbătrânit” (Psalmi 36, 25), așa cum sunt pruncia, copilăria, adolescența, matu­rita­tea și bătrânețea și este cea mai frumoasă pe­rioadă din viața noastră pentru că ea este pri­vire spre Cer, vis și jertfelnicie, ideal și dăruire, entuziasm și faptă. De tinerețe, ca aspirație spre Cer, putem beneficia sau nu; totul depinde de modul nostru de viață și de vrerea lui Dum­nezeu. „Bucură-te, omule, cât ești tânăr – zice Scriptura – și inima ta să fie veselă în zilele ti­nereții tale și mergi în căile inimii tale (…) dar să știi că, pentru toate acestea, Dumnezeu te va aduce la judecata Sa” (Ecclesiastul 11, 9). Interesant este faptul că Ecclesiastul nu îngră­dește libertatea de mișcare a tinereții, ci doar o așază sub grija răspunsului bun la înfri­coșă­toarea judecată a lui Hristos. Oricât de lungă ne-ar fi viața aici pe pământ, ea pălește în fața veșniciei, pe care o câștigăm numai prin lu­crarea poruncilor (Marcu 10, 19). Desigur, nu este ușor să fii virtuos, să împlinești porun­cile, într-o lume desacralizată; virtuțile se pot ofili, dacă pornirile sau pasiunile din noi nu vor fi ținute sub control. Or, tinerețea este ple­nitudine de viață doar atunci când benefi­ciarul acesteia este conectat, prin credință, la Dumnezeu ‒ cauza și finalitatea oricărei exis­tențe (Apocalipsa 1, 8). Noi știm că armonia desăvârşită între cuvânt și faptă o are numai Hristos, ca Dumnezeu și Om desăvârşit, dar știm, de asemenea, că Dumnezeu vrea ca noi să ne străduim să-L iubim, să-L imităm și să-L urmăm. De aici și îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care spunea ucenicului său Timotei: „fă-te pildă credincioșilor cu cuvântul, cu pur­tarea, cu dragostea, cu duhul, cu credința, cu curăția” (I Timotei 4, 12). Adică, lucrează la desăvârșirea propriului tău caracter.

III

Cum își va păstra un tânăr viața sa curată? Răspunsul este unul singur: Urmându-L pe Hristos! Cel Care a zis: „Cel ce Îmi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lu­mina vieții” (Ioan 8, 12). Însă, sunt și multe alte modalități de înălțare a tânărului deasupra lumii instinctelor, printre care amintim: parti­ciparea la Sfânta Liturghie, unde prin Sfânta Împărtășanie tânărul se unește cu tinerețea și cu veșnicia lui Iisus Hristos, șansa plăsmuirii personalității sale până „la măsura vârstei de­plinătății lui Hristos” (Efeseni 4, 13); citirea Sfintei Scripturi și a operelor Sfinților Părinți; practica rugăciunii ‒ tinerețea fără rugăciune este un nonsens; postul şi spovedania ‒ ar­mele purificării; pelerinajele la biserici și mănăstiri – cetăți ale credinței, tradiției și spiritualității su­fletului românesc ‒, precum și la alte locuri sfinte din țară și străinătate; vizitarea unor mu­zee și colecții de artă și, de ce nu, citirea unei literaturi, care să nu deterioreze propria cre­dință, ci din care să poată decripta duhul ce dă viață și să extragă cu hărnicie și discer­nă­mânt de albină nectarul Duhului Sfânt pentru hrana sufletului. În toate, deopotrivă, Îl va pu­tea tânărul afla pe Dumnezeu.

IV

Tinerii botezați, miruiți și împărtășiți fac parte integrantă din trupul Bisericii, al cărei Cap este Hristos. Legătura dintre trupul Bise­ricii și Capul ei, a surprins-o Hristos în pilda Vița și mlădițele (Ioan 15, 1-16). Hristos fiind Capul Bisericii, tinerii, întocmai celor care au primit tainele vieții spirituale, sunt mlădițele care primesc seva din trunchiul Hristos. Orice despărțire de tulpina Hristos, înseamnă veș­te­jirea mlădiței și aruncarea ei în foc. De aceea, Hristos ne îndeamnă: „Rămâneți în Mine și Eu în voi” (Ioan 15, 1-5). Ca membri ai trupului tainic al lui Hristos, niciun tânăr nu trebuie să fie pasiv în Biserică, ci fiecare trebuie să lu­creze la creșterea și întărirea acestui trup. Bi­se­rica lui Hristos este familia care cuprinde în sine toate ființele omenești și cerești, ba chiar ne cuprinde ca neam, istorie, cultură și spiri­tualitate. Am putea spune, fără să greșim, că Biserica fiind „una, sfântă, sobornicească și apos­tolească” este în același timp trecutul, pre­zentul și viitorul neamului nostru. Or, noi avem obligația morală ca să înconjurăm Biserica cu venerație filială, chiar și atunci când unii din­tre slujitorii ei calcă uneori în străchini, nici­decum să o bombardăm cu pietrele urii și ale răzvrătirii așa cum, din păcate, s-a mai întâm­plat. Mașinăria ateismului roșu sau albastru lucrează cu destulă înverșunare ca să-L izgo­nească pe Hristos din viața noastră și, astfel, să smulgă credința din sufletele slabe. Nimic însă nu-l îndreptățește pe un tânăr, și nu nu­mai pe el, să braveze cinic în diferite circum­stanțe ale vieții, luându-și „libertatea drept aco­peră­mânt al răutății” (I Petru 2, 16) și „bal­sam” pen­tru rănile sale. Răul este răstălmăcirea liber­tății date de Dumnezeu îngerilor și oa­menilor ‒ or­goliul lui satan și neascultarea strămoşilor. De ce să-l repetăm, promovându-l, iară şi iară, prin fapte nedemne de Împărăția lui Dum­nezeu?!

V

Mihai Eminescu, marele nostru poet na­țio­­nal ‒ „românul absolut”, după sintagma lui Petre Ţuțea ‒ geniu cu o vastă deschidere uni­versală, dar și fidel păstrător al identității na­ționale, a definit Biserica Ortodoxă ca fiind: „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului român” (Timpul, 14 august 1882, în „Opere”, vol. 13, pp. 168-169). Or, „maica spi­ri­tuală a neamului românesc”, Biserica, tre­buie înconjurată de toți fiii ei, care i-a renăscut și crescut duhovnicește și care i-a povățuit și îi povățuiește la izvorul nemuririi, la apa Or­todoxiei, care prin puterea Duhului Sfânt, transfigurează sufletul poporului și care, de-a lungul istoriei, a salvat ființa și integritatea neamului nostru.

Biserica noastră Ortodoxă s-a dovedit în istorie cea mai redutabilă structură de rezis­tență a națiunii române. „Cine combate Biserica şi ritualele ei – spunea Eminescu – poate fi cos­mopolit, socialist, nihilist, republican univer­sal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu este”. De aceea, Ortodoxia trebuie văzută în plinătatea ei, cu amândoi ochii, nu doar cu unul, pentru că, spune Sfântul Mare Mucenic Ciprian al Cartaginei (†258), „în afara Bise­ricii nu este mântuire” (extra Ecclesiam nulla salus). Iată de ce este necesar ca, împreună cu noi, voi tinerii „să apărați cu râvnă Ortodoxia și acest pământ de Sfinți și de Eroi” (Radu Gyr).

VI

Spre deosebire de unii tineri din zilele noastre, care vor autonomie spirituală și de­plină libertate de mișcare – a se citi libertinaj –, spitale și nu catedrale, tinerii secolului trecut cereau capele în universități și îndepărtarea profesorilor atei de la catedră, deoarece aceş­tia insultau credința în numele lui Ernst Haeckel (†1919), părintele darwinismului socialist și al rasismului, demers surprins magistral de I.L. Caragiale în articolul „Noi și Biserica”: „ei în­vață o religie omenească ce predică nu mila şi îngăduința, nu blândețea şi omenia; o religie aspră, care predică omului: eşti o fiară! Ghea­rele tale şi colții tăi sunt deşteptăciunea şi șiretenia; fii perfid, crud, neîngăduitor cu se­menii tăi! Nu te uita o clipă în sus spre cer; aici, în jos, pe pământ, uită-te cu ochii-n patru, ca şi cum ai avea patru picioare; aici pe pă­mânt se isprăveşte tot pentru tine. Eşti fiară, fii fiară. Fiarele n-au biserică, fiarele nu se-nchină, fiarele n-au Dumnezeu!” (I.L. Caragiale, „Noi și Biserica”, în Universul, 7 ianuarie 1900).

Nu se poate vorbi despre o tinerețe birui­toare fără o viață trăită în Hristos, în con­lu­crare cu harul lui Dumnezeu. Viața biruiește doar prin adevăruri veșnice. Tânărul, ca să-și ocrotească nevinovăția de noaptea strică­ciu­nii și a morții și, totodată, să-și realizeze idea­lu­rile vieții, încărcându-se cu polenul veșniciei, trebuie să se roage; digul fiecărui tânăr îm­potriva valurilor învolburate ale vieții trebuie să fie Evanghelia lui Hristos, cuvintele de taină ale Sfintei Scripturi, pe care se întemeiază cre­dința și idealul nostru comun.

VII

Tinerețea jertfelnică este tabloul cel mai frumos al istoriei creștinismului. Sinaxarele prezintă nenumărate vieți de sfinți care au murit, unii în plină glorie, iar alții în fragedă tinerețe. Ei sunt eroii martiri ai creștinătății. Tinerețea lor a fost sfântă. Știut este faptul că nu lungimea vieții îi dă sens acesteia ‒ Dumnezeu știe când să pună punct oricărui lucru frumos ‒ cât, mai ales, lucrarea, modul în care valorizăm timpul ce ne-a fost acordat de Dum­nezeu. Or, sfinții sunt cei care au înțeles sensul vieții în plenitudinea ei. Da, tineretul nostru dintotdeauna s-a jertfit, înrolat fiind în ar­mata țării, pentru apărarea pământului patriei ‒ care acum, din păcate, se vinde la metru pătrat sau la metru cub, când este vorba de păduri ‒, pre­cum și pentru apărarea valorilor morale și spirituale ale neamului românesc.

Tinerețea este revoluționară și idealistă, prin temperament; numai că, spre deosebire de tinerii generațiilor trecute, care s-au născut în bubuitul tunurilor și a căror tinerețe a fost aruncată între zidurile pușcăriilor, ei neavând parte de copilărie, unii tineri ai generației prezente poartă uneori în suflete doliul nenu­măratelor încercări, dezamăgirile și mirajul unor tronuri teosofice prăbușite și belșugul dis­creționar de materiale stricătoare de suflet ‒ stupefiante zilnice – pe care le prețuiesc și le cultivă mult mai mult decât pe darurile pri­mite de la Dumnezeu. În umbra acestora răsar automulțumirea, blazarea, dorința de bravadă, care de cele mai multe ori duc la irecupe­rabile tulburări de comportament. Și așa cum spune Iisus Hristos, fiecare pom se cunoaște după roadele lui (Luca 6, 44). În acest sens, Isus, fiul lui Sirah, cheamă părinții la prive­ghere, zicând: „nu-l lăsa în voia lui la tinerețe și nu trece cu vederea greșelile lui” (Eccle­sias­ticul 30, 11). Însă, dincolo de aceste aspecte, izolate, tinerețea este forța de înnoire perma­nentă a neamurilor și a istoriei, înnoire prin ideal și înnoire prin jertfă. Un tânăr conștient de darul credinței, libertății și unității în Iisus Hristos înțelege mult mai bine menirea și ros­tul său în Biserică; știe că Dumnezeu ne-a dăruit iubirea și prietenia Lui, că Și-a pus su­fletul pentru noi; că ne-a ales și ne-a iubit pe noi (Ioan 15, 16), iar prin faptele noastre ne cere ca să ne arătăm calitatea noastră de prie­teni ai Lui. Doar o astfel de tinerețe este plină de lumina veșniciei, care s-a turnat în vasul istoriei ca să fructifice istoria până la sfârșitul veacului. Și, de felul cum va adera tineretul la idealurile spirituale ale veșniciei depinde vii­torul acestui neam. Atâta timp cât omenirea se va îndepărta de Hristos, nu se va putea vorbi de o înnoire a istoriei. Să nu fie!

VIII

Viciile, patimile și păcatele sunt cele care sting luminile tinereții; toate acestea se prind mai repede de om decât virtuțile. Sfântul Apos­tol Pavel spune că: „lupta noastră nu este îm­potriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împo­triva stăpânitorilor întunericului acestui veac, îm­potriva duhurilor răutății, care sunt în văz­duh” (Efeseni 6, 12). Cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinerețile lui (Facerea (8, 21); „din tinerețile mele păcatul se luptă cu mine”, spune David (Psalmi 128, 1). În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scria romanilor: „Soco­tiți-vă morți față de păcat și vii pentru Dum­nezeu în Iisus Hristos Domnul nostru” (Ro­mani 6, 11). Orice păcat poartă în el germenii morții. De aceea, Sfântul Apostol Pavel îi re­co­mandă lui Timotei, Episcopul Efesului, spu­nându-i: „Fugi de poftele tinereților și ur­mează dreptatea” (II Timotei 2, 22). În viață nu trebuie să beți otravă amestecată cu miere; nici să închideți spiritul existenței voastre în cușca plăcerilor, a patimilor și a păcatelor; și nici să-l purtați prin noroaiele vieții, așa cum fac astăzi unii derutați și lipsiți de minime re­pere, morale și spirituale, sau care își iau de modele „faptele amoroase ale zeilor antici” (Platon). Din păcate, și lumea în care trăim le oferă toate condițiile ca să dea un sens greșit vieții. Delincvența juvenilă, creșterea ratei pros­­tituției, traficul de ființe umane, păcatele con­tra firii, abandonul școlar, jocurile de no­roc, nebunia drogurilor și suicidul constituie o crudă realitate contemporană. Iadul lor fiind iadul întregii familii. Astăzi lumea noastră este bântuită de două duhuri: „puțina cre­dință” (Matei 17, 20) și superficialitatea mo­rală ‒ „căldicelul” despre care se vorbește în Apocalipsa 3, 16. Cortegiul mediatic anticreștin și în special antiortodox, păcatele contra firii, care, vai!, se vor legiferate, alcoolismul, nar­co­ticele și drogurile, labilitatea psihică și inte­lectuală, dezinformarea, pervertirea cuvintelor și a gustului pentru bine, adevăr și frumos, mu­­zica demonică și sectele vin să susțină vătă­marea sufletească, nu numai a tinerei generații, ci să ne dilueze, de ar fi cu putință, implicit identitatea culturală și spirituală, să discre­diteze și să relativizeze valoarea persoanei. „Copiii străzii”, „câinii comunitari”, „victimele colaterale” etc. ‒ sunt sintagme emblematice pentru pervertirea diabolică a sensului cuvân­tului. „Ei le făgăduiesc libertate, fiind ei înșiși robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruiește, aceea te și stăpânește” (II Petru 2, 19). Mai nou, vor să legalizeze păcatele strigătoare la cer, mai ales pe cele contra firii, și, astfel, să lovească familia și Biserica lui Hristos, pe care, după cuvântul Domnului „nu o vor birui nici por­țile iadului” (Matei 16, 18). Oamenii aceștia trebuie să ia seama la cuvântul Sfântului Apos­tol Pavel, care zice: „Cel care va strica tem­plul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el” (I Corinteni 3, 17). Citiți pe Sfântul Nico­dim Aghioritul (†1809), autorul lucrării filo­ca­lice „Războiul nevăzut”, și veți afla despre toate strategiile, mai bine spus șiretlicurile, vrăjmașului care asediază necontenit inima și viața omului. Însă, orice întoarcere de pe dru­mul păcatului, orice venire în sine, este po­si­bilă. Iar întoarcerea păcătosului care se căiește de păcatele sale aduce: „mai multă bucurie în cer, decât nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de pocăință” (Luca 15, 17). Hristos Domnul este Singurul Care ne poate conferi sensul adevărat al vieții și dreptul la trans­cendență. Dumnezeu primește cu bucurie și iartă, altoind în natura păcătoasă pe omul cel nou. Mărturie în acest sens stau fiul risipitor (Luca 15, 11-32), tâlharul de pe Cruce (Luca 23, 43), Zaheu vameșul (Luca 19, 1-5), femeia păcătoasă (Luca 7, 37-50) și, de ce nu, Maria Egipteanca și multe alte nume reținute de pa­ginile sinaxarelor. Mântuitorul Iisus Hristos Însuși ne-a asigurat că „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (Ioan 6, 37). Însă, înainte de a merge în vizită la Hristos, avem ne­voie de o minimă pregătire. Lacrimile pocă­inței spală întinăciunile oricărui păcat!

IX

Spiritul tinereții voastre trebuie să fie într-o luptă permanentă pentru libertatea cea întru Dumnezeu și, totodată, favorabil familiei, societății și Bisericii. Noi cei care suntem bo­tezați, în numele Preasfintei Treimi „suntem Biserica Dumnezeului celui viu”. Or, în Bise­rica lui Hristos nimeni nu este singur. Hristos Însuși ne-a asigurat de acest adevăr, spunând: „Voi locui în ei și voi umbla și voi fi Dum­ne­zeul lor și ei vor fi poporul Meu” (II Corin­teni 6, 16). Continuitatea spiritualității, a tradiției și a sufletului românesc, care se adapă din Or­todoxie, nu se poate afirma în afara Bise­ricii. De aceea, când ne confruntăm cu acuzele mediatice aduse împotriva Bisericii, din care facem parte, fiind integrați prin Taina Sfân­tului Botez (I Corinteni 12, 27), este necesar să sporim rugăciunea, discernământul, dar și dra­gostea filială, întru apărarea Maicii spirituale a neamului românesc. Sustragerea noastră, sub pretextul că acuzele vizează admi­nis­tra­ția și nicidecum credința, ignoră pericolul major asupra căruia am fost avertizați de însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos ‒ Păstorul cel Bun, care a zis: „bate-voi păstorul și se vor ri­sipi oile turmei” (Matei 26, 31; Zaharia 13, 7). Ifosul unor „intelectuali” ‒ probabil că, unii dintre ei sunt și botezați ‒, de a crede că este de bonton să critici Biserica – în special pe cea Ortodoxă – nu este doar consecința celor 45 de ani de ateism, ci mai curând o dovadă de evidentă rea credință și chiar de incultură. Celor care se grăbesc să considere Biserica o instituție retrogradă și o cauză de înapoiere a poporului român, trebuie să le cităm din Is­toria Bisericii Românești scrisă de geniul ști­inței istorice, marele savant Nicolae Iorga: „Mi­tropoliții, episcopii, egumenii și așa de ade­seori și smeriții călugări ori umilii preoți de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învățătura; au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în le­gătură cu gustul și cu nevoile lui, au sprijinit Statul fără să se lase a fi înghițiți de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-și desface ochii de la cer și au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei românești – dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculp­tori în lemn, argintari, oameni de stat, ostași, mucenici și sfinți” (Nicolae Iorga, Istoria Bise­ricii românești și a vieții religioase a românilor, ediția a II-a, București 1928, pp. 4-5). Quod erat demonstrandum! Dar, ce pretenții să avem la astfel de „intelectuali” – formatori de opinii? Iartă-le, Doamne, că nu știu ce fac (Luca 23, 34). Fiecare perioadă cu nihiliștii ei, care nu văd bârna din ochiul lor, ci paiul din ochiul Bisericii! (Matei 7, 3; Luca 6, 41).

Iubiți tineri, fermitatea principiilor voastre, ca o redută neînvinsă, trebuie să vă apere pe voi și să apere Biserica și Ţara de toată influ­ența cea rea. De nu ne vom păzi Ortodoxia – spunea Părintele Iustin Pârvu – ne vom pierde și neamul. Să nu fie! „Stați deci tari în liber­tatea cu care Hristos v-a făcut liberi și nu vă lăsați prinși în jugul robiei” (cf. Galateni 5, 1) pentru că nu tot timpul rațiunea și știința sunt vinovate de rătăcirile cuiva. Știm bine că Bise­rica nu poate ființa în afara cetății; nu poate abandona duhul profetic care mustră pe con­ducătorul ticălos, apără pe săracul margina­li­zat, îndeamnă pe bogat la milostenie și de­nunță păcatul și corupția. Prestigiul și autori­tatea Bisericii deranjează cumplit în Războiul cel nevăzut. Este adevărat că foarte importantă este moștenirea cu care venim de acasă în so­cietatea în care se găsesc germenii lumii de mâine. Voi, însă, trebuie să priviți la Hristos și să înțelegeți că plăsmuirea personalității voa­stre este, ca și nașterea voastră, o operă di­vino-umană. Sunteți chemați să creșteți în dra­gos­tea față de Dumnezeu, față de părinții voștri, de semeni, dar mai ales față de cei care sunt în necazuri, suferințe și lipsuri; faceți bine, din multul sau puținul vostru, seme­nilor voștri; ajutându-i să se elibereze de tot ce le întris­tează viața. Nulla dies sine linea!

X

„Ce să fac ca să moștenesc viața cea veș­nică?” ‒ L-a întrebat pe Hristos un tânăr nobil, bogat și pe deasupra și credincios (Marcu 10, 21). Două preocupări complementare, mai ales că bogățiile erau privite ca un semn evident al binecuvântării lui Dumnezeu (Deuteronom 28, 1-8). Evanghelistul ne spune că: „Hristos l-a privit cu drag” (Marcu 10, 21). Da, Dum­nezeu privește cu drag pe toți tinerii care au preocupări serioase, mai ales legate de viața de veci. Iisus l-a trimis pe tânărul preocupat de intrarea în viața veșnică la poruncile Legii, date prin Moise: „Iar de vrei să intri în viață, păzește poruncile” (Matei 19, 17). Atunci tâ­nă­rul L-a întrebat: „Care?” Întrebarea era mo­tivată de faptul că rabinii și cărturarii împăr­țeau Legea în porunci mari și mici, dar nu precizau clar care erau poruncile mari și care cele mici. Ori, ca să dobândești viața de veci ‒ spuneau ei ‒ era suficient să împlinești doar poruncile mari. Hristos i le enumeră: „Să nu ucizi; să nu săvârșești adulter; să nu furi; să nu mărturisești strâmb; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 19, 18-19). Nu-i amin­tește nici o poruncă privind datoriile față de Dumnezeu; îi amintește doar poruncile pri­vind îndatoririle față de aproapele. Se re­feră doar la poruncile 6-9, alegând ca pe o con­cluzie porunca a cincea (Ieșire 20, 12-16; Deu­teronom 5, 16-20). Iubirea de Dumnezeu era fără îndoială socotită cea dintâi poruncă; Hris­tos însă îi arată tânărului că porunca iubirii lui Dumnezeu este inclusă în porunca iubirii aproapelui (Levitic 19, 18). Tânărul le păzise pe toate din tinerețile lui (Matei 19, 20), și cu toate acestea, el era într-o criză de identitate, neputându-se defini: „Ce să fac?” Dorința lui de a ști ce-i mai lipsește ca să poată dobândi viața de veci a fost apreciată de Hristos, Care i-a zis: „Dacă voiești să fii desăvârșit” (Matei 19, 21), „un singur lucru îți mai lipsește. Mergi, vinde tot ce ai și dă săracilor și vei avea co­moară în cer; și apoi, luând crucea, vino și urmează Mie” (Marcu 10, 21). Propunerea l-a întristat foarte tare pe tânăr și l-a făcut să plece mâhnit (Marcu 10, 22), „căci avea multe avuții” (Matei 19, 22). Și nu numai că le avea, dar era și robit de ele. În acest sens, Solomon spune: „cel ce-și pune nădejdea în bogăția lui se veștejește” (Pilde 11, 28). Din atitudinea lui reiese că tânărul nu era dispus să moară celor pământești în schimbul celor cerești; să iasă din lumea materiei pentru a intra în lumea Duhului. Avuțiile îl posedau cu patimă, și s-a întristat la gândul că le va pierde. Văzându-l întristat, Mântuitorul a făcut o afirmație cu ecou peste veacuri: „Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 18, 24). Greu, dar vor intra. Probabil că vor intra cu greu, sau nu vor intra bogații zgâr­ciți, nicidecum bogații milostivi. Pentru că, atunci când bogăția este folosită în scopuri no­bile, filantropice, ea asigură negreșit un loc în veșnicie (Luca 16, 9). Hristos Însuși a dorit să sublinieze că nu bogăția în sine este „rădă­cina tuturor relelor”, ci felul cum este folosită aceasta are importanță asupra sufletului. Dacă bogații își vor alege drumul spre Împărăția lui Dumnezeu pe la ușa săracului, sigur se vor mântui.

Iubiți tineri, a avea mereu mai mult este și idolul civilizației noastre materialiste și con­su­miste, nu numai al tânărului bogat, adus în atenția noastră de Sfântul Evanghelist Marcu. Nu bogăția în sine, obținută arareori și prin mijloace cinstite, este un impediment la mân­tuire, ci atitudinea noastră asupra felului în care o gestionăm. Când corabia bogaților se scufundă, din păcate, ei nu au înțelepciunea corăbierilor, care îl duceau pe Pavel în lanțuri la Roma (Fapte 27, 18-19). Dacă ar arunca din încărcătura corăbiei lor în marea sărăcie a celor lipsiți, s-ar izbăvi de nenumărate neliniști și chi­nuri (Matei 27, 5; Fapte 5, 1-5; IV Regi 5, 22-27). Remediul acestei boli, cu rezonanță în veșnicie, ni-l propune vameșul Zaheu, care zice: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Luca 19, 8). Milostenia n-a sărăcit pe nimeni. Dezideratul nostru, in­diferent de vârstă, trebuie să fie unul comun: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 32-33).

XI

Urmarea lui Hristos la care suntem che­mați, iubiți tineri, devine mai ușoară când des­coperim în jurul nostru modele de viețuire ce reflectă frumusețea vieții creștine într-o lume care prezintă mereu alte „valori”, adeseori con­trare celor din Evanghelie. Este mare tre­bu­ință astăzi de sfințenie și de lumină: „Eu sunt Lumina lumii – spune Hristos – cel ce Îmi ur­mează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12). Având „lu­mina lui Hristos care luminează tuturor” nu veți umbla în întuneric și veți putea depăși toate obstacolele, nesiguranțele și insuccesele vieții, durerea, neliniștile și, chiar, frica de moarte.

Sfântul Isaac Sirul (†700), în rugăciunea de încheiere a Acatistului Domnului nostru Iisus Hristos, ne propune să urmăm „chipul icoanei lui Hristos” – supremul nostru reper moral și spiritual: „Tatăl, Care Te-a născut din sânurile Sale, fără de ani și mai înainte de veci, să înnoiască în noi chipul icoanei Tale, Mântuitorule”. Acest Chip L-au urmat cu pre­țul vieții Sfinții Apostoli: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții celei veș­nice” (Ioan 6, 68), dar și toți sfinții cunoscuți și necunoscuți. De la sfinții lui Dumnezeu învățăm comportamentul exemplar, capac­i­ta­tea de iubire jertfelnică a omului aflat în su­ferință, puterea de a discerne binele de rău și de a lucra ceea ce este de folos pentru viața și mântuirea noastră și a semenilor. „Fiți mie următori, precum și eu lui Hristos”, le spune Sfântul Apostol Pavel corintenilor (I Corin­teni 4, 16).

Tânărul se împlineşte prin împreună-lu­crare cu Dumnezeu, Care prin Iisus Hristos „ne-a hărăzit mari și prețioase făgăduințe, ca prin ele să vă faceți părtași dumnezeieștii firi, scăpând de stricăciunea poftei celei din lume. Pentru aceasta, puneți și din partea voastră toată sârguința și adăugați la credința voastră fapta bună, iar la fapta bună cunoștința, la cu­noștință înfrânarea, la înfrânare răbdarea, la răbdare evlavia, la evlavie, iubirea frățească, iar la iubirea frățească dragostea” (II Petru 1, 4-7). În această lucrare de restaurare în Hris­tos, Maica Domnului nu este numai modelul la care să ne raportăm, ci este și mijlocitoarea şi grabnic ajutătoarea noastră către Dumnezeu.

XII

1. Așadar, iubiți tineri, în demersurile voastre de cucerire a viitorului de Aici și de Dincolo, însoțiți-vă cu Preamilostivul Dum­nezeu și cu sfinții Lui pentru că numai dintr-o astfel de comuniune veți putea dobândi bu­cu­ria încrederii în voi și vă veți putea în­nobila zilele vieții.

2. Nu râvniți la roșcovele înstrăinării de Dumnezeu, ca fiul risipitor (Luca 15, 13 și 16), ci, dimpotrivă, sporiți-vă dragostea față de Dumnezeu, față de părinții voștri, față de se­meni, dar mai ales față de cei care sunt în ne­ca­zuri, suferințe și lipsuri, ajutându-i să se elibereze de tot ce le întristează viața. „Bucu­rați-vă cu cei ce se bucură și plângeți cu cei ce plâng” (Romani 12, 15).

3. Fiți statornici în împlinirea făgădu­in­țelor și îmbrăcați-vă în mantia desăvârșitei trăiri în Hristos și în Biserica Sa, ca astfel, să puteți birui toate luptele văzuților și nevă­zuților vrăjmași, care vă stau înainte.

4. Supuneți-vă în integritatea voastră ‒ trup și suflet ‒ unei asceze pe măsura și vre­rea lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să-Și amintească de voi, așa cum Și-a amintit de Israel (Iezechiel 16, 60), de legământul Lui în­cheiat cu voi, prin Taina Sfântului Botez, din zilele prunciei voastre, și, totodată, să-L rugați ca să vă vindece de infirmitățile sufletești și trupești; „pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (I Ioan 2, 16).

5. Nu vă construiți viitorul pe terenuri mlăștinoase, ca nu cumva edificiul vostru să se dărâme atunci când vă este lumea mai dragă și nici să nu cereți, tineri fiind, întocmai fiului risipitor, partea ce vi se cuvine de avere (Luca 15, 12), pentru ca nu cumva, risipind-o, să vă îndurerați părinții și dascălii, care vă veghează devenirea și „să fiți rușinați pentru că ați pur­tat ocara tinereții voastre” (Ieremia 31, 19).

6. Construiți-vă o tinerețe după chipul și asemănarea lui Dumnezeu; înfășurați-vă viața într-un giulgiu de in curat, întocmai Evanghelistului Marcu care, „tânăr fiind, mergea după Hristos” (cf. Marcu 14, 51), dar și a ce­lor­lalți apostoli și ucenici, mucenici, mărturisitori și cuvioși, care au lăsat toate (cf. Matei 19, 27-29), într-o formă sau alta, și au urmat lui Hristos.

7. Sporiți-vă tinerețea prin lucrarea sfântă a Bisericii și nu vă risipiți averea, lăsându-vă vrăjiți de mirajul unor lumi virtuale, ca odi­nioară fiii lui Israel și ai lui Iuda, care au făcut numai rău înaintea lui Dumnezeu din tine­rețile lor și L-au mâniat cu faptele mâinilor lor (Ieremia 32, 30). Faceți-vă pildă semenilor voștri cu cuvântul – „vorba voastră să fie to­t­deauna plăcută, dreasă cu sare – lipsită de trivialități – ca să știți cum trebuie să răspun­deți fiecăruia” (Coloseni 4, 6; Matei 5, 13) – cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credința și cu curăția, pentru ca nimeni să nu vă dis­prețuiască tinerețile voastre (I Timotei 4, 12).

8. Într-o societate cu moravuri puțin mă­su­rate, este de datoria voastră să vă alegeți prieteni de caracter și serioși, blânzi și nobili, evlavioși și înțelepți, după cuvântul care zice: „Spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești”. Pentru că sunt mulți, nu puțini, care pozează în sfinți, iar înăuntru sunt fiare. „Nu vă lăsați înșelați – spune Sfântul Apostol Pavel, citând din Menandru (sec. al IV-lea î.Hr.), opera Thais sau, mai curând, din folclorul vre­mii – tovărășiile rele strică obiceiurile bune” (I Corinteni 15, 33). Și Solomon atrăgea atenția asupra prieteniilor îndoielnice, care, uneori, te trag în jos, nicidecum în sus: „Cel ce se în­soțește cu cei înțelepți ajunge înțelept, iar cel ce se întovărășește cu cei nebuni devine fără minte” (Pilde 13, 20).

9. Înmulțiți-vă talanții încredințați vouă de Dumnezeu cu responsabilitate și caracter, cu onestitate și devotament; semănați în jurul vostru convingeri demne de luat în seamă și dați dovadă, întotdeauna, de seriozitate, per­severență și, mai ales, de o înaltă responsa­bilitate în tot ceea ce vă este îngăduit să faceți.

10. Convertiți-l pe Saul din voi în Pavel ‒ pentru că ar fi la limita dizgrației să pari drept fără să fii ‒ și, astfel, propovăduiți-L neamu­rilor pe Hristos și valorile Evangheliei Sale. Faceți din viața voastră o doxologie adusă lui Dumnezeu! Ridicați-vă sus cu mintea și cu inima și revărsați-vă înaintea lui Dumnezeu sufletul în rugăciuni și mulțumiri.

11. Luptați cu toate armele bunei-cuvi­ințe, ale înțelepciunii și ale credincioșiei voastre, determinându-i pe fiii acestei Ţări, cu drept de vot, indiferent de culoarea lor religioasă, ca la Referendumul din 6-7 octombrie să iasă la vot întru apărarea acestui Odor de neprețuit, care este Cununia dintre un bărbat şi o fe­meie. Nu­­mai un bărbat şi o femeie pot lărgi pe pă­mânt hotarele Împărăţiei lui Dumnezeu, prin naşterea de prunci.

12. Misiunea voastră, iubiți tineri, indi­fe­rent de structurile eclesiale din care faceți parte (ASCOR, ATOR, LTOR ș.a.), este de a face din lumea noastră o lume contemporană cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu Maica Domnului și cu toți Sfinții Lui. Și, chiar, dacă trăim într-o epocă de mare progres tehnologic, aceasta nu ne dă dreptul să admitem degra­darea spirituală și morală a societății, ci, dim­potrivă, să ne unim în cuget și simțire pentru ca, împreună, să spunem Da Familiei, așa cum a fost creată de Dumnezeu, și, astfel, să pu­tem învia această lume ce se clatină din toate încheieturile. Putem reuși cerând ajutorul, prin sporite rugăciuni, Preasfintei Treimi, Maicii Dom­nului precum și Tuturor Sfinților din toate timpurile și locurile.

Se spune că lumea se va sfârși prin foc (II Petru 3, 7)! La câtă muniție nucleară se gă­sește astăzi pe Mapamond, nici măcar nu este imposibil să murim incinerați. Însă, întreba­rea care se pune este: Să fim noi, oare, generația care să aprindă acest foc prin legalizarea pă­catelor strigătoare la cer? Mi Ghenito ‒ Să nu fie (Romani 6, 15) ‒ Doamne ferește!

DoarOrtodox

Reclame

PRO-SOVIETICI SAU PRO-REFERENDUM! – Mihai-Andrei Aldea


Distrugerea căsniciei şi familiei este unul din scopurile vechi şi permanente ale extremei stângi. În Revoluţia Franceză s-a urmărit acest lucru, anarhiştii urmăreau acest lucru, Marx şi Engles au postulat acest scop al Comunismului. Revoluţia Bolşevică din Rusia a practicat şi promovat distrugerea căsniciei şi familiei, a practicat şi promovat homosexualitatea şi pedofilia, incestul, violul, orgiile sexuale. Iar morala, mai ales morala creştină, a fost urâtă şi atacată în fel şi chip. Pentru Sovietici tot ceea ce ţinea de morala creştină era rău, era anti-progresist, era înapoiat, era „pudibonderie” etc., etc. Exact discursul anti-familie, anti-căsnicie şi anti-referendum de astăzi.

Constituţia României prevede ocrotirea familiei şi a căsătoriei. Iar practica judiciară arată foarte clar că prin căsătorie totdeauna legiuitorul a înţeles „soţ+soţie”. Doar că exprimarea actuală este ambiguă şi trebuie corectată în conformitate cu această intenţie a legiuitorului. Nu există niciodată în Ţările Române, nu există niciodată în Principatele Unite, nu există niciodată în Regat(ul mic), nu există niciodată în România Mare un singur caz de altfel de căsătorie decât între un bărbat şi o femeie. Nu s-au admis niciodată căsătoriile de alt tip. Şi atunci, de ce Referendumul pentru Familie?

Pentru că după ce s-au acoperit de ruşine prin guvernările dezastruoase din Blocul Sovietic, grupările comuniste revin la putere sub acoperirea LGBT, sub acoperirea „luptei pentru drepturile homosexualilor” şi alte activităţi similare.
Doar proştii pot să creadă că i-a apucat dintr-o dată pe politicieni dragostea de cetăţenii cu înclinaţii sexuale neobişnuite. (Pentru că, să recunoaştem un fapt de bun-simţ, ceea ce fac 99% dintre oameni este obişnuit, ce fac doar 1% dintre oameni este neobişnuit – indiferent dacă este ceva neobişnuit în bine sau în rău.) Orice om care gândeşte ştie foarte bine că pe politicieni îi interesează doar puterea. Nu punem aici excepţiile excepţionale (sic!) de felul unui Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul. Vorbim aici despre clasa politică actuală, concretă, despre activiştii politici plătiţi din fonduri tainice – până la urmă tot de la cetăţenii „de rând” scoase. Toţi aceşti „oameni politici” (vorbă să fie!) nu sunt plini de dragoste faţă de altcineva în afară de ei înşişi. Faptul că foarte mulţi dintre ei nici măcar copii nu vor să aibă (uitaţi-vă bine la conducătorii „de sus” din foarte multe ţări ale lumii!) spune totul.
Dar, pretind ei, au mare dragoste faţă de minoritatea cu înclinaţii sexuale neobişnuite! Pentru că, nu-i aşa, s-au terminat toate problemele planetei şi a rămas doar asta! (Ca să folosim o lozincă a extremei stângi!)

În realitate agitaţia politicianistă cu LGTB-ul are în spate Comunismul de tip sovietic. Foloseşte exact aceleaşi metode, are exact aceleaşi principii, urmăreşte exact aceleaşi scopuri şi are exact aceleaşi lozinci! Adică este acelaşi lucru: Comunism Bolşevic.
Nu de problemele sexuale le pasă lor, de fapt, ci de PUTERE!
Şi cu cât căsniciile şi familiile sunt mai slăbite, mai răvăşite, mai distruse, cu atât oamenii sunt mai dezbinaţi, mai singuri, mai îndureraţi, mai vulnerabili la droguri (de la internet sau iarbă la pornografie sau jocuri de noroc); deci, cu atât mai mult creşte puterea politicienilor!
Logica este simplă, eficientă, perversă, sovietică.

Oricine a crescut într-o familie fără mamă sau fără tată, oricine este dintr-o familie fără unul dintre părinţi ştie foarte bine durerea acestei lipse, acestei mutilări. Cei care fac ori au făcut parte din asemenea familii sunt cei care ştiu cel mai bine câtă nevoie are căsnicia de o ocrotire reală, concretă, practică, din partea Statului. Care Stat, deocamdată, NU sprijină căsnicia – dimpotrivă, o sabotează -, NU sprijină familia – dimpotrivă, o sabotează.
Uitaţi-vă în jur şi vedeţi: Statul este vinovat pentru destrămarea căsniciilor prin plecarea peste hotare a unuia sau altuia dintre părinţi; Statul este cel care în loc să lupte pentru reîntregirea familiilor militează pentru aducerea de imigranţi; Statul este cel care în loc să ajute căsniciile aflate în impas încurajează divorţul şi distrugerea, luându-le copiii dacă poate, spre a-i vinde… scuze, „a-i plasa” preferabil peste hotare. Şi cine controlează Statul? Comuniştii!

vot referendum pro familie.pngComuniştii din eşaloanele doi şi trei şi urmaşii lor au preluat şi controlează puterea în România de după 1989. Şi vor să reinstaureze dictatura după model sovietic. De aceea au amânat Referendumul pentru Familie vreme de trei ani, de aceea l-au aprobat peste noapte – ca să nu poată exista vreme de pregătire pentru el. De aceea se lasă spaţii uriaşe propagandei pro-sovietice, anti-referendum, folosindu-se adeseori cel mai mizerabil limbaj, cele mai discriminatorii lozinci. Un discurs plin de ură se varsă neîncetat împotriva Românilor care sprijină căsătoria, care sprijină familia întreagă, care sprijină referendumul.

Citește continuarea…

 

Cum activiștii LGBT au ajuns de la parteneriatul civil la adopția de copii. Apără copiii României!


Pagina de Facebook „Referendum pentru România” a prezentat o scurtă istorie a felului în care activiștii LGBT au ajuns de la „Nu vrem să adoptăm copii” la susținerea necesității ca legislația să permită cuplurilor formate din homosexuali să adopte copii.

4

Totul a pornit de adoptarea parteneriatelor civile. A urmat apoi legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex și în final adopția de copii. Sunt prezentate exemplele Franței, Spaniei, Germaniei, Belgiei și Norvegiei.

Această prezentare necesită JavaScript.

„Concluzia verificată: legalizarea parteneriatului civil este urmată de căsătorie și adopția de copii”. Modificarea Constituției astfel încât să specifice faptul că mariajul este uniunea dintre un bărbat și o femeie este cea mai bună modalitate de a „apăra copiii României”, sună mesajul de final al filmului.

concluzie

asadar,

cere referendum pentru familie

 

DoarOrtodox

 

Referendumul pentru redefinirea familiei și tacticile diversioniste


Deși Președintele Iohannis, PNL-ul și USR-ul au făcut eforturi supraomenești pentru a împiedica referendumul pentru modificarea Constituției din inițiativă cetățenească privind definirea căsătoriei, s-ar părea că se va desfășura pe 6 octombrie.

nuntaMă aștept ca, în disperare de cauză, cei mai sus menționați să încerce să creeze diversiuni, să arunce fumingene, să dezinformeze cu speranța că lumea nu se va prezenta la vot și referendumul va fi invalidat. Din dezbaterile pe care le-am văzut până în prezent câteva teme false sunt aduse în discuție.

1.Se spune că cetățenii nu au cunoștințe de specialitate și că decât să greșească la vot mai bine să nu se prezinte. Deja am văzut că încep discuții savante cu privire la orientarea sexuală, identitatea sexuală, la modul în care ele sunt definite. Se spune că doar specialiștii trebuie să se pronunțe în acest domeniu. Într-adevăr sexualizarea la om este complexă și există mai multe etape. Există: sex genetic, sex gonadic, sex embrionar, sex psihologic, sex social etc. Dar atât orientarea sexuală, cât și identitatea de gen nu au nicio legătură cu obiectul referendumului. Inițiatorii referendumului își doresc să se specifice în Constituție: căsătoria este între o femeie și un bărbat. Cu alte cuvinte, se face referire directă la sexul civil, sex care este consemnat în actele de stare civilă. Dacă există tulburări de sexualizare sau de identitate de gen, acestea pot fi corectate pe cale judecătorească în actele de stare civilă. Deci discuția rămâne fără obiect și nu este altceva decât o încercare de deturnare a sensului referendumului.

2.Se spune că o astfel de definiție este contrară spiritului modern și mai ales legislației europene. Ori pe această problemă Curtea Europeană de Justiție și Curtea Constituțională a României s-au pronunțat. Statele au libertatea de a defini căsătoria fără niciun fel de ingerințe.

3.Se spune că, deoarece această definiție există deja în legile românești, nu este necesar să cheltuim atâția bani (care ar putea fi folosiți în Sănătate, Educație etc.), pentru un referendum. Populism în cea mai autentică formă. Lucrurile nu stau chiar așa. Este adevărat că uniunea între un bărbat și o femeie este consemnată în legi, dar există posibilitatea fie ca o majoritate parlamentară (influențată de un lobby puternic) să modifice legile, fie în absența mențiunii din Constituție legile să fie atacate la Curtea Constituțională. Cu alte cuvinte, acest referendum dă stabilitate în constituționalitatea legilor. Cei care aduc argumentul economic trebuie să știe că democrația costă și că în probleme importante cei care trebuie să se pronunțe sunt cetățenii nu reprezentanții lor.

4.Se spune că această modificare a Constituției este împotriva minorităților sexuale. Cei care spun acest lucru nu înțeleg diferența dintre căsătorie și orientarea sexuală. Căsătoria este o instituție, care nu se definește numai prin orientarea sexuală a partenerilor. Căsătoria are valențe sociale, economice, culturale, religioase. Căsătoria nu se reduce la relațiile sexuale. Relațiile sexuale și implicit orientarea sexuală țin de viața privată a fiecăruia și ele nu sunt îngrădite prin această modificare a Constituției. Există și relații hetero-sexuale (nu numai homosexuale), care nu sunt legalizate în cadrul instituției căsătoriei și nimeni nu le poate interzice. Societatea este cea care stabilește conținutul noțiunii de căsătorie și ea intervine în relațiile sexuale și orientarea sexuală doar prin norme morale, nu și legale.

În concluzie, referendumul pentru modificarea Constituției este necesar, iar absenteismul nu reprezintă decât o abdicare de la îndatoririle civice. Indiferent cum vor vota, cetățenii trebuie să se prezinte la vot, iar îndemnul unor partide politice de a-l boicota, nu reprezintă decât abandonul acestora de la rolul pe care trebuie să îl aibă în viața publică.

P.S.: Pentru a confirma cele afirmate mai sus, liderul PNL-ului, Ludovic Orban, se pronunță sibilic. Membrii PNL vor vota cum cred de cuviință, iar prezența la referendum este opțională. Curat lider de dreapta, curat partid de dreapta.

Autor: Vasile Astarastoae

CHURC080 doarortodox

Ne pasă de copiii noștri? – Av. Ana-Corina Săcrieru


În vara aceasta (n. ed.: 2018), au intervenit modificări legislative în ceea ce privește educația copiilor noștri. Astfel, prevederi ale Convenției de la Istanbul au fost transpuse în legislația internă, cu privire la educație, prevăzându-se în mod expres că  Ministerul Educației Naționale are obligația de a efectua demersurile necesare pentru a include în curriculum școlar al fiecărui nivel de educație și abordări didactice referitoare la rolurile de gen.

De altfel, în Strategia națională privind promovarea egalității de șanse și de tratament între femei și bărbațși prevenirea și combaterea violenței domestice, aprobată prin HG 365/24.05.2018 sunt prevăzute în mod expres:

  • organizarea unei campanii de informare si educare privind eliminarea stereotipurilor de gen, modelelor culturale, obiceiurilor si tradițiilor ce influentează direct concilierea vieții profesioanale cu viața familială,
  • includerea în programa școlară a unor noțiuni privind egalitatea de gen,
  • integrarea perspectivei de gen în manualele școlare,
  • combaterea stereotipurilor de gen în rândul tinerilor și
  • organizarea unei campanii de sensibilizare și promovare a rolului și importanța dezvoltării abilităților non-cognitive la adolescenți, cu accent pe eliminarea stereotipurilor.

Ca să înțelegem ce va fi combătut în manualele școlare drept „stereotipuri de gen”, ne ducem tot în lege și aflăm că „prin stereotipuri de gen se înțeleg sistemele organizate de credințe și opinii consensuale, percepții și prejudecăți în legătură cu atribuțiile și caracteristicile, precum și rolurile pe care le au sau ar trebui să le îndeplinească femeile și bărbații.” Aceste convingeri – despre rolurile pe care noi știm că le îndeplinesc femeile și bărbații – trebuie așadar “combătute”.

Cu alte cuvinte, noua lege definește stereotipurile de gen ca fiind ceea ce noi credem sau am fost învățați să credem că trebuie să îndeplinească o femeie în calitatea ei de femeie și un bărbat în calitatea lui de bărbat. Acestea trebuie combătute în manualele școlare iar adolescenții trebuie “sensibilizați” în sensul eliminării convingerilor despre ce credem, în general, că reprezintă rolul femeii și al bărbatului.

Copiii noștri nu vor mai învăța aceste „stereotipuri de gen” precum, de exemplu, acela că intră în rolul unei femei să nască, să-și hrănească familia și copiii, să îi crească, să îi educe ori acela că intră în rolul unui bărbat să își ocrotească familia, să-i confere sentimentul de siguranță, să le asigure un mediu sigur de dezvoltare, să le dea sentimentul de putere prin rolul său de apărător al familiei.

Cu alte cuvinte, ideologia de gen este o realitate juridică, nu doar ideologică, cu care se confruntă în prezent două valori esențiale pentru români – familia și educația -, valori care, deodată, trebuie să accepte acestă ideologie care spune că genul nu este cel în care ne-am născut, ci este cel în care ne identificăm.

Potrivit Statutului de la Roma, genul era definit funcție de datul biologic al individului. Această definiție a genului ca dat biologic înseamnă că fiecare este genul funcție de sexul în care s-a născut: fetițele – pentru că s-au născut fetițe, având sex feminin – au genul de femeie, iar băieții – pentru că s-au născut cu sex masculin – au genul de bărbat. Aceasta era definirea genului funcție de datul biologic, adică funcție de sexul cu care s-a născut individul.

Această concepție juridică a primit o dezlegare și o viziune nouă prin Convenția de la Istanbul, convenție care are titlul „Convenția privind prevenirea si combaterea violenței împotriva femeilor si a violentei domestice” și care, spre deosebire de Statutul de la Roma, a definit genul ca fiind un construct social.

Astfel, potrivit tezei finale a literei c, art 3 din Convenție, genul este definit ca fiind construct social funcție de rolurile de gen pe care o societate le consideră adecvate. Adică, într-un fel,  această definiție raportează accepțiunea genului la concepția societății respective.

De aceea este foarte important ca fiecare dintre noi să ne spunem punctul de vedere cu privire la ceea ce consideră societatea românească drept adecvat în ceea ce privește definirea genului și definirea rolurilor de gen. De aceea, în aceste conditii, Referendumul pentru definirea în Constituție a termenului de soți ca fiind bărbat și femeie devine crucial pentru că ocrotește – la nivelul cel mai înalt juridic – cei doi termeni de bărbat și femeie. Un număr de 14 state au definit deja în Constituțiile lor, înaintea noastră, căsătoria ca fiind uniune între un  bărbat și o femeie, tocmai pentru a-și apăra copiii.

Pentru că suntem în prezența unei realități noi, iar noi trebuie să facem față acestei realități în primul rând conștientizând ceea ce se întîmplă. Ideologia de gen vine în cuprinsul ei cu definiții ca noțiunea de egalitate de gen – care nu înseamnă egalitatea dintre femeie și bărbat ori ca noțiunea de roluri de gen, în paradigma cărora o femeie e femeie doar pentru că își asumă rolul de femeie, o femeie e mamă doar pentru că “joacă” rolul de mamă.

Ideologia de gen învață copiii că o fetiță e fetiță doar pentru că a fost îmbrăcată în roz; un băiat e băiat doar pentru că a primit avioane și puști drept jucării, că dacă ar fi primit păpuși atunci el n-ar mai fi fost băiat, ar fi fost fetiță; că, de fapt, rolurile de gen sunt cele pe care ni le alegem, fără legătură cu sexul cu care ne naștem. Acest complex de elemente noi pe care le aduce ideologia de gen reprezintă o paradigmă nouă, o realitate nouă, pe care familia românească este pusă  în fața situației de a o asimila, așa, peste noapte.

Noi, părinții, trebuie să ne raportăm la această nouă paradigmă, în primul și în primul rând începând prin a ne cunoaște drepturile ca părinți.

În momentul în care va veni copilul de la școală și va spune părinților că este invitat la o activitate școlară, părinții trebuie să  cunoască drepturile pe care le au atunci când semnează acordul cu privire la participarea copilului la respectiva activitate.

O astfel de activitate a fost, de exemplu, cea din luna februarie, în Vrancea, în care liceenilor din orașul Focșani o persoană transgender le-a spus că „este extraordinar de recompensator să facem exercițiul să gândim dincolo de binaritatea masculin – feminin, pentru că fiecare avem în noi – fie că e 0,1% fie că e 70-80% – din genul pe care îl are sau se consideră celălalt. Și la fel de bine și la fel de valabil sunt acele identități care sunt nonbinare, care nu aparțin nici genului masculin nici genului feminin. S-ar putea să aparțină amândurora în proporții diferite și variabile sau niciunele.” Li s-a mai spus copiilor: „Identitatea de gen și orientarea sexuală sunt două lucruri diferite, care se pot combina în orice fel posibil. Genul e aici (arătându-se spre cap), dar există persoane trans care sunt heterosexuale, care pot fi homosexuale și care sunt homosexuale sau orice altă identitate sexuală, orientare sexuală. Se pot îmbina în foarte multe feluri”. Acestea au fost cuvintele ce au fost spuse în fața copiilor, într-o activitate educațională, pentru care părinții trebuie să cunoască pe deplin conținutul noțiunilor noi de ideologie de gen, atunci când semnează acordul cu privire la participarea copiilor lor.

De asemeni, la București, cu o lună înainte, pe bază de liste, liceenii au fost duși la un film cu scene explicit sexuale între doi bărbați, scene care – potrivit unui martor – au generat o reacție a copiilor.

Părinții care și-au dat sau nu acordul cu privire la participarea copiilor lor la astfel de activități educaționale, ar trebui să știe: care sunt drepturile lor ca părinți în concurs cu activitatea educațională; ce înseamnă rol de genidentitate de genegalitate de gen; ce înseamnă activități educaționale care au în titlu combaterea violenței împotriva femeilor – care este și titlul Convenției de la Istanbul – și ce alte noțiuni mai învață copiii lor în cadrul acestor activități ce au un titlu nobil și absolut legitim ca cel al combaterii violenței împotriva femeilor.

Pentru aceasta, un părinte trebuie să știe  conținutul noțiunilor care sunt puse în discuție  în activitatea educațională la care urmează să participe copilul său.

Așadar, trebuie să se știe că: egalitatea de gen nu înseamnă ceea ce noi am crede la prima vedere, respectiv egalitatea dintre femeie și bărbat, ci, aici, se pune accentul pe gen. Adică eu, ca individ, pot îndeplini în mod egal un rol de gen sau altul. Pot fi 1% femeie, deși am sex de femeie dar în realitate mă simt 80% bărbat. Deci, în mod egal pot fi celălalt gen, la fel cum pot să nu am niciun gen, să fiu o entitate nonbinară, toate acestea astfel cum au fost învățați copiii din Vrancea.

În paradigma ideologiei de gen, definiția rolurilor de gen este ansamblul de atribute pe care o persoană și le asumă, și nu cele cu care s-a născut. De exemplu, clipul de promovare a activității de la Vrancea, era un clip în care erau date alternativ imagini cu băieței și fetițe și cu stereotipurile roz / albastru, păpușă / mașină. Toate acestea, cumva, pentru a fundamenta ideea că rolul de gen este doar funcție de alegerile noastre, și că un băiat e băiat doar pentru că a fost îmbrăcat în albastru și pentru că a primit jucării de băiat. Mai mult, el nu este băiat pentru că s-a născut cu sex de băiat, ci pentru că a primit nume de băiat. Aceasta afirmă, în esență, ideologia de gen. Aceasta învață copiii noștri.

Așadar, este foarte important să cunoaștem toate aceste definiții, pentru a ne apăra copiii, pentru că avem această posibilitate în baza dreptului prevăzut de art. 29 alin 6 din Constituția României, de a asigura educația copiilor noștri în concordanță cu propriile noastre convingeri ca părinți. Acest drept este prevăzut nu numai în Constituție, ci și în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, unde se statuează foarte clar dreptul părinților de a asigura educarea și instruirea copiilor potrivit propriilor convingeri religioase, filozofice și pedagogice.

Părinții ar trebui să cunoască toate aceste aspecte, înțelegând că ceea ce învață copiii astăzi nu este ceea ce am învățat noi și de aceea trebuie să facem acest efort cognitiv de a ști ce semnăm când ne dăm acordul pentru participarea copiilor la activități educaționale, în sensul de a ști exact ce înseamnă noțiunile și temele abordate pentru că în discuție este însăși ființa copilului nostru aflat încă în formare.

Totodată, art 12 din Convenția de la Istanbul, ratificată de România în mai 2016, stabilește că statul care a ratificat Convenția – în cazul nostru România –  se obligă să schimbe modelele sociale, culturale și de comportament, bazate, printre altele, pe rolurile ne-stereotipe de gen, stereotipiile de gen fiind ceea ce credem noi că intră în atribuțiile unei femei ori ale unui bărbat, ca roluri pe care ei le îndeplinesc.

Așadar acestea trebuie înlăturate în viziunea ideologiei de gen, pentru ca noi să putem avea egalitate de gen adică să putem îndeplini în mod egal orice rol de gen, funcție de alegerile noastre individuale, nu funcție de ceea ce am fost învățați că suntem și facem ca femei și ca bărbați.

De aceea, este lăudabil ceea ce au făcut cultele creștine din statele din jurul nostru care au realizat o amplă activitate de conștientizare în interiorul creștinilor cu privire la aceste realități noi, în așa fel încât, părintele, in deplină cunoștință de cauză, adică în mod drept, să poată lua o hotărâre, nu doar să se bazeze pe autoritatea școlii. Așa s-a ajuns ca state din jurul nostru să nu ratifice Convenția de la Istanbul, cu titlu de exemplu citând argumentul Curții Constituționale a Bulgariei care a afirmat că „în Convenție, prin definirea genului ca fiind un construct social, granițele de gen dintre bărbați și femei sunt relativizate și, dacă societatea își pierde abilitatea de a distinge între femeie și bărbat, lupta împotriva violenței exercitate asupra femeii devine ceva formal, un angajament neîmplinit”.

Spre deosebire de statele din jurul nostru, în România Convenția de la Istanbul a fost ratificată, iar prevederile ei au fost transpuse în legile interne. Însă, ceea ce trebuie să știm noi, părinții creștini, dar și toți românii care ținem la valorile familie și educație, este că, odată conștientizată agresiunea pe care această ideologie de gen o exercită împotriva ființei copilului care ar putea ajunge să învețe la școală că el nu este ceea ce s-a născut, ci este ceea ce el singur alege să fie, noi suntem aceia care ne putem apăra copiii invocând dreptul constituțional prevăzut de art 29 alin. 6 din Constituția României.

În acest sens, zeci de mii de părinți din țară s-au mobilizat și continuă să se mobilizeze în vederea notificării Ministerului Educației Naționale și Institutului de Științe ale Educației cu privire la opoziția lor împotriva introducerii ideologiei de gen în educația copilului.

Interesant este că autoritățile publice nu sunt la prima încercare de introducere a acestor noțiuni în educația copiilor. Astfel, la începutul anului, în planurile – cadru propuse pentru învățământul liceal apărea o disciplină nouă intitulată „Dimensiunea de gen de-a lungul istoriei”. Și atunci, mii de părinți din toate județele țării s-au mobilizat și au transmis lipsa acordului lor pentru modificările de acest gen vizate în propunerile făcute pentru planurile – cadru la liceu.

În concluzie, este demn de remarcat capacitatea părinților din România de a se uni în pentru apărărarea minții și sufletului copiilor lor, cu notarea efortului care pare, din ce în ce mai mult, că trebuie să fie constant, de lungă durată și, din păcate, din ce în ce mai intens față de ceea ce se reglementează pentru copiii noștri.

De aceea, dacă ne pasă de generația de mâine a României, dacă ne pasă de integritatea morală și de firescul societății noastre, fiecare dintre noi ar trebui să sprijine mai mult părinții români care încercă să își apere copiii.

Să nu uităm ce spunea Papa Ioan Paul al II-lea despre programul politic pentru anularea identității de gen a bărbatului și a femeii, pe care îl definea ca fiind noua „ideologie a răului”, iar Gabrielle Kuby explica presiunea acestei ideologii asupra educației copiilor prin aceea că „pentru a crea noul om gender trebuie acaparat tineretul – cât mai devreme posibil”.

Ca generație, vom răspunde în fața Istoriei dacă nu ne vom apăra copiii.

EDUCATIA COPILOR INCOTRO -

doar ortodox church102

Îndemn la pace, dialog și coresponsabilitate socială. Mesajul PF Patriarhul României Daniel


Întreaga ţară este îngrijorată de evenimentele recente soldate cu violențe ale căror victime sunt atât civili, cât și forțe de ordine.

Biserica Ortodoxă Română, neutră din punct de vedere politic, dar sensibilă la problemele sociale, în calitatea ei de „factor al păcii sociale” (cf. Legii cultelor nr. 489/2006, art. 7, al. 1), îndeamnă la rugăciune, pace, dialog și coresponsabilitate socială. Ura, violenţa și polarizarea societății nu sunt benefice pentru ţară.

Îndemnăm preoții și credincioșii Bisericii Ortodoxe Române să săvârșească rugăciuni pentru pacea şi unitatea poporului român, mai ales în anul acesta al centenarului, atât de important pentru noi. În același timp, trebuie încurajate şi cultivate dialogul și coresponsabilitatea, pentru binele României.


PF DANIELÎn predica rostită duminică la Mănăstirea ilfoveană Pasărea, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a subliniat mai multe adevăruri înțelese din Pilda datornicului nemilostiv (Matei 18: 23-35), între care și faptul că iertarea aduce pace, iar ura, dezbinarea și vrajba, dezumanizează.

„Iertarea din Evanghelia de astăzi nu este doar o simplă atitudine individuală, ea privește comunitatea, oricât de mică ar fi ea: familie, biserică societate, popor sau popoare, umanitatea întreagă”, a spus Părintele Patriarh.

În acest context, Patriarhul Daniel a explicat că atunci când omul iubește și iartă se schimbă situațiile conflictuale în familie și în societate. „Încetează certurile, încep consultările, sfătuirea cea bună, fapta și cuvântul bun”.

„La fel și în societate, când oamenii se iartă așa cum Dumnezeu îi iartă pe ei, începe o nouă viață, se umanizează societatea. Dacă însă oamenii cultivă ura, dezbinarea, vrajba, societatea intră într-un fel de existență chinuită, săracă duhovnicește și oamenii se dezumanizează, se înrăiesc”.

„Omul iertător și bun seamănă cu Dumnezeu”, a subliniat Patriarhul, amintind expresia populară „a fi un om – pâinea lui Dumnezeu”.

Între înțelesurile parabolei evocate de Patriarh în 12 august 2018 a fost și faptul că „Dumnezeu ceartă spre îndreptare pe cei care au primit iertarea Lui, dar nu iartă la rândul lor pe cei care le-au greșit”.

doar ortodox 12

 

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Iachint Unciuleac de la Mănăstirea Putna – ctitor şi ziditor, doctor şi tămăduitor al inimilor…


pr iachint unciuleacPărintele Stareţ Arhimandrit Iachint Unciuleac a sfârşit, în urmă cu douăzeci de ani, în scaunul său de spovedanie. Ca o statuie vie a rugăciunii mărturisind în moarte ceea ce făcuse întreaga viaţă. I-am văzut chipul pe care se aşternuse bucuria marii întâlniri şi vă mărturisesc faptul că arareori am văzut figuri atât de luminoase la cei în viaţă…

Mânăstirea Putna, de a cărei reînoire s-a legat şi Părintele Arhimandrit şi Stareţ Iachint Unciuleac, îşi prăsnuieşte, anual, hramul de Adormirea Maicii Domnului. Este un bun prilej şi pentru noi să ne aducem aminte de stareţul ei, răbdătorul Iachint, printr-un buchet de amintiri care vor să redescopere mireasma sufletului său frumos. Ele au fost culese de Părintele Ieromonah Ioasaf Unciuleac, nepotul său, care a şi publicat un volum, dedicat şi închinat avvei de la picioarele mormântului Voievodului şi Dreptmăritorului Ştefan cel Mare şi Sfânt.


Elogioasă introducere

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Iachint Unciuleac s-a născut în anul 1924 în comuna Dagâţa Iaşiului, satul Mănăstirea, într-o familie de credincioşi ortodocşi. După absolvirea Şcolii de cântăreţi bisericeşti de la Roman, în anul 1951 a intrat pe poarta vestitei mănăstiri sucevene Slatina, acolo unde stareţ era marele Părinte Cleopa Ilie. În anii 1951-1955, tânărul monah Iachint a fost condus să urmeze Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ şi să fie hirotonit ca ierodiacon. În primăvara anului 1956, monahul Iachint s-a numărat printre cei 16 vieţuitori care l-au urmat pe arhimandritul Dosoftei Moraru să redea viaţă mănăstirii ştefaniene de la Putna. Parintele-Iachint-Putna-1977-IICu toate greutăţile provocate de autorităţile statului, tânărul cuvios a reuşit să-şi găsească liniştea sufletească atât de necesară rugăciunii, ajungând să fie printre cei cercetaţi de pelerinii închinători la mormântul marelui voievod moldav. În timpul aplicării decretului 410, atunci când mulţi monahi, inclusiv din Mănăstirea Putna, au fost scoşi, Preacuviosul Părinte Iachint Unciuleac a rămas numai pentru faptul că avea studii teologice. După acest moment, aproape că Putna Domnitorului Ştefan cel Mare a rămas pustie, dar tânărul Iachint, hirotonit ca ieromonah şi numit ca duhovnic, a fost cel care a perpetuat viaţa monahicească în acest aşezământ. Treptat a devenit unul dintre duhovnicii cercetaţi din nordul Moldovei şi eclesiarh al bisericii. În anul 1973, pe când urma cursurile Institutului Teologic din Bucureşti, a fost numit stareţ, funcţie pe care a slujit-o vreme de aproape 20 de ani. În anii 80 a fost ghid al mănăstirii, dar pentru că avea darul vorbirii, de fiecare dată oferind sfaturi duhovniceşti celor care vizitau mănăstirea ştefaniană, mereu era şicanat de organele Securităţii. Autorităţile statului vedeau în Mănăstirea Putna un obiectiv turistic, dar credincioşii veneau la mormântul lui Ştefan pentru liniştea sufletului. În anul 1992, Părintele Iachint Unciuleac s-a retras din stăreţie, spovedind în continuare şi sfătuindu-şi permanent ucenicii. La 23 iunie 1998, Părintele Iachint Duhovnicul a trecut la cele veşnice din al său scaun de spovedanie.p.Iachint-adormirea-de-veci-in-scaunul-spovedaniei1

În persoana Părintelui Iachint se îngemănau armonios monahul, duhovnicul şi stareţul, dar mai mult parcă duhovnicul şi monahul, într-o vreme în care monahii nu erau prea mulţi, iar duhovnicii îndelung căutaţi.

Monahul Iachint era un iubitor al rugăciunii. Nelipsit de la rânduiala liturgică a mănăstirii, mai ales de la Sfânta Liturghie, cuvioşia sa era un exemplu pentru mai tinerii discipoli, unii dintre ei devenind peste ani aidoma învăţătorului lor. În popasurile de la Mănăstirea Putna îl vedeam pe cuviosul monah Iachint participând dis-de-dimineaţă la Utrenie şi la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, chiar dacă în mănăstire se aflau oaspeţi aleşi. Ziua începea, aşadar, pentru Cuvioşia Sa, prin întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciune. Aşa s-a format Monahul Iachint, într-un duh de rugăciune, continuând în veacul XX tradiţia cuvioşilor de demult, care l-au iubit pe Dumnezeu mai mult decât s-au iubit pe ei înşişi.

pr arhim Iachint UnciuleacDuhovnicul Iachint era cunoscut nu doar printre monahi, ci şi printre credincioşii bucovineni, şi nu numai, pelerini la Altarul lui Iisus Hristos, dar şi la mormântul marelui Ştefan de la Putna. Sub epitrahilul părintelui Iachint şi-au mărturisit păcatele şi au primit dezlegare mulţime de credincioşi, mulţi dintre ei păstrând amintirea unui duhovnic iertător şi iscusit sfătuitor. De aceea, la scaunul său de spovedanie se aştepta multe ceasuri, iar răbdarea smeritului Iachint se primenea din credinţa celor ce aşteptau cu smerenie clipa iertării. Părintele Iachint a împrumutat din iscusinţa duhovnicilor sporiţi: Paisie, Cleopa, Gherasim ori Chesarie, căutând mai mult legătura cu Dumnezeu decât slava oamenilor. Duhovnicul adevărat este acela care nu se laudă cu vredniciile sale, nu aminteşte de vreun păcat auzit sub epitrahil, nici nu face caz de nevoinţa sa, în cazul când ea există. Duhovnicul bun păstrează în tăcere virtuţile şi mustră în ascuns, iartă pe toţi care se căiesc şi-i iubeşte în ciuda păcatelor şi neputinţele lor. Nu iubeşte păcatul lor, dar pe ei îi iubeşte. Aşa a fost duhovnicul Iachint. Un ales păstor de suflete.

Duhovnicii mari se întâlnesc rar. În cele mai multe cazuri, faima lor sporeşte după trecerea lor de pragul acestei lumi. Uneori sunt cunoscuţi încă din această viaţă. În această situaţie, smerenia trebuie să-i umbrească. Părintele Iachint a avut dar de duhovnic. Credincioşii l-au căutat, l-au ascultat şi l-au iubit. Acum şi-l amintesc în rugăciune şi-i pomenesc vorbele înţelepte: „Vorba sună, fapta tună …!“

Stareţul Iachint Unciuleac a rămas în istoria Mănăstirii Putna şi a Bisericii din Moldova ca un îndrumător de obşte harnic, bun chivernisitor al bunurilor mănăstirii încât chinovia putneană a îmbrăcat haină nouă în timpul stăreţirii sale. La această vrednică realizare au contribuit mai mulţi ctitori. În primul rând, prin rânduiala lui Dumnezeu, Mitropolitul de atunci al Moldovei, Teoctist, a rânduit din visteria Mitropoliei fonduri trebuincioase pentru reconstruirea palatului ştefanian pe vechiul amplasament. Şantierul de la Putna a fost vizitat de zeci de ori de ierarhul care şi-a înscris numele alături de marii şi slăviţii ctitori ai acestei mănăstirii. Ţinutul Sucevei nu are astăzi o construcţie mai frumoasă ca aceasta. Numele Stareţului Iachint a fost dăltuit pe pisanie alături de numele Mitropolitului ctitor, Teoctist, intrând aşadar în şirul celor care au vegheat la înfrumuseţarea acestei mănăstiri cu rezonanţe profunde ca şi a clopotului de argint curat, în istoria Moldovei. Pe de altă parte, pentru a păstra adevărul istoric, trebuie să amintim că Stareţul Iachint Unciuleac a fost permanent ajutat de câţiva călugări din obştea pe care o conducea. Arhimandritul Teodor Pavlo (Tudor), responsabil cu lucrările de construcţie, ostenitor neobosit pe şantierul palatului ştefanian, apoi eclesiarhul mănăstirii, Părintele Calinic Dumitriu, care răspundea de biserică, de muzeu, (unde a funcţionat ca ghid împreună cu monahul Constantin Chirilă), Părintele Sebastian economul, Părintele Chesarie duhovnicul, Părintele Teofilact, secretarul şi alţii. Împreună cu aceşti părinţi a sporit lucrarea Stareţului Iachint. Ei toţi au fost martori la osteneala părintelui Iachint, ei înşişi trudind alături de el pentru înfrumuseţarea mănăstirii. Cei care încă condamnă ierarhia Bisericii noastre, să meargă la Mănăstirea Putna şi să vadă cât a lucrat Patriarhul Teoctist (pe atunci mitropolit) în cei mai grei ani ai regimului comunist, ostil Bisericii. Realizările din acele vremuri de la Mănăstirea Putna au fost o biruinţă într-o vreme de mare restrişte.

Arhim.-Melchisedec-Velnic-si-Arhim.-Iachint-Unciuleac

pr. Melchisedec Velnic si pr. Iachint Unciuleac

În altă ordine de idei, Stareţul Iachint a format câţiva ucenici buni şi deosebiţi. Mănăstirea Putna era o chinovie tradiţională, cu un program liturgic bine rânduit, cu o viaţă de obşte aşezată. Ucenicii de atunci au ajuns monahi buni, unii cu anumite demnităţi în slujirea Bisericii. Stareţul Iachint a fost un model de dăruire jertfelnică. El a făcut parte dintr-o pleiadă de mari conducători de obşti monahale din Biserica noastră: Mitrofan de la Cetăţuia, Victorin de la Sihăstria, Zenovie de la Horaiţa, Partenie Apetrei de la Iaşi, Efrem de la Neamţ, Eustochia de la Agapia, Teofana de la Vorona, Gherontie de la Secu, Grigorie de la Suceava, Nazaria de la Văratec, Evelina de la Slatina, Iulia de la Dragomirna şi alţii ca ei, care au pus mult suflet în lucrarea din Via Domnului.

Proclamarea canonizării Sfântului Ştefan din 2 iulie 1992 a fost ziua cea mai frumoasă din întreaga activitate a Stareţului Iachint Unciuleac, ca o încununare a anilor mulţi de osteneală jertfelnică. Douăzeci de ierarhi, nenumăraţi clerici şi de mii de credincioşi au venit la Mănăstirea Putna, găsind o mănăstire înnoită şi primitoare. Stareţul Iachint i-a primit pe toţi ca într-o „casă a pâinii“, oferindu-le, după obiceiul pământului, „pâine şi apă“.

Cuviosul stareţ s-a strămutat la veşnicele lăcaşuri după mulţi ani de lucrare dăruită lui Dumnezeu, mănăstirii sale şi oamenilor. În pomelnicele lor, mulţi credincioşi îl pomenesc (şi) pe Arhimandritul Iachint, alături de Părinţii Chesarie, Pamvo, Calinic Lupu, Damaschin şi alţii, care ani de-a rândul le-au iertat păcatele şi s-au rugat pentru ei. Neuitat de credincioşi şi de călugării pe care i-a format, Părintele Iachint, monahul, duhovnicul şi stareţul Putnei, petrece în veşnicie întru Împărăţia lui Dumnezeu, pe care L-a iubit şi L-a slujit din tinereţile sale.Cuviosul-Iachint-Unciuleac-pictura-Diaconesti1-649x1024

 Spicuiri din cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Arhimandrit şi Stareţ Iachint Unciuleac de la Mănăstirea Putna

– Vorba sună, fapta tună!

– Oamenii mari trăiesc mai mult pentru alţii, decât pentru ei

– Însetăm după perfecţiune şi fericire, dar acestea nu sunt din lumea aceasta

– Viaţa acesta este umbră şi vis, să lăsăm cele deşarte şi să ne ocupăm de suflet, de mântuire

– Oamenii se iubesc că se cunosc şi se cunosc că se iubesc

– Să ne lăsăm în voia Domnului, ca şi copilul la sânul mamei

– Fiule, fiică, dă-mi inima ta!

– Orice veţi cere cu credinţă, veţi primi!

– Să obţinem acea pace pe care numai Dumnezeu o poate da şi pe care nimeni nu ţi-o poate lua, indiferent de ceea ce vine peste tine

– Nu poate fi slujitorul mai mare decât stăpânul său

– Când gândim că stăm, să avem grijă să nu cădem

– În curând vom intra în eternitate, alături de strămoşii noştri, să nu ne ocupăm de cele trecătoare

– Nu venim în lume şi nu plecăm când vrem noi. Când mai poţi folosi pe cineva (adică să fii folositor cuiva), viaţa mai are sens. Să ne străduim să fim cât mai folositori!

– Pacea şi sănătatea să le păstrăm!

– Toate ale voastre să fie ca sarea-n bucate

– Să ne rugăm lui Dumnezeu cu dragoste, nu de frică

– Să veghem la faptele noastre, căci au urmări în eternitate

– Floarea se cunoaşte după miros, vremea după vânt, iar omul după cuvânt.

– Ştefan a mânuit un paloş, Eminescu alt paloş, cel al condeiului. Amândoi s-au jertfit pentru neam şi pentru ţară, purtând în ei flacăra credinţei

– Ştefan a creat o epocă pentru întreaga Europă, încă din vremea sa fiind numit Mare şi Sfânt
– Ştefan a lucrat cu forţa divină şi cu forţa încrederii poporului, pe care l-a condus cu cea mai mare vrednicie

– Strămoşii săvârşeau fapte mari, fiind plini de ospitalitate, omenie şi modestie, în clipele de bucurie

– Este bine să ieşim din centrifuga preocupărilor cotidiene, să revenim la Mănăstirea Putna, să-i vizităm pe cei mari la ei acasă, căci vom primi din harul lor

– Este bine să ne arătăm recunoştinţa faţă de ceea ce reprezintă Mănăstirea Putna şi mormântul Sfântului voievod pentru noi. Simbolul recunoştinţei noastre poate fi o lacrimă, o lumânare, o floare, o rugăciune.

doar ortodox 12

Despre Părintele Arhimandrit şi Stareţ Iachint Unciuleac şi viaţa sa în Iisus Hristos

După cum am mai spus şi în primele rânduri ale acestui material omagial, Preacuviosul Părinte Arhimandrit şi Stareţ Iachint Unciuleac s-a născut la 10 septembrie 1924 în satul Mânăs­tirea, comuna Dagâţa, judeţul Iaşi. Parcă şi numele satului în care s-a născut apare ca o predestinare pentru viaţa monahală a copilului Ioan Unciuleac. Părinţii Anton şi Aneta au crescut copiii cu multă trudă şi le-au lăsat drept moştenire o nepreţuită avere spirituală. Oameni credincioşi, pe Ioan l-au îndrumat de mic spre cele ale credinţei. A urmat Şcoala Generală din sat evidenţiindu-se ca un elev sârguincios la învăţătură, dintre obiectele de studiu iubind mult Religia şi Istoria românilor. În paralel, a cântat şi la strana bisericii din sat, fiind solicitat de preotul paroh şi ca paracliser. I-a plăcut de mic să citească şi să studieze, iar de la părinţi a învăţat să se roage, să postească şi să meargă la biserică, primind o educaţie creştinească din familie, care l-a ajutat mereu să-L simtă pe Dumnezeu în suflet. În duminici şi sărbători Părintele se aduna cu familia sa şi citea cu glas tare, ore în şir, din cărţile sfinte, iar ceilalţi ai casei ascultau cu multă atenţie şi evlavie, obicei care a fost transmis şi în familiile fraţilor.

doar ortodox 12

Câteva fapte minunate ale copilăriei

Odată, când era de aproape 12 ani, Părintele Iachint, împreună cu fraţii mai mici, au mers la adunat fân la câţiva kilometri de casa părintească. A venit o ploaie cu tunete şi fulgere, iar părintele Iachint împreună cu fraţii săi şi-au făcut adăpost la una dintre căpiţe. Unii lângă alţii priveau cum ploua cu gheaţă din norii întunecaţi şi cenuşii, când în dreptul Părintelui a căzut, ca un semn din cer, o cruce de gheaţă de o frumuseţe deosebită. Atunci părintele Iachint a luat-o cu multă emoţie în palmele sale şi au privit-o cu toţii până s-a topit. Acum putem gândi că era un semn dumnezesc pentru drumul pe care l-a urmat în viaţă. Altădată s-a întâmplat un fapt mai puţin obişnuit, copil fiind, în timp ce se ruga îndelung la icoana Sfintei Parascheva, ocrotitoarea casei părinteşti pentru care Părintele Iachint a avut o mare evlavie, a simţit o căldură în tot trupul şi a văzut cum icoana s-a luminat la rugăciunea lui.

 doar ortodox 12

Câteva cuvinte despre tinereţea sa

După terminarea stagiului militar se va înscrie la Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Roman, mai ales că în armată şi-a găsit şi un coleg care absolvise la această unitate de învăţământ, domnul Gheorghe Dornescu. Acolo, la Roman, fraţii săi mai mici mergeau prin pădure peste 40 de kilometri dus şi încă 40 de kilometri întors pentru a-l vedea şi pentru a-i aduce câte ceva din bunătăţile făcute de mama sa. În anul 1951, la 27 de ani, îmbrăţişează viaţa monahală, îndreptându-şi paşii spre Mănăstirea Sihăstria Secului, unde la data de 21 mai 1954 a fost hirotonit ierodiacon. Între anii 1951-1954 a urmat cursurile Seminarului teologic de la Mânăstirea Neamţ, prilej cu care a reuşit să insufle colegilor de seminar o dârzenie a credinţei; în aceşti ani n-a fost doar elev al Seminarului teologic de la Mânăstirea Neamţ, ci împreună cu Părinţii Arhidiacon Ioan Ivan şi Preot Vasile Ignătescu, a fost mentorul generaţiei de preoţi care au absolvit Seminarul Teologic.

doar ortodox 12

 Despre bărbatul lui Iisus Hristos

În primăvara anului 1956, împreună cu un grup de 15 monahi, în frunte cu Arhi­mandritul Dosoftei Murariu, pleacă la Mâ­năs­tirea Putna, de care se va şi lega mai apoi pentru toată viaţa. La 1 ianuarie 1958 a fost hirotonit ieromonah şi duhovnic. Preacuviosul Părinte Iachint Unciuleac a mai îndeplinit cu multă dragoste şi râvnă şi alte ascultări în cadrul mânăstirii. Dintre acestea le amintim pe cea de eclesiarh şi pe cea de ghid al mânăstirii; în această din urmă ascultare a reuşit chiar să facă din Muzeul mânăstirii o adevărată „academie duhovnicească”. Prin darul vorbirii şi al nivelului duhovnicesc, folosind mărturiile istorice şi argumentul teologic – credinţa în Iisus Hristos, a determinat pe mulţi ascultători să pună un început spiritual temeinic vieţii lor. Pe când urma cursurile universitare la Bucureşti, Preacuviosul Părinte Iachint Unciuleac a fost rânduit Stareţ al Mănăstirii Putna, ascultare în care va sluji ctitoria ştefaniană timp de cincisprezece ani, interval în care a contribuit mult la reînnoirea ei generală, sub aspect material şi spiritual. La Mânăstirea Putna s-au continuat lucrările de refacere şi consolidare. S-a realizat reconstituirea Palatului Domnesc din incintă, finalizându-se astfel lucrările de reînnoire ale complexului monahal putnean. Şi din punct de vedere spiritual obştea Mânăstirii Putna sub oblăduirea sa părintească a cunoscut o adevărată revigorare, fiind primiţi în cadrul ei tineri teologi, dintre care unii vor împlini ulterior importante ascultări în Biserica Moldovei. Între aceştia amintim pe Constantin Dimitriu, viitorul Episcop vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor Calinic Botoşăneanul; Constantin Haralamb – ulterior Clement Arhimandritul, exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor şi mai apoi slujitor la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, iar acum la Sfânta Mănăstire Techirghiol – Constanţa; Arhimandritul Constantin Chirilă, slujitor la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, dar şi Părintele Arhimandrit Melchisedec Velnic, actualul Stareţ al Mânăstirii Putna.

În anul 1992 a trăit – împreună cu ierarhii, preoţii şi credincioşii prezenţi la slujba din 2 iulie – bucuria de a lua parte la proclamarea oficială – după canonizarea de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – a Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul şi a Binecredinciosului Ştefan cel Mare şi Sfânt în panteonul rugătorilor pentru neamul românesc. Acest fapt încununa de fapt – ca bucurie duhovnicească – întreaga strădanie a părintelui Iachint, fapt pentru care şi solicită să i se aprobe retragerea din ascultarea de stareţ. De acum – până în anul 1998, când pleacă la Domnul – se îndeletniceşte numai cu duhovnicia şi cu sfătuirea ucenicilor săi apropiaţi. Cu toate era grav bolnav în ultimii ani, nu înceta să-şi spovedească fiii duhovniceşti.

În dimineaţa zilei de 23 iunie 1998 – în ajunul praznicului Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, al cărui chip îngeresc s-a străduit să-l urmeze prin asceză şi rugăciune –, după ce a mărturisit câţiva ucenici, a rămas singur în scaunul său de spovedanie şi se ruga lui Dumnezeu. Către seară şi-a dat duhul în mâinile lui Iisus Hristos, în acelaşi scaun de Spovedanie – fără să cadă – unde a mărturisit şi a povăţuit mii de călugări şi credincioşi. Acest sfârşit are pentru fraţii şi părinţii mănăstirii un înţeles simbolic: cât a trăit a mărturisit pe toţi cei care au venit la el, iar Dumnezeu ne încredinţează că întreaga sa lucrare I-a fost bineplăcută. El însuşi mărturisea că dacă ar fi să ia viaţa de la capăt, tot călugăr s-ar face!…

doar ortodox 12

Câteva concluzii şi încheierea

În altă ordine de idei, acum în încheiere, cu prilejul împlinirii a douăzeci de ani de la înveşnicirea Preacuviosului Părinte Iachint, voi recunoaşte şi mărturisi faptul că ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Arhimandrit şi Stareţ Iachint Unciuleac a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruiere, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate căte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă, cu toate că ar trebui să ne aducem aminte „de mai marii noştri”!…

            În ultima vreme am vorbit de toţi aceşti mari Părinţi ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângăiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi. Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe Părintele Arhimandrit Iachint Unciuleac – cel care a ajuns, în urmă cu mai bine de nouăsprezece ani, alături de marii săi îndrumători, slujitori şi înaintaşi, iar pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască şi pe noi toţi. Amin!…

            Eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhimandrit Iachint Unciuleac  – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

            Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23).

Evocarea, lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, trebuie să fie una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!…

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin!…

Cu aleasă  preţuire şi deosebită recunoştinţă, Dr. Stelian Gomboş

 https://steliangombos.wordpress.com/

doar ortodox 12

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul (12 iulie)


Motto: “Nădejdea în Dumnezeu este pârghia care răstoarnă deznădejdea” – Sf. Cuv. Paisie Aghioritul

 Starețul Paisie, după numele său de mirean Arsenie Eznepidis, s-a născut în Farasa Capadociei – Asia Mică, la 25 iulie 1924, de ziua adormirii Sfintei și Dreptei Ana, din părinți evlavioși. Tatăl său se numea Prodromos și era conducătorul locuitorilor Farasei. Pe mama sa o chema Evloghia (mai târziu, în Konița, o strigau Evlampia).

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul (1924-1994) este un nume care, numai rostit fiind, aduce bucurie și mângâiere. După o viață de nevoință, de dragoste pentru Dumnezeu și aproapele, Părintele Paisie Aghioritul a fost trecut oficial în rândul sfinților, prin demersul Patriarhiei Ecumenice, în ședința Sfântului Sinod din ziua de 13 ianuarie 2015, având zi de pomenire, prăznuire anuală, la 12 iulie..

doar ortodox candle light_church00

Câteva cuvinte despre harismele mai deosebite ale Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul

1. Harisma tămăduirilor

Cuviosul Paisie Aghioritul i-a vindecat pe mulți oameni care sufereau de boli incurabile: cancer, leucemie, paralizie, orbire, boli de inimă, a dezlegat sterpiciunea multor femei etc. Părintele Paisie Aghioritul îi vindeca uneori doar prin cuvintele: „Nu ai nimic, ești bine”, alteori îi însemna pe bolnavi cu Sfintele Moaște și îi ungea cu untdelemn de la candela Maicii Domnului în Semnul Sfintei Cruci, alteori se ruga îndelung pentru ei.

2. Harisma scoaterii și a biruirii diavolilor

Cuviosul Paisie Aghioritul a vindecat mulți demonizați, scoțând diavolii din ei, și s-a luptat adesea în coliba sa cu diavolii în persoana, biruindu-i cu desăvârșire.

3. Harisma înainte-vederii (a prorociei)

Cuviosul Paisie Aghioritul a spus multor oameni lucruri care urmau să li se întâmple în viitor și a profețit evoluții viitoare în istoria Greciei.

4. Harisma străvederii (era „văzător cu duhul”)

Cuviosul Paisie Aghioritul uneori, cu Harul lui Dumnezeu, cunoștea cine erau oamenii care veneau la el să-l viziteze, cum îi cheamă pe fiecare, dispoziția lor, starea lor duhovnicească, locul de obârșie, trecutul lor, ce gândeau, ce serviciu aveau, ce probleme îi preocupau, înainte ca aceștia să îi spună vreo ceva; de asemenea, smeritul monah Paisie Aghioritul cunoștea inima fiecărui om mult mai adânc și mult mai curat decât cunoștea omul despre sine însuși.

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul avea propriul său „televizor duhovnicesc” și vedea chiar și o persoană care era departe de el: ce face, ce gândește și cum se simte.

Cunoștea de asemenea ce scrie într-o scrisoare pe care i-o trimiteau și dădea răspunsul fără să o citească, precum cunoștea și ce conține un pachet fără să-l deschidă.

5. Harisma discernământului

Cuviosul Paisie Aghioritul cunoștea în fiecare situație care era voia lui Dumnezeu, precum și dacă trebuia să o arate sau nu; cunoștea care era soluția cea mai bună și mai corectă în fiecare situație, chiar și pentru subiecte științifice, cu toate că nu terminase decât primele patru clase primare.

6. Harisma mângâierii

Așa cum soarele alungă ceața și încălzește, tot astfel și Cuviosul Paisie Aghioritul, prin harisma mângâierii, alunga mâhnirea și mângâia pe orice suflet chinuit care se apropia de el. Mulți veneau la Părintele Paisie mâhniți și plecau ușurați sufletește. Chiar și numai dacă îl vedea cineva, primea putere și bucurie.

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul lua toată durerea și mâhnirea oamenilor și punea în loc bucurie și mângâiere. Mergeau la smeritul Părinte Paisie Aghioritul mulți monahi chinuiți de gânduri și ispite, dar după o scurtă discuție cu el se simțeau ușurați, parcă le-ar fi crescut aripi și plecau „zburând”. Schimbarea tuturor celor care mergeau la Părintele Paisie Aghioritul era atât de vădită, încât toți observau lucrul acesta și îi întrebau: „Nu cumva ai mers la Părintele Paisie?”.

7. Harisma deosebirii duhurilor

Cuviosul Paisie Aghioritul cunoștea cu exactitate dacă un gând sau o întâmplare duhovnicească era de la Dumnezeu sau de la cel viclean (adică de la necuratul, diavolul), care caută să înșele și să îndemne la rău.

8. Harisma cuvântului și a teologiei – cea mai înaltă dintre toate harismele Duhului Sfânt

Cuvântul Cuviosului Paisie Aghioritul era simplu, ca acela al pescarilor-Apostoli, practic, viu, expresiv, atrăgător, blând, dulce și cădea ca o rouă peste sufletele însetate. Vorbea adeseori în pilde, dădea exemple din natură și viață. Exprimarea sa era limpede, poetică și plină de apoftegme. Putea vorbi liber toată ziua fără să se pregătească, dar cu toate acestea ascultătorii nu-și puteau dezlipi privirile de la el.

Cuvântul său mergea direct la sufletele oamenilor. Sunt uimitoare cunoștințele sale din toate domeniile, înțelepciunea sa și memoria sa nemaiîntâlnită. Povățuia duhovnicește monahi și mănăstiri, rezolva problemele mirenilor căsătoriți și necăsătoriți, se întreținea cu oameni de știință, care se minunau de cunoștințele și de agerimea sa.

Smeritul Părinte Paisie Aghioritul cobora sau urca la nivelul cultural și la starea duhovnicească a oamenilor, ținând cont de caracterul, meseria, obârșia și preocupările lor.

Din multele experiențe duhovnicești pe care le-a avut cu sfinții, cu îngerii, cu Maica Domnului, dar și cu vederi ale Luminii necreate, devenise un adevărat teolog și cunoștea în profunzime tainele lui Dumnezeu. Soluționa în câteva minute neclaritățile teologice adunate în ani de zile ale profesorilor universitari de la Facultatea de Teologie.

9. Harisma depășirii legilor firii

Înaintea Părintelui Paisie Aghioritul uneori stihiile naturii se plecau, dar și el însuși acționa, depășind și anulând legile naturale.

Uneori, Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul nu era udat de ploaie – deși în jurul său ploua, pe el nu îl atingea nici o picatură!…

Când Cuviosul Paisie Aghioritul vroia, se făcea nevăzut: deși se aflau oameni în jurul său, nu îl vedeau!…

De multe ori, Sfântul Părinte Paisie Aghioritul, în vremea rugăciunii, se ridica în văzduh și cu trupul; chiar și atunci când lucra sau mergea, a fost văzut că nu calcă pe pământ (era ridicat de la pământ cam la vreo 30 de centimetri).

Oriunde mergea, Cuviosul Paisie Aghioritul răspândea peste tot har dumnezeiesc, prin care îi ajuta pe oameni să depășească legile firii în diferite situații; printr-o simplă binecuvântare, îi umplea pe oameni de har și îi făcea să simtă prezența lui Dumnezeu.

Mai mult decât atât, chiar prin simpla sa prezență, smeritul monah Paisie Aghioritul îi adăpa pe oameni cu bucurie, pace și siguranță dumnezeiască.

Deși era un om firav (datorită vieții sale ascetice), Părintele Paisie Aghioritul, după ce își făcea Semnul Sfintei Cruci și se ruga puțin, ridica doar cu mâinile sale chiar și stâncile peste măsură de grele, stânci care nu au putut fi ridicate de mai mulți oameni!…

Părintele Paisie Aghioritul nu era „prins” în fotografii sau pe casete audio; datorită smereniei sale, Cuviosul Paisie evita să fie fotografiat, filmat sau înregistrat; ceda doar în fața oamenilor sensibili și smeriți, ca să nu fie răniți de refuzul său – din dragoste își jertfea chiar și smerenia. Mulți oameni l-au fotografiat în ascuns, dar fotografiile ieșeau complet negre, ca și cum obiectivul ar fi fost acoperit cu capacul de protecție, alteori se „ardea” filmul sau se bloca aparatul, sau fotografia ieșea foarte clar, dar Cuviosul Paisie Aghioritul nu apărea în poză.

Atunci când unii îl înregistrau pe Părintele Paisie Aghioritul în ascuns, uneori caseta nu mergea deloc, sau se derula complet si nu înregistra nimic, sau se înregistrau toate celelalte sunete (discuții ale altor persoane care erau de față, ciripitul păsărilor, alte zgomote), dar vocea Părintelui Paisie lipsea; alteori, casetofoanele înregistrau numai înainte și după discuția cu Părintele Paisie.

În toate situațiile în care oamenii încercau să-l înregistreze pe ascuns, deși îi rugase la început să închidă aparatele, Cuviosul Paisie Aghioritul știa că este înregistrat, și uneori le spunea: „Chiar dacă nu le veți închide, nu vor înregistra”, lucru care se și întâmpla.

10. Harisma anulării distanțelor

Uneori, Cuviosul Paisie Aghioritul se deplasa cu trupul său material – într-o fracțiune de secundă – din Sfântul Munte Athos la Tesalonic, sau în Epir sau în Macedonia. De nenumărate ori, Părintele Paisie Aghioritul a salvat de la moarte diferite persoane care se aflau la mii de kilometri distanță față de el.

Deși nu pleca de la Coliba sa din Sfântul Munte Athos, Cuviosul Paisie Aghioritul se deplasa adeseori foarte departe, pentru a ajuta pe cineva care se primejduia sau pentru un alt oarecare motiv. În timp ce se ruga în chilia sa, de multe ori Duhul Sfânt îl ducea pe Părintele Paisie în spitale, în casele oamenilor îndurerați, la oamenii care erau gata să se sinucidă.

În unele cazuri, Cuviosul Paisie Aghioritul se arăta și oamenii îl vedeau și îl auzeau (în vis sau aievea). Alteori, urmărea, fără să fie văzut, ce se întâmpla unei oarecare persoane, unei familii sau într-o mănăstire.

(Sursa: Sfântul Munte Athos) (Cf. https://doxologia.ro/documentar/harismele-sfantului-cuvios-paisie-daruri-pentru-toti-credinciosii – 04.12.2016/27.06.2017).

doar ortodox candle light_church00

Cele douăzeci de Fericiri rostite, propovăduite de Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

 Fericiţi sunt copiii care s-au născut sfinţi „din pântecele maicii lor”, dar mai fericiţi sunt aceia care s-au născut cu tot felul de patimi moştenite, însă s-au nevoit cu sudori şi le-au dezrădăcinat, dobândind Împărăţia lui Dumnezeu „întru sudoarea feței lor”.

1. Fericiţi sunt cei care L-au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lumii şi trăiesc departe de lume şi aproape de Dumnezeu, împărtăşindu-se de bucurii paradisiace încă de pe pământ.

2. Fericiţi sunt cei care au izbutit să trăiască as­cunşi şi, dobândind virtuţi mari, n-au dobândit nici măcar o faimă mică.

3. Fericiţi sunt cei care au izbutit să facă pe ne­bunii pentru Hristos, păzindu-şi în felul acesta bogăţia lor duhovnicească.

4. Fericiţi sunt cei care nu propovăduiesc Evan­ghelia prin cuvinte, ci o trăiesc şi o propovăduiesc prin tăcerea lor, prin harul lui Dumnezeu, care îi dă de gol.

5. Fericiţi sunt cei care se bucură când sunt cle­vetiţi pe nedrept, iar nu atunci când sunt lăudaţi pe drept pentru viața lor virtuoasă. Acesta este semnul sfinţeniei, şi nu nevoința seacă a faptelor trupeşti şi numărul mare al nevoințelor, care, atunci când nu se fac cu smerenie şi cu scopul de a omorî pe omul cel vechi, creează numai simţăminte false.

6. Fericiţi sunt cei care preferă să fie nedreptăţiţi, decât să nedreptăţească, şi primesc netulburați şi în tăcere nedreptăţile, arătând cu fapta că ei cred „întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul” şi de Acesta aş­teaptă să fie îndreptăţiţi, iar nu de oameni, în felul acesta izbăvindu-se de deşertăciune.

7. Fericiţi sunt cei care fie s-au născut betegi, fie s-au făcut din neatenţia lor, dar nu murmură (nu cârtesc), ci-L slavoslovesc pe Dumnezeu. Aceştia vor avea locul cel mai bun în Rai, împreună cu mărturisitorii şi mucenicii, care pentru dragostea lui Hristos şi-au dat mâinile şi picioarele lor spre tăiere, iar acum, în Rai, neîncetat sărută cu evlavie picioarele şi mâinile lui Hristos.

8. Fericiţi sunt cei care s-au născut urâţi şi sunt dispreţuiţi aici, pe pământ, deoarece acestora, dacă slavoslovesc pe Dumnezeu şi nu cârtesc, li se păstrează locul cel mai frumos din Rai.

9. Fericite sunt văduvele care au purtat haine ne­gre în această viaţă, fie şi fără voie, şi au trăit o viaţă duhovnicească albă (curată), slavoslovind pe Dumnezeu fără să murmure, iar nu cele care poartă haine pestriţe şi duc o viaţă pestriţă.

10. Fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt orfanii care au fost lipsiţi de afecţiunea părinţilor lor, deoarece unii ca aceştia au izbutit să-şi facă pe Dumnezeu Tată încă din această viaţă, având în acelaşi timp depusă în „casieria” lui Dumnezeu dragostea părinţilor lor, de care s-au lipsit şi care creşte cu dobândă.

11. Fericiţi sunt părinţii care nu folosesc cuvântul „nu” pentru copiii lor, ci îi înfrânează de la rău prin viaţa lor sfântă, pe care copiii o imită şi, bucuroşi, urmează lui Hristos cu nobleţe duhovnicească.

12. Fericiţi sunt copiii care s-au născut sfinţi „din pântecele maicii lor”, dar mai fericiţi sunt aceia care s-au născut cu tot felul de patimi moştenite, însă s-au nevoit cu sudori şi le-au dezrădăcinat, dobândind Împărăţia lui Dumnezeu „întru sudoarea feței lor” [1].

13. Fericiţi sunt copiii care de mici au trăit într-un mediu duhovnicesc şi astfel, fără osteneală, au sporit în viaţa cea duhovnicească. Dar de trei ori mai fericiţi sunt copiii cei nedreptăţiţi, care nu au fost ajutaţi de­loc, ci dimpotrivă, au fost îmbrânciţi spre rău, dar care, îndată ce au auzit de Hristos, au tresăltat în inima lor şi, întorcându-se cu 180 de grade, şi-au întraripat sufletul ieşind din sfera de atracţie a pă­mântului şi mişcându-se în orbita duhovnicească.

14. Mirenii îi numesc norocoşi pe astronauţii care se mişcă în spaţiu, câteodată în jurul lunii, alteori pe lună. Însă mai fericiţi sunt nematerialnicii lui Hristos, „zburătorii” prin Rai, care urcă la Dumnezeu şi adeseori umblă prin Rai, în adevărata lor locuinţă, cu mijlocul cel mai rapid şi fără mult combustibil, ci doar cu un posmag.

15. Fericiţi sunt cei care slavoslovesc pe Dumne­zeu pentru luna ce îi luminează şi îi ajută să meargă noaptea. Însă mai fericiţi sunt cei care au priceput că nici lumina lunii nu este a lunii şi nici lumina lor duhovnicească nu este a lor, ci a lui Dumnezeu. Căci zidirile, fie că lucesc ca oglinda, fie ca sticla, fie ca un capac de conservă, dacă însă nu vor cădea razele soarelui peste ele, nu este cu putinţă să lucească.

16. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care trăiesc în palate de cristal şi au toate înlesnirile. Însă mai fe­riciţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa lor şi s-au eliberat de lanţul acestei evoluţii lumeşti a multor înlesniri (de fapt a multor greutăţi), şi astfel s-au slobozit de neliniştea înfricoşătoare a epocii noastre.

17. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care pot să dobândească bunătăţile lumii. Dar mai fericiţi sunt cei care le dau pe toate pentru Hristos şi se lipsesc de orice mângâiere omenească, aflându-se astfel lângă Hristos zi şi noapte în mângâierea Sa dumneze­iască, care de multe ori este atât de mare, încât unii Îi spun lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, dragostea Ta nu o pot suferi, deoarece este multă şi nu încape în inima mea cea mică”.

18. Mirenii îi numesc norocoşi pe cei care au funcţiile cele mai înalte şi casele cele mai mari, deoa­rece aceştia au toate înlesnirile şi duc o viaţă tihnită. Dar mai fericiţi sunt cei care au numai un cuib în care se adăpostesc şi puţină hrană şi îmbrăcăminte, după cum spune dumnezeiescul Pavel [2]. În felul acesta ei au izbutit să se înstrăineze de lumea cea deşartă, fo­losind pământul doar ca reazem picioarelor lor, ca nişte fii ai lui Dumnezeu, iar cu mintea aflându-se mereu lângă Dumnezeu, Bunul lor Părinte.

19. Norocoşi sunt cei care devin generali şi miniş­tri, dar şi cei care devin şi pentru câteva ore, atunci când se îmbată şi se bucură pentru aceasta. Dar mai fericiţi sunt cei care au omorât pe omul lor cel vechi, s-au imaterializat şi au izbutit prin Duhul Sfânt să de­vină îngeri pământeşti. Unii ca aceştia au aflat caneaua (n.r. ‒ țeavă de lemn prevăzută cu un robinet, fixată într-un vas pentru a scoate lichidul) paradisiacă prin care beau şi „se îmbată” mereu de vinul paradisiac.

20. Fericiţi cei care s-au născut nebuni, căci vor fi judecaţi ca nebuni şi astfel vor intra în Rai fără „paşaport”. Dar mai fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt cei foar­te învăţaţi, care fac pe nebunii pentru dragostea lui Hristos şi îşi bat joc de toată deşertăciunea lumii. Această nebunie pentru Hristos preţuieşte mai mult decât toată ştiinţa şi înţelepciunea înţelepţilor întregii lumi.

Cu dragoste în Hristos,

Fratele vostru, Monahul Paisie

[1] Facerea 3, 19. 226

[2] I Timotei 6, 8. 228

(Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005) (Cf. https://doxologia.ro/editorialistii-bisericii/cele-20-de-fericiri-ale-sfantului-paisie-aghioritul – 01.06.2017/27.06.2017).

doar ortodox candle light_church00

Rugăciunea pentru întreaga lume a Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul

Dumnezeul meu, să nu-i părăseşti pe robii Tăi care trăiesc departe de Biserică; dragostea Ta să-i aducă pe toţi lângă Tine.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de cancer.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de boli uşoare sau grave.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de infirmităţi trupeşti.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de infirmităţi sufleteşti.

Pomeneşte, Doamne, pe conducătorii ţărilor şi ajută-i să conducă creştineşte.

Pomeneşte, Doamne, pe copiii care provin din familii cu probleme.

Pomeneşte, Doamne, pe familiile care au probleme şi pe cei divorţaţi.

Pomeneşte, Doamne, pe orfanii din toată lumea, pe toţi cei îndureraţi şi nedreptăţiţi în această viaţă, pe văduvi şi pe văduve.

Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei întemniţaţi, pe anarhişti, pe narcomani, pe ucigaşi, pe făcătorii de rele, pe hoţi, luminează-i şi ajută-i să se îndrepteze.

Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei înstrăinaţi.

Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei ce călătoresc pe mare, pe uscat şi prin aer, şi-i păzeşte.

Pomeneşte, Doamne, Biserica noastră, pe slujitorii sfinţiţi ai Bisericii şi pe credincioşi.

Pomeneşte, Doamne, toate frăţiile monahale, pe stareţi şi pe stareţe, pe monahi şi pe monahii.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt în vreme de război.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt prigoniţi.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt precum păsările vânate.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care şi-au lăsat casele şi serviciile lor şi se chinuiesc.

Pomeneşte, Doamne, pe săraci, pe cei fără casă şi pe refugiaţi.

Pomeneşte, Doamne, toate popoarele, să le ţii în braţele Tale, să le acoperi cu Sfântul Tău Acoperământ, să le păzeşti de orice rău şi de război. Şi iubita noastră ţară, zi şi noapte să o ţii la sânul Tău, să o acoperi cu Sfântul Tău Acoperământ, să o păzeşti de orice rău şi de război.

Pomeneşte, Doamne, familiile chinuite, părăsite, nedreptăţite, încercate şi dăruieşte-le lor milele Tale cele bogate.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de tot felul de boli sufleteşti şi trupeşti.

Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care ne-au cerut nouă să ne rugăm pentru ei.

(Cf. https://doxologia.ro/rugaciune/rugaciunea-pentru-lume-cuviosului-paisie-aghioritul – 27.06.2017).

Material documentar, întocmit şi redactat de către Dr. Stelian Gomboş https://steliangombos.wordpress.com/

doar ortodox candle light_church00