Împlinirea a cinci ani de când Părintele Arhim. Iustin Pârvu s-a născut în viaţa cea veşnică, mutându-se la cereştile lăcaşuri…


pr Iustin Parvu - foto Elena T.jpgDuminică – 16 iunie 2013, la ora 22:40, ora României, după o suferinţă de mai multe săptămâni şi după un chin care s-a acutizat în ultimele ore, Părintele Arhim Justin Pârvu a încetat din viaţa aceasta trecătoare şi s-a mutat la cereştile lăcaşuri, la Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori pe care atât de mult i-a iubit şi după care atât de mult a râvnit.

Părintele Justin Pârvu s-a născut în satul Poiana Largului – Călugăreni (Petru Vodă), judeţul Neamţ, la 10 Februarie 1919. S-a închinoviat la Mănăstirea Durău, judeţul Neamţ în anul 1936, a participat ca preot militar pe frontul de răsărit în al doilea război mondial, apoi a fost întemniţat pentru legionarism între anii 1948 – 1964, iar între anii 1966 – 1975 a fost reprimit în monahism ca vieţuitor al Mănăstirii Secu, judeţul Neamţ, iar între anii 1975 – 1991 ca vieţuitor al Mănăstirii Bistriţa, din judeţul Neamţ.

De la sfârşitul lunii martie anul 2013 cancerul de stomac pe care îl purta în taină de câţiva ani de zile s-a dezvoltat în metastază, care a adus cu sine complicaţiile medicale în urma cărora, după o suferinţă mucenicească pe deplin asumată şi conştientă, s-a mutat din lumea aceasta la o alta mai bună. Să avem parte de rugăciunile sale!

Considerat unul dintre cei mai mari duhovnici ai ortodoxiei româneşti din ultimii ani, Părintele Iustin Pârvu a intrat, după cum am spus şi mai sus, în mănăstire la vârsta de 17 ani, este tuns la monahism în anul 1940 şi numit preot misionar pe Frontul de Est. A fost arestat în anul 1948 şi condamnat la 12 ani de închisoare. Trece prin închisorile de la Jilava, Gherla sau Aiud, după care trece prin „reeducarea de la Piteşti!”.

În anul 1960 mai primeşte o condamnare de patru ani, fiind eliberat odată cu ceilalţi deţinuţi politici.

Din cauza greutăţilor întâmpinate după eliberare, el ajunge să lucreze ca muncitor forestier. În anul 1966 a fost reprimit în monahism, ca vieţuitor al Mănăstirii Secu, din judeţul Neamţ, iar din anul 1975 a trăit în Mănăstirea Bistriţa, din acelaşi judeţ.

În toamna anului 1991 a pus piatra de temelie a Mănăstirii (de călugări) Petru Vodă – Neamţ, iar in anul 1999 a început construirea Mănăstirii (de călugăriţe) Paltin, judeţul Neamţ.

În anul 2003 înfiinţează publicaţia creştină „Glasul Monahilor”, care apare lunar. În ziua de 02 noiembrie 2008, Părintele Iustin Pârvu este ridicat la rangul de Arhimandrit. În acelaşi an, Părintele înfiinţează o nouă publicaţie creştină, „Atitudini”. Întemeietor al Mănăstirii Petru Vodă, ce are ca hram Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Părintele Arhim. Iustin Pârvu a fost operat la începutul lunii mai 2013, la Cluj Napoca.

În rândurile de mai jos supunem atenţiei cititorilor un interviu mai vechi realizat cu Părintele Iustin Pârvu (în anul 2009), întru amintirea şi pomenirea sa, acum – la împlinirea a cinci ani de la naşterea sa în viaţa cea cerească şi veşnică:

Este greu de găsit, dar nu-ţi trebuie prea  multă  bătaie  de  cap  ca  să recunoşti un povăţuitor duhovnicesc – Interviu cu Părintele Arhim. Iustin Pârvu de la Mănăstirea „Sf. Arhangheli” Petru Vodă, judeţul Neamţ…

 Preacuvioase Părinte Stareţ Iustin, ştim că de la Sfântul Simeon    Noul    Teolog  încoace, povăţuitorii   duhovniceşti   se   tot împuţinează; astăzi, când suntem martorii    unei    mari    secătuiri duhovniceşti, cum mai recunoaştem un povăţuitor duhovnicesc? Sfinţii Calist şi Ignatie Xantopoulos arătau trei criterii: să fie înalt la înţelegere, smerit la cuget şi blând în toată purtarea…

Este greu de găsit, dar nu-ţi trebuie prea  multă  bătaie  de  cap  ca  să recunoşti un povăţuitor duhovnicesc. Cel   care   caută   cu   adevărat  un povăţuitor duhovnicesc, la momentul potrivit, îl va simţi. Sufletul simte cui trebuie să i se încredinţeze, căci Dumnezeu este Cel Care pune în inimă dragostea faţă de cel căruia ţi-a rânduit să îi urmezi. Eu abia aşteptam să ies din temniţă numai ca să-l văd pe Părintele  Paisie  Olaru. Ardea inima în mine să-l văd, astfel încât, după eliberare, am mers direct la chilia Părintelui Paisie,  aşteptând două zile la uşă ca să mă primească la spovedit. De aici înainte, timp de opt ani   nu   m-am   mai   despărţit   de povăţuirea caldă a Părintelui Paisie Olaru. Mă trimisese mai întâi la Părintele Ilie Cleopa, însă la el nu am simţit atâta odihnă sufletească, deşi, după 16 ani de închisoare, începuse să răsfoiască cărţi groase de canoane. Relaţia dintre ucenic şi duhovnic este foarte puternică şi în numele ei se pot face multe minuni. Însă nu este suficient ca povăţuitorul să fie cercat, ci să fie şi în acelaşi duh cu ucenicul.

Preacuvioase Părinte Iustin, dar ce aţi învăţat cel mai mult de la Părintele Paisie Olaru?

– Smerenia şi dragostea lui faţă de aproapele. Era de o căldură şi tandreţe sufletească rar întâlnite.  Părintele Paisie era neîncetat neobosit cu oamenii, încât uita de el însuşi.

– Este bine în zilele noastre să mai căutăm povăţuitori duhovniceşti sau nu?

Este mai bine să dobândeşti tu puţină pricepere duhovnicească, căci vin vremuri când nu numai că nu veţi mai găsi îndrumător,  dar nici măcar un cuvânt din Scriptură sau din Sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi până acum recomandau povăţuirea după Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, însă vin vremuri când vor lipsi şi acestea.

– Dar până la vremurile acelea?

– Până atunci să le învăţaţi pe de rost. În închisori aveam pururea în minte Paraclisul Maicii Domnului şi alte acatiste, care ne-au fost de mare ajutor. Adevărata rugăciune nu se face la mănăstire, chiar dacă dispune de toate condiţiile exterioare prielnice contemplaţiei şi rugăciunii. Noi, în închisoare, eram lipsiţi de frumuseţile acestui relief al munţilor Carpaţi, numai între patru pereţi, unde zeci de ani stăteai între ei şi nu vedeai raza soarelui prin crăpăturile zăbrelelor de la geam; iar dacă te urcai cumva să vezi o rază de soare, gardianul era la spatele tău şi-ţi dădea câte-o pedeapsă de cinci zile la arest sever, încât nu scăpai sănătos de acolo. Ei bine, suferinţa aceea era adevărata stare călugărească. La baza mănăstirii este suferinţa; vrei să trăieşti creştineşte, vrei să te apropii de Dumnezeu? Trebuie să te zbaţi să ajungi de la aceste laude pe care le face Biserica, să nu le mai spui prin simplu cuvânt, ci să le trăieşti prin căldura aceasta a harului şi să le transformi în duh, să dematerializezi acest cuvânt, pe care acum îl mai şi schimonosim silindu-ne să terminăm cât mai repede slujbele, să cântăm cât mai sacadat Sfânta Liturghie, unde ar trebui să uităm de orice grijă lumească. Aşadar, trăirea şi suferinţa trezeşte în monah rugăciunea. Respectarea regulilor şi rânduielilor, fără această trăire, naşte împrăştierea şi stinge duhul rugăciunii. Dumnezeu nu are nevoie să-i reciţi rugăciuni, ci vrea ca acest cuvânt să devină transparent.

– Dar Rugăciunea Inimii, a lui Iisus Hristos, nu v-a fost de ajutor acolo?

– N-am spus rugăciunea aceasta, pentru că la puşcăria Aiudului, abia după vreo 2-3 ani s-a luat contact cu foşti deţinuţi: Virgil Maxim, Vasile Marin, Valeriu Gafencu şi alţii, care într-adevăr au cultivat rugăciunea inimii. Cea mai mare parte însă s-a bazat pe rugăciunea aceasta orală. Pentru că nu erau numai deţinuţi politici de aceeaşi nuanţă; printre tinerii aceştia legionari erau şi de alte culori politice, care n-aveau habar despre viaţa creştină; şi nu erau pregătiţi pentru rugăciunea inimii, ei nu cunoşteau

nici rugăciunea Tatăl nostru. Chiar miniştrii aceştia, cu care am stat un an şi jumătate, cum ar fi generalul Arbore, ministrul Mareş, care era ministrul comunicaţiilor – au fost nevoiţi să înveţe Tatăl nostru şi Crezul, un Cuvine-se cu adevărat, la 50-60 de ani.

– Ce ne puteţi spune despre vremurile grele prin care vom trece şi noi?

– Ei, prin ce-am trecut noi, dar prin ce-o să treceţi voi! Acele vremuri deja le-aţi început. Spre deosebire de alte vremuri, va îngădui Dumnezeu vrăjmaşului să se atingă şi de suflet; va fi mai mult o prigoană psihologică şi nu vă veţi putea ascunde nici în crăpăturile pământului. Nu este uşor, sunt vremuri foarte grele. De exemplu, pe vremea marilor trăitori din Pustia Tebaidei, acolo nici miliţia nu intra, nici control de stat, nici finanţa nu intra, nici un control care să-i tulbure pe călugări. Erau de sine stătători şi atât de liberi, încât ei într-adevăr puteau să-şi ducă aşa, cu toată dragostea, nevoinţa lor. Însă, la ora aceasta, trebuie să lupţi, şi cu cel văzut, şi cu cel nevăzut; să lupţi cu tine, să lupţi cu lumea, să lupţi şi cu dracul. Diavolul – faci cruce – se mai depărtează, măi. Ăştia văzuţi nu se depărtează, ba te asaltează şi-ţi mai pun în cârcă şi altele; ba vine cu 666, ba vine cu cărţile de identitate, cu cardurile, cu tractorul, cu motorul, cu cipuri, cu radiaţiile, holocaustul – toate se răsfrâng asupra ta.

De aceea credincioşii aceştia, de pildă, care vin din toată lumea înspre mănăstiri, sunt iarăşi un semn că toată lumea trăieşte în clocotul ăsta, în cazanul ăsta de fierbere de la un rău la altul. Iar călugărul, de bine, de rău trebuie să stea acolo, în faţa lor, să dea un sfat, o relaţie, să le citeşti o rugăciune şi să plece măcar câtuşi de puţin alţii de cum au intrat. Monahul trebuie să fie prezent şi să răspundă la toate aceste nevoi ale creştinului. Altădată nimeni nu-l deranja pe sfântul, pe cuviosul. Păi, câte pomelnice aveam noi acum 70-80 de ani la mănăstirea Durău sau la Secu? Te duceai la proscomidie, începeai slujba, tu, ca preot, înainte cu o oră, sunai la intrare în tochiţa metalică, toată lumea ştia că a intrat părintele la biserică. Paraclisierul deja era venit. Care este rânduiala paraclisierului? Intră în biserică, se închină, ia blagoslovenie de la strana arhierească, se duce şi se închină pe la icoane, la Maica Domnului, la Mântuitorul Iisus Hristos, întră în sfântul altar, face trei metanii la intrare, trei metanii la proscomidie şi cu frică de Dumnezeu începe să aprindă lumânările, cele două lumânări de pe sfânta masă, candelele. Era o scară cu trei trepte. Se urca părintele de canon săracul, sufla din greu, dar el voia să aprindă candelele în fiecare miez de noapte, să fie primul acolo când venea preotul slujitor.

După aceea venea la stareţ, lua blagoslovenie de toacă şi de clopot şi Părintele stareţ de atunci nu dormea, era treaz, la apel, era în pravilă. Acuma are o maşină cu opt locuri, cu bagaj în spate şi-ntr-o dimineaţă se duce după sticle, a doua zi are nevoie de mătură, apoi de coada măturii şi tot se plimbă şi tot se plimbă, mai merge la o conferinţă, pe la examene şi printr-alte părţi, numai la biserică şi la utrenie nu-i. Şi paraclisierul n-are unde să se mai ducă, toacă săracul cu 25 de blagoslovenii de la… bec.

Terminam de pomenit înainte ca să vină preoţii, dar acum sunt câte 3-4 mape de pomelnice numai într-o zi.

De asemenea, ca să revin, nu erau atâtea nevoi şi atâtea boli. Acum s-au înmulţit bolile psihice, organice, demonizările. Apoi nu erau atâtea construcţii, atâtea vite, atâta lume. Pe lângă acestea mai sunt şi ispitele supratehnicii, sistemele acestea extraordinar de ascuţite care pătrund până în a-ţi cunoaşte şi gândul. Şi, când ţi-a prins gândirea, aici este şi partea sufletească. Iar când a intrat pe firul acesta Satana, nu mai este deloc uşor. Este o luptă împotriva sufletului. Acum nu vezi ce fac? Dacă vrei să ai un serviciu mai bun, trebuie să te înscrii în loja masonică, să te lepezi de Iisus Hristos. Şi, iată, acestea toate sunt încercări şi ispite şi greutăţi care ne fură de la adevăratele ţeluri ale trăirii noastre. Acestea aduc la zero, viaţa duhovnicească

– Sfinţite Părinte, cum vedeţi reînvirea duhovnicească a monahismului, astăzi?

– Cu telefon mobil şi cu maşini luxoase… Aceasta se va petrece o dată cu reînvierea creştinismului. Monahismul este un mădular al creştinismului, care slăbeşte o dată cu acesta. Am ajuns la starea în care monahii s-au făcut precum mirenii, iar mirenii asemenea demonilor. Creştinătatea este foarte slăbită şi nu ştiu dacă se va mai îndrepta.

– Nici măcar după o nouă jertfă a creştinismului contemporan?

– Dacă mai are sens. Totuşi, după mine, închisorile au fost temeliile de regenerare a creştinătăţii noastre. Adică ceea ce trebuie să urmărim este străduinţa de bună voie: să te pui pe post, să te pui pe priveghere, să te pui pe rugăciune şi să trăieşti în numele Domnului. Să se simtă prezenţa ta oriunde eşti. Aşa, mâncare – de trei ori pe zi, ascultare – dacă poţi lasă-l pe fratele – şi aşa mai departe…pr Iustin Parvu - foto Ionel Maftei .jpg

– Care este motivul pentru care nu se mai poate îndrepta viaţa duhovnicească, în zilele noastre?

– Pentru că a slăbit dragostea între fraţi şi nu se mai poate înţelege om cu om. Şi, fără unitate, cum să mai reclădeşti ceva?

– Ce să facem ca să păstrăm dragostea şi unitatea dintre noi, oamenii?

Este nevoie de multă rugăciune, căci rugăciunea întreţine buna noastră înţelegere. Acum, însă, ne îngrijim mai mult de cele materiale decât de cele duhovniceşti, Înainte, forţele răului erau legate cu rugăciunile marilor trăitori; rugăciunea lor avea o mare putere. Şi încă n-a slobozit Dumnezeu puterea Satanei, căci lumea este nepregătită… Forţa diavolului stă în patimile şi relele noastre.

– În altă ordine de idei, Preacuvioase Părinte Stareţ, ce caracterizează mai mult monahismul actual?

Monahii de acum au o mare deficienţă în a se supune şi nu ştiu să se spovedească; nu se spovedesc sincer. Dacă ar spune călugărul adevărul la spovedanie, ar muri. Azi îţi cere blagoslovenie să se ducă până la Iaşi şi el ajunge până la Constanţa, pentru că … tot era în drum. S-a banalizat şi relativizat mult virtutea ascultării. Călugării de azi nu mai au puterea să asculte de mai marii lor ca odinioară. S-a surpat raportul dintre ucenic şi povăţuitor şi de aceea a ridicat poate Dumnezeu darul acesta de la noi. Dar eu îi înţeleg; călugării din România sunt aşa dezordonaţi şi neputincioşi în a se supune unei ordini şi rânduieli, pentru că aşa sunt românii. Poporul român este împrăştiat din fire, iată nu mai avem nici dacul, nici creştinul de altădată; acum se căsătoresc negru cu alb, ortodoxul cu protestantul, catolicul cu africanul, ţiganul cu românul, încât firea, la un moment dat, structura psihologică, se schimbă. Tot acest amalgam de naţiuni dă naştere acestor răutăţi şi acestor blestemăţii pe care le avem în familiile noastre. Însă nu cred că sufletul trebuie forţat. Eu la mireni le mai spun câte un sfat, dar pe călugări îi las ca pe ei.

– Ce trebuie să facem să ne întărim credinţa şi să răbdăm toate cele ce vor veni asupra noastră? Şi cunoaştem din proorociile sfinţilor că,  de vor răbda creştinii necazurile de pe urmă, vor fi mai mari decât cei dintâi. Iar Cuviosul Paisie Aghioritul îndrăzneşte să spună că „mulţi sfinţi şi-ar fi dorit să trăiască în vremurile noastre”.

Cugetând la moarte. Monahul şi creştinul nu are această însuşită datorie să fie gata de plecare? O are! Nu te interesează dacă trăieşti şi cum trăieşti… Din ce în ce oamenii sunt mai dificili şi mai cu scadenţe intelectuale şi putere de judecată. Ei, sunt multe de zis, dar iată că s-a făcut ora unsprezece şi acuşi bate de utrenie…

– Vă mulţumesc mult, Preacuvioase Părinte Iustin, şi binecuvântaţi!…

– Domnul!…

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

 Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea. Amin!…

 Cu aleasă preţuire şi deosebită recunoştinţă,

Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

Reclame

Time-lapse in Mt. Athos


autor:Irinel Cirlanaru

Athos is a mountain and peninsula in Macedonia, Greece. A World Heritage Site and autonomous polity in the Hellenic Republic, Athos is home to 20 stavropegial Eastern Orthodox monasteries under the direct jurisdiction of the patriarch of Constantinople. Today Greeks commonly refer to Mount Athos as the „Holy Mountain” (Greek: Άγιον Όρος, Agion Oros [ˈaʝon ˈoros]). In Classical times, while the mountain was called Athos, the peninsula was called Akté (Ἀκτὴ) (sometimes Acte or Akte).
www.phototrip.ro

Moaștele Sf. Cuvios Paisie de la Neamț în Biserica Șerban Vodă, București


Vizitați pagina web oficială a Bisericii Șerban Vodă (click pe imagine)

Biserica Serban Voda Bucuresti site

Racla ce conţine un fragment din moaştele Sfântului Paisie a fost sfinţită de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în după-amiaza zilei de luni, 14 noiembrie 2011, în paraclisul istoric cu hramurile „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, „Sfântul Prooroc Daniil” şi „Cuvioasa Parascheva” din Reşedinţa patriarhală.

„În timpul Sfântului Paisie, Mănăstirea Neamţ a devenit, aşa cum spunea un episcop rus, Ambrozie, cea mai mare şcoală duhovnicească a întregii ortodoxii. Peste o mie de părinţi şi fraţi s-au întâlnit la Neamţ sub îndrumarea Sfântului Paisie. Sfântul a fost de origine din Ucraina, dar cea mai mare perioadă a vieţii lui a trăit-o pe pământul românesc. A fost un mare iubitor al Sfinţilor Părinţi, a tradus în limba slavonă Filocalia, folosindu-se de ajutorul părinţilor români, buni cunoscători ai limbii greceşti. Ne bucurăm că avem o părticică a Sfântului Cuvios Paisie de la Neamţ care, deşi a fost ucrainean, a fost adoptat de cei din Ţara Românească şi din Moldova şi de mulţii lui ucenici din Transilvania. El a devenit un lucrător nu numai pentru ţara noastră şi pentru ţara lui de origine, ci pentru întreaga ortodoxie”, a spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Sărbătoarea Sfântului Paisie a început încă din seara zilei de 14 noiembrie, când Biserica Şerban Vodă a primit o părticică din moaştele Sfântului Paisie. Cu acest prilej, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a participat la slujba de priveghere şi le-a vorbit credincioşilor despre viaţa marelui cărturar de la Mănăstirea Neamţ şi despre importanţa isihasmului propovăduit de Sfântul Paisie.

Biserica s-a dovedit neîncăpătoare, foarte mulţi credincioşi venind pentru a întâmpina moaştele Sfântului Paisie de la Neamţ şi a asculta cuvântul de învăţătură al Patriarhului României.

„Sfântul Paisie de la Neamţ a avut foarte multe calităţi, iar cea dintâi era evlavia deosebită, el fiind un om al rugăciunii. Cea de-a doua calitate deosebită a sa era dragostea pe care o avea pentru traducerea scrierilor Sfinţilor Părinţi. Sfântul Paisie de la Neamţ a reuşit să adune mai multe sute, aproape o mie de ucenici ortodocşi din peste 21 de etnii. Era, în primul rând, un om lucrător şi în al doilea rând un om erudit, înţelept, dar şi un om practic şi milostiv”, a spus Preafericirea Sa.

Acesta este cel de-al treilea an de când parohia bucureşteană îl sărbătoreşte pe Sfântul Paisie (n.r.2012)

„Este o bucurie pentru întreaga comunitate, mai ales pentru că Sfântul Paisie este unul dintre marii cărturari ai Bisericii. Acest lucru ne obligă să ne comportăm altfel în biserica noastră în care sfântul lui Dumnezeu, care ne este şi ocrotitor, este şi prezent aici. Sperăm ca Dumnezeu să ne ajute să fim întotdeauna pregătiţi să punem în viaţa bisericii sfaturile pe care Sfântul Paisie le dădea ucenicilor săi şi nouă”, a spus părintele Dinu Pompiliu, parohul Bisericii Şerban Vodă şi protopopul Protoieriei III Capitală.

Daruri pentru biserică

Patriarhul României i-a felicitat pe slujitorii Bisericii Şerban Vodă care s-au ostenit pentru lucrările aflate în desfăşurare la sfântul lăcaş.

„Această biserică este bine-venită într-o zonă care pare mai mărginaşă a Bucureştilor, dar care devine centrală prin importanţa ei spirituală”, a spus Preafericirea Sa.

La final, Preafericitul Daniel a oferit parohiei, ca semn de binecuvântare şi preţuire, o cruce de binecuvântare realizată în Atelierele Patriarhiei Române, împreună cu o nouă ediţie a Sfintei Evanghelii, ilustrată cu aproape 60 de icoane color, primul volum din cartea Proloagelor şi alte cărţi pentru biblioteca parohiei, iar tuturor copiilor care au venit la slujbă împreună cu părinţii lor le-a oferit câte o iconiţă a Sfântului Paisie de la Neamţ. Preafericirea Sa a adresat mulţumiri şi părintelui Benedict Stauciuc, stareţul Mănăstirii Neamţ, care a dăruit părticica din moaştele Sfântului Paisie bisericii din Bucureşti, care este şi singura biserică din Ţara Românească care are hramul Sfântului Paisie de la Neamţ.

Sărbătoarea a fost însufleţită prin participarea numeroşilor credincioşi veniţi să aducă rugăciuni Sfântului Paisie. Amploarea sărbătorii a fost dată şi de implicarea deosebită a părintelui protopop Dinu Pompiliu, care este şi paroh al bisericii şi care a reuşit să ofere credincioşilor posibilitatea de a se închina cinstitelor moaşte ale sfântului.

Din partea parohiei, Preafericirea Sa a primit în dar o icoană a Sfântului Paisie şi un album cu activităţile desfăşurate în cadrul comunităţii din jurul Bisericii Şerban Vodă.

Photobucket

Alte legături:

Photobucket

fotografii 2012:

Photobucket

Mănăstirea din Pădurea Călugărească


Crucea alba din padurea Calugareasca. Candva, se afla in poarta unei mari manastiri.


I se spune Odaia calugarului, si in urma cu sute de ani, sub ramurile stejarilor uriasi a existat o manastire bogata, care a disparut ca un fum. In urma ei au ramas doar povesti si niste popoare de cruci care au pornit in bejenie, prin Baragan.

O cruce in ceata

Eram in adancurile campiei, pe langa Piscul Crasani, acolo unde, pe un platou de lut galben, deasupra marelui sarpe al Ialomitei, se spune ca a fost demult, in ceata istoriei, cetatea Helis a legendarului rege Dromichete. Bantuiam pe sub norii nebuni, manati de vant peste soare, atunci cand am descoperit padurea. Mi s-a parut ciudata, ratacita cumva, in mijlocul intinderilor cat vezi cu ochii ale Baraganului. O liziera de salcami, dincolo de canalele parasite si cotropite de ierburi ale campiei. Atunci cand intri in ea nu-ti dai seama ca e o padure adevarata. E ca si cum s-ar ascunde. Iarba e marunta si deasa, strabatuta de cararui abia vazute, dar pe masura ce inaintezi, bagi de seama ca salcamii se fac mai mari si mai mari, pentru ca, in cele din urma, sa faca loc stejarilor si fagilor uriasi, printre crengile carora abia poti vedea cerul. Abia atunci iti dai seama ca in padure nu bate vantul, ca si cum el ar aluneca pe deasupra, iti dai seama ca in jurul tau e o liniste stranie, ca ai intrat intr-un spatiu diferit. Asa s-a intamplat atunci, in primavara despre care va povestesc. O ceata subtire si miscatoare acoperea cararile, atarna in crengile marilor copaci, asezandu-se apoi in straturi transparente deasupra pamantului.
Atunci am vazut pentru prima data crucea. Cam o suta de pasi spre miazanoapte, de la un stejar cu trei brate, despre care aveam sa aflu mai tarziu ca are cam patru-cinci sute de ani. Acolo, chiar langa el, din adancurile padurii si ale ceturilor, a aparut crucea de piatra, alba, uriasa, putin inclinata, ca si cum s-ar fi clatinat sub apasarea timpului. De departe, arata ca o mare silueta omeneasca alburind printre copaci. De aproape, fuioarele ceturilor se agata de ea. O ating si eu, cu inima tremurand, nu stiu de ce. E de piatra veche, grea, asezata pe un postament ciudat, acoperit cu semne nedeslusite. In mijloc, acolo unde se afla inima crucii, e o scobitura in care, poate, s-a aflat candva o icoana. Jos, la picioarele ei, se afla prabusita o alta piatra. Crucea a fost acoperita candva. Cineva a vrut s-o apere de ploaie si de timp. Cativa pasi mai departe, se afla o scobitura imensa, ca si cum un animal enorm ar fi sapat cu ghearele si cu dintii o groapa pentru a-si ascunde singuratatea. Intrebarile curg, si ele, prin ceturi. Cine a pus-o aici? De ce? Ce e cu trupul acesta din piatra strajuind ascunzisul padurii? Trebuie sa se fi petrecut ceva important aici, daca traitorii acelor vremuri au ridicat o asemenea lucrare uriasa… 1831. Anul e scris pe fruntea crucii, cu cifre contorsionate, razbind afara din carnea pietrei, ca si cum ceva dinlauntrul ei ar striga. 1831.
Am stat un timp acolo, tragand in piept subtirimea diafana a ceturilor tesute intre stejari, tragand cu urechea la curgerea vantului si la zgomotele marunte ale padurii. Era o taina acolo. Ceva nefiresc. O poveste pierduta, inchisa in tacerea de piatra a crucii. Un inteles tulburator si neclar, care ma ispitea sa-l dezleg. Am ratacit apoi un timp pe cararile aburoase, ca sa tin minte drumul pe care urma sa ma intorc.

Inscrisurile de pe cruce. Intre ele si anul: 1831

Iulie 2007. Campia e ca o tipsie incinsa, pamantul e crapat, desi cu o noapte inainte a fost o furtuna grozava care a rupt plopii, care a culcat la pamant porumbul pipernicit de seceta, care a spulberat fiinta chircita de caldura a florii-soarelui, intinsa pana la orizont.Drumul marginit cu plopi atat de grosi incat nu-i poti cuprinde cu bratele taie aceasta campie in doua jumatati. La capatul lui este padurea misterioasa numita Calugareasca si care, in alte timpuri, s-a numit Odaia Calugarului. In mijlocul ei este crucea de piatra vopsita in alb. Au trecut vreo doi ani de cand am gasit-o. Poate mai mult. Dar povestea ei a ramas nedeslusita. La muzeul de istorie din Slobozia nimeni nu a auzit vreodata de locul acesta, pe care eu il caut acum din nou. Trec prin sate cu case micute, din chirpici, care se ghemuiesc la pamant, ascunzandu-se de arsita campiei. Pe stalpi sunt cuiburi cu berze incremenite in pozitii imposibile, corcodusele licaresc stins in frunzisuri sarace, lumanarici uriase au crescut pe marginea drumului, taind vantul cu florile lor galbene. Este atat de cald, incat fluturii lasa in urma lor zigzaguri de lumina in aerul incins. Satul Salcioara pare parasit in arsita amiezii. Dincolo de el este padurea. In marginea ei o troita, al carei lemn s-a chircit deasupra pamantului uscat. Iisus are chipul strans de sete. Undeva, in dreapta, e o fantana cu cumpana. Nimeni. Apoi o mica cruce de piatra, asezata la granita padurii. Soarele se scurge din cer ca un trunchi de foc. Am o tinta. Pe partea dinspre apus a padurii se afla un canton silvic. Trebuie sa fie cineva acolo, poate ca voi gasi o urma, o amintire, o umbra a istoriei acestui loc.

Schimnicul din Odaie

Drumul care margineste padurea se strange la orizont intr-un punct tremurator. Din punctul acesta apare mai intai o silueta neclara care creste, pentru ca in cele din urma sa apara o cotiguta incarcata cu bete uscate, trasa de un magarus. Asa l-am cunoscut pe Dan Iancu Mihail zis Lache al lu` Nuca din Salcioara, om atos, de campie, trecut prin ciur si prin darmon, cu ochii stransi in bataia soarelui, cu camasa ponosita incheiata pana la gat, ca sa nu iasa racoarea de sub ea.
Stam in buza padurii, acolo unde ea nu pare decat un crang, si privim peste campia galbena, spre marginea de apus a lumii. Eu fumez. El s-a lasat. Are 78 de ani. Magarusul, pe care omul acesta il numeste armasar, pare salbatic. Rage de nerabdare, bate din picioare, sfornaie cumplit in mijlocul arsitei. Padurea, as vrea sa stiu despre padure, despre crucea aceea ciudata din piatra, infipta in inima ei. Batranul ramane o clipa pe ganduri, ca si cum ar trebui sa se duca undeva inlauntrul lui ca sa aduca afara ceea ce vreau sa stiu. El s-a nascut la Copuzu, de partea cealalta a padurii, dincolo de rapa galbena, unde Ialomita face noduri. Acolo este o biserica insurubata in carnea dealului de lut galben, o bisericuta in care iarna e cald si vara e racoare, inconjurata, si ea, de niste cruci nemaivazute de piatra, „Pfai de mine”, face omul, „ce cruci sunt acolo, nepoate, cum n-ai vazut in viata lu` matale, niste cruci care au venit peste rapi, prin maracini, s-or fi tarat pana la umbra bisericii, la Copuzu. Stii de unde au venit?”. Isi da palaria pe spate si se apleaca spre mine. „Din Odaie au venit, nepoate, asta stiu eu de cand eram copil, de la batu, de-aicea, din padurea asta au venit. Nimeni nu stie cum s-au dus ele acolo. Nimeni nu le-a pus, nimeni nu le-a vazut venind.”

In scobitura inimii a fost o icoana

Odaia Calugarului, asa s-a numit padurea candva, pe timpul cand Lache al lu` Nuca era copil, cu 70 de ani in urma, pentru ca in padurea asta a fost o manastire, si mai inainte de manastire era codru nepatruns, si in adancul lui isi gasise salas Schimnicul. „Padurea a fost plina de cruci. Plina ochi”, zice Lache, „cruci de calugari de pe timpuri. Cica au fost omorati de turci, imprastiati ca pleava, una cu pamantul, da` cica ultimul care-o fi fost a aruncat blestem mare asupra lor. Crucea mare a mai ramas, atata tot, in mijlocul padurii.” Si Schimnicul? „Asta a fost un sfant, nepoate, atata de demult, ca nimenea nu mai stie, cu el a inceput calugaria aici. A lui a fost Odaia. Odaia era asa, un bordei de pamant si de creanga de tufan unde statea el si se ruga, si cica venea domnitori, nepoate, venea la el sa-i binecuvanteze, Negru Voda venea, atata de sfant era. Pe urma, cand Schimnicul s-a facut pamant, s-a inaltat manastirea de calugari in codru adanc si-a mai trecut timp si pe urma i-a imprastiat paganii de-a ramas numa` blestemul.”
Isi framanta mainile, si mainile lui sunt crapate, de culoarea lutului ars de vipia campiei. Parca ar vrea sa-mi mai spuna ceva. „Nene Lache”, zic, „padurea, cand erai copil, cum era padurea?” Se framanta putin. „Era adanca, nepoate, mai mare ca acuma, da` tot umbla zvonu` blestemului pe sate, de nu prea intra lumea. Cica era cuprinsa la o vreme de niste nori care se lasau peste ea. Ceru` era senin sticla, numa` padurea era negurata, si atuncea, pe care-l prindea pe-acolo, nu mai iesea teafar. Cica umbla duhurile paganilor blestemati, care isi manjise sabiile cu sange sfant, urland prin padure, ca nu stia pe unde sa iasa. Altii zicea ca s-aude Schimnicu` zicand rugaciuni si blesteme si zornaind, ca cica avea la brau un lant gros si de el agatata o cruce de fier. Si el cica macina si-acuma la pagani. Daca te-ajunge ceasul de taina in padure, tre` sa stai pe langa crucea mare din mijlocul ei, nu pa marna, ci numa` acolo, si sa spui rugaciunile, ca numa` asa scapi. Si cica crucile da piatra de pe marnea padurii d-aia sunt puse, ca sa nu iasa duhurile pagane ferecate inauntru, legate cu blestem. Asa era cand eram eu copil. Asa stiu eu.” Si-acuma, nene Lache, cum e acuma? Tace o clipita. Magarusul rage si da din picioare ca un apucat. „Ei”, face mosu` neprivindu-ma in ochi, ci numai in departare peste camp, „si-acuma-i tot cam asa.” Am vazut si eu ceata, nene Lache, ii zic soptit, am vazut-o. Isi intoarce ochii stransi de soare catre mine si da din cap, ca si cum ar zice, „Stiu, nepoate, stiu.”

Calugarul cu parul rosu

Lache al lu’ Nuca si cotiguta lui

Lache al lui Nuca a disparut asa cum a venit. S-a indepartat pe drumul care taie lumea in doua, cotiguta s-a facut din ce in ce mai mica, punct tremurator pe pamantul incins, pana a disparut. Eu strabat desisul de salcami fragili si inalti, pana acolo unde vantul devine subtire, pana acolo unde ierburile devin de culoarea pietrei, pana acolo unde incep cararile abia inchipuite ale padurii si pana unde aerul se face de culoarea vinului alb si vechi si unde locuiesc tufanii cei mari, stejarii seculari. Intru in inima padurii, acolo unde marele trup de piatra al crucii apasa pamantul, doar asa, ca sa mai vad o data locul, ca sa mai pun o data mainile pe semnele ei nedeslusite, in speranta ca voi auzi vreo soapta. Aceeasi tacere nepatrunsa, aceleasi sunete de pasari care mereu sunt departe, acelasi abur care pluteste printre copaci. Ca si intaia data, am stat in marea groapa din fata crucii, si am privit-o urcandu-se la cer, odata cu trunchiurile copacilor.
Daca este cineva care cunoaste cararile padurii Calugareasca cu adevarat, atunci acela este Costandin, omul care locuieste de 35 de ani in marginea ei si care spune despre sine ca nu este padurar, ci o straja a padurii. Costandin iubeste copacii, iubeste misterul padurii de la Calugareasca, iubeste ceata subtire care nu dispare aproape niciodata si fara de care n-ar putea trai. Stau fata in fata cu el. Este atos, ca oamenii de campie, ars de soare, cu priviri patrunzatoare si cu degete osoase, in care tine vesnic o tigara. Mancam branza in casa lui. Nevasta-sa, Ana, e in preajma. „Povesti, domnu` Horea, sunt povesti, vorbe babesti, dar ceva trebuie sa fie adevarat din toate astea. Simt eu ca-i adevarat. Nu-i fum fara foc. Manastirea a fost cu adevarat. Crucea cea mare a fost in fata portilor manastirii, iar acolo unde-i groapa, acolo a fost un put. Pe urma, crucile de-s in sat la Copuzu… Oricine le poate vedea ca nu-s de-acolo, ca-s prea multe si ca-s prea altfel pentru un sat asa de sarac. Ceva s-a intamplat prin locurile astea. Se simte. Nimeni nu stie de-adevaratelea ce, ca n-a fost nimeni sa cerceteze, da` a fost ceva… grav.” Trage din tigara si se uita la Ana. Ea da din cap. Asa e. Ceva grav. „Cateodata, gasesc scormonituri prin padure. Unii cauta comori.” Coboara vocea, pana cand aproape nu-l mai pot auzi. „Ati vazut cusma de piatra a crucii cazute jos, langa ea? Aia a fost deasupra, acoperea crucea sa n-aiba capul gol dinaintea cerului. Au dat-o jos, ca sa caute aurul. Eu stiu cine-a dat-o jos. Si-asa era unu` fara noroc, vai de capul lui. Dupa fapta asta, i-a mers si mai rau. I s-a-ntamplat un accident a doua zi. Nu-i gluma. Vedeti ce vreau sa spun?” Ana aproba din cap. Da, se petrec unele lucruri de mirare. „Si-apoi, aburul acesta subtire, care curge printre copaci, poate ca e un fenomen, ceva, o evaporare, dar uite, n-a plouat de doua luni in campie, toate s-au scorojit, pamantul a baut apa intr-o clipita dupa furtuna si aburul tot e. Eu stiu unde-au fost chiliile, pe grindul din mijlocul padurii. Mi-am dat seama unde-o fi fost si biserica, am vazut pietre iesind din pamant si pe urma disparand, ca si cum n-ar fi fost. Astea le vad, dar mai mult nu pot spune, ca ce spun oamenii e treaba lor. Unii vad lumini alergand si viseaza la comori, altii zic ca se fac nefacute in padurea asta. Eu pot sa spun ca ceva este. Dar ce este, nu stiu. C-or fi fost omorati calugarii, c-o fi blestem… Sigur e ca crucile s-au dus la Copuzu, s-au aciuit pe langa biserica de-acolo, aliniate, parca-s cruci de soldati, nu alta.

Povestitorul campiei

Da-ntr-o zi a venit unu` , calugar era, spune tu, Ana, cum a fost si ce-a zis, ca poa` sa fie important.” Ana aproba din cap. Intr-o buna zi, acum vreo doi ani, a venit un calugar din munti, cam la vreo 50 de ani, puternic ca o catana, cu parul rosu si cret, legat la spate, cu o centura care-i strangea vesmantul. A strabatut padurea in lung si-n lat, a inspectat toate crucile de pe margini, apoi a facut curat la crucea cea mare, a aprins lumanari in memoria monahilor care au vietuit acolo candva si a dormit o noapte acolo, in inima padurii. I-a spus Anei ca e de la un schit din munti, din Bucegi, si ca atunci cand manastirea a fost rasa de pe fata pamantului, o parte din frati au plecat acolo, sus.”Padurea cica ar fi fost toata a lor,” zice Ana, „si ca or s-o ia inapoi intr-o zi. Pe urma, ne-a spus sa dam tot timpul crucea cu var, s-avem grija de ea ca de ochii din cap, ca-i lucru sfant, si pe urma dus a fost, si n-a mai venit niciodata.”

Povestile lui Baticu

Sunt intr-o curte mica din satul Salcioara, de partea cealalta a padurii. Gardurile sunt acoperite cu iedera si cu flori cataratoare. Langa mine se afla Costandin, padurarul de la Calugareasca, iar in fata mea, Baticu, asa cum ii spune el cu drag. Baticu are 78 de ani, dar se tine tare sub palaria de pai. „Ah, padure-padure-padure”, zice el cu ochii inchisi in lumina soarelui, clatinand din cap, „pai acolo m-am nascut, in padure, sunt coborator din padurea asta, ce mai, una cu padurea!” Deschide ochii. „Tata”, zice, „pai tata-meu a fost padurar demult de tot. Cand m-am nascut eu, in `29, el erea p-aicea vechiut, sapase carare pasind prin padure. Calin Barsan il chema pe tata, era din partile Brasovului, de la Sacele, scoborat in campie. Si pe urma asa am crescut si eu, prin padure. Si sa-ti spui ceva: padurea asta e asa de candu-i lumea, nu s-a clintit. Si cine-a clintit-o nu i-a fost bine, ca ceva tot o apara pe ea. C-o fi crucile de marni, c-o fi v-un juramant, ceva… Cum a fost unu`, boieru` Iorgu Iatan din Crasani, care luase padurea cica de la calugari si care incepuse sa dea jos tufanii cei mari, grosi de nu-i cuprindea trei oameni. Nici ala bine n-a sfarsit, ca ajunsese la urma sa doarma pe la fostele lui slugi, de sarac ce era. Vezi bine, tufanii aia nu era arbori obisnuiti, nu trebuia doborati. Da` el facuse banci la crasma din ele.”

Constandin, strajerul padurii

Nea Niculae, cum il cheama de fapt pe Baticu, povesteste doar cu ochii inchisi, iar mainile lui noduroase deseneaza prin aerul incins. Cand vorbeste despre tufani, mainile se ridica precum crengile, catre cer, cand vorbeste despre ceturile vesnice ale padurii copilariei, mainile lui se unduiesc orizontal de parca ar dansa, cand vorbeste despre crucile calatoare care au parasit padurea ca sa plece dincolo de rape, la Copuzu, mainile deseneaza in aer linii frante. Da, Baticu a vazut luminile albastrui alergatoare prin padure atunci cand era copil, a aprins lumanari la crucea cea mare, a vazut ierni grozave, cu nameti care se catarasera in marginea de rasarit a padurii, atat de sus, incat erau pana la jumatatea copacilor. „Vezi bine, viscolul campiei se lovea de padure ca de un zid, ca in padure nici viscolul nu putea intra”. Da, a auzit cateodata vaiete ciudate si stie bine ca in padurea asta, multi s-au ratacit, cat e ea de mica, unii s-au invartit zile intregi si n-au putut iesi, prinsi in vartejurile aburoase, si pe urma sunt pasarile pe care le poti auzi, dar nu le poti vedea niciodata, nimeni nu stie de ce, si noptile cu luna plina, cand chiar ceata padurii e luminoasa, cand se aud fosnete si murmure si cand putini au curajul sa intre acolo. Cand s-au intamplat toate acestea? Cand a fost spulberata manastirea? Baticu nu poate sa spuna, pentru ca memoria lui „nu e cu timp, e altfel”. Isi aduce aminte „chestii, parc-ar fi acuma”, dar nu poate

spune cand au fost. Pe crucea mare scrie 1831. Cand taica-sau a venit padurar, dupa primul razboi, povestile padurii traiau deja. Trecusera aproape o suta de ani de cand manastirea disparuse, de cand oamenii din Salcioara si din Copuzu si din Crasani erau vecini cu padurea misterioasa si cu duhurile care locuiau acolo, si atunci cand ceva se intampla, lucrul acela se transforma pe loc in poveste, fara date, fara ani. Legenda. Poate ca sunt si eu doar martor la o poveste, imi zic, al carei adevar nu-l voi afla niciodata. Poate ca finalul calatoriei mele nu este decat aflarea povestilor. Trebuie sa vad crucile calatoare de la Copuzu, imi spun, crucile de piatra care au calatorit peste rape si au coborat acolo, in vale, la adapost. „Merg si eu”, zice Baticu, pe care nu-l rabda inima sa nu mai scormoneasca in povestile din inima lui. Suntem trei deja, in cautarea povestii: eu, Costandin, strajerul padurii, si Baticu.

Nodul de apa

Copuzu. Drumurile sunt de praf galben, pamantul lutos, casele mici, de campie, ca vanturile sa treaca pe deasupra. Biserica e mica si ea, cu o singura turla acoperita cu tabla, ghemuita in causul unei rape adanci. Deasupra ei se afla ruinele cetatii lui Dromichete, cotropite de ierburi. Ca si in padure, oriunde ai sapa, gasesti ceva: o urma, un semn, un ciob. O istorie de mii de ani se afla ingropata in malul Ialomitei, care inconjoara satul ca un nod de apa. Langa biserica locuieste mos Vile Naftaila, descendent dintr-o familie straveche a locului, care acum, la cei 83 de ani batuti pe muchie, este crasnicul bisericii. Pe mos Vile il inconjoara tacerea ca un glob. Stie totul, dar fiecare vorba e socotita. Traverseaza arsita spre biserica, drept ca o lama. Suntem patru. Eu, Costandin, Baticu si mos Vile.

Mos Vile

Si, dintr-o data, Dumnezeule!, vad crucile impresurand biserica din Copuzu, precum o armata din piatra. Niste cruci cum n-am mai vazut niciodata, unele mari, altele pipernicite, unele duble sau triple, cu bratele incrucisate, ca si cum s-ar strange la un loc, intr-o hora, sprijinite unele pe altele, randuri-randuri, coborand de pe deal spre biserica, printre tufisuri maracinoase, itindu-se dintre ierburi, un popor de cruci pornite in bejenie. Dintr-o data inteleg totul. Inteleg ce voia sa spuna Costandin. Crucile acestea nu sunt de-aici, nu apartin acestui satuc pierdut in campie, ele au venit de undeva de departe, s-au refugiat ca in fata unei primejdii, arata ca si cum ar fi venit ascunse pe sub pamant. „Pe sub pamant au venit”, face mos Vile zambind, „de cate ori sapam o groapa, gasim cate un pui de cruce si-l punem in rand cu celelalte. Vezi, astea mai albe sunt abia iesite din tarna.” Alerg de colo-colo, cu aparatul de fotografiat in mana, nevenindu-mi sa cred ca toate acestea exista cu adevarat. Baticu tace, Costandin tace, desi au mai vazut toate acestea. Pentru ei, aceste cruci sunt dovada ca povestile pe care le stiu din stramosi sunt adevarate, sunt confirmarea ca ceva foarte grav s-a intamplat acolo, in padurea de la Calugareasca, din moment ce crucile au pornit in bejenie, ca si cum si-ar fi cautat adapost. Vasazica e adevarat. Manastirea a existat si acestea sunt crucile monahilor care au trait candva acolo, in padure. Mos Vile stie de la preotul Nae si de la altii, ca la 1848, cand a fost cladita biserica asta in campie, aici, pe malul Ialomitei, in nodul apelor, era metocul manastirii Calugareasca, locul in care monahii aduceau vitele la adapat. Si mai stie ca icoanele dinlauntrul bisericii sunt venite in parte tot de la vechea manastire dintre stejari, pentru ca sunt mult mai vechi decat biserica din Copuzu. Si ca asta e tot ce-a mai ramas din legendara Odaie a Calugarului, intemeiata de un sihastru. Schimnicul. Vile Naftaila stie din ce i-a spus strabunicul. Stie ca legamantul pe padure a fost facut de el.

Epilog

Biserica din Copuzu si cimitirul ei cu sute de cruci venite din alta parte

Candva, probabil pe la 1500, cand padurea Calugareasca era un codru adanc, acolo si-a facut salas si loc de rugaciune un sihastru al carui nume s-a pierdut. Este cel cunoscut sub numele de Schimnicul. Padurea a luat numele de Odaia Calugarului. In jurul salasului a luat cu timpul fiinta o manastire care a crescut, pana cand, pe la 1700, devenise mare si bogata. Toata padurea era a manastirii si calugarii aveau turme si pamanturi. Prin multe a trecut manastirea aceasta. A fost daramata, arsa, jefuita, uneori calugarii au fost ucisi de turci si de alti pagani, dar, pentru ca era protejata de duhul Schimnicului si de crucile de piatra care strajuiau marginile sale, a supravietuit. Pe la 1800, staretii manastirii erau greci, aveau legaturi cu Athosul, manastirea era bogata si puternica. Avea deja cateva sute de ani, judecand dupa numarul crucilor de piatra care au fost ale monahilor, si dupa vechimea lor. Apoi s-a intamplat ceva. Nimeni nu stie ce. Unii spun ca dupa 1864, cand s-au secularizat averile manastiresti, grecii au plecat, iar calugarii s-au imprastiat care incotro. Altii spun ca manastirea a fost trecuta prin foc si sabie, a fost rasa de pe fata pamantului de n-a mai ramas piatra pe piatra si ca icoanele cele vechi si padurea de cruci ale monahilor s-ar fi refugiat in mod miraculos, mai jos, imprejurul fostului metoc, devenit biserica de la Copuzu. In orice caz, in jurul anului 1900, padurea de la Calugareasca era deja plina de povesti cu duhuri si cu comori, bantuita de amintirile neclare ale sutelor de ani care trecusera peste ea. Marea cruce de piatra din inima padurii a ramas in picioare pana in zilele noastre, strangand imprejurul ei istorii stravechi, spuse din tata-n fiu in satele dimprejur. In ce-l priveste pe calugarul cu parul rosu si cret, in cele din urma am plecat in Bucegi, sa il caut. Calugarul Irinel. Am fost la schitul de la Pestera, apoi la Cocora, apoi la manastirea Inaltarea Domnului, unde am dat peste alte povesti extraordinare, dar nu si peste monahul Irinel. Acesta parca n-a existat niciodata. Nimeni nu a auzit vreodata de el. Un singur calugar, foarte batran, pe nume Nifon, auzise ca demult de tot ar fi fost o mana de monahi veniti din adancurile campiei, in munte, la adapost… Sa fi fost si Irinel o poveste?

Nimeni nu stie cum au ajuns din padurea Calugareasca in sat

Calugarul care a dormit o noapte in padure, care s-a rugat si care a aprins lumanari sub crucea de piatra face parte, si el, din misterul care va inconjura pentru totdeauna Calugareasca. Poate ca Baticu are dreptate: „Poate c-am visat eu toate astea, dar de unde stiu ca visul nu e adevarat, si ca acuma nu visez?”.

  • reportaj de Horia Turcanu publicat in Formula AS, nr.778