De fiecare dată când auzim şi aflăm că a (mai) trecut cineva la veşnicele şi cereştile lăcaşuri ar trebui să ne revenim şi să ne trezim, la realitate, ca dintr-un somn adânc!… Da, momentul/evenimentul morţii cuiva ar trebui să fie, pentru noi, pentru fiecare dintre noi, prilej de serioasă introspecţie şi de adâncă meditaţie, altfel spus, un eveniment ca acesta să ne pună, la modul foarte serios, pe gânduri!…
Bunăoară, iată, luni – 29.10.2018 am comemorat împlinirea a nouă ani de la săvârşirea din această viaţă, pământească şi vremelnică, la vârsta de 80 de ani, a Părintelui nostru Arhimandrit Teofil Părăian iar marţi – 30.10.2018 l-am pomenit, cu toţii, pe Părintele nostru Arhiepiscop Iustinian Chira al Maramureşului şi Sătmarului, căci au trecut doi ani de la trecerea sa în lumea îngerilor, la vârsta pământească de 95 de ani!…
Ce bărbaţi, ce slujitori, ce Părinţi, ce Duhovnici, amândoi, curaţi, şi la minte şi la suflet şi la trup, curajoşi, responsabili şi asumaţi, slujitori, loiali şi devotaţi ai Bisericii, cinstitori ai lui Dumnezeu şi iubitori de oameni, ajungând, astfel, iubiţi de oameni!…
Ce aveau, în comun, aceste două mari personalităţi ale Bisericii, Neamului şi Poporului nostru:
– Întâi de toate, de Dumnezeu se temeau şi de oameni le era ruşine;
– Poate şi din acest motiv erau foarte iubiţi de tineri şi, nu numai;
– Apoi erau foarte sinceri, extremi de sinceri şi deosebiţi de curajoşi, aveau autoritate, fraţilor, autoritatea Duhului, aceea părintească, patericală, scripturistică şi filocalică;
– Toată viaţa lor venerabilă şi-au dedicat-o slujirii, propovăduirii, mărturisirii, făptuirii, postirii, rugăciunii, sfinţirii, desăvârşirii şi mântuirii, lor şi a poporului lui Dumnezeu cel dreptcredincios, şi în ce vremuri, împrejurări sau condiţii!…
– Monahi de vocaţie, amândoi, slujitori de calibru amândoi, apologeţi, solizi şi rezistenţi, amândoi, născuţi nu prefăcuţi, şi-au înţeles, dintru început, vocaţia, condiţia, poziţia, statutul, locul, rolul şi rostul lor, în Cetatea cea Duhovnicească, Sfinţită şi Sfinţitoare a Bisericii, purtându-se după cum le era vorba, sau, mai corect spus, după cum le era cuvântul, cel dres cu sare, plin de viaţă, de conţinut şi de adevăr, cuvânt cu putere multă, rostit, în tot locul şi în tot ceasul, cu timp şi fără timp, vorbind, glăsuind după cum le era portul, simplu, curat, charismatic şi autentic!…
Câţi dintre noi nu-i plângem şi-i regretăm astăzi, fiindcă ei aveau darul, calitatea, capacitatea, puterea şi talantul de a ne demorţi, de a ne trezi, de a ne deştepta, de a ne (re)articula, (re)aduce şi (re)aşeza într-u firea noastră cea normală, sănătoasă, veritabilă şi unică ce ne poate (re)uni pe noi, sărmanii, cu Hristos – Marele Dumnezeu!…
Câţi dintre noi nu am căzut, copleşiţi, sub omoforul şi epitrahilul lor, ridicându-ne, din păcat şi de acolo, cu totul alţii, adică cei care trebuia sau ar trebui să fim – oameni, fiii Celui Preaînalt, care ne-am apropiat de El cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, dar şi cu încredere, nădejde, bucurie şi fericire, primite de la aceşti doi luceferi învredniciţi/înveşniciţi în constelaţia spirituală a Bisericii noastre Ortodoxe, Româneşti şi Universale – Cea Una, Sobornicească şi Apostolică, căci Cuvioşii Părinţi Iustinian şi Teofil au mărturisit „un Domn, o credinţă, un botez!…”
Aşadar, mi-ar plăcea să cred, cu toată convingerea, că noi, toţi fiii lor duhovniceşti, vom duce mai departe, dincolo de opera lor scrisă, audio, foto sau video, de predicile, meditaţiile, discursurile şi conferinţele lor, duhul lor, felul lor de a fi, modul lor de se purta şi raporta, atât la Dumnezeu cât şi la semenii sau fraţii lor; altfel spus: vom fi şi noi, la fel ca ei, cu dragoste, înţelegere, milă, empatie, răbdare şi atitudine părintească, cu omul, dar şi cu fermitate şi intransigenţă, când era vorba de păcat, patimă, viciu şi corupţie spirituală!…
Cu alte cuvinte, m-aş bucura să ştiu că am luat, cu toţii, de la cei doi Părinţi Duhovniceşti, cele mai frumoase virtuţi, cele mai curate intenţii şi cele mai sincere fapte sau realizări, ei fiind, până la urmă, în toată viaţa lor, nişte oameni sinceri, oneşti, fermi, corecţi, normali, naturali şi fireşti sau, mai mult decât atât, nişte făclii şi faruri luminătoare, călăuzitoare, povăţuitoare şi îndrumătoare, lipsite de viclenie, ipocrizie şi făţărnicie; de aceea, în unele situaţii, conjuncturi sau împrejurări, erau destul de incomozi şi de nonconformişti însă pentru ei nu avea deloc importanţă acest aspect fiindcă erau incoruptibili, necoruptibili, nesabotabili şi neşantajabili; De ce? Pentru că la ei cuvântul era cuvânt, da era da şi nu era nu, vorba era faptă şi fapta era iscusinţă, pricepere, inteligenţă şi înţelepciune; raţiunea era sănătoasă, inima era bună iar trupul şi spiritul erau viguroase, fortificate şi consolidate, cu harul şi darul rugăciunii, ascezei, înfrânării, sărăciei de bună voie şi ascultării – de Dumnezeu, de Sfânta Scriptură, de Pravila, Rânduiala şi Canoanele Bisericii precum şi de Stareţul şi Duhovnicul lor; ei nu se jucau cu aceste lucruri, oameni buni! A se lua aminte la acest lucru!…
Altfel spus,ei avea şi purtau, neîncetat şi neîntrerupt, viaţa, vieţuirea, purtarea, comportamentul şi lumina îngerescului chip, fiind călugări autentici şi monahi adevăraţi, plini de roadele Harului Duhului Sfânt în ei, datorită seriozităţii, sacrificiului, efortului, muncii, perseverenţei şi tenacităţii lor în cele duhovniceşti, morale şi spirituale, în cele călugăreşti, teologice şi bisericeşti!…
În altă ordine de idei, în concluzie şi încheiere, insist, totodată, asupra faptului că, noi, toţi, ucenicii, fiii lor duhovniceşti, urmaşii lor spirituali şi, nu numai, suntem, cu toţii, chemaţi să luăm aminte la viaţa, vieţuirea, trecerea şi petrecerea lui în sau prin această lume!…
În momente ca acestea, oameni buni, trebuie să ne gândim, profund, serios şi responsabil, la felul şi modul în care trecem, petrecem îi petrecem şi ne petrecem noi, fiecare, dintre noi, în şi prin această viaţă, de pe acest pământ!…
În asemenea clipe este bine să ne aducem aminte de cuvântul: „după faptă (după viaţă) şi răsplată!”
Să ne întrebăm, la modul cel mai sincer: la ce folos atâta agitaţie, atâta stres, atâta contorsionare, atâta rigiditate, atâta tensiune şi presiune, zilnică, cotidiană, mundană, la ce folos, fraţilor, la ce folos?!…
Latinii spuneau: „carpe diem!” – „trăieşte clipa!” Noi, creştinii, trebuie să spunem: „preţuieşte clipa!”, fiecare clipă şi fiecare moment, orice întâlnire, oriunde şi oricând, cu fratele, cu colegul, cu vecinul şi cu semenul nostru, orice moment, orice stare, orice şansă sau oportunitate, ca fiind unică, prima şi ultima, deci irepetabilă şi, cine ştie, poate chiar ultima, căci nu suntem noi stăpânii vieţii şi nici ai morţii!…
Prin urmare sau, altfel spus, să fim cu mare luare aminte, cum trecem, cum petrecem, cum îi petrecem, pe toţi aceştia şi cum ne petrecem, în această viaţă şi prin această lume, (de) limitată, vremelnică, provizorie, tranzitorie şi temporară, bine ştiind că „cetatea/împărăţia noastră nu este aici, pe pământ, ci, dincolo, în cer, aşteptându-o pe cea care va să vină/va să fie!…”
Dacă nu vom face astfel, oameni buni, vom regreta, mai devreme sau mai târziu şi, mai mult decât atât, aşa, vom pierde, totul, mai devreme sau mai târziu şi acest lucru va fi unul, fatal, letal şi, totodată, unul extrem de dureros!…
Aşadar, haideţi fraţilor, să fim cu multă băgare de seamă, atunci când ne întâlnim cu cineva: să-l privim bine şi, cu mult drag şi cu aleasă dragoste, aşa după cum procedau şi aceşti doi mari Părinţi îmbunătăţiţi, indiferent cine este, cine a fost sau cine va fi, să ne bucurăm de orice întâlnire cu oricine, ca într-o zi de mare praznic şi (de) aleasă ori minunată sărbătoare, să apreciem şi să trăim toate aceste momente ca pe nişte daruri de mare folos, pline de câştig şi de fericire căci, cine ştie, poate mâine, tu nu îl vei mai putea întâlni pe el şi el nu te va (mai) putea vedea sau privi pe tine!…
Fiindcă, totuşi, de câte ori, nu ni se întâmplă, să ne fie atât de dor de cineva şi, să nu ne mai putem petrece cu el deloc, decât în poveşti şi povestiri, amintiri, ipostaze şi fotografii, şi, pur şi simplu, ne apucă amarul, tristeţea, jalea şi supărarea!…
Da, îmi veţi reproşa că sunt foarte pesimist, sumbru şi sceptic şi aveţi tot dreptul să o faceţi, dar, din păcate, este atât de real(ist) ce vă spun eu, aici şi acum, şi, în acelaşi timp, este atât de adevărat, mult prea şi tare sau foarte adevărat!…
De asemenea, vreau, acum, în încheierea acestei meditaţii comemorative, să vă mai spun şi să vă mai rog ceva: Haideţi, în sfârşit, oameni buni, să-i preţuim, să-i cinstim şi să-i apreciem (sau admirăm) pe fraţii, semenii, părinţii, eroii şi duhovnicii noştri câtă vreme sunt, aici, în viaţă, cu noi, contemporani cu noi, vieţuitori şi pătimitori, cu noi (sau pentru noi), nu după ce au plecat dintre noi sau de la noi!…
Apropo, până la urmă, nici nu mai ştiu cine a plecat, de fapt, primul (primii): ei, de la noi sau dintre noi ori noi de la ei şi, dintre ei!…
Ca atare, mare atenţie, în ce categorie şi ipostază ne situăm ori ne aflăm noi, aici şi acum!…
Prin urmare, oameni buni, ce faci ţi se face, adică, cum treci şi cum îi petreci aşa (ne) vom petrece şi noi!…
Pe cei plecaţi, dincolo, în frunte cu Părinţii noştrii – Iustinian Arhiepiscopul – Omul Rugăciunii şi al Bunătăţii şi Teofil Arhimandritul şi Duhovnicul – Omul Bucuriei şi al Filocaliei, Dumnezeu să îi odihnească iar pe noi, cei, încă, rămaşi, (pe)aici, Dumnezeu să ne întărească şi, să ne mântuiască!…
Stelian Gomboş
Duminică, 13 martie 2016, Părintele Arhim. Neonil Ștefan – Starețul Sfintei Manastiri Frasinei din județul Vâlcea, a trecut la cele veșnice, la vârsta de 94 de ani.
Iată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, suntem capabili să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!…
Părintele nostru duhovnicesc, Ieromonahul Adrian Făgețeanu (16.11.1912 -27.09.2011) s-a înălțat, în urmă cu şapte ani, cu sufletul la Domnul nostru Iisus Hristos în seara zilei de marţi – 27 septembrie 2011, în jurul orei 19.30, după un accident cerebral pe care l-a traversat în luna noiembrie anul 2010, cu complicații neurologice severe, Părintelui Adrian i s-au agravat și problemele pulmonare, la fiecare 3 – 4 luni el necesitând un tratament cu un antibiotic nou (şi greu de găsit) la spitalele din oraşele Târgu Jiu şi Bucureşti. În spitalul bucureştean ”Dr. Marius Nasta”, Părintele Adrian Făgeţeanu se afla internat de o săptămână pentru un asemenea tratament, el fiind adus într-o stare în care respira foarte greu.
Creştinismul se înţelege ca fiind relaţia omului cu Dumnezeu. Această relaţie are caracter istoric, prin urmare problema omului şi a lui Dumnezeu se studiază, se înţelege în sens teandric-istoric. Deasemenea, religia creştină, care este revelată, este căutarea omului de către Dumnezeu. Această căutare este lungă, ea are origini în creaţie, când omula fost creat după „chipul” şi asemănarea lui Dumnezeu şi până la cuvintele Evangheliei: „şi cuvântul trup s-a făcut”. Prin icoană, ca reprezentare a lui Dumnezeu întrupa, Biserica Ortodoxă mărturiseşte despre asumarea firii omeneşti în ipostasul Cuvântului lui Dumnezeu şi deci despre mântuirea firii noastre. Icoana „izvorăşte astfel din învăţătura despre mântuire”.
Icoana nu mai este nici idol, care identifică natura sau diferitele ei forţe cu Dumnezeu, nici simbol care atestă prezenţa lui Dumnezeu dar Îi afirmă distincţia de el, ci 
De la interzicerea picturii, reprezintării lui Iisus Hristos s-a ajuns la respingerea tuturor celorlalte icoane. Împotriva lui Leon al III – lea, care a dat un Edict în sensul acesta, Sfântul Ioan Damaschin arată sensul acestei interziceri: 
Prin urmare, a nega lui Iisus Hristos capacitatea, posibilitatea şi putinţa de a fi zugrăvit în icoană, înseamnă a nega toate însuşirile Lui trupeşti, deci a cădea în dochetism. Nicăieri nu se spune că Iisus Hristos a fost fară chip. Icoana aceasta arată că a avut chip, a luat chip de rob, după cum spune Sfântul Apostol Pavel la Filipeni 2,9. În inima iconoclasmului şi a tuturor ereziilor tipice. Părinţii au descoperit „reducţia şi chiar refuzul misterului kenozei”. Icoana devine o confirmare mai mult a misterului kenozei devine ca mijloc paradoxal de realizare a teoriei umane a îndumnezeirii…