Arhive categorie: mari duhovnici

Starețul Efrem de la mănăstirea atonită Vatopedu, trimis sub ascultare la „întronizarea noului mitropolit” Epifanie al Ucrainei a făcut infarct și nu a mai putut participa la ceremonie. Niciun reprezentat al BOR nu a fost prezent.

Publicat pe de
Răspunde

staretul Efrem Vatopedu Mt Athos

foto: Aleksander Wasyluk / orthphoto.net

Deși o mulțime mare de oameni se adunase în piața din fața catedralei în ziua „Consiliului de unificare”, la eveniment piața era practic pustie, cu excepția jurnaliștilor și trecătorilor. (foto jos)

311340.b.jpg

Nici reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române nu au fost prezenți. Mitropolitul Nifon al Târgoviștei a fost prezent la Moscova, alături de restul reprezentanților Bisericilor Ortodoxe autocefale, la sărbătorirea a 10 ani de la întronizarea Patriarhului Chiril al Rusiei.

Reamintim că Patriarhia Constantinopolului a emis un tomos de recunoaștere a noii structuri ecleziastice ucrainene la Istanbul (6 ianuarie), dar până acum, acest act nu a fost recunoscut de nimeni.

Niciun reprezentant al vreunei Biserici Ortodoxe Autocefale nu a fost prezent la întronizarea lui Epifanie în catedrala Sf. Sofia din Kiev, al noii structuri ecleziastice create la Kiev de către Patriarhia Constantinopolului.

Singurii reprezentanți ai ortodoxiei au fost cei ai Patriahiei de Constantinopol, dar nu PF Bartolomeu însuși. La ceremonia ce a avut loc la Catedrala Sfânta Sofia din Kiev a fost prezent Președintele Ucrainei, Petro Poroșenko (arhitectul noii biserici împreună cu Pat. Bartolomeu) și alte oficialități ucrainene. A fost prezent și șeful bisericii greco-catolice ucrainene.

Nici Filaret Denisenko (90 ani), cel care se consideră „Patriarh onorific” al noii structuri nu a fost prezent din motive medicale. Unul dintre trimișii Patriarhului Ecumenic , starețul Efrem al Mănăstirii Vatopedu, a făcut infarct și nu a mai fi putut fi prezent la ceremonie.

De altfel, se pare că starețul Efrem venise la ceremonie doar din ascultare față de Patriarhul Bartolomeu. A făcut infrarct chiar la sosire. Starețul Efrem a părăsit Ucraina și se află pentru tratament într-o clinică străină.

Mănăstirile din Sfântul Munte Athos au votat pentru boicotarea evenimentului. Sfânta Chinonită din Muntele Athos votase la 28 ianuarie să nu trimită nici o delegație la întronare.

orthochristian.com

phpThumb_generated_thumbnailjpeg

Epifanie, mitropolitul bisericii autocefale a Ucrainei

DoarOrtodox

și o informare de presă, seacă,  http://stiri.tvr.ro/a-fost-intronizat-noul-mitropolit-al-bisericii-ucrainene-autocefale_841340_video_186631.html

Reclame

Troparul, viața și acatistul Sfântului Cuvios Macarie cel Mare, Egipteanul (19 ianuarie)

Publicat pe de
1

Troparul Sfântului Cuvios Macarie Egipteanul, glasul 1: Locuitorul pustiului și înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, părintele nostru Macarie; și cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cerești daruri luând, vindeci pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credință. Slavă Celui ce ți-a dat ție putere, slavă Celui ce te-a încununat pe tine, slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

DoarOrtodox

 

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Macarie Egipteanul
(19 ianuarie)

(Acest Sfînt Macarie a scris o carte cu podoabe duhovniceşti, foarte folositoare celor ce vor să se mântuiască, care cuprinde în sine 50 de cuvîntări sau omilii)

Patria acestui cuvios Macarie era Egiptul, iar satul său se numea Ptinapar. Părinţii lui erau de un nume cu cei mai vechi dintre sfinţi, strămoşii Avraam şi Sara, pentru că Avraam era numele tatălui lui Macarie, avînd treapta de preot, şi maica lui se numea Sara. De vreme ce erau neroditori, se depărtaseră de traiul însoţirii, însă cu duhul erau tot uniţi.

Ei îşi înfrumuseţau viaţa cu înfrînarea şi cu postul, cu rugăciunile şi cu privegherea, cu milosteniile şi cu primirea de străini şi cu multe alte fapte bune. Dar făcîndu-se prin voia lui Dumnezeu năvălirea neaşteptată a barbarilor asupra Egiptului, şi averile lor răpindu-se din mîinile acelora, au sărăcit foarte mult şi se gîndeau să iasă din patria lor.

Dar într-o noapte, dormind Avraam, i s-a arătat sfîntul patriarh Avraam, cinstit la vedere şi luminat cu frumuseţe, strălucindu-i hainele ca soarele; deci, acela mîngîindu-l şi zicîndu-i să aibă nădejde spre Domnul, l-a sfătuit ca să nu se depărteze cu totul de părţile Egiptului, ci să se mute numai în satul ce se numeşte Ptinapar, care este în hotarele Egiptului, şi să nu se lipsească de unirea cu soţia lui, de vreme ce, zicea Sfîntul Avraam, „Dumnezeu voieşte să vă binecuvînteze cu rod fericit, precum m-a binecuvîntat şi pe mine, care eram străin în pămîntul Canaan, dîndu-mi fiu la bătrîneţe”.

Preotul Avraam deşteptîndu-se din somn, a spus soţiei sale Sara vedenia sa. Şi amîndoi au dat laudă lui Dumnezeu; apoi nezăbovind, s-au mutat în satul Ptinapar. Nu era departe acel sat de pustia Nitriei, şi, precum se vede, dumnezeiasca rînduială a mutat acolo pe părinţii lui Macarie, ca astfel fiul lor care avea să se nască, să iubească mai cu înlesnire viaţa pustnicească. Continuă lectura →

Doi vrednici slujitori şi mari bărbaţi ai Bisericii – Iustinian Chira Arhiepiscopul şi Teofil Părăian Arhimandritul şi Duhovnicul… 

Publicat pe de
1

IPS Iustinian Chira

De fiecare dată când auzim şi aflăm că a (mai) trecut cineva la veşnicele şi cereştile lăcaşuri ar trebui să ne revenim şi să ne trezim, la realitate, ca dintr-un somn adânc!… Da, momentul/evenimentul morţii cuiva ar trebui să fie, pentru noi, pentru fiecare dintre noi, prilej de serioasă introspecţie şi de adâncă meditaţie, altfel spus, un eveniment ca acesta să ne pună, la modul foarte serios, pe gânduri!…

Nu degeaba, toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii (ne) îndeamnă să avem, pururea, gândul, mintea şi cugetul la moarte – ca fiind dascălul cel mai înţelept ce ne poate (re)aduce, pe fiecare dintre noi, la viaţă, la adevărata viaţă, la adevărata stare, la autentica vieţuire!…

parintele Teofil Paraian - Sambata de Sus

Bunăoară, iată, luni – 29.10.2018 am comemorat împlinirea a nouă ani de la săvârşirea din această viaţă, pământească şi vremelnică, la vârsta de 80 de ani, a Părintelui nostru Arhimandrit Teofil Părăian iar marţi – 30.10.2018 l-am pomenit, cu toţii, pe Părintele nostru Arhiepiscop Iustinian Chira al Maramureşului şi Sătmarului, căci au trecut doi ani de la trecerea sa în lumea îngerilor, la vârsta pământească de 95 de ani!…

Ce bărbaţi, ce slujitori, ce Părinţi, ce Duhovnici, amândoi, curaţi, şi la minte şi la suflet şi la trup, curajoşi, responsabili şi asumaţi, slujitori, loiali şi devotaţi ai Bisericii, cinstitori ai lui Dumnezeu şi iubitori de oameni, ajungând, astfel, iubiţi de oameni!…

Ce aveau, în comun, aceste două mari personalităţi ale Bisericii, Neamului şi Poporului nostru: 

– Întâi de toate, de Dumnezeu se temeau şi de oameni le era ruşine;

– Poate şi din acest motiv erau foarte iubiţi de tineri şi, nu numai;

– Apoi erau foarte sinceri, extremi de sinceri şi deosebiţi de curajoşi, aveau autoritate, fraţilor, autoritatea Duhului, aceea părintească, patericală, scripturistică şi filocalică;

– Toată viaţa lor venerabilă şi-au dedicat-o slujirii, propovăduirii, mărturisirii, făptuirii, postirii, rugăciunii, sfinţirii, desăvârşirii şi mântuirii, lor şi a poporului lui Dumnezeu cel dreptcredincios, şi în ce vremuri, împrejurări sau condiţii!…

– Monahi de vocaţie, amândoi, slujitori de calibru amândoi, apologeţi, solizi şi rezistenţi, amândoi, născuţi nu prefăcuţi, şi-au înţeles, dintru început, vocaţia, condiţia, poziţia, statutul, locul, rolul şi rostul lor, în Cetatea cea Duhovnicească, Sfinţită şi Sfinţitoare a Bisericii, purtându-se după cum le era vorba, sau, mai corect spus, după cum le era cuvântul, cel dres cu sare, plin de viaţă, de conţinut şi de adevăr, cuvânt cu putere multă, rostit, în tot locul şi în tot ceasul, cu timp şi fără timp, vorbind, glăsuind după cum le era portul, simplu, curat, charismatic şi autentic!… 

Câţi dintre noi nu-i plângem şi-i regretăm astăzi, fiindcă ei aveau darul, calitatea, capacitatea, puterea şi talantul de a ne demorţi, de a ne trezi, de a ne deştepta, de a ne (re)articula, (re)aduce şi (re)aşeza într-u firea noastră cea normală, sănătoasă, veritabilă şi unică ce ne poate (re)uni pe noi, sărmanii, cu Hristos – Marele Dumnezeu!…

Câţi dintre noi nu am căzut, copleşiţi, sub omoforul şi epitrahilul lor, ridicându-ne, din păcat şi de acolo, cu totul alţii, adică cei care trebuia sau ar trebui să fim – oameni, fiii Celui Preaînalt, care ne-am apropiat de El cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, dar şi cu încredere, nădejde, bucurie şi fericire, primite de la aceşti doi luceferi învredniciţi/înveşniciţi în constelaţia spirituală a Bisericii noastre Ortodoxe, Româneşti şi Universale – Cea Una, Sobornicească şi Apostolică, căci Cuvioşii Părinţi Iustinian şi Teofil au mărturisit „un Domn, o credinţă, un botez!…”

Aşadar, mi-ar plăcea să cred, cu toată convingerea, că noi, toţi fiii lor duhovniceşti, vom duce mai departe, dincolo de opera lor scrisă, audio, foto sau video, de predicile, meditaţiile, discursurile şi conferinţele lor, duhul lor, felul lor de a fi, modul lor de se purta şi raporta, atât la Dumnezeu cât şi la semenii sau fraţii lor; altfel spus: vom fi şi noi, la fel ca ei, cu dragoste, înţelegere, milă, empatie, răbdare şi atitudine părintească, cu omul, dar şi cu fermitate şi intransigenţă, când era vorba de păcat, patimă, viciu şi corupţie spirituală!…

Cu alte cuvinte, m-aş bucura să ştiu că am luat, cu toţii, de la cei doi Părinţi Duhovniceşti, cele mai frumoase virtuţi, cele mai curate intenţii şi cele mai sincere fapte sau realizări, ei fiind, până la urmă, în toată viaţa lor, nişte oameni sinceri, oneşti, fermi, corecţi, normali, naturali şi fireşti sau, mai mult decât atât, nişte făclii şi faruri luminătoare, călăuzitoare, povăţuitoare şi îndrumătoare, lipsite de viclenie, ipocrizie şi făţărnicie; de aceea, în unele situaţii, conjuncturi sau împrejurări, erau destul de incomozi şi de nonconformişti însă pentru ei nu avea deloc importanţă acest aspect fiindcă erau incoruptibili, necoruptibili, nesabotabili şi neşantajabili; De ce? Pentru că la ei cuvântul era cuvânt, da era da şi nu era nu, vorba era faptă şi fapta era iscusinţă, pricepere, inteligenţă şi înţelepciune; raţiunea era sănătoasă, inima era bună iar trupul şi spiritul erau viguroase, fortificate şi consolidate, cu harul şi darul rugăciunii, ascezei, înfrânării, sărăciei de bună voie şi ascultării – de Dumnezeu, de Sfânta Scriptură, de Pravila, Rânduiala şi Canoanele Bisericii precum şi de Stareţul şi Duhovnicul lor; ei nu se jucau cu aceste lucruri, oameni buni! A se lua aminte la acest lucru!…

Altfel spus,ei avea şi purtau, neîncetat şi neîntrerupt, viaţa, vieţuirea, purtarea, comportamentul şi lumina îngerescului chip, fiind călugări autentici şi monahi adevăraţi, plini de roadele Harului Duhului Sfânt în ei, datorită seriozităţii, sacrificiului, efortului, muncii, perseverenţei şi tenacităţii lor în cele duhovniceşti, morale şi spirituale, în cele călugăreşti, teologice şi bisericeşti!…

În altă ordine de idei, în concluzie şi încheiere, insist, totodată, asupra faptului că, noi, toţi, ucenicii, fiii lor duhovniceşti, urmaşii lor spirituali şi, nu numai, suntem, cu toţii, chemaţi să luăm aminte la viaţa, vieţuirea, trecerea şi petrecerea lui în sau prin această lume!…

În momente ca acestea, oameni buni, trebuie să ne gândim, profund, serios şi responsabil, la felul şi modul în care trecem, petrecem îi petrecem şi ne petrecem noi, fiecare, dintre noi, în şi prin această viaţă, de pe acest pământ!…

În asemenea clipe este bine să ne aducem aminte de cuvântul: „după faptă (după viaţă) şi răsplată!”

Să ne întrebăm, la modul cel mai sincer: la ce folos atâta agitaţie, atâta stres, atâta contorsionare, atâta rigiditate, atâta tensiune şi presiune, zilnică, cotidiană, mundană, la ce folos, fraţilor, la ce folos?!…

Latinii spuneau: „carpe diem!” – „trăieşte clipa!” Noi, creştinii, trebuie să spunem: „preţuieşte clipa!”, fiecare clipă şi fiecare moment, orice întâlnire, oriunde şi oricând, cu fratele, cu colegul, cu vecinul şi cu semenul nostru, orice moment, orice stare, orice şansă sau oportunitate, ca fiind unică, prima şi ultima, deci irepetabilă şi, cine ştie, poate chiar ultima, căci nu suntem noi stăpânii vieţii şi nici ai morţii!…

Prin urmare sau, altfel spus, să fim cu mare luare aminte, cum trecem, cum petrecem, cum îi petrecem, pe toţi aceştia şi cum ne petrecem, în această viaţă şi prin această lume, (de) limitată, vremelnică, provizorie, tranzitorie şi temporară, bine ştiind că „cetatea/împărăţia noastră nu este aici, pe pământ, ci, dincolo, în cer, aşteptându-o pe cea care va să vină/va să fie!…”

Dacă nu vom face astfel, oameni buni, vom regreta, mai devreme sau mai târziu şi, mai mult decât atât, aşa, vom pierde, totul, mai devreme sau mai târziu şi acest lucru va fi unul, fatal, letal şi, totodată, unul extrem de dureros!…

Aşadar, haideţi fraţilor, să fim cu multă băgare de seamă, atunci când ne întâlnim cu cineva: să-l privim bine şi, cu mult drag şi cu aleasă dragoste, aşa după cum procedau şi aceşti doi mari Părinţi îmbunătăţiţi, indiferent cine este, cine a fost sau cine va fi, să ne bucurăm de orice întâlnire cu oricine, ca într-o zi de mare praznic şi (de) aleasă ori minunată sărbătoare, să apreciem şi să trăim toate aceste momente ca pe nişte daruri de mare folos, pline de câştig şi de fericire căci, cine ştie, poate mâine, tu nu îl vei mai putea întâlni pe el şi el nu te va (mai) putea vedea sau privi pe tine!…

Fiindcă, totuşi, de câte ori, nu ni se întâmplă, să ne fie atât de dor de cineva şi, să nu ne mai putem petrece cu el deloc, decât în poveşti şi povestiri, amintiri, ipostaze şi fotografii, şi, pur şi simplu, ne apucă amarul, tristeţea, jalea şi supărarea!…

Da, îmi veţi reproşa că sunt foarte pesimist, sumbru şi sceptic şi aveţi tot dreptul să o faceţi, dar, din păcate, este atât de real(ist) ce vă spun eu, aici şi acum, şi, în acelaşi timp, este atât de adevărat, mult prea şi tare sau foarte adevărat!…

De asemenea, vreau, acum, în încheierea acestei meditaţii comemorative, să vă mai spun şi să vă mai rog ceva: Haideţi, în sfârşit, oameni buni, să-i preţuim, să-i cinstim şi să-i apreciem (sau admirăm) pe fraţii, semenii, părinţii, eroii şi duhovnicii noştri câtă vreme sunt, aici, în viaţă, cu noi, contemporani cu noi, vieţuitori şi pătimitori, cu noi (sau pentru noi), nu după ce au plecat dintre noi sau de la noi!…

Apropo, până la urmă, nici nu mai ştiu cine a plecat, de fapt, primul (primii): ei, de la noi sau dintre noi ori noi de la ei şi, dintre ei!…

Ca atare, mare atenţie, în ce categorie şi ipostază ne situăm ori ne aflăm noi, aici şi acum!…

Prin urmare, oameni buni, ce faci ţi se face, adică, cum treci şi cum îi petreci aşa (ne) vom petrece şi noi!…

Pe cei plecaţi, dincolo, în frunte cu Părinţii noştrii – Iustinian Arhiepiscopul – Omul Rugăciunii şi al Bunătăţii şi Teofil Arhimandritul şi Duhovnicul – Omul Bucuriei şi al Filocaliei, Dumnezeu să îi odihnească iar pe noi, cei, încă, rămaşi, (pe)aici, Dumnezeu să ne întărească şi, să ne mântuiască!…

Stelian Gomboş

DoarOrtodox

Părintele nostru Nicolae Bordașiu a trecut în ceata drepților și în lumea cea veșnică, cerească

Publicat pe de
1

pr Nicolae Bordasiu-

Părintele nostru Nicolae Bordașiu a trecut în ceata drepților și în lumea cea veșnică, cerească, bineplacută și binecuvântată a Sfinților!…
Dumnezeu să-l ierte, să-l așeze cu drepții și să-l numere cu sfinții Săi!…
Veșnică să-i fie pomenirea și amintirea!…

Părintele Nicolae a stat ascuns ani îndelungaţi (1948-1955) prin satele bihorene, fiind căutat de securitate pentru o condamnare în lipsă la 20 de ani închisoare. Descoperit şi arestat în 1955, au urmat ani grei de închisoare prin Timişoara, Jilava, Oradea şi Aiud, fiind deţinut politic între 1955-1964.

După eliberare a lucrat ca muncitor, apoi tehnician la Inst. Cantacuzino, unde a făcut parte dintr-un colectiv care a preparat pentru întâia oară în România gama globulina din sânge retro-placentar. Întâlnirea cu Patriarhul Justinian în 1968 a schimbat drumul vieţii. Acesta a stăruit la autorităţi ca să obţină numirea sa ca profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti. Patriarhul Justinian l-a hirotonit diacon și apoi preot, de sărbătoarea Sf. Andrei, în 30 noiembrie 1969. În acest timp a urmat studiile de doctorat la Facultatea de Teologie, avînd ca îndrumător pe părintele Stăniloae, iar apoi la Paris.

Revenit în ţară, Nicolae Bordaşiu a fost din nou profesor la seminar (1975) până în octombrie 1981, când este transferat la Biserica Sf. Silvestru, unde a slujit pâna in acest an.

Bunul Dumnezeu să-i odihnească sufletul în Împărăţia Sa!

doar ortodox candle light_church00

Lavra “Athosului Românesc” – Sfânta Mănăstire Frăsinei. In Memoriam – Părintele Arhim. Neonil Ştefan, Venerabilul Stareţ al acestei sfinte vetre călugăreşti, între anii 1959 – 2016

Publicat pe de
1

Din seria „Pro Memoria – Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului”

Scurtă prezentare istorică a Mănăstirii Frăsinei

Sfânta Mănăstire Frăsinei din comuna Muereasca, județul Vâlcea, numită și Athosul Românesc, păstrează până astăzi așezămintele monahale și legământul Sfântului Ierarh Calinic – ctitorul cel mai de seamă al acestei lavre pustnicești.

Biserica vechiului schit, cu hramul Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, a fost construită din lemn, de călugării bulgari Ilarion şi Ştefan, la anul 1710.

Aceasta a fost reconstruită din zid, între anii 1762 – 1763, de către Cârstea şi Damian Iovipali, fraţii hagii din Râmnic, împreună cu Nicoliţă, fiul lui Cârstea, cu binecuvântarea Episcopului Filaret al Râmnicului. În jurul acestui schit au existat chilii, care însă nu s-au păstrat.

La anul 1787, din cauza Războiului ruso – turc, schitul a fost pustiit şi a rămas părăsit până la anul 1848, când a fost refăcut de către călugărul Acachie, venit de la Sfânta mănăstire Cernica, cu învoirea lui Gheorghe Iovipali, urmaşul primilor ctitori. El a închis pridvorul vechii biserici cu cărămidă, transformându-l în pronaos, și l-a zugrăvit. Tot el a refăcut vechile chilii.

Biserica veche păstrează pictura în frescă, lucrată la anul 1763, de către Teodor Zugravul, cât şi pe cea din tindă, lucrată la anul 1848.

Astăzi, vechea biserică este folosită ca biserică de cimitir, în jurul acesteia aflându-se mormintele duhovnicilor și ale monahilor de la Frăsinei.

Biserica actuală a sfintei mănăstiri, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, corpul de chilii zidit împrejurul bisericii și clopotnița au fost ctitorite de Sfântul Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului, între anii 1860 – 1863.

Pisania bisericii zidite de Sfântul Ierarh Calinic mărturisește următoarele:

Întru mărirea Sfintei Treimi Unuia Dumnezeu şi întru cinstea Adormirii Maicii Domnului s-au zidit din temelie această Sfântă Biserică, cu clopotniţă şi chilii împrejur, de smeritul Episcop al Rm-Noului Severin. D.D. Calinic Cernicanu, spre a fi locuită de părinţi monahi cu viaţă de obşte; alăturându-se de dânsul şi Schitul Slătioarele, tot din acest district, prin actul Prea Sfinţiei Sale din anul 1860, legalizat de Prea Sfinția Sa Părintele Mitropolit D.D. Nifon Cernicanul, sub No. 2, acelaşi an, Martie 9, spre a se îngriji amândouă de singur stareţul Frăsineiului. Pentru o mai bună susţinere a lor din venitul propietăţii lor ce au nesupuse la un alt stabiliment. Publicu s-au sfințit la 1863, Mai 12.

Biserica a fost pictată în ulei, de către pictorul ardelean Mişu Pop, în stilul renascentist al lui Gheorghe Tattarăscu. Pictura bisericii mari a fost spălată la anul 1968, de către pictorul Aritium Avachian. Astăzi, biserica este monument istoric.

Secularizarea averilor mănăstirești a fost una dintre marile reforme adoptate de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza pentru modernizarea noului stat, înființat la anul 1859, prin unirea Moldovei cu Țara Românească.

Prin această reformă administrativă, adoptată la anul 1863, proprietățile bisericilor și mănăstirilor închinate unor locuri străine au fost trecute în proprietatea statului.

Pentru admirația Domnitorului Alexandru Ioan Cuza față de Sfântul Ierarh Calinic, Sfânta Mănăstire Frăsinei a fost singura mânăstire din ţară care nu a fost secularizată, aceasta păstrându-şi terenul agricol până în zilele noastre.

Paraclisul mănăstirii, cu hramul Sfinţii Trei Ierarhi, și o serie de alte zidiri au fost ctitorite de Episcopul Gherasim Safirim al Romanului (1910 – 1911), fost arhimandrit de scaun al Episcopiei Râmnicului – Noul Severin. El completează cu chilii aripa de miazăzi şi de răsărit a incintei monastic. Se completează astfel lucrările edilitare sistate la anul 1888.

Viaţa monahală de la Sfânta Mănăstire Frăsinei se aseamănă cu cea de la Sfântul Munte Athos. În mânăstire nu au voie să intre femeile, pentru acestea zidindu-se special o biserică la baza muntelui. Nu se mănăncâ niciodată carne, iar slujbele țin până spre dimineața.

La anul 1867, Sfântul Ierarh Calinic a aşezat în locul în care se află astăzi biserica de jos, o piatră de legământ pe care a scris, cu litere chirilice, atât binecuvântări, pentru femeile care vor păstra acest legământ, cât şi blesteme, pentru cele care vor călca hotărârea sa.

Prin urmare, până astăzi, Mănăstirea Frăsinei este singura mănăstire ortodoxă din Romania în care nu au voie să intre persoanele de sex feminin.

Pe piatra de legământ, păstrată astăzi în muzeul Sfintei Mănăstiri Frăsinei, stă scris:

Acest sfânt lacaş s-a clădit din temelie spre a fi chinovie de părinţi monahi şi fiindcă oarecare din partea femeiască putea să aducă vreun scandal monahilor vieţuitori de acolo, de aceea, sub grea legătură, s-a oprit de la acest loc să mai treacă înainte, sub nici un chip, parte femeiască. Iar cele ce vor îndrăzni a trece să fie sub blestem şi toate nenorocirile să vină asupra lor, precum sărăcia, gârbăvia şi tot felul de pedepse. Și iarăşi, cele ce vor păzi această hotărâre să aibă blagoslovenia lui Dumnezeu şi a smereniei noastre şi să vină asupra lor fericitul bine. Calinic – Episcopul Râmnicului-Noul Severin, 17 ianuarie 1867.

Așezămintele monahale și legământul Sfântului Ierarh Calinic s-au respectat până astăzi cu mare stricteţe. Chiar în timpul păstoririi sale, cei care l-au călcat au fost pedepsiţi aspru. Este binecunoscută întâmplarea cu tânăra păstoriţă din satul Muereasca, care din greşeală a trecut hotarul şi s-a îmbolnăvit de epilepsie, fiind nevoită să ceară ajutorul Sfântului Ierarh Calinic, care a iertat-o și a tămăduit-o (Cf. http://frasinei.arhiepiscopiaramnicului.ro/prezentarea-manastirii/istoria-sfintei-manastiri-frasinei – 24.03.2016/29.03.2016).

In Memoriam – Părintele Arhim. Neonil Ştefan – Venerabilul Stareţ al acestei sfinte vetre călugăreşti, între anii 1959 – 2016

70405Duminică, 13 martie 2016, Părintele Arhim. Neonil Ștefan – Starețul Sfintei Manastiri Frasinei din județul Vâlcea, a trecut la cele veșnice, la vârsta de 94 de ani.

Slujba de înmormântare a avut loc miercuri, 16 martie 2016, de la ora 11:00, la Sfânta Mănăstire Frăsinei.

Părintele Neonil Ștefan s-a născut la 21 octombrie 1922, în satul Valea Babei, din comuna Runcu, județul Vâlcea. Părinții săi, Dumitru și Maria, l-au crescut din mic în dreapta credință.

După ce a absolvit școala primară în satul natal (1929 – 1936) și stagiul militar la Alba Iulia (1943 – 1946), a rămas în sânul familiei până la 15 aprilie 1948, când a fost primit ca frate în obștea Sfintei Mănăstiri Frăsinei din județul Vâlcea, unde, la 15 august 1949, a fost tuns în călugărie, primind chipul îngeresc.

Cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Iosif Gafton – Episcop al Râmnicului, s-a format duhovnicește la Seminarul Teologic Monahal de la Sfânta Mănăstire Neamț (1950 – 1953), apoi la Sfânta Mănăstire Curtea de Argeș (195 3 -1955), unde a deprins meșteșugul olăritului, și, în cele din urmă, la Institutul Teologic din București (1955 – 1959).

Părintele Neonil Ștefan a fost hirotonit ierodiacon la 13 noiembrie 1949 și ieromonah la 21 noiembrie 1952. Cu harul lui Dumnezeu, la 1 octombrie 1959, la vârsta de 37 de ani, dintre care 11 ani de călugărie, a fost ales stareț al Sfintei Sfintei Mănăstiri Frăsinei, pe care a îndrumat-o duhovnicește vreme de alți 57 de ani.

Om de rugăciune și de aspră nevoință călugărească, păstrător al sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe, dar și iscusit administrator, Părintele Arhim. Neonil Ștefan a rânduit cu smerenie, cu multă răbdare și cu fermitate nevoile mănăstirii, vreme de peste o jumătate de secol.

Prin osteneala Părintelui Stareț Neonil Ștefan, ansamblul monahal de la Frăsinei și rânduiala slujbelor dintru început au rămas neschimbate, duhul athonit putând fi simțit și astăzi în mănăstirea Sfântului Calinic.

Rânduiala statornicită aici de Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, de a nu se mânca niciodată carne în mănăstire și de a se face slujbă de la miezul nopții și până spre dimineață, ca la Sfântul Munte Athos, a fost păstrată cu multă strictețe de Părintele Neonil, vrednic urmaș al stareților din vechime.

A trecut la cele veșnice duminică seara, după slujba Vecerniei Iertării, în chilia sa, în stare de trezvie și rugăciune, pregătit pentru a trece hotarul cel de taină, spre întâlnirea cu Domnul nostru Iisus Hristos.

La dorința sa, a fost înmormântat în cimitirul sfintei mănăstiri, în mormântul din vreme rânduit lângă ceilalți stareți și părinți care au sfințit acest binecuvântat loc. (Cf. http://arhiepiscopiaramnicului.ro/comunicate-de-presa/parintele-neonil-stefan-staretul-sfintei-manastiri-frasinei-trecut-la-cele – 14.03.2016/29.03.2016; http://ziarullumina.ro/staretul-manastirii-frasinei-a-trecut-la-cele-vesnice-110252.html – 14.03.2016/29.03.2016).

Părintele Arhim. Neonil Ştefan s-a adăugat vechilor şi vrednicilor Stareţi ai Sfintei Mănăstiri Frăsinei

Părintele Arhim. Neonil Ștefan a fost înmormântat în cimitirul Sfintei Mănăstiri Frăsinei. Slujba a fost săvârșită de cinci ierarhi, împreună cu un numeros sobor de preoți și diaconi.

Aşa, dupa cum am ami spus şi în rândurile anterioare, Părintele Arhim. Neonil Ștefan a trecut la cele veșnice duminică – 13 martie 2016, la vârsta de 94 de ani, după o stăreție, statornică şi vrednică, de 57 de ani.

În ziua de miercuri – 16 martie 2016, preoți și credincioși din Arhiepiscopia a Râmnicului, din judeţul Vâlcea, dar și din toată țara, au venit în număr mare la Sfânta Mănăstire Frăsinei, ca să-și ia rămas bun de la Părintele Arhim. Neonil Ștefan.

Slujba de înmormântare a fost săvârșită de un sobor de cinci ierarhi. Au slujit ÎPS Părinte Laurențiu Streza – Mitropolitul Ardealului, ÎPS Părinte Irineu Popa – Mitropolitul Olteniei, ÎPS Părinte Varsanufie Gegescu – Arhiepiscopul Râmnicului, PS Părinte Nicodim Nicolăescu – Episcopul Severinului și Strehaiei şi PS Părinte Emilian Lovişteanul – Episcopul Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului.

Părintele Stareț Arhim. Neonil Ştefana fost înmormântat potrivit rânduielii călugărești, înveștmântat în mantia sa, fără coșciug, lângă biserica din cimitirul mănăstirii.

La slujbă au participat peste o mie de credincioși, dornici să primească binecuvântarea părintelui și să-i dea sărutarea cea mai de pe urmă.

Vrednic urmaș al stareților din vechime, Părintele Arhim. Neonil Ștefan s-a ostenit din răsputeri și a păstrat până astăzi neschimbată viața călugărească a Athosului românesc de la Mănăstirea Frăsinei.

Om cu viață sfântă, Părintele Stareţ Neonil Ştefan a lăsat în urma sa mai multe generații de ucenici cu viață duhovnicească aleasă, ierarhi, ieromonahi, călugări, preoți și nenumărați credincioși.

Îl rugăm pe Domnul nostru Iisus Hristos să așeze sufletul său în ceata cuvioșilor, iar pe noi să ne învrednicească în continuare de rugăciunile sale, sfinte şi sfinţite!…

(Cf. http://arhiepiscopiaramnicului.ro/viata-eparhiei/parintele-neonil-s-adaugat-vechilor-stareti-de-la-frasinei – 16.03.2016/29.03.2016; Pr. Nifon Dorin Iancu – http://ziarullumina.ro/parintele-neonil-Stefan-staretul-manastirii-frasinei-a-fost-inmormantat-110400.html – 18.03.2016/29.03.2016).

Aşadar, altfel spus, în ultima vreme am vorbit de toţi aceşti mari Părinţi ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost, sunt şi rămân ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput.

Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângăiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi.

Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe Părintele Stareţ Neonil Ştefan – cel care a ajuns, în urmă cu un an, alături de marii săi îndrumători, slujitori şi înaintaşi, iar pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască şi pe noi toţi. Amin!…

Cu alte cuvinte, eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhim. Neonil Ştefan – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

Căci, „Noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem” iar „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!…

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin!…

DoarOrtodox

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – Teologul (1903-1993); 115 ani de la naşterea sa pământească şi 25 ani de la naşterea sa în ceruri…

Publicat pe de
1

Prolog – Introducere, prezentare şi evocare…

dumitru-staniloaeIată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, suntem capabili să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!…

Anul acesta – 2018 prăznuim împlinirea a 115 ani de la naşterea în viaţa cea pământească, vremelnică şi, mai cu seamă, 25 ani de la naşterea în viaţa cea veşnică a Împărăţiei Cerurilor a celui mai mare teolog ortodox al secolului al XX – lea, mare cunoscător şi mărturisitor al învăţăturii scripturistice, patristice şi dogmatice a Ortodoxiei cea mult slăvitoare – Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, după ce şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea vieţii şi a suferinţei, de-a lungul timpului său, pe acest pământ!…

Din acest motiv, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a închinat şi dedicat anul 2013, drept unul comemorativ, jubiliar şi omagial!…

Totodată, pentru noi, din anul 1993, această zi a naşterii sale celei veşnice, ne va duce întotdeauna cu gândul, mintea, cugetul şi simţirea la „Părintele Dumitru Teologul”, fără a sugera prin aceasta în mod expres o tentativă de canonizare, căci acest lucru se va decide în timp, atunci când se vor înmănunchia toate criteriile doveditoare ale sfinţeniei vieţii lui.

Însă, apelativul de „teologul” i se potriveşte întru totul, deoarece a fost omul care, nu numai că a vorbit despre Dumnezeu, ci mai ales a vorbit cu El.

Aceasta înseamnă că a intrat în comuniune cu El, trăind prin El şi cu El. Şi cum nici un canon nu stipulează cât timp trebuie să treacă pentru a canoniza pe cineva, ajungem la concluzia că trăirea Părintelui cu Domnul Iisus Hristos şi în Hristos s-a consumat deja în această istorie.

Teologia Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae este o teologie filocalică. Este frumoasă prin însăşi natura ei, dar conduce şi la o înfrumuseţare duhovnicească a celor ce se apleacă să o studieze.

Oricine citeşte o scriere a Părintelui poate să-şi dea foarte repede seama că are de-a face cu altceva, cu ceva care nu se mai găseşte într-o asemenea consistenţă şi intensitate, la alţi teologi. Iar acest ceva este duhul Părinţilor Filocalici în care Părintele Dumitru Stăniloae a scris şi a trăit.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – „cel mai influent teolog al contemporaneităţii…, venerat de mulţi ca un părinte spiritual” – apare şi astăzi ca un părinte spiritual ce ne aduce, prin opera sa, la comuniune şi, deci, la comunitate. Este o realitate paradoxală să vezi cum teologii protestanţi şi romano-catolici împărtăşesc aceleaşi idei cu teologii ortodocşi, atunci când este vorba de teologia Părintelui Dumitru Stăniloae. Şi apare, în mod inevitabil, următoarea întrebare: Care este cauza acestei apropieri? Cred că este important să găsim răspunsul la această întrebare, deoarece în el se ascunde şi misiunea ce ne revine nouă, teologilor de astăzi.

Însă acest răspuns nu poate fi dat printr-o prelegere, un studiu sau o carte, ci trebuie urmărit prin întreaga noastră activitate teologică ulterioară. Continuă lectura →

27 septembrie 2011, nașterea în Cer a părintelui nostru duhovnicesc Adrian Făgețeanu

Publicat pe de
1

adrian-fageteanu.jpgPărintele nostru duhovnicesc, Ieromonahul Adrian Făgețeanu (16.11.1912 -27.09.2011) s-a înălțat, în urmă cu şapte ani, cu sufletul la Domnul nostru Iisus Hristos în seara zilei de marţi – 27 septembrie 2011, în jurul orei 19.30, după un accident cerebral pe care l-a traversat în luna noiembrie anul 2010, cu complicații neurologice severe, Părintelui Adrian i s-au agravat și problemele pulmonare, la fiecare 3 – 4 luni el necesitând un tratament cu un antibiotic nou (şi greu de găsit) la spitalele din oraşele Târgu Jiu şi Bucureşti. În spitalul bucureştean ”Dr. Marius Nasta”, Părintele Adrian Făgeţeanu se afla internat de o săptămână pentru un asemenea tratament, el fiind adus într-o stare în care respira foarte greu.

Aşadar, din seara zilei de marţi – 27 septembrie anul 2011, adică în urmă cu şapte ani, am mai câştigat un rugător în ceruri, lângă Scaunul Preasfintei Treimi. Fiindcă Părintele Adrian Făgeţeanu, vieţuitor la Schitul Locurele şi Mănăstirea Lainici, din Defileul Jiului, a trecut la Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – pe care l-a ascultat, urmat şi slujit întreaga lui viaţă, cu toată dragostea, devotamentul, fidelitatea, credincioşia şi loialitatea. Prohodirea Preauviosului Părinte Adrian Făgeţeanu a avut loc în ziua de sâmbătă – 01 octombrie 2011, la Mănăstirea Lainci, judeţul Gorj. Părintele Adrian Făgeţeanu s-a stins din viaţă în ziua de marţi seara, la orele 19:30, în Bucureşti, pe patul spitalului ”Dr. Marius Nasta”, unde a fost internat cu mai mult timp în urmă, după un accident cerebral pe care l-a traversat în luna noiembrie a anului 2010, cu complicaţii neurologice severe.

Deci, Părintelui Adrian i s-au agravat în ultimul timp şi problemele pulmonare, la fiecare 3 – 4 luni el necesitând un tratament cu un antibiotic nou. Trupul neînsufleţit al Părintelui Adrian a fost depus, în următoarea zi, în Paraclisul Mănăstirii Antim din Bucureşti, unde credincioşii i-au putut aduce un ultim omagiu. El a rămas la Mănăstirea Antim timp de două zile, după care a fost transportat înapoi la Mănăstirea Lainici, unde a avut loc şi slujba de înmormântare, după cum a relatat Stareţul Mănăstirii Antim, Părintele Arhim. Vicenţiu Oboroceanu.

Despre valoarea personalităţii sale, Părintele Arhimandrit Ioachim Pârvulescu – Stareţul Mănăstirii Lainici, din judeţul Gorj, a afirmat următoarele: „Este foarte interesant că mutarea la ceruri a părintelui s-a produs chiar în ziua de prăznuire a Sfântului Antim Ivireanul. Nu este întâmplător acest lucru, pentru că părintele a fost vieţuitor la Mănăstirea Sfântul Antim din Bucureşti, făcând parte din Mişcarea „Rugul Aprins”, alături de Stareţul nostru, Preacuviosul Părinte Calinic Cărăvan. Mai mult decât atât, Părintele Adrian Făgeţeanu va fi prohodit la Mănăstirea Lainici, chiar în ziua prăznuirii Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului – 01 Octombrie. Pentru noi, plecarea părintelui la ceruri este o mare pierdere şi în acelaşi timp un mare câştig. Este o pierdere pentru că a plecat dintre noi un mare stâlp al Ortodoxiei şi un câştig pentru că am dobândit un mare rugător în ceruri. Viaţa lui întreagă a fost o suferinţă, murind şi înviind de mai multe ori. De data aceasta a înviat în ceruri. Mormântul său va fi aşezat lângă cel al Părintelui Calinic Cărăvan, Stareţul său iubit”.parintele-adrian-fageteanu.jpg

În altă ordine de idei, Părintele Adrian Făgeţeanu a fost un trăitor profund al adevărurilor de credinţă şi a (mai) avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie, ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!… Şi, totodată sfinţia sa realiza faptul că păstorul duhovnicesc trebuie să arate în toate bună-rânduială. Fiindcă în bună-cuviinţă stau toate chipurile unei purtări frumoase. Păstorul duhovnicesc îşi păzeşte buna cuviinţă în relaţiile sale când: – nu îşi neglijează îndatoririle sfinte şi apostolia sa; – când îşi aminteşte că trebuie să fie, oriunde şi oricând, un model creştin, când vorbeşte şi când tace; – când se conformează el însuşi responsabilităţilor care decurg din grija pentru conştiinţa turmei sale. Păstorul duhovnicesc care nu (se) neglijează şi îşi aminteşte cele ce se cuvin lui, aflându-se într-o adunare, nicidecum nu se va lepăda caracterul cuviincios, fiindcă acesta este cu neputinţă de îndepărtat de la el, deoarece nu îi îngăduie aceasta însăşi vrednicia preoţească, care este nedespărţită de cuvioşie.

Chipul preoţesc de neschimbat îl constrânge pe preot să se armonizeze cu multă luare aminte şi atenţie cu relaţiile din obştea lui şi să îşi facă aceste relaţii cu multă prevedere. Mai întâi şi mai presus de toate, se armonizează caracterului sfânt ce i se impune. Trebuie să nu se arate în adunări fără vreo pricină impusă de slujirea lui, ori să le caute pe acestea cu tot dinadinsul, sau să se facă plăcut acestora. Trebuie să îşi facă relaţiile cu mulă chibzuinţă şi după o îndelungă şi atentă cercetare a petrecerii şi caracterului şi a cugetului persoanelor cu care urmează să aibă relaţii. Dacă acestea sunt în aşa fel încât prietenia şi relaţia cu ele să îi aducă lui cinste şi bun renume, atunci poate să se împrietenească şi să intre în relaţie cu ele. Dar dacă, dimpotrivă, reputaţia acestora nu este bună ori sunt socotite de o moralitate îndoielnică, sau de un cuget stricat, sau de o petrecere şi vieţuire rău famate, atunci prietenia faţă de acestea şi relaţia cu ele cu cât este mai apropiată, cu atât este mai vătămătoare şi mai insultătoare. Aceasta ne învaţă pe noi Sfântul Apostol Pavel când zice: „Nu vă înşelaţi, căci vorbirile rele strică obiceiurile bune”[1].

Asemenea relaţii îl vatămă foarte mult mai ales pe preot, fiindcă, în împreună-petrecerea cu persoanele prost văzute din punct de vedere moral, pe nesimţite, se depărtează cuvioşia lui şi este prădată puţin câte puţin bogăţia bunei-cuviinţe preoţeşti, şi la urmă se va afla şi el gol de toată cinstea şi respectul din parte celor păstoriţi de el. Despre acest preot se poate spune, în chip foarte potrivit, cuvântul profetului Osea: „Şi alţii au mâncat puterea lui, iar el nu a ştiut”[2]. Prin urmare prietenia şi filiaţia duhovnicească se constituie a fi un criteriu indispensabil în vederea realizării şi desăvârşirii unei relaţii duhovniceşti, bazată pe încredere, deschidere şi dragoste reciprocă, ziditoare şi mult folositoare!…

Altfel spus, Părintele Adrian Făgeţeanu a primt cu multă dragoste pe foarte mulţi oameni, credincioşi de toate vârstele şi tineri, la sfat, atât la Mănăstirea Antim din Bucureşti cât şi la Schitul Locurele – Gorj, încurajându-i şi ajutându-i pe mulţi dintre studenţii teologi, de pildă, să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român.

Preacuviosul Părinte Adrian Făgeţeanu a fost un om al bucuriei, al seriozităţii şi discreţiei, un om care şi-a propus să înmulţească seriozitatea şi conştiinciozitatea şi credem că a reuşit cu prisosinţă. Darul deosebit al Părintelui Adrian de a vorbi şi mai ales de a aprofunda cuvintele Scripturii şi în special ale Noului Testament, precum şi a dogmelor, ale Sfinţilor Părinţi şi a sfintelor canoane, preocuparea pentru cărţile fundamentale ale spiritualităţii ortodoxe, cum ar fi Psaltirea, Ceaslovul, Patericul, Podalionul şi Filocalia, dar şi pentru textele liturgice cuprinse în cărţile de slujbă, l-au făcut să fie iubit şi în acelaşi timp să fie un părinte duhovnicesc cu autoritate şi discernământ.

Revenind puţin, vom spune că Părintele Adrian Făgeţeanu s-a născut la data de 16 noiembrie anul 1912 în localitatea Deleni, foarte aproape de Cernăuţi, tatăl său fiind preot. Dragostea pentru învăţătură a dobândit-o din familie, paşii fiindu-i călăuziţi spre cele mai de seamă şcoli ale Basarabiei străbune: Liceul „Aron Pumnul” şi Facultatea de Drept din Cernăuţi (1931 – 1937) fiind doar începutul.

După finalizarea stagiului de avocatură, a funcţionat o vreme ca avocat la Fălticeni şi Bacău. Trăitor profund al adevărurilor de credinţă şi ancorat temeinic în viaţa Bisericii, tânărul comisar a lăsat deoparte cele ale lumii şi s-a înrolat definitiv în armata lui Iisus Hristos, închinoviindu-se ca frate la Mănăstirea Putna – Suceava, în anul 1943. În acelaşi an a început şi cursurile Facultăţii de Teologie din Suceava pe care le-a finalizat în anul 1947. Cercetător neobosit, Părintele Adrian a ajuns în Bucureşti pentru a se înscrie la cursurile Facultăţii de Filosofie (1947). Făcea cunoştinţă cu o cu totul altă dimensiune duhovnicească, implicându-se în Mişcarea „Rugul Aprins” alături de Părintele Sandu Tudor, Mitropolitul Tit Simedra, Monahul cărturar Benedict Ghiuş sau Profesorul Alexandru Mironescu. În consecinţă, a fost răsplătit cu şase ani de temniţă grea pe care i-a ispăşit la Aiud, între anii 1950 – 1956.

După eliberare a bătut la porţile mai multor mănăstiri, însă nu a fost primit nicăieri. Bolnav de o tuberculoză avansată, Părintele Adrian Făgeţeanu s-a îndreptat către Lavra Lainiciului unde a găsit ajutor şi alinare, sub mantia Preacuviosului Părinte Calinic Cărăvan. Aici Părintele Adrian s-a ocupat de şcolirea fraţilor din mănăstire, mulţi dintre ei fiind neştiotori de carte. A doua oară a fost ridicat la 8 noiembrie anul 1958 şi condamnat la „două zeci de ani de muncă zilnică, zece ani de degradare civilă şi confiscarea totală a averii personale”.

A fost eliberat în anul 1964 reluându-şi activitatea misionară, trecând prin mai multe parohii, pe la Mănăstirea Viforâta – Dâmboviţa şi mai apoi stabilindu-se la Mănăstirea Antim din centrul capitalei, povăţuind duhovniceşte multă lume, alături de un alt mare duhovnic – Părintele Arhimandrit şi Stareţ Sofian Boghiu. Din anul 2000, Părintele Adrian Făgeţeanu s-a reîntors din nou la Sfânta Mănăstire Lainici, căutând de data aceasta liniştea isihiei pe Muntele Gropu, la Schitul Locurele.

Referindu-ne acum, la câteva dintre cuvintele de învăţătură ale Părintelui Adrian Făgeţeanu, pe lângă cele deja enumerate şi menţionate mai sus, vom remarca şi reţine că înfrânarea şi puterea rugăciunii le sunt date tuturor oamenilor. Dacă vrem să ne înfrânăm trupul de la cele necurate şi dacă vrem să ne rugăm, nu există „nu pot”. Oamenii îl caută pe Dumnezeu numai la necaz, greutăţi şi suferinţe. Dumnezeu ne-a spus: „Nu vă puneţi nădejdea în oameni” şi noi ne aducem aminte de aceasta la nevoie. Îi sfătuiesc pe toţi creştinii să nu uite de rugăciune nici când le stă bine. Şi să nu pună pe alţii să se roage pentru ei. Să se roage pentru ei înşişi. Cel mai greu vot este de îndeplinit ascultarea în mănăstire, iar în lume, tot ascultarea de Dumnezeu este cel mai greu de făcut. Ascultarea şi împlinirea cuvântului Lui. Să urmăm pilda Maicii Domnului, care a spus: „Fie mie după cuvântul tău! ”Dumnezeu îţi dă mai mult decât meriţi ca să te întoarcă apoi către El. Dumnezeu are două braţe, iubirea şi mila, şi cu amândouă ne poate salva. Întâi avem nevoie de milă, căci noi, păcătoşii, nu putem pretinde iubire.”

adrian fageteanu - mormant

foto: Roxana Ursache

Prin urmare, cuvintele noastre sunt puţine şi neputincoase pentru a putea spune cât bine a făcut Preacuviosul nostru Părinte Adrian Făgeţeanu, datorită ţinutei sale morale şi preoţeşti, a echilibrului, seriozităţii, sincerităţii, profunzimii şi înţelepciunii sale, a preocupărilor sale teologice şi cărturăreşti, a dragostei sale faţă de Dumnezeu şi (de) oamneni, a ataşamentului său faţă de ţara aceasta şi de Biserica strămoşească!…

Parcurgând viaţa şi biografia acestui părinte duhovnicesc constat, cu uimire şi admiraţie, tăria lui de caracter şi verticalitatea cu care a fost înzestrat acest contemporan al nostru în faţa căruia noi nu suntem altceva decât nişte oameni supuşi vremurilor acestui veac!…

Se cuvine aşadar, să-i aducem, în continuare, prinos de cinstire şi de recunoştinţă rugându-ne lui Dumnezeu să-l răsplătească cu harul şi cu dragostea sa cea nemărginită acolo, în locaşurile cele cereşti, în lumina cea neînserată a Slavei Sale!

Parintele-Adrian-Fageteanu-.jpg

În încheiere, deci, voi susţine cu toată tăria că eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe  – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23).

Această personalitate duhovnicească şi benucuvântată, cu alte cuvinte, este una de referinţă în cadrul Bisericii şi spiritualităţii noastre autentice, care ar trebui să fie cunoscută, recunoscută şi apreciată pentru totdeauna, de către toţi cei ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!…

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!…

Cu aleasă  preţuire şi deosebită recunoştinţă,

Dr. Stelian Gomboş https://steliangombos.wordpress.com/

DoarOrtodox

Despre concepţia şi viziunea Părintelui Arhimandrit Gavriil Stoica cu privire la Părintele duhovnicesc şi importanţa acestuia în viaţa creştinului, acum la împlinirea a zece ani de la mutarea sfinţiei sale la veşnicele lăcaşuri …

Publicat pe de
Răspunde

Arhimandritul-Gavriil-Stoica-un-monah-misionar-iubitor-de-virtuti-si-de-flori

Înainte de a intra în subiectul propriu-zis vom susţine că încă de la întemeierea credinţei creştine ne străduim să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!…

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Gavriil Stoica a trecut hotarul lumii acesteia, născându-se în viaţa cea veşnică şi cerească în noaptea de 25 spre 26 august, anul mântuirii 2008, adică în urmă cu zece ani. Fiind argeşean de origine, la 25 iunie anul 1953 tânărul Gheorghe a intrat ca frate şi vieţuitor în Mănăstirea Slănic, adică la vârsta de 17 ani, apoi a fost slujitor al mănăstirii domneşti – voievodale din Curtea de Argeş. Când se afla încă aici, a fost arestat în noaptea de 25 august anul 1964 (ce coincidenţă) de către autorităţile comuniste sub acuzaţia că distribuie cărţi de învăţătură creştină, în special ale marelui slujitor şi misionar, un alt argeşean, anume Părintele Nicodim Mândiţă. A devenit duhovnicul Mănăstirii de maici Zamfira – Prahova, la 1 august anul 1978 (aşadar, cu puţin timp în urmă a împlinit aici treizeci de ani de slujire mărturisitoare şi duhovnicie), unde iată, a rămas până la sfârşitul vieţii. A fost ucenic şi apropiat al vrednicului de pomenire şi amintire ori vestitului duhovnic – Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc de la Mănăstirea Techirghiol – Constanţa. Tot familia sfinţiei sale a odrăslit un alt slujitor vrednic al altarului bisericii noastre sfinte – adică fratele său după trup, în persoana Părintelui Ierodiacon Iustinian Stoica – fostul econom al Schitului Românesc Prodromul din Sfântul Munte Athos – Grecia. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că Părintele Gavriil a fost un apropiat şi de Părintele Arhimandrit Nicodim Dimulescu – Duhovnicul Mănăstirii Crasna – Prahova, tot un argeşan de origine.

Părintele Arhimandrit Gavriil Stoica s-a conturat şi s-a identificat în mintea şi în inima mea, prin câteva trăsături şi calităţi distincte: – în primul rând caracterul, onoarea şi demnitatea părintelui; după aceea cultura teologic – duhovnicească şi nu numai, cu care a fost înzestrat datorită muncii şi tenacităţii prea cuvioşiei sale; luciditatea şi spiritul său critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă spiritul de disciplină, în primul rând cu el însuşi, de rigoare academică, doctrinară, liturgică şi canonică revelată cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte coerent şi elevat în diferite împrejurări şi cu diferite ocazii; comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit şi unic, fiind foarte respectuos, accesibil şi deschis, chiar natura, spiritual şi, de ce nu, şi cu acut simţ al umorului, sănătos şi autentic, toate acestea ducând la descoperirea în persoana sa a eticii bunului simţ, pe care a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieţi şi care astăzi o întâlneşti tot mai rar!…

Părintele Gavriil Stoica a mai avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!… Totodată, sfinţia sa a fost unul dintre cei mai luminoşi şi mai învăţaţi călugări ai noştri, duhovnic aspru cu păcatul dar mereu blînd cu păcătosul, plin de harul păcii şi al bucuriei. Chiar dacă avea şi unele păreri pe care nu i le puteam împărtăşi, l-am apreciat mereu pentru felul în care ştia să-şi argumenteze opiniile şi să şi le spună simplu şi învăluindu-le în bunătate, spre a nu răni.

Şi, totodată sfinţia sa realiza faptul că păstorul duhovnicesc trebuie să arate în toate bună rânduială. Fiindcă în bună-cuviinţă stau toate chipurile unei purtări frumoase. Păstorul duhovnicesc îşi păzeşte buna cuviinţă în relaţiile sale când: – nu îşi neglijează îndatoririle sfinte şi apostolia sa; – când îşi aminteşte că trebuie să fie, oriunde şi oricând, un model creştin, când vorbeşte şi când tace; – când se conformează el însuşi responsabilităţilor care decurg din grija pentru conştiinţa turmei sale. Păstorul duhovnicesc care nu (se) neglijează şi îşi aminteşte cele ce se cuvin lui, aflându-se într-o adunare, nicidecum nu se va lepăda caracterul cuviincios, fiindcă acesta este cu neputinţă de îndepărtat de la el, deoarece nu îi îngăduie aceasta însăşi vrednicia preoţească, care este nedespărţită de cuvioşie. Chipul preoţesc de neschimbat îl constrânge pe preot să se armonizeze cu multă luare aminte şi atenţie cu relaţiile din obştea lui şi să îşi facă aceste relaţii cu multă prevedere. Mai întâi şi mai presus de toate, se armonizează caracterului sfânt ce i se impune. Trebuie să nu se arate în adunări fără vreo pricină impusă de slujirea lui, ori să le caute pe acestea cu tot dinadinsul, sau să se facă plăcut acestora. Trebuie să îşi facă relaţiile cu mulă chibzuinţă şi după o îndelungă şi atentă cercetare a petrecerii şi caracterului şi a cugetului persoanelor cu care urmează să aibă relaţii.

Dacă acestea sunt în aşa fel încât prietenia şi relaţia cu ele să îi aducă lui cinste şi bun renume, atunci poate să se împrietenească şi să intre în relaţie cu ele. Dar dacă, dimpotrivă, reputaţia acestora nu este bună ori sunt socotite de o moralitate îndoielnică, sau de un cuget stricat, sau de o petrecere şi vieţuire rău famate, atunci prietenia faţă de acestea şi relaţia cu ele cu cât este mai apropiată, cu atât este mai vătămătoare şi mai insultătoare. Aceasta ne învaţă pe noi Sfântul Apostol Pavel când zice: „Nu vă înşelaţi, căci vorbirile rele strică obiceiurile bune”[1]. Asemenea relaţii îl vatămă foarte mult mai ales pe preot, fiindcă, în împreună-petrecerea cu persoanele prost văzute din punct de vedere moral, pe nesimţite, se depărtează cuvioşia lui şi este prădată puţin câte puţin bogăţia bunei-cuviinţe preoţeşti, şi la urmă se va afla şi el gol de toată cinstea şi respectul din parte celor păstoriţi de el. Despre acest preot se poate spune, în chip foarte potrivit, cuvântul profetului Osea: „Şi alţii au mâncat puterea lui, iar el nu a ştiut”[2]. Prin urmare prietenia şi filiaţia duhovnicească se constituie a fi un criteriu indispensabil în vederea realizării şi desăvârşirii unei relaţii duhovniceşti, bazată pe încredere, deschidere şi dragoste reciprocă, ziditoare şi mult folositoare!…

În acest fel stând lucrurile, apreciat fiind în mod deosebit de către vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, Părintele Gavriil Stoica a fost toată viaţa drept ca bradul (şi la propriu şi la figurat), cu o voce baritonală, tunătoare, intrasingent dar totuşi cald şi cât se poate de uman în toate deciziile pe care le lua, mai cu seamă în problemele bisericeşti, spirituale şi duhovniceşti. Era cu o vitalitate remarcabilă pentru vârsta pe care oricum nu şi-o trăda, cu un simţ al umorului măsurat – aşa l-au cunoscut şi aşa îl vor purta permanent în inimă pe Părintele Gavriil toţi cei care au trecut pragul mănăstirii Zamfira. Fie din paginile revistelor “Lumea Monahilor” şi “Lumea Credinţei” ori a altor reviste bisericeşti, fie din emisiunile de la PAX TV sau din altele, fie direct din înălţimea amvonului, prezenţa cuvântătoare a venerabilului părinte era cuceritoare şi mult folositoare. Prin sinceritate, prin cultura sa duhovnicească, prin trăire dar mai ales printr-o neclintită voinţă în Mântuitorul Iisus Hristos, căci a voi şi a face în Domnul Iisus Hristos au fost două daruri, îndelung lucrate şi cultivate de către Părintele Gavriil Stoica. Şi acest lucru pentru că păstorul spiritual, ca să poată să-l ajute esenţial pe fiul său duhovnicesc şi să-şi împlinească misiunea sa ultimă trebuie să dispună de calităţi religioase, morale şi raţionale eminente, dăruit prin asceză slujirii lui[3].

Reprezentarea Domnului de către preot sau păstor în timpul exerciţiului slujirii sale aduce ca rezultat asumarea din partea lui a responsabilităţilor celor mai mari, ce impun mobilizarea tuturor puterilor şi a capacităţilor lui pentru realizarea deplinătăţii virtuţilor, prin urmarea lui Iisus Hristos „după măsura întrupării”[4]. Astfel, preotul ar putea să devină „modelul credincioşilor” şi „Evanghelie vie”, propovăduind prin personalitatea lui[5] caracterul izbăvitor şi mântuitor al vieţii în Iisus Hristos şi oferindu-se pe sine însuşi ca dovadă şi chezăşie că poruncile lui Iisus Hristos se pot înfăptui, împlini şi desăvârşi cu adevărat[6].

Într-o altă ordine de idei, Părintele Arhimandrit Gavriil Stoica a primt cu multă dragoste pe foarte mulţi tineri la sfat,  încurajându-i şi ajutându-i pe mulţi dintre studenţii teologi să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român.

Preacuviosul Părintele Arhimandrit Gavriil Stoica a fost un om al bucuriei, al seriozităţii şi discreţiei, un om care şi-a propus să înmulţească seriozitatea şi conştiinciozitatea şi credem că a reuşit cu prisosinţă. Darul deosebit al părintelui Gavriil de a vorbi şi mai ales de a aprofunda cuvintele Scripturii şi în special ale Noului Testament, precum şi a dogmelor şi a sfintelor canoane, preocuparea pentru cărţile fundamentale ale spiritualităţii ortodoxe, cum ar fi Patericul şi Filocalia, dar şi pentru textele liturgice cuprinse în cărţile de slujbă, l-au făcut să fie iubit şi în acelaşi timp să fie un părinte duhovnicesc cu autoritate şi discernământ.

Ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Gavriil a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruiere, mă (mai) gândesc că avem tendinţa, capcana ori ispita de a-i uita foarte repede pe aceşti oameni, sporiţi duhovniceşte şi îmbunătăţiţi din punct de vedere moral, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate căte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă, cu toate că ar trebui să ne aducem aminte „de mai marii noştri”!…

Prin urmare, cuvintele noastre sunt puţine şi neputincoase pentru a putea spune cât bine a făcut Părintele Gavriil Stoica, datorită ţinutei sale morale şi preoţeşti, a echilibrului şi înţelepciunii sale, a preocupărilor sale teologice şi cărturăreşti, a dragostei sale faţă de Dumnezeu şi (de) oamneni, a ataşamentului său faţă de ţara aceasta şi de Biserica strămoşească!…

Parcurgând viaţa şi biografia acestui părinte duhovnicesc constat, cu uimire şi admiraţie, tăria lui de caracter şi verticalitatea cu care a fost înzestrat acest contemporan al nostru în faţa căruia noi nu suntem altceva decât nişte oameni supuşi vremurilor acestui veac!…

Se cuvine aşadar, să-i aducem prinos de cinstire şi de recunoştinţă rugându-ne lui Dumnezeu să-l răsplătească cu harul şi cu dragostea sa cea nemărginită acolo, în locaşurile cele cereşti, în lumina cea neînserată a Slavei Sale!…

În încheiere, deci, voi susţine cu toată tăria că eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhimandrit Gavriil Stoica – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23).

Această personalitate duhovnicească şi benucuvântată, cu alte cuvinte, este una de referinţă în cadrul Bisericii şi spiritualităţii noastre autentice, care ar trebui să fie cunoscută, recunoscută şi apreciată pentru totdeauna, de către toţi cei ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!…

 

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! 

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!…

Cu aleasă  preţuire şi deosebită recunoştinţă,

Dr. Stelian Gomboş 

 

https://steliangombos.wordpress.com/ 

[1] I Cor. 15, 33

[2] Os. 7, 9

[3] Sf. Vasile cel Mare, Regulile vieţii monahale 22, PG 13, 1409 a.

[4] Extensiunea termenilor, 43, PG 31, 1028 b c.

[5] Χρυσόστομος Γιαλούρης, Εισήγηση στο Β’ Ιερατικό Συνέδριο των κληρικών, Αθήνα, 1961, p. 33.

[6] Cf. Extensiunea termenilor, 43, PG 31, 1028 b.

doar ortodox 12