Golește mintea de toate chipurile, culorile și formele, de orice închipuire și aducere aminte a lucrurilor simțite, atât a celor bune, cât și a celor rele


maica si ucenicaSe poate spune că imaginația și memoria sunt o simțire generală dinăuntru, care închipuie și își aduce aminte tot ce a fost perceput mai înainte de cele cinci simțuri din afară. Și într-un anume fel, simțurile din afară și lucrurile simțite se aseamănă cu o pecete, iar imaginația cu urma lăsată de pecete.

Potrivit cuviosului Maxim, marele teolog, și Adam, cel dintâi zidit, a fost făcut de Dumnezeu fără imaginație. Mintea lui curată și fără de imagini, nu primea forme sau imagini sub înrâurirea simțurilor sau din imaginile lucrurilor simțite, ci fără a folosi această putere inferioară a imaginației și neînchipuindu-și nici contururi, nici forme, nici măsuri, nici culori ale acestor lucruri, cu puterea superioară a sufletului, adică cu gândul, ea contempla în mod pur, nematerialnic și duhovnicesc numai ideile pure ale lucrurilor sau înțelesul lor gândit. Dar ucigașul de oameni, diavolul, precum el însuși a căzut visând să fie la fel cu Dumnezeu, așa l-a făcut și pe Adam să înceapă să viseze cu mintea sa a fi întocmai cu Dumnezeu și să cadă chiar prin această închipuire. Și așa, din acea viață gânditoare, întocmai cu a îngerilor, simplă, cuvântătoare și neformăluită, a fost aruncat jos în această viață simțită, multîmpărțită, multformăluită, afundată în chipuri și visări, precum starea dobitoacelor celor necuvântătoare. Căci a fi afundat în imagini sau a viețui în ele și sub înrâurirea lor este trăsătura dobitoacelor celor fără de rațiune, iar nu a celor raționali.

Deci, fratele meu, dacă dorești să te slobozești cu ușurință de astfel de rătăciri și patimi, dacă cauți să scapi de feluritele curse și meșteșugiri ale diavolului, dacă dorești să te unești cu Dumnezeu și să dobândești luminarea dumnezeiască și adevărul, intră cu bărbăție în lupta cu imaginația ta și luptă-te cu ea din toate puterile tale, ca să-ți golești mintea de toate chipurile, culorile și formele și, îndeobște, de orice închipuire și aducere aminte a lucrurilor simțite, atât a celor bune, cât și a celor rele. Fiindcă toate acestea murdăresc și întunecă curăția și strălucirea minții, îi îngroașă imaterialitatea și conduc la împătimirea sa, căci aproape nicio patimă sufletească sau trupească nu se poate apropia de minte altfel decât prin imaginarea lucrurilor simțite corespunzătoare ei. Deci nevoiește-te să-ți păzești mintea fără de culoare, fără de chip, fără de formă și curată, așa precum a zidit-o Dumnezeu.

Sfântul Teofan Zăvorâtul

Extras din ”Războiul nevăzut”, Ed. Mănăstirii Sihăstria, 2013, pag. 114-116

sursa: presaortodoxă.ro

DoarOrtodox

Anunțuri

Despre sfinți


dumitru-staniloaeSfintii au ajuns la simplitatea pura pentru ca au depasit in ei insisi orice dualitate, ori­ce duplicitate, spune Sfantul Maxim Martu­risitorul. Ei au depasit lupta dintre suflet si trup, dintre bunele intentii si faptele pe care le savarsesc, dintre aparentele inselatoare si gandurile ascunse, dintre ceea ce pretindem ca suntem si ceea ce suntem de fapt. Ei s-au „simplificat” pentru ca s-au daruit in intre­gime lui Dumnezeu. Este motivul pentru care se pot darui in intregime si oamenilor in relatiile cu acestia. Daca evita uneori sa numeasca cu brutalitate pe nume slabiciuni­le acestora, o fac pentru a nu-i descuraja si pentru ca si in ei sa sporeasca rusinea, deli­catetea, recunostinta, simplitatea si sinceri­tatea.

Sfintii dau intotdeauna curaj. Uneori ei micsoreaza pentru aceasta proportiile exa­gerate de inchipuire pe care oamenii le atri­buie prin imaginatie slabiciunilor lor, paca­telor si patimilor lor. Ei ii vindeca de senti­mentul deznadejdii sau al neputintei totale. Dar uneori ei reduc de asemenea si orgoliul celorlalti cu un umor delicat. Ei surad dar nu rad cu zgomot sau sarcastic. Alteori in fata faptelor imorale si a patimilor condam­nabile ei isi arata seriozitatea dar nu inspira niciodata spaima. Ei acorda o valoare infinita celor mai sarmani oameni, pentru ca intrupandu-se Fiul lui Dumnezeu insusi a dat aceasta valoare infinita tuturor oamenilor, in fiecare om ei il vad pe Hristos, cum spun in cugetarile lor unii parinti duhovnicesti. Dar, in acelasi timp, ei injosesc orgoliul ce­lorlalti dandu-se pe sine pilde de smerenie. Astfel ei restabilesc neincetat egalitatea na­turala dintre oameni.

Prin smerenia sa sfantul trece aproape neobservat, dar el se face totdeauna prezent cand e nevoie de sprijin, de mangaiere, de incurajare. El ramane alaturi de cel pe care toti l-au parasit. Pentru el nici o greutate nu este de netrecut, nici o piedica de neinvins, cand e vorba de a scoate pe cineva dintr-o situatie disperata. El vadeste atunci o putere si o dibacie uimitoare, ingemanate cu un elan si o incredere de nezdruncinat, pentru ca el crede cu tarie in ajutorul lui Dumnezeu cerut printr-o rugaciune staruitoare.

El este fiinta umana cea mai smerita dar, in acelasi timp, el este o figura neobisnuita si uimitoare. El provoaca la ceilalti senti­mentul ca au descoperit in el, si prin el in ei insisi, umanitatea adevarata.

DoarOrtodox

Lucian Blaga – Atitudinea religioasă. Sub zodia unui spiritualism mitic, creator şi liber, în cadrul constrîngerilor fireşti și subconștiente ale unui stil (- prof. Mihaela Bacali)


~ prin bunăvoința doamnei Mihaela Bacali, pentru Doar Ortodox:

La question de la réligiosité de Lucian Blaga reste ouverte. Les critiques et les historiens littéraires se placent souvent sur des positions opposées: ils voient en lui soit ,,le poète mystique”, ,,le philosophe métaphysicien”, soit l’agnostique ou l’athée. Le destin créateur de Blaga est jalonné par des événements susceptibles d’offrir des images contradictoires.
Qui a été Lucian Blaga de ce point de vue et quel type de réligiosité a-t-il eu? On essayera de répondre à ces questions dans les lignes qui suivent.
Mots-clés: réligiosité, mystique, mythique, dogmatique.


Lucian Blaga_Motto: ,,Religiozitatea mea e un element de dozaj al tuturor manifestărilor mele. S-a răspîndit în mine ca drojdia în aluat. Probabil şi în păcatele mele – a căror conştiinţă n-o prea am” (Corespondenţă Vasile Băncilă-Lucian Blaga, p. 274).

Întrebarea dacă Blaga a fost cu adevărat religios a preocupat pe mulţi. Cei care au cercetat opera sa, dar şi cei care l-au cunoscut, sînt de multe ori pe poziţii opuse, văd în el fie ,,poetul mistic”, ,,filosoful metafizician”, fie raţionalistul, antidogmaticul.
Unii, ca Vasile Băncilă, afirmă că a fost un spirit profund religios, deşi nu a dorit să facă vizibilă acestă calitate, alţii îi contestă cu totul orice urmă de religiozitate. Disputa cu teologii ar fi un argument pentru lipsa unei religiozităţi autentice a lui Blaga, atitudinea comuniştilor care vedeau în Blaga un scriitor mistic ar fi, dimpotrivă, un argument pentru religiozitatea lui. Cine a fost, cum a fost de fapt Lucian Blaga? Ce fel de religiozitate a avut?


,,Nu sînt necredincios. Eu sînt filosof”

De cele mai multe ori, scriitorul îşi mărturiseşte respectul pentru tradiţia ortodoxă, se auto-defineşte ca persoană religioasă, dar cu anumite, fine nuanţe: ,,Nimenea nu preţuieşte mai mult decît mine fervoarea religioasă, în orice formă sar manifesta ea“, afirmă el, dar imediat adaugă parcă de teama de a nu fi considerat un bigot, ,,ca filosof, trebuie să privesc lucrurile sub unghi strict şi pînă la capăt filosofic”, iar doctrina ortodoxă fiind în întregime constituită, ,,cel ce aderă la ea trebuie să renunţe la orice nou şi mare act de creaţie metafizică” vezi nota subsol 1. Blaga s-a considerat dintotdeuna filosof, iar ca cercetător al fenomenului religios, a pus pe primul plan onestitatea ştiinţifică. ,,Teologia creştină, ca pretins sistem închis şi absolut nu-mi satisface exigenţele filosofice, tactul, sensibilitatea. Ca izvor de sugestii o admit pentru noi românii, chiar în chip subliniat. Şi în general nu vorbesc despre ea decît cu respect, uneori cu admiraţie. Dovadă toate textele mele. Eu gîndesc aşa cum gîndesc, fiindcă nu pot altfel. Decepţiile pe care le produc sînt de neevitat. Ar însemna să fiu total nesincer afirmînd bunăoară: cred în revelaţie sau în altceva (divinitatea lui Iisus) (2). ”

Lucian BlagaLiniile acestei spiritualităţi creatoare includ cu siguranţă şi o axă religioasă, chiar dacă ea este uneori bine disimulată. Ea se împleteşte cu alte două linii de forţă ale viziunii creatoare blagiene: miticul şi etnicul. Religozitatea sa îmbracă o formă particulară, ea refuză dogmele, susceptibile de a îngrădi cunoaşterea, constrîngătoare, limitatoare, şi are nevoie de o libertate a spiritului. O altă particularitate a concepţiei sale este aceea că vede în fenomenul religios o manifestare mai mult culturală, tributară unui ,,stil”. Nu este vorba de o religiozitate tipică pentru un om obişnuit, un practicant, ci de o altă abordare şi înţelegere a fenomenului religios, dincolo de formele concrete ţinînd de specificul actului religios, dincolo de convenţii, de ritualuri ce aparţin mai degrabă formei, decît fondului, o spiritualitate a esenţelor, a ceea ce rămîne peren, deasupra timpului şi spaţiului. Există totodată o atitudine diferită a scriitorului manifestată în poezii şi o alta în filosofie. În filosofie este ,,filosof”, şi o afirmă cu atîta forţă de fiecare dată. Vasile Băncilă, prietenul său, accentuează această ideeîn dialogul cu I.Oprişan, citîndu-l pe Blaga însuşi: ,,Blaga a adoptat atitudinea, cum zicea el, filosofică. «Lumea, zicea el – mă acuză că sînt necredincios sau ştiu eu ce. Nu sînt necredincios. Eu sînt filosof» (3). Tot V.Băncilă adaugă: ,,Blaga, în privinţa asta, mi-a spus mie: «eu nu sînt antiortodox, ci sînt numai eterodox». ,,Şi era bucuros cînd putea să vorbească despre religie” (4)

Fenomenul religios: apropieri şi distanţe

Diferenţe în ce priveşte atitudinea religioasă putem remarca la Blaga de-a lungul vieţii: începuturile poetice sînt mult mai aproape de religie decît sfîrşitul destinului său creator. În primele volume de poezie, mai ales în Poemele luminii, se poate vorbi de existenţa unui filon mistic. Metaforele-cheie ale poeziilor sale sînt: lumina, întunericul, tăcerea, somnul, nemişcarea, întoarcerea la origini, care trimit, toate, spre o trăire mistică.

În scrisoarea către Cornelia Brediceanu (5) (martie 1919), poetul se destăinuie viitoarei soţii: ,,Agîrbiceanu mi-a vorbit c-o deosebită lumină în faţă despre misticismul cald din poeziile mele. Despre acest misticism vei spune însă tu cele mai calde cuvinte – şi cele mai adînci, şi cele mai înţelegătoare.” Se confirmă ideea că la începuturile carierei ale literare, Blaga nu era deloc deranjat de ,,eticheta” de mistic. Era poate şi urmarea frecventării Facultăţii de Teologie. Tot din acea primă perioadă datează şi versurile:

,,Cum se coboară Duhul Sfînt
Ca să sfinţescă vinul din altar
Astfel te cobori şi tu în mine
Ca să-mi sfinţeşti în vine
Sîngele sălbatic, sîngele amar” (23-VIII-1917) (6) pe care poetul le trimite iubitei.

Un eveniment deosebit de important pentru existenţa sa creatoare este apariţia, în 1919, a revistei Gîndirea. Destinul literar al lui Blaga se va proiecta, din acest moment, pe fundalul Gîndirii, iar revista va deveni pentru poetul-filosof o adevarată rampă de lansare – o mare parte a operei sale va fi publicată aici. Ceea ce a contribuit la apropierea lui Blaga de Gîndirea a fost în primul rînd „cadrul filosofic spiritualist”. Ca membru fondator al revistei Gîndirea, Blaga a fost printre iniţiatorii mişcării gîndiriste, el a făcut parte din grupul de tineri care, în Clujul anilor de după Marea Unire, au hotărît să creeze revista care va fi ,,locul de întîlnire” al atîtor talente. Programul pe care îl propunea, cu cele două orientări: „mitul folcloric şi misterul religios”, îi oferea lui Blaga cadrul perfect de desfăşurare a operei. Conştient de valoarea deosebită a poetului, Nichifor Crainic la stimulat continuu, cerîndu-i să fie prezent în mai toate numerele Gîndirii, simţind că prin prezenţa lui creşte prestigiul revistei. Continuă lectura

ÎPS Justinian Chira, Episcopul Maramureșului și Sătmarului a trecut la Domnul


ips-justinian-chira

foto: Chendran Bogdan

Înaltpreasfințitul Părinte Justinian, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, a trecut la cele veșnice astăzi, 30 octombrie 2016. În seara zilei de sâmbătă, 29 octombrie 2016, Înaltpreasfinția Sa a suferit un infarct miocardic și a fost internat la Spitalul Județean de Urgență (SJU) Baia Mare.

Înaltpreasfinția Sa, Justinian Chira s-a născut la 28 mai 1921, în satul Plopiș din județul Maramureș, dintr-o familie de țărani evlavioși, la botez primind numele de Ioan.

A urmat școala primară în satul natal (1928-1934). Între 1934-1941 a fost reținut acasă de părinți pentru sprijin în gospodărie, apoi a urmat doi ani cursurile Liceului Ortodox de băieți „Simion Ștefan” din Cluj. Mânat de dragostea de a-L sluji cât mai bine pe Dumnezeu, s-a dus la Mănăstirea „Sf. Ana” din Rohia, ca frate de mănăstire în 12 martie 1941, tuns în monahism sub numele de Justinian în 1942. La 15 august 1942 a fost hirotonit diacon, iar la 17 aprilie 1943 preot la Mănăstirea Rohia de către P.S. Nicolae Colan, Episcopul Vadului, Feleacului și Clujului. Între 22 noiembrie 1942 și 10 martie 1943 este încorporat, în ciuda hainei clericale, în armata maghiară la Mișcolț. În împrejurările istorice dramatice dintre 1940-1944, monahii din Mănăstirea Rohia traiau într-o înfrigurată nădejde: eliberarea țării și a Transilvaniei. În zorii în care această speranță devenea o certitudine, este numit staret la Rohia tanarul ieromonah, in varsta de 23 de ani, Iustinian Chira, care avea sa conduca acest sfant locas, aproape 30 de ani; una din cele mai indelungate si rodnice staretii.
Sarbatorirea hramului manastirii, la 15 august 1944, s-a desfasurat intr-o atmosfera sufleteasca nemaiintalnita. Episcopul Nicolae Colan, intelept si inflacarat patriot, a slujit cu mare fast, reaprinzand sperantele eliberarii in sufletele credinciosilor.
Obstea monahala era alcatuita din 7 persoane, dintre care 5 foarte tineri, Episcopul Nicolae Colan i-a incurajat, afirmand: „Suntem convinsi ca ….Se va forma aici un focar de viata duhovniceasca demna de traditia manastirilor ramanesti”. Viziunea a fost pe deplin confirmata.
Noul staret, a stiut sa reinvie viata monahala dupa regulile stabilite de intemeietorii monahismului ortodox. In cei aproape 30 de ani de staretie, Bunul Dumnezeu l-a ajutat sa realizeze lucruri minunate atat pe plan duhovnicesc, cat si pe plan edilitar-gospodaresc. El a statornicit ca temelie a vietii si trairii duhovnicesti vechile reguli vasiliene ale monahismului: munca, rugaciunea si studiul.

Trebuie să ne rugăm, trebuie să înţelegem că trebuie să ne rugăm! Altfel, sufletul nostru se descompune dacă nu ne rugăm!

ISP Justinian Chira

Staretul Iustinian Chira s-a preocupat indeaproape de formarea unor vietuitori statornici si cu dragoste de manastire, ingrijindu-se de pregatirea lor intelectuala. A formulat si cateva reguli de viata manastireasca, dintre care amintim:
1) Sa nu se primeasca frati din alte manastiri (principiul statorniciei);
2) Sa nu fie primiti cei ce veneau cu gandul de a-si face o situatie sau fugeau de raspundere in fata vietii, ori in fata muncii, intrucat asezamantul cerea „zdroaba calugareasca” (regula muncii);
3) Sa nu fie primiti sentimentalii sau deceptionatii (regula vocatiei );
4) Sa fie primiti numai oameni sanatosi, din familii cinstite, serioase si respectate in satul lor (regula credintei, a caracterului si a testarii sociale).
Toate aceste reguli impuneau o solutionare riguroasa a credinciosilor dornici de viata monahala. De aceea, dupa 1944, s-a format la Rohia o obste noua, cu tineri din satele din jurul manastirii, vrednici, statornici, legati de manastire si de poporul de aici. Studiile si le-a completat ulterior, fiind absolvent al Seminarului Teologic din Cluj Napoca si al Institutului Teologic de Grad Universitar din Sibiu
Pentru meritele sale in conducerea manastirii, la propunerea P.S. Teofil al Clujului, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane i-a conferit, in anul 1967, rangul de arhimandrit, iar in anul 1973 a fost ridicat la rangul de arhiereu, fiind ales episcop-vicar la Arhiepiscopia Vadului, Feleacului si Clujului.
In septembrie 1990 a fost ales episcop al Episcopiei Ortodoxe Romane a Maramuresului si Satmarului, fiind instalat la 11 noiembrie 1990. In aceasta calitate initiaza reorganizarea de curand reinfiintatei Episcopii a Maramuresului si Satmarului. In acest scop a cerut infiintarea postului de episcop – vicar pe seama Episcopiei Maramuresului si Satmarului, post in care l-a propus pe arhimandritul Justin Hodea, staretul Manastirii „Sfanta Ana” – Rohia, care devine astfel P.S. Justin Sigheteanu. A depus stradanii pentru infiintarea uni Seminar Teologic la Baia Mare, municipiu resedinta episcopala si pentru infiintarea Sectiei de Teologie Ortodoxa la Universitatea de Nord din Baia Mare.
Ca episcop-vicar la Cluj a desfasurat o bogata activitate misionar-pastorala, administrativ-gospodareasca si culturala.
A rectitorit Episcopia Maramuresului si Satmarului, pe care o condus-o tot restul vieţii, a sfintit sute de biserici, a rostit mii de cuvântari, multe din ele fiind inregistrate si pastrate in audioteca Eparhiei. Tine un jurnal permanent cu insemnari, cugetari si evenimente din viata Bisericii care a depasit 130 volume in manuscris. A pus piatra de temelie la peste 80 de biserici noi, s-au infintat inca trei protopopiate noi – cel de Viseu, de Chioar si Oas. Numarul preotilor Eparhiei Maramuresului a crescut de la 325 la 560 – deci s-au inmultit numarul parohiilor sau au fost numiti mai multi preoti la acelasi altar. Ca arhiereu a hirotonit peste 300 de preoti atat in calitate de episcop vicar la Cluj, cat si ca eparhiot la Maramures. Faţă de patru mănăstiri câte erau in 1992 astazi in Eparhia Maramuresului si Satmarului exista peste 30 de manastiri si schituri – cele mai multe cu realizari dintre cele mai frumoase, biserici noi, case monahale, adevarate ansambluri manastiresti.
In decursul vremii a colaborat la diferite publicatii bisericesti si laice intre care amintim: „Viata Ilustrata”, „Renasterea”, „Tribuna Ardealului”, „Telegraful Roman”, „Mitropolia Ardealului”, „Mitropolia Banatului”, „Indrumatorul bisericesc” – Sibiu, „Indrumatorul pastoral” – Alba-Iulia, a editat „Indrumatorul bisericesc” – Cluj-Napoca (1978-1989); a initiat si editeaza foaia eparhiala „Graiul Bisericii Noastre” – Baia Mare.
Între lucrările sale de seamă amintim: Darurile Bisericii, Cluj-Napoca, 1983 și Viața Maicii Domnului, Cluj-Napoca, 1986.
Veşnică să-i fie pomenirea!

Troparul Sf. Cuvios Chiriac de la Tazlău. Viaţa. Canonul, acatistul sfântului.


De dragostea lui Hristos fiind inflacarat, viata sihastreasca ai petrecut in pestera din Magura Tazlaului, pe Dumnezeu slavind si pe diavoli biruind. Pentru acesta cu credinta te laudam pe tine Cuvioase Chiriac, Parintele nostru!
Troparul, gl1

Condacul glasul 1:

Despartindu-te din tinerete de lume, ai plecat cu binecuvantare din casa parinteasca si ai intrat sa slujesti in Casa Domnului la Manastirea Tazlau, unde te ai facut calugar iscusit si mai apoi pustniciei te-ai dat, facandu-te vas ales al Duhului. De aceea, intr-un glas iti strigam: Bucura-te, Sfinte Cuvioase Parinte Chiriac, podoaba Moldovei si lauda sihastrilor!

https://i0.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg

sf-cuvios-chiriac-tazlauCel mai cunoscut pustnic nevoitor in preajma Manastirii Tazlau, unul dintre marii sfinti ai neamului nostru romanesc care a ramas in constiinta poporului, este Sfantul Cuvios Chiriac, ostenitor in pestera din muntele Magura. Printr-o viata aleasa, inchinata in intregime lui Dumnezeu, petrecuta in nevointa si neincetata rugaciune, Cuviosul Chiriac s-a aratat un vas ales al Duhului Sfant, numarandu-se in randurile marilor nevoitori ai secolului al XVII-lea din Moldova.

S-a nascut la inceputul secolului al XVII-lea intr-o familie de credinciosi din satul Mesteacan. De mic copil, fiind luat de catre parinti la sfintele slujbe de la Manastirea Tazlau, a simtit ca sufletul i se „intraripeaza cu dumnezeiescul dor”, drept pentru care, luand binecuvantare parinteasca, a intrat din frageda tinerete in obstea Manastirii Tazlau. A deprins viata monahiceasca in manastire, apoi a primit ingerescul chip al calugariei. Aici el da dovada de multa dragoste si ravna duhovniceasca, devenind un ales lucrator al smereniei intru ascultare, al rugaciunii neincetate si al postirii indelungate. Dupa putina vreme a fost hirotoni, fara voia lui, diacon si preot, devenind in scurta vreme un iscusit povatuitor de suflete. Dorul pentru o nevointa mai aspra il face sa se retraga in pustnicie intr-o pestera pe un munte din apropierea manastirii, numit Magura Tazlaului, unde se osteneste in privegheri de toata noaptea, rabdand si biruind frigul cumplit si ispitele diavolesti. Dobandind darul rugaciunii curate, al vindecarii bolilor si al izgonirii demonilor, el devine foarte cautat de catre multimile de calugari si credinciosi, dornici sa se impartaseasca din sfintenia vietii sale. In acea perioada de intensa propaganda calvina venita din Transilvania, el se constituie intr-un adevarat aparator si marturisitor al dreptei credinte, pastrand aprinsa flacara Ortodoxiei in tot tinutul Neamtului. Continuă lectura

Troparul Sf. Ierarh Ghelasie de la Râmeţ (30 iunie)


Troparul Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeţ, glasul 1:

De Dumnezeu purtătorule, Părintele nostru Ghelasie, povăţuitorul călugărilor, preoţilor şi credincioşilor, podoaba cuvioşilor şi lauda arhiereilor, sprijinitorul celor în necazuri şi făcătorule de minuni, cu nevoinţele tale chip de sfinţenie te-ai arătat, iar acum cu îngerii în ceruri te veseleşti. Cu aceştia roagă-L pe milostivul Dumnezeu să ne dăruiască nouă pace şi mare milă.

https://i0.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg

Sfîntul Ierarh Ghelasie s-a nevoit în veacul al XIV-lea, mai întîi ca sihastru pe valea pîrîului Rîmeţ din Munţii Apuseni şi, apoi, ca egumen al Mănăstirii Rîmeţ din judeţul Alba, avînd o viaţă duhovnicească îmbunătăţită şi învrednicindu-se încă din tinereţe cu darul facerii de minuni. Era originar din partea locului. Luînd din tinereţe jugul lui Hristos, a deprins de la cei mai iscusiţi eremiţi meşteşugul luptei duhovniceşti. Apoi, curăţindu-şi mintea de cugetele cele rele şi învrednicindu-se de darul facerii de minuni, a coborît în obşte şi a ajuns vestit povăţuitor de suflete, întemeind o obşte de monahi aleşi.

În tradiţia locului se spune despre Cuviosul Ghelasie că avea doisprezece ucenici cu care împreună se ruga şi postea, săvîrşind sfintele slujbe cu mare osîrdie şi frică de Dumnezeu. În toată săptămîna, Cuviosul Ghelasie nu primea mîncare, îndestulîndu-se numai cu Preacuratele Taine. Ziua mergea cu ucenicii la ascultare, iar noaptea făcea priveghere şi săvîrşea Sfînta Liturghie. Numai sîmbăta şi Duminica mînca împreună cu călugării la trapeza mănăstiri.

Acest cuvios sihastru era, de asemenea, un mare părinte duhovnicesc al sihaştrilor din Munţii Rîmeţ, precum şi al sătenilor din Ţara Moţilor. În posturi cerceta pe toţi sihaştrii ce se nevoiau în peşteri de piatră şi el însuşi se ostenea la rugăciune împreună cu dînşii. Apoi cobora în mănăstire, unde îl aşteptau credincioşii şi mocanii de prin munţi. La fericitul Ghelasie veneau şi mulţi bolnavi, mai ales cei stăpîniţi de duhuri rele, şi cu rugăciunile lui se vindecau, căci avea mare dar de la Dumnezeu.

Odată, fiind cu ucenicii la adunat fîn în poiana mănăstirii, numită Hopaţi şi fiind mare arşiţă, încît toţi sufereau de sete, Cuviosul Ghelasie a căzut la rugăciune şi îndată a aflat un izvor cu apă. Acest izvor de apă rece se vede pînă în zilele noastre şi se cheamă Izvorul Cuviosului Ghelasie. Mulţi săteni iau apă din el pentru sănătate şi binecuvîntare.

Odată, urcînd Sfîntul Ierarh Ghelasie în poiană cu asinul său la adunat fîn, şi-a cunoscut dinainte sfîrşitul. Deci, rugîndu-se mult, şi-a chemat ucenicii, poruncindu-le să trăiască în desăvîrşită dragoste, să iubească Biserica şi să fugă de beţie, desfrîu şi de tot păcatul. Apoi, sărutîndu-i pe toţi, şi-a dat sufletul în mîinile lui Hristos.

În tradiţia mănăstirii se spune că, în ceasul cînd cobora asinul de pe munte cu trupul Sfîntului Ghelasie au început clopotele de prin sate să sune singure. Apoi, fiind plîns de ucenici, a fost îngropat lîngă zidul bisericii şi mulţi bolnavi se vindecau la mormîntul lui.

În anii din urmă, s-au descoperit în chip minunat, prin bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu, în jurul mănăstirii, bucăţi din sfintele sale moaşte, prin care se fac nenumărate minuni în rîndul credincioşilor veniţi la mănăstire pentru rugăciune şi închinare.

Astfel, o femeie, pe numele ei Maria, din Negreşti-Oaş, după ce i s-a arătat în vis un porumbel care a îndemnat-o să meargă la Mănăstirea Rîmeţ, să se roage şi să se atingă de moaştele Sfîntului Ghelasie, a făcut precum i se poruncise în vis şi s-a vindecat de epilepsie. Unei alte femei, din Albina – Timiş, i-a fost vindecată mîna bolnavă prin neîncetate rugăciuni şi lacrimi la moaştele Sfîntului Ghelasie, iar un credincios căzut în rătăcire de la dreapta credinţă, din Cocora – Alba, şi care era paralizat, adus fiind într-un car cu boi, a aflat vindecare prin neîncetatele sale rugăciuni şi ale părinţilor la Moaştele Sfîntului Ghelasie, întorcîndu-se vindecat la casa sa trupeşte şi sufleteşte, asemenea paraliticului din Evanghelie.

Ceea ce s-a transmis prin tradiţia locului, de generaţii întregi, s-a adeverit în zilele noastre, cînd, în anul 1978, s-a descoperit în biserica mănăstirii o inscripţie de mare însemnătate pentru Biserica şi neamul românesc, mai ales din părţile Transilvaniei, şi care consemnează numele „Arhiepiscopului Ghelasie”, al zugravului „Mihul de la Crişul Alb”, precum şi anul 1337. Acest Arhiepiscop al Transilvaniei, primul atestat cu numele, este îmbunătăţitul Ghelasie pe care poporul, în evlavia sa, îl cinsteşte ca sfînt.

Deci, fără îndoială, Sfîntul Ghelasie a fost Arhiepiscop şi păstor sufletesc al credincioşilor din centrul Transilvaniei şi din Munţii Apuseni în secolele XIV-XV, retrăgîndu-se la bîtrîneţe în mănăstirea de metanie, Rîmeţ.

Iar vieţuitorii sfintei mănăstiri îi cinstesc cu veneraţie părţi din sfintele moaşte, ştiind că, prin rugăciuni neîncetate la Bunul Dumnezeu, acestea au darul vindecării de boli şi suferinţe. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pe noi. Amin. Continuă lectura

SFÂNTUL Paisie Aghioritul


Parintele Paisie Aghioritul a fost trecut in randul sfintilor. Sfantul Sinod, sub presedintia Sanctitatii Sale, intrunit in sedinta ordinara marti, 13 ianuarie 2015, a aprobat in unanimitate referatul Comisiei Canonice pentru trecerea in randul Sfintilor Bisericii Ortodoxe a monahului Paisie Aghioritul.

Sf_paisie

Parintele Paisie Aghioritul s-a nascut la 25 iulie 1924, la Farasa, la cateva sute de kilometri de Cezareea. In jurul anului 1950 incep cautarile pentru intrarea in monahism. Ajunge la Sfantul Munte Athos, dar la rugamintea tatalui sau, revine in lume. In a doua sa calatorie la Muntele Athos, va lua hotararea de a ramane definitiv aici. In anul 1953 ajunge la Sfanta Manastire Esfigmenu. Dupa un an este facut rasofor, primind numele de Averchie. Dupa trei ani pleaca la manastirea Filotheu. Aici a primit schima mica si numele de Paisie.

In 1958 se muta la Sfanta Manastire a Nasterii Maicii Domnului, la Stomio – Konita, unde a ramas pana in 1962. In anul 1962, a plecat in peninsula Sinai si a locuit la Chilia Sfintilor Galaction si Epistimi. In 1964, a revenit la Sfantul Munte si s-a stabilit la Schitul Ivironului, la Chilia Sfintilor Arhangheli. Atunci s-a legat si mai mult duhovniceste de sfantul staret Tihon, care vietuia la chilia Cinstita Cruce a Manastirii Stavronikita, unde a primit schima mare, la 11 ianuarie 1966.

Dupa o lunga sedere in spitalul Papanicolau, unde i-a fost extirpata o mare parte dintr-un plaman, a plecat spre Katunakia (1967). Aici s-a asezat la chilia unde vietuise un roman, Ipatie. In anul 1968 ajunge la manastirea Stavronikita. Aici va face o schimbare in ceea ce priveste modul de vietuire al obstei – va face trecerea acesteia de la viata idioritmica la cea chinoviala.

In martie 1969, dupa moartea duhovnicului sau, merge la chilia Sfanta Cruce. Aici vietuieste pana in anul 1979.Parintele Paisie Aghioritul

Incepand cu anul 1988, starea de sanatate a parintelui Paisie s-a agravat. Paraseste pentru ultima oara Muntele Athos, pe 10 noiembrie 1993. In data de 4 februarie 1994 a fost operat la spitalul Theaghnio din Tesalonic si apoi a fost dus la manastirea „Sfantul Ioan Teologul“ de la Suroti pentru a fi ingrijit.

A trecut la cele vesnice pe 12 iulie 1994. Potrivit dorintei sale, a fost inmormantat la Sfanta Manastire a Sfantului Ioan Teologul de la Suroti (Tesalonic).

Cine a fost Parintele Paisie Aghioritul?

Parintele Paisie Aghioritul a fost om de rugaciune si astfel, un mare teolog. De regula noi ii numim teologi doar pe cei care au studii teologice. Dar Parintele Paisie este teolog in sensul patristic, pentru ca el a fost om al rugaciunii. Parintele Pavel Florenskyspunea ca multe se scriu si multe s-au scris, dar putine ajung la sufletele oamenilor. Toate cartile lasate de Parintele Paisie au ajuns la sufletele credinciosilor. Cartile sale nu sunt carti care se citesc doar acum si doar o singura data. Cartile Parintelui Paisiesunt carti care se citesc si se recitesc.

Parintele Paisie a fost un om simplu, dar in acelasi timp un om harismatic, un om care a adunat in el chipul apostolului, al teologului, al omului duhovnicesc, a adunat in el chipul parintelui.

A spus ca cel mai mare dusman al lui a fost numele lui. La un moment dat, cand a venit cineva si a incercat sa-i spuna cat de mare este el in lume si cat de mult il apreciaza oamenii, el a spus: ” Venind spre coliba mea, ati trecut pe langa o gramada de gunoi. Si acolo ati vazut si niste cutii de conserve goale. Si cand v-ati apropiat de ele ati vazut ca straluceau in lumina soarelui. Ei bine, sa stiti ca eu nu sunt altceva decat acele cutii de conserve goale.”

Sf cuviosul-paisie-aghioritul-icoana

Parintele Paisie Aghioritul – Invataturi

„Incercarile pe care le ingaduie Dumnezeu sunt potrivite cu puterea noastra de a rabda, dar, din pacate, de multe ori la ele se adauga si batjocurile si grosolaniile oamenilor nemilostivi si atunci ne incovoiem. Vantul puternic de obicei rupe copacii sensibili si dezradacineaza pe cei ce nu au radacini adanci. Iar celor ce au radacini adanci le ajuta sa inainteze si sa se inradacineze inca mai adanc.

Bunului Dumnezeu insa nu ii place modul salbatic si nemilostiv prin care unii sunt dezradacinati, iar altii rupti, ci modul milostiv (pentru ca si El este milostiv) prin care sunt ajutati semenii nostri cu dragoste si compatimire, deoarece oamenii nu sunt copaci, ci chipuri ale lui Dumnezeu.

Fireste, nimeni nu poate vatama sufletul omului, decat numai el insusi.

In incercarile pe care le ingaduie Dumnezeu, fiecare este probat si isi vede singur starea lui duhovniceasca. Si astfel este nevoit sa se smereasca, dupa care primeste har de la Dumnezeu, atunci cand in chip smerit primeste incercarile cu bucurie, ca pe niste medicamente pentru sufletul sau si cu rabdare il slaveste si ii multumeste. Bine este noua ca ingaduie Dumnezeu sa fim incercati, pentru ca altfel am fi avut patimi ascunse si pretentii nesabuite in Ziua Judecatii.

Caci daca le-ar trece cu vederea pe acestea si ne-ar lua in rai asa cum suntem, am crea si acolo probleme. De aceea ingaduie aici ispitele, ca sa ne curete de praf, sa se purifice sufletul nostru cu intristarile si plansetele si astfel sa fini nevoiti sa scapam la Dumnezeu si sa ne aflam mantuirea.

Cand pacatul se invecheste in om, diavolul in mod firesc dobandeste mai multe drepturi si ca sa plece, va trebui sa stricam casa veche si sa o zidim pe cea noua.

Cel care cauta dreptatea omeneasca este fara de minte, dar mai neghiob este cel care nu uita nedreptatile pe care i le-au facut altii si binele pe care l-a facut el altora.

Din pacate, duhul lumesc mereu ascute mintea in viclenie, iar cel care nedreptateste pe semenul sau considera aceasta o izbanda. Unuia ca acestuia i se spune: „Acesta este diavol. Pe toate le reuseste”, in timp ce launtric sufera mustrarea constiintei (micul iad).

Nu exista foc mai mare ca arderea launtrica a sufletului de catre constiinta, care il chinuie si-l roade mereu ca un cariu inca din aceasta viata. Iar in cealalta, cea vesnica, il va roade si mai mult viermele cel neadormit, daca omul nu se va pocai in aceasta viata si nu va cauta sa indrepte nedreptatile facute semenilor lui, fie numai si cu buna sa intentie, in cazul ca nu poate in alt fel.

Omul nepocait este cel mai fara de minte din lume, deoarece pe langa faptul ca este chinuit de o necontenita neliniste, pentru ca nu se pocaieste ca sa scape de acest mic iad, care-l va duce in cel mai mare, cel vesnic, se lipseste si de bucuriile paradisiace de pe pamant, care vor fi cu mult mai mari in rai, alaturi de Dumnezeu.”

La Editura Evanghelismos au aparut pana acum mai multe carti cu scrieri ale Parintelui Paisie sau cu marturii despre viata sa minunata:
„Epistole”, Cuviosul Paisie Aghioritul
„Staretul Hagi Gheorghe Athonitul”, Cuviosul Paisie Aghioritul
„Sfantul Arsenie Capadocianul”, Cuviosul Paisie Aghioritul
„Parinti aghioriti”, Cuviosul Paisie Aghioritul
„Cuviosul Paisie Aghioritul – Cuvinte duhovnicesti” – 4 volume
„Parintele Paisie mi-a spus”, Athanasie Rakovalis
„Viata Cuviosului Paisie Aghioritul”, Ierom. Isaac Aghioritul

sursa: crestinortodox.ro

Cuviosul Paisie Aghioritul Ultimii Ani din Viața Pământească

Viata Cuviosului Paisie Aghioritul – Partea I – Film rusesc subtitrat

Viata Cuviosului Paisie Aghioritul – Partea II

Viaţa. Troparul. Acatistul Sfântului Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana – 26 decembrie


Tropar Glasul 1 Celui ce a răsărit din Fecioara, mai-marelui păstorilor, ca o oaie de turmă ai urmat, Părintele nostru Nicodim. Cu postul, cu privegherea şi cu rugăciunile, te-ai făcut lucrător sfinţit de cele cereşti, tămăduind sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Pentru aceasta grăim: slavă Celui ce te-a preaslăvit pe tine; slavă Celui ce ţi-a dat ţie putere; slavă Celui ce a arătat tuturor prin tine îndreptare.(tropar, gl.1)

Ca pe cel împreună-râvnitor sfinţilor şi ca pe un părinte mare, toată lavra ta Tismana te cinsteşte pe tine cu credinţă, Sfinte Nicodim, pe care păzeşte-o cu rugăciunile tale, fericite, totdeauna nebiruită şi netulburată de toate nevoile, ca un părinte cuvios şi pururea lăudat. (Condac, gl. 8-lea)

Sf Nicodim TismanaSfântul preacuviosul Părintele nostru Nicodim cel sfinţit era de neam macedo-român, născut din părinţi binecredincioşi la Prilep, în sudul Serbiei, în anul 1320, fiind înrudit cu familia despotului Lazăr şi a domnului Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab. După ce învaţă carte în patria sa, este chemat de Hristos la nevoinţa vieţii monahale în Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos, unde primeşte îngerescul chip, ajungând mai târziu egumen al acestei lavre şi chiar proto-epistat în conducerea Sfântului Munte.

    Ajungând la Athos, în muntele Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim s-a nevoit mai întâi în obşte, apoi singur într-o peşteră în preajma Mănăstirii Hilandar, răbdând grele ispite de la diavol. Însă, fiind umbrit de darul lui Hristos, în puţină vreme s-a curăţit de patimi, a deprins lucrarea cea dumnezeiască a sfintei rugăciuni şi s-a învrednicit de darul mai înainte-vederii şi al facerii de minuni, ajungând vestit în tot Muntele. Continuă lectura