Sfintii au ajuns la simplitatea pura pentru ca au depasit in ei insisi orice dualitate, orice duplicitate, spune Sfantul Maxim Marturisitorul. Ei au depasit lupta dintre suflet si trup, dintre bunele intentii si faptele pe care le savarsesc, dintre aparentele inselatoare si gandurile ascunse, dintre ceea ce pretindem ca suntem si ceea ce suntem de fapt. Ei s-au „simplificat” pentru ca s-au daruit in intregime lui Dumnezeu. Este motivul pentru care se pot darui in intregime si oamenilor in relatiile cu acestia. Daca evita uneori sa numeasca cu brutalitate pe nume slabiciunile acestora, o fac pentru a nu-i descuraja si pentru ca si in ei sa sporeasca rusinea, delicatetea, recunostinta, simplitatea si sinceritatea.
Sfintii dau intotdeauna curaj. Uneori ei micsoreaza pentru aceasta proportiile exagerate de inchipuire pe care oamenii le atribuie prin imaginatie slabiciunilor lor, pacatelor si patimilor lor. Ei ii vindeca de sentimentul deznadejdii sau al neputintei totale. Dar uneori ei reduc de asemenea si orgoliul celorlalti cu un umor delicat. Ei surad dar nu rad cu zgomot sau sarcastic. Alteori in fata faptelor imorale si a patimilor condamnabile ei isi arata seriozitatea dar nu inspira niciodata spaima. Ei acorda o valoare infinita celor mai sarmani oameni, pentru ca intrupandu-se Fiul lui Dumnezeu insusi a dat aceasta valoare infinita tuturor oamenilor, in fiecare om ei il vad pe Hristos, cum spun in cugetarile lor unii parinti duhovnicesti. Dar, in acelasi timp, ei injosesc orgoliul celorlalti dandu-se pe sine pilde de smerenie. Astfel ei restabilesc neincetat egalitatea naturala dintre oameni.
Prin smerenia sa sfantul trece aproape neobservat, dar el se face totdeauna prezent cand e nevoie de sprijin, de mangaiere, de incurajare. El ramane alaturi de cel pe care toti l-au parasit. Pentru el nici o greutate nu este de netrecut, nici o piedica de neinvins, cand e vorba de a scoate pe cineva dintr-o situatie disperata. El vadeste atunci o putere si o dibacie uimitoare, ingemanate cu un elan si o incredere de nezdruncinat, pentru ca el crede cu tarie in ajutorul lui Dumnezeu cerut printr-o rugaciune staruitoare.
El este fiinta umana cea mai smerita dar, in acelasi timp, el este o figura neobisnuita si uimitoare. El provoaca la ceilalti sentimentul ca au descoperit in el, si prin el in ei insisi, umanitatea adevarata.
~ prin bunăvoința doamnei Mihaela Bacali, pentru Doar Ortodox:
La question de la réligiosité de Lucian Blaga reste ouverte. Les critiques et les historiens littéraires se placent souvent sur des positions opposées: ils voient en lui soit ,,le poète mystique”, ,,le philosophe métaphysicien”, soit l’agnostique ou l’athée. Le destin créateur de Blaga est jalonné par des événements susceptibles d’offrir des images contradictoires. Qui a été Lucian Blaga de ce point de vue et quel type de réligiosité a-t-il eu? On essayera de répondre à ces questions dans les lignes qui suivent. Mots-clés: réligiosité, mystique, mythique, dogmatique.
Motto: ,,Religiozitatea mea e un element de dozaj al tuturor manifestărilor mele. S-a răspîndit în mine ca drojdia în aluat. Probabil şi în păcatele mele – a căror conştiinţă n-o prea am” (Corespondenţă Vasile Băncilă-Lucian Blaga, p. 274).
Întrebarea dacă Blaga a fost cu adevărat religios a preocupat pe mulţi. Cei care au cercetat opera sa, dar şi cei care l-au cunoscut, sînt de multe ori pe poziţii opuse, văd în el fie ,,poetul mistic”, ,,filosoful metafizician”, fie raţionalistul, antidogmaticul.
Unii, ca Vasile Băncilă, afirmă că a fost un spirit profund religios, deşi nu a dorit să facă vizibilă acestă calitate, alţii îi contestă cu totul orice urmă de religiozitate. Disputa cu teologii ar fi un argument pentru lipsa unei religiozităţi autentice a lui Blaga, atitudinea comuniştilor care vedeau în Blaga un scriitor mistic ar fi, dimpotrivă, un argument pentru religiozitatea lui. Cine a fost, cum a fost de fapt Lucian Blaga? Ce fel de religiozitate a avut?
,,Nu sînt necredincios. Eu sînt filosof”
De cele mai multe ori, scriitorul îşi mărturiseşte respectul pentru tradiţia ortodoxă, se auto-defineşte ca persoană religioasă, dar cu anumite, fine nuanţe: ,,Nimenea nu preţuieşte mai mult decît mine fervoarea religioasă, în orice formă sar manifesta ea“, afirmă el, dar imediat adaugă parcă de teama de a nu fi considerat un bigot, ,,ca filosof, trebuie să privesc lucrurile sub unghi strict şi pînă la capăt filosofic”, iar doctrina ortodoxă fiind în întregime constituită, ,,cel ce aderă la ea trebuie să renunţe la orice nou şi mare act de creaţie metafizică” vezi nota subsol 1. Blaga s-a considerat dintotdeuna filosof, iar ca cercetător al fenomenului religios, a pus pe primul plan onestitatea ştiinţifică. ,,Teologia creştină, ca pretins sistem închis şi absolut nu-mi satisface exigenţele filosofice, tactul, sensibilitatea. Ca izvor de sugestii o admit pentru noi românii, chiar în chip subliniat. Şi în general nu vorbesc despre ea decît cu respect, uneori cu admiraţie. Dovadă toate textele mele. Eu gîndesc aşa cum gîndesc, fiindcă nu pot altfel. Decepţiile pe care le produc sînt de neevitat. Ar însemna să fiu total nesincer afirmînd bunăoară: cred în revelaţie sau în altceva (divinitatea lui Iisus) (2). ”
Liniile acestei spiritualităţi creatoare includ cu siguranţă şi o axă religioasă, chiar dacă ea este uneori bine disimulată. Ea se împleteşte cu alte două linii de forţă ale viziunii creatoare blagiene: miticul şi etnicul. Religozitatea sa îmbracă o formă particulară, ea refuză dogmele, susceptibile de a îngrădi cunoaşterea, constrîngătoare, limitatoare, şi are nevoie de o libertate a spiritului. O altă particularitate a concepţiei sale este aceea că vede în fenomenul religios o manifestare mai mult culturală, tributară unui ,,stil”. Nu este vorba de o religiozitate tipică pentru un om obişnuit, un practicant, ci de o altă abordare şi înţelegere a fenomenului religios, dincolo de formele concrete ţinînd de specificul actului religios, dincolo de convenţii, de ritualuri ce aparţin mai degrabă formei, decît fondului, o spiritualitate a esenţelor, a ceea ce rămîne peren, deasupra timpului şi spaţiului. Există totodată o atitudine diferită a scriitorului manifestată în poezii şi o alta în filosofie. În filosofie este ,,filosof”, şi o afirmă cu atîta forţă de fiecare dată. Vasile Băncilă, prietenul său, accentuează această ideeîn dialogul cu I.Oprişan, citîndu-l pe Blaga însuşi: ,,Blaga a adoptat atitudinea, cum zicea el, filosofică. «Lumea, zicea el – mă acuză că sînt necredincios sau ştiu eu ce. Nu sînt necredincios. Eu sînt filosof» (3). Tot V.Băncilă adaugă: ,,Blaga, în privinţa asta, mi-a spus mie: «eu nu sînt antiortodox, ci sînt numai eterodox». ,,Şi era bucuros cînd putea să vorbească despre religie” (4)
Fenomenul religios: apropieri şi distanţe
Diferenţe în ce priveşte atitudinea religioasă putem remarca la Blaga de-a lungul vieţii: începuturile poetice sînt mult mai aproape de religie decît sfîrşitul destinului său creator. În primele volume de poezie, mai ales în Poemele luminii, se poate vorbi de existenţa unui filon mistic. Metaforele-cheie ale poeziilor sale sînt: lumina, întunericul, tăcerea, somnul, nemişcarea, întoarcerea la origini, care trimit, toate, spre o trăire mistică.
În scrisoarea către Cornelia Brediceanu (5) (martie 1919), poetul se destăinuie viitoarei soţii: ,,Agîrbiceanu mi-a vorbit c-o deosebită lumină în faţă despre misticismul cald din poeziile mele. Despre acest misticism vei spune însă tu cele mai calde cuvinte – şi cele mai adînci, şi cele mai înţelegătoare.” Se confirmă ideea că la începuturile carierei ale literare, Blaga nu era deloc deranjat de ,,eticheta” de mistic. Era poate şi urmarea frecventării Facultăţii de Teologie. Tot din acea primă perioadă datează şi versurile:
,,Cum se coboară Duhul Sfînt Ca să sfinţescă vinul din altar Astfel te cobori şi tu în mine Ca să-mi sfinţeşti în vine Sîngele sălbatic, sîngele amar” (23-VIII-1917)(6) pe care poetul le trimite iubitei.
Un eveniment deosebit de important pentru existenţa sa creatoare este apariţia, în 1919, a revistei Gîndirea. Destinul literar al lui Blaga se va proiecta, din acest moment, pe fundalul Gîndirii, iar revista va deveni pentru poetul-filosof o adevarată rampă de lansare – o mare parte a operei sale va fi publicată aici. Ceea ce a contribuit la apropierea lui Blaga de Gîndirea a fost în primul rînd „cadrul filosofic spiritualist”. Ca membru fondator al revistei Gîndirea, Blaga a fost printre iniţiatorii mişcării gîndiriste, el a făcut parte din grupul de tineri care, în Clujul anilor de după Marea Unire, au hotărît să creeze revista care va fi ,,locul de întîlnire” al atîtor talente. Programul pe care îl propunea, cu cele două orientări: „mitul folcloric şi misterul religios”, îi oferea lui Blaga cadrul perfect de desfăşurare a operei. Conştient de valoarea deosebită a poetului, Nichifor Crainic la stimulat continuu, cerîndu-i să fie prezent în mai toate numerele Gîndirii, simţind că prin prezenţa lui creşte prestigiul revistei. Continuă lectura →
Înaltpreasfințitul Părinte Justinian, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, a trecut la cele veșnice astăzi, 30 octombrie 2016. În seara zilei de sâmbătă, 29 octombrie 2016, Înaltpreasfinția Sa a suferit un infarct miocardic și a fost internat la Spitalul Județean de Urgență (SJU) Baia Mare.
Înaltpreasfinția Sa, Justinian Chira s-a născut la 28 mai 1921, în satul Plopiș din județul Maramureș, dintr-o familie de țărani evlavioși, la botez primind numele de Ioan.
A urmat școala primară în satul natal (1928-1934). Între 1934-1941 a fost reținut acasă de părinți pentru sprijin în gospodărie, apoi a urmat doi ani cursurile Liceului Ortodox de băieți „Simion Ștefan” din Cluj. Mânat de dragostea de a-L sluji cât mai bine pe Dumnezeu, s-a dus la Mănăstirea „Sf. Ana” din Rohia, ca frate de mănăstire în 12 martie 1941, tuns în monahism sub numele de Justinian în 1942. La 15 august 1942 a fost hirotonit diacon, iar la 17 aprilie 1943 preot la Mănăstirea Rohia de către P.S. Nicolae Colan, Episcopul Vadului, Feleacului și Clujului. Între 22 noiembrie 1942 și 10 martie 1943 este încorporat, în ciuda hainei clericale, în armata maghiară la Mișcolț. În împrejurările istorice dramatice dintre 1940-1944, monahii din Mănăstirea Rohia traiau într-o înfrigurată nădejde: eliberarea țării și a Transilvaniei. În zorii în care această speranță devenea o certitudine, este numit staret la Rohia tanarul ieromonah, in varsta de 23 de ani, Iustinian Chira, care avea sa conduca acest sfant locas, aproape 30 de ani; una din cele mai indelungate si rodnice staretii.
Sarbatorirea hramului manastirii, la 15 august 1944, s-a desfasurat intr-o atmosfera sufleteasca nemaiintalnita. Episcopul Nicolae Colan, intelept si inflacarat patriot, a slujit cu mare fast, reaprinzand sperantele eliberarii in sufletele credinciosilor.
Obstea monahala era alcatuita din 7 persoane, dintre care 5 foarte tineri, Episcopul Nicolae Colan i-a incurajat, afirmand: „Suntem convinsi ca ….Se va forma aici un focar de viata duhovniceasca demna de traditia manastirilor ramanesti”. Viziunea a fost pe deplin confirmata.
Noul staret, a stiut sa reinvie viata monahala dupa regulile stabilite de intemeietorii monahismului ortodox. In cei aproape 30 de ani de staretie, Bunul Dumnezeu l-a ajutat sa realizeze lucruri minunate atat pe plan duhovnicesc, cat si pe plan edilitar-gospodaresc. El a statornicit ca temelie a vietii si trairii duhovnicesti vechile reguli vasiliene ale monahismului: munca, rugaciunea si studiul.
Trebuie să ne rugăm, trebuie să înţelegem că trebuie să ne rugăm! Altfel, sufletul nostru se descompune dacă nu ne rugăm!
ISP Justinian Chira
Staretul Iustinian Chira s-a preocupat indeaproape de formarea unor vietuitori statornici si cu dragoste de manastire, ingrijindu-se de pregatirea lor intelectuala. A formulat si cateva reguli de viata manastireasca, dintre care amintim:
1) Sa nu se primeasca frati din alte manastiri (principiul statorniciei);
2) Sa nu fie primiti cei ce veneau cu gandul de a-si face o situatie sau fugeau de raspundere in fata vietii, ori in fata muncii, intrucat asezamantul cerea „zdroaba calugareasca” (regula muncii);
3) Sa nu fie primiti sentimentalii sau deceptionatii (regula vocatiei );
4) Sa fie primiti numai oameni sanatosi, din familii cinstite, serioase si respectate in satul lor (regula credintei, a caracterului si a testarii sociale).
Toate aceste reguli impuneau o solutionare riguroasa a credinciosilor dornici de viata monahala. De aceea, dupa 1944, s-a format la Rohia o obste noua, cu tineri din satele din jurul manastirii, vrednici, statornici, legati de manastire si de poporul de aici. Studiile si le-a completat ulterior, fiind absolvent al Seminarului Teologic din Cluj Napoca si al Institutului Teologic de Grad Universitar din Sibiu
Pentru meritele sale in conducerea manastirii, la propunerea P.S. Teofil al Clujului, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane i-a conferit, in anul 1967, rangul de arhimandrit, iar in anul 1973 a fost ridicat la rangul de arhiereu, fiind ales episcop-vicar la Arhiepiscopia Vadului, Feleacului si Clujului.
In septembrie 1990 a fost ales episcop al Episcopiei Ortodoxe Romane a Maramuresului si Satmarului, fiind instalat la 11 noiembrie 1990. In aceasta calitate initiaza reorganizarea de curand reinfiintatei Episcopii a Maramuresului si Satmarului. In acest scop a cerut infiintarea postului de episcop – vicar pe seama Episcopiei Maramuresului si Satmarului, post in care l-a propus pe arhimandritul Justin Hodea, staretul Manastirii „Sfanta Ana” – Rohia, care devine astfel P.S. Justin Sigheteanu. A depus stradanii pentru infiintarea uni Seminar Teologic la Baia Mare, municipiu resedinta episcopala si pentru infiintarea Sectiei de Teologie Ortodoxa la Universitatea de Nord din Baia Mare.
Ca episcop-vicar la Cluj a desfasurat o bogata activitate misionar-pastorala, administrativ-gospodareasca si culturala.
A rectitorit Episcopia Maramuresului si Satmarului, pe care o condus-o tot restul vieţii, a sfintit sute de biserici, a rostit mii de cuvântari, multe din ele fiind inregistrate si pastrate in audioteca Eparhiei. Tine un jurnal permanent cu insemnari, cugetari si evenimente din viata Bisericii care a depasit 130 volume in manuscris. A pus piatra de temelie la peste 80 de biserici noi, s-au infintat inca trei protopopiate noi – cel de Viseu, de Chioar si Oas. Numarul preotilor Eparhiei Maramuresului a crescut de la 325 la 560 – deci s-au inmultit numarul parohiilor sau au fost numiti mai multi preoti la acelasi altar. Ca arhiereu a hirotonit peste 300 de preoti atat in calitate de episcop vicar la Cluj, cat si ca eparhiot la Maramures. Faţă de patru mănăstiri câte erau in 1992 astazi in Eparhia Maramuresului si Satmarului exista peste 30 de manastiri si schituri – cele mai multe cu realizari dintre cele mai frumoase, biserici noi, case monahale, adevarate ansambluri manastiresti.
In decursul vremii a colaborat la diferite publicatii bisericesti si laice intre care amintim: „Viata Ilustrata”, „Renasterea”, „Tribuna Ardealului”, „Telegraful Roman”, „Mitropolia Ardealului”, „Mitropolia Banatului”, „Indrumatorul bisericesc” – Sibiu, „Indrumatorul pastoral” – Alba-Iulia, a editat „Indrumatorul bisericesc” – Cluj-Napoca (1978-1989); a initiat si editeaza foaia eparhiala „Graiul Bisericii Noastre” – Baia Mare.
Între lucrările sale de seamă amintim: Darurile Bisericii, Cluj-Napoca, 1983 și Viața Maicii Domnului, Cluj-Napoca, 1986.
De dragostea lui Hristos fiind inflacarat, viata sihastreasca ai petrecut in pestera din Magura Tazlaului, pe Dumnezeu slavind si pe diavoli biruind. Pentru acesta cu credinta te laudam pe tine Cuvioase Chiriac, Parintele nostru!
Troparul, gl1
Condacul glasul 1:
Despartindu-te din tinerete de lume, ai plecat cu binecuvantare din casa parinteasca si ai intrat sa slujesti in Casa Domnului la Manastirea Tazlau, unde te ai facut calugar iscusit si mai apoi pustniciei te-ai dat, facandu-te vas ales al Duhului. De aceea, intr-un glas iti strigam: Bucura-te, Sfinte Cuvioase Parinte Chiriac, podoaba Moldovei si lauda sihastrilor!
Cel mai cunoscut pustnic nevoitor in preajma Manastirii Tazlau, unul dintre marii sfinti ai neamului nostru romanesc care a ramas in constiinta poporului, este Sfantul Cuvios Chiriac, ostenitor in pestera din muntele Magura. Printr-o viata aleasa, inchinata in intregime lui Dumnezeu, petrecuta in nevointa si neincetata rugaciune, Cuviosul Chiriac s-a aratat un vas ales al Duhului Sfant, numarandu-se in randurile marilor nevoitori ai secolului al XVII-lea din Moldova.
S-a nascut la inceputul secolului al XVII-lea intr-o familie de credinciosi din satul Mesteacan. De mic copil, fiind luat de catre parinti la sfintele slujbe de la Manastirea Tazlau, a simtit ca sufletul i se „intraripeaza cu dumnezeiescul dor”, drept pentru care, luand binecuvantare parinteasca, a intrat din frageda tinerete in obstea Manastirii Tazlau. A deprins viata monahiceasca in manastire, apoi a primit ingerescul chip al calugariei. Aici el da dovada de multa dragoste si ravna duhovniceasca, devenind un ales lucrator al smereniei intru ascultare, al rugaciunii neincetate si al postirii indelungate. Dupa putina vreme a fost hirotoni, fara voia lui, diacon si preot, devenind in scurta vreme un iscusit povatuitor de suflete. Dorul pentru o nevointa mai aspra il face sa se retraga in pustnicie intr-o pestera pe un munte din apropierea manastirii, numit Magura Tazlaului, unde se osteneste in privegheri de toata noaptea, rabdand si biruind frigul cumplit si ispitele diavolesti. Dobandind darul rugaciunii curate, al vindecarii bolilor si al izgonirii demonilor, el devine foarte cautat de catre multimile de calugari si credinciosi, dornici sa se impartaseasca din sfintenia vietii sale. In acea perioada de intensa propaganda calvina venita din Transilvania, el se constituie intr-un adevarat aparator si marturisitor al dreptei credinte, pastrand aprinsa flacara Ortodoxiei in tot tinutul Neamtului. Continuă lectura →
Troparul Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeţ, glasul 1:
De Dumnezeu purtătorule, Părintele nostru Ghelasie, povăţuitorul călugărilor, preoţilor şi credincioşilor, podoaba cuvioşilor şi lauda arhiereilor, sprijinitorul celor în necazuri şi făcătorule de minuni, cu nevoinţele tale chip de sfinţenie te-ai arătat, iar acum cu îngerii în ceruri te veseleşti. Cu aceştia roagă-L pe milostivul Dumnezeu să ne dăruiască nouă pace şi mare milă.
Sfîntul Ierarh Ghelasie s-a nevoit în veacul al XIV-lea, mai întîi ca sihastru pe valea pîrîului Rîmeţ din Munţii Apuseni şi, apoi, ca egumen al Mănăstirii Rîmeţ din judeţul Alba, avînd o viaţă duhovnicească îmbunătăţită şi învrednicindu-se încă din tinereţe cu darul facerii de minuni. Era originar din partea locului. Luînd din tinereţe jugul lui Hristos, a deprins de la cei mai iscusiţi eremiţi meşteşugul luptei duhovniceşti. Apoi, curăţindu-şi mintea de cugetele cele rele şi învrednicindu-se de darul facerii de minuni, a coborît în obşte şi a ajuns vestit povăţuitor de suflete, întemeind o obşte de monahi aleşi.
În tradiţia locului se spune despre Cuviosul Ghelasie că avea doisprezece ucenici cu care împreună se ruga şi postea, săvîrşind sfintele slujbe cu mare osîrdie şi frică de Dumnezeu. În toată săptămîna, Cuviosul Ghelasie nu primea mîncare, îndestulîndu-se numai cu Preacuratele Taine. Ziua mergea cu ucenicii la ascultare, iar noaptea făcea priveghere şi săvîrşea Sfînta Liturghie. Numai sîmbăta şi Duminica mînca împreună cu călugării la trapeza mănăstiri.
Acest cuvios sihastru era, de asemenea, un mare părinte duhovnicesc al sihaştrilor din Munţii Rîmeţ, precum şi al sătenilor din Ţara Moţilor. În posturi cerceta pe toţi sihaştrii ce se nevoiau în peşteri de piatră şi el însuşi se ostenea la rugăciune împreună cu dînşii. Apoi cobora în mănăstire, unde îl aşteptau credincioşii şi mocanii de prin munţi. La fericitul Ghelasie veneau şi mulţi bolnavi, mai ales cei stăpîniţi de duhuri rele, şi cu rugăciunile lui se vindecau, căci avea mare dar de la Dumnezeu.
Odată, fiind cu ucenicii la adunat fîn în poiana mănăstirii, numită Hopaţi şi fiind mare arşiţă, încît toţi sufereau de sete, Cuviosul Ghelasie a căzut la rugăciune şi îndată a aflat un izvor cu apă. Acest izvor de apă rece se vede pînă în zilele noastre şi se cheamă Izvorul Cuviosului Ghelasie. Mulţi săteni iau apă din el pentru sănătate şi binecuvîntare.
Odată, urcînd Sfîntul Ierarh Ghelasie în poiană cu asinul său la adunat fîn, şi-a cunoscut dinainte sfîrşitul. Deci, rugîndu-se mult, şi-a chemat ucenicii, poruncindu-le să trăiască în desăvîrşită dragoste, să iubească Biserica şi să fugă de beţie, desfrîu şi de tot păcatul. Apoi, sărutîndu-i pe toţi, şi-a dat sufletul în mîinile lui Hristos.
În tradiţia mănăstirii se spune că, în ceasul cînd cobora asinul de pe munte cu trupul Sfîntului Ghelasie au început clopotele de prin sate să sune singure. Apoi, fiind plîns de ucenici, a fost îngropat lîngă zidul bisericii şi mulţi bolnavi se vindecau la mormîntul lui.
În anii din urmă, s-au descoperit în chip minunat, prin bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu, în jurul mănăstirii, bucăţi din sfintele sale moaşte, prin care se fac nenumărate minuni în rîndul credincioşilor veniţi la mănăstire pentru rugăciune şi închinare.
Astfel, o femeie, pe numele ei Maria, din Negreşti-Oaş, după ce i s-a arătat în vis un porumbel care a îndemnat-o să meargă la Mănăstirea Rîmeţ, să se roage şi să se atingă de moaştele Sfîntului Ghelasie, a făcut precum i se poruncise în vis şi s-a vindecat de epilepsie. Unei alte femei, din Albina – Timiş, i-a fost vindecată mîna bolnavă prin neîncetate rugăciuni şi lacrimi la moaştele Sfîntului Ghelasie, iar un credincios căzut în rătăcire de la dreapta credinţă, din Cocora – Alba, şi care era paralizat, adus fiind într-un car cu boi, a aflat vindecare prin neîncetatele sale rugăciuni şi ale părinţilor la Moaştele Sfîntului Ghelasie, întorcîndu-se vindecat la casa sa trupeşte şi sufleteşte, asemenea paraliticului din Evanghelie.
Ceea ce s-a transmis prin tradiţia locului, de generaţii întregi, s-a adeverit în zilele noastre, cînd, în anul 1978, s-a descoperit în biserica mănăstirii o inscripţie de mare însemnătate pentru Biserica şi neamul românesc, mai ales din părţile Transilvaniei, şi care consemnează numele „Arhiepiscopului Ghelasie”, al zugravului „Mihul de la Crişul Alb”, precum şi anul 1337. Acest Arhiepiscop al Transilvaniei, primul atestat cu numele, este îmbunătăţitul Ghelasie pe care poporul, în evlavia sa, îl cinsteşte ca sfînt.
Deci, fără îndoială, Sfîntul Ghelasie a fost Arhiepiscop şi păstor sufletesc al credincioşilor din centrul Transilvaniei şi din Munţii Apuseni în secolele XIV-XV, retrăgîndu-se la bîtrîneţe în mănăstirea de metanie, Rîmeţ.
Iar vieţuitorii sfintei mănăstiri îi cinstesc cu veneraţie părţi din sfintele moaşte, ştiind că, prin rugăciuni neîncetate la Bunul Dumnezeu, acestea au darul vindecării de boli şi suferinţe. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pe noi. Amin. Continuă lectura →
Parintele Paisie Aghioritul a fost trecut in randul sfintilor. Sfantul Sinod, sub presedintia Sanctitatii Sale, intrunit in sedinta ordinara marti, 13 ianuarie 2015, a aprobat in unanimitate referatul Comisiei Canonice pentru trecerea in randul Sfintilor Bisericii Ortodoxe a monahului Paisie Aghioritul.
Parintele Paisie Aghioritul s-a nascut la 25 iulie 1924, la Farasa, la cateva sute de kilometri de Cezareea. In jurul anului 1950 incep cautarile pentru intrarea in monahism. Ajunge la Sfantul Munte Athos, dar la rugamintea tatalui sau, revine in lume. In a doua sa calatorie la Muntele Athos, va lua hotararea de a ramane definitiv aici. In anul 1953 ajunge la Sfanta Manastire Esfigmenu. Dupa un an este facut rasofor, primind numele de Averchie. Dupa trei ani pleaca la manastirea Filotheu. Aici a primit schima mica si numele de Paisie.
In 1958 se muta la Sfanta Manastire a Nasterii Maicii Domnului, la Stomio – Konita, unde a ramas pana in 1962. In anul 1962, a plecat in peninsula Sinai si a locuit la Chilia Sfintilor Galaction si Epistimi. In 1964, a revenit la Sfantul Munte si s-a stabilit la Schitul Ivironului, la Chilia Sfintilor Arhangheli. Atunci s-a legat si mai mult duhovniceste de sfantul staret Tihon, care vietuia la chilia Cinstita Cruce a Manastirii Stavronikita, unde a primit schima mare, la 11 ianuarie 1966.
Dupa o lunga sedere in spitalul Papanicolau, unde i-a fost extirpata o mare parte dintr-un plaman, a plecat spre Katunakia (1967). Aici s-a asezat la chilia unde vietuise un roman, Ipatie. In anul 1968 ajunge la manastirea Stavronikita. Aici va face o schimbare in ceea ce priveste modul de vietuire al obstei – va face trecerea acesteia de la viata idioritmica la cea chinoviala.
In martie 1969, dupa moartea duhovnicului sau, merge la chilia Sfanta Cruce. Aici vietuieste pana in anul 1979.
Incepand cu anul 1988, starea de sanatate a parintelui Paisie s-a agravat. Paraseste pentru ultima oara Muntele Athos, pe 10 noiembrie 1993. In data de 4 februarie 1994 a fost operat la spitalul Theaghnio din Tesalonic si apoi a fost dus la manastirea „Sfantul Ioan Teologul“ de la Suroti pentru a fi ingrijit.
A trecut la cele vesnice pe 12 iulie 1994. Potrivit dorintei sale, a fost inmormantat la Sfanta Manastire a Sfantului Ioan Teologul de la Suroti (Tesalonic).
Cine a fost Parintele Paisie Aghioritul?
Parintele Paisie Aghioritul a fost om de rugaciune si astfel, un mare teolog. De regula noi ii numim teologi doar pe cei care au studii teologice. Dar Parintele Paisie este teolog in sensul patristic, pentru ca el a fost om al rugaciunii. Parintele Pavel Florenskyspunea ca multe se scriu si multe s-au scris, dar putine ajung la sufletele oamenilor. Toate cartile lasate de Parintele Paisie au ajuns la sufletele credinciosilor. Cartile sale nu sunt carti care se citesc doar acum si doar o singura data. Cartile Parintelui Paisiesunt carti care se citesc si se recitesc.
Parintele Paisie a fost un om simplu, dar in acelasi timp un om harismatic, un om care a adunat in el chipul apostolului, al teologului, al omului duhovnicesc, a adunat in el chipul parintelui.
A spus ca cel mai mare dusman al lui a fost numele lui. La un moment dat, cand a venit cineva si a incercat sa-i spuna cat de mare este el in lume si cat de mult il apreciaza oamenii, el a spus: ” Venind spre coliba mea, ati trecut pe langa o gramada de gunoi. Si acolo ati vazut si niste cutii de conserve goale. Si cand v-ati apropiat de ele ati vazut ca straluceau in lumina soarelui. Ei bine, sa stiti ca eu nu sunt altceva decat acele cutii de conserve goale.”
Parintele Paisie Aghioritul – Invataturi
„Incercarile pe care le ingaduie Dumnezeu sunt potrivite cu puterea noastra de a rabda, dar, din pacate, de multe ori la ele se adauga si batjocurile si grosolaniile oamenilor nemilostivi si atunci ne incovoiem. Vantul puternic de obicei rupe copacii sensibili si dezradacineaza pe cei ce nu au radacini adanci. Iar celor ce au radacini adanci le ajuta sa inainteze si sa se inradacineze inca mai adanc.
Bunului Dumnezeu insa nu ii place modul salbatic si nemilostiv prin care unii sunt dezradacinati, iar altii rupti, ci modul milostiv (pentru ca si El este milostiv) prin care sunt ajutati semenii nostri cu dragoste si compatimire, deoarece oamenii nu sunt copaci, ci chipuri ale lui Dumnezeu.
Fireste, nimeni nu poate vatama sufletul omului, decat numai el insusi.
In incercarile pe care le ingaduie Dumnezeu, fiecare este probat si isi vede singur starea lui duhovniceasca. Si astfel este nevoit sa se smereasca, dupa care primeste har de la Dumnezeu, atunci cand in chip smerit primeste incercarile cu bucurie, ca pe niste medicamente pentru sufletul sau si cu rabdare il slaveste si ii multumeste. Bine este noua ca ingaduie Dumnezeu sa fim incercati, pentru ca altfel am fi avut patimi ascunse si pretentii nesabuite in Ziua Judecatii.
Caci daca le-ar trece cu vederea pe acestea si ne-ar lua in rai asa cum suntem, am crea si acolo probleme. De aceea ingaduie aici ispitele, ca sa ne curete de praf, sa se purifice sufletul nostru cu intristarile si plansetele si astfel sa fini nevoiti sa scapam la Dumnezeu si sa ne aflam mantuirea.
Cand pacatul se invecheste in om, diavolul in mod firesc dobandeste mai multe drepturi si ca sa plece, va trebui sa stricam casa veche si sa o zidim pe cea noua.
Cel care cauta dreptatea omeneasca este fara de minte, dar mai neghiob este cel care nu uita nedreptatile pe care i le-au facut altii si binele pe care l-a facut el altora.
Din pacate, duhul lumesc mereu ascute mintea in viclenie, iar cel care nedreptateste pe semenul sau considera aceasta o izbanda. Unuia ca acestuia i se spune: „Acesta este diavol. Pe toate le reuseste”, in timp ce launtric sufera mustrarea constiintei (micul iad).
Nu exista foc mai mare ca arderea launtrica a sufletului de catre constiinta, care il chinuie si-l roade mereu ca un cariu inca din aceasta viata. Iar in cealalta, cea vesnica, il va roade si mai mult viermele cel neadormit, daca omul nu se va pocai in aceasta viata si nu va cauta sa indrepte nedreptatile facute semenilor lui, fie numai si cu buna sa intentie, in cazul ca nu poate in alt fel.
Omul nepocait este cel mai fara de minte din lume, deoarece pe langa faptul ca este chinuit de o necontenita neliniste, pentru ca nu se pocaieste ca sa scape de acest mic iad, care-l va duce in cel mai mare, cel vesnic, se lipseste si de bucuriile paradisiace de pe pamant, care vor fi cu mult mai mari in rai, alaturi de Dumnezeu.”
La Editura Evanghelismos au aparut pana acum mai multe carti cu scrieri ale Parintelui Paisie sau cu marturii despre viata sa minunata:
„Epistole”, Cuviosul Paisie Aghioritul
„Staretul Hagi Gheorghe Athonitul”, Cuviosul Paisie Aghioritul
„Sfantul Arsenie Capadocianul”, Cuviosul Paisie Aghioritul
„Parinti aghioriti”, Cuviosul Paisie Aghioritul
„Cuviosul Paisie Aghioritul – Cuvinte duhovnicesti” – 4 volume
„Parintele Paisie mi-a spus”, Athanasie Rakovalis
„Viata Cuviosului Paisie Aghioritul”, Ierom. Isaac Aghioritul
Tropar Glasul 1 Celui ce a răsărit din Fecioara, mai-marelui păstorilor, ca o oaie de turmă ai urmat, Părintele nostru Nicodim. Cu postul, cu privegherea şi cu rugăciunile, te-ai făcut lucrător sfinţit de cele cereşti, tămăduind sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Pentru aceasta grăim: slavă Celui ce te-a preaslăvit pe tine; slavă Celui ce ţi-a dat ţie putere; slavă Celui ce a arătat tuturor prin tine îndreptare.(tropar, gl.1)
Ca pe cel împreună-râvnitor sfinţilor şi ca pe un părinte mare, toată lavra ta Tismana te cinsteşte pe tine cu credinţă, Sfinte Nicodim, pe care păzeşte-o cu rugăciunile tale, fericite, totdeauna nebiruită şi netulburată de toate nevoile, ca un părinte cuvios şi pururea lăudat. (Condac, gl. 8-lea)
Sfântul preacuviosul Părintele nostru Nicodim cel sfinţit era de neam macedo-român, născut din părinţi binecredincioşi la Prilep, în sudul Serbiei, în anul 1320, fiind înrudit cu familia despotului Lazăr şi a domnului Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab. După ce învaţă carte în patria sa, este chemat de Hristos la nevoinţa vieţii monahale în Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos, unde primeşte îngerescul chip, ajungând mai târziu egumen al acestei lavre şi chiar proto-epistat în conducerea Sfântului Munte.
Ajungând la Athos, în muntele Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim s-a nevoit mai întâi în obşte, apoi singur într-o peşteră în preajma Mănăstirii Hilandar, răbdând grele ispite de la diavol. Însă, fiind umbrit de darul lui Hristos, în puţină vreme s-a curăţit de patimi, a deprins lucrarea cea dumnezeiască a sfintei rugăciuni şi s-a învrednicit de darul mai înainte-vederii şi al facerii de minuni, ajungând vestit în tot Muntele. Continuă lectura →
Pustnicul Zosima a murit de curand, in octombrie 2008, la varsta de 129 de ani. Un om pe nume Ioan Baron l-a ingropat, in taina, intr-un loc inalt; fratele Ioan, cum i se zice aici, unul dintre putinii oameni care i-a cunoscut pe acesti sihastri cu aura de sfintenie din muntii Rarau-Giumalau, care i-a vazut, care i-a auzit, care a fost ingaduit sa urce pana la ascunzisul lor din padure. Marturiile sale sunt halucinante: de pilda, acest pustnic Zosima si-a „hotarat” exact ziua in care va muri, cu un an inainte. Si-a sapat singur groapa, asteptandu-l apoi pe ucenicul sau in ziua prorocita, ca sa il culce in mormant si sa aseze tarana peste dansul. A spus sa nu i se puna cruce deasupra, ca sa nu afle nimeni unde a fost ingropat. A dat canon cu limba de moarte sa nu fie dezvaluit locul ingropaciunii, pentru ca ucenicii sai din munti sau eventualii pelerini sa nu-l tulbure nici dupa trecerea dincolo. „Un om cu viata ingereasca” a fost socotit schimonahul Zosima. La fel pustnicul Nectarie, mutat la viata vesnica in anul 2002, pe cand avea 108 ani. L-a chemat tot pe fratele Ioan, cu multa vreme inainte, fix in ziua pe care si-o sorocise pentru a muri. Era lucid, senin, inainte de a se aseza in groapa proaspat sapata cu mainile. Si-au mai fost! Multi alti anahoreti, cu duh puternic, din muntii acestia, bucovineni, n-au vrut sa ramana nimic pamantesc dupa dansii. Doar rugaciunile lor. Padurile Raraului si Giumalaului sunt pline de asemenea morminte nestiute, de oameni indumnezeiti – unii poate chiar sfinti -, dar si de sihastri vii (multi dintre ei tineri), ce-si duc acelasi trai auster, in gropi, sub pamant, chiar si-n acest strasnic de geros inceput de an 2012. Pustnici multi, si doar intr-un singur munte? Cine ar fi crezut
Nimeni nu stie astazi groapa sihastrului Zosima. Nici macar cei cativa ucenici de-ai sai, care traiesc ascunsi prin codrii din jur. O groapa peste care poti sa calci nepasator, atunci cand umbli dupa fragi sau ciuperci, prin cine stie ce coclauri ascunse. Un singur om stie locul acestor morminte. Unul singur cunoaste aproape toate locurile unde traiesc ascetii din Rarau-Giumalau: acest Ioan Baron, care, pentru viata sa cuminte si pioasa, fiindca a trait el insusi multi ani in singuratate, dupa toate regulile ascezei crestine, a primit binecuvantarea de la duhovnicii pustnicilor si chiar de la Biserica Ortodoxa Romana, de a-i vizita pe multi dintre schimnici, de a-i ajuta si a le duce uneori cateva merinde la bordeiele lor tainice. Un singur om. Singura legatura de azi cu lumea pustnicilor din acesti munti ai Bucovinei de miazanoapte. Fratele Ioan Baron. Cel caruia toti calugarii manastirilor din jur ii zic „ingrijitorul sihastrilor”.
Fratele Ioan
Printr-un noroc am aflat de Ioan Baron.
Veghetorul pustnicilor: Ioan Baron
In Campulung Moldovenesc, oraselul cotropit de frig si zapezi de la poalele Muntilor Rarau, aproape nimeni n-are habar ca acolo, sus, deasupra capetelor tuturor, se mai ascund inca asemenea sihastri ciudati, traitori in salbaticie. Aveam sa-i intreb pe multi localnici dac-au auzit de asa ceva. „In pamant?! Cine, Doamne iarta-ma, poate sa stea acolo pe gerul asta?”, a fost replica. Si ziceau ca nu stiu, nu exista. De Zosima inca se mai zvoneste, datorita longevitatii sale, ca despre un calugar teribil de batran si „paranormal”, care bantuie de peste un secol padurile dimprejur, cu parul si barba pana aproape de pamant, pe care unii l-au vazut ca pe o fantasma, caci el are capacitatea „de a se face nevazut” („cand apare, cand dispare printre copaci, nici nu stii daca-i om sau naluca”), nevoind sa vorbeasca sau sa vada alti oameni. Se mai stie ca Raraul e o veche si insemnata vatra sihastreasca, inca din veacurile XIV-XV, din vremea Cuviosilor Chiril si Sisoe, ucenici ai Sfantului Daniil Sihastrul, ca din acele timpuri tot muntele a fost continuu plin de pustnici. Dar astazi? Tocmai astazi?! Si tocmai pe Rarau, acum, cand se construieste un drum european spre o partie imensa de schi, de peste 5 kilometri, cea mai mare din tara, si cand Raraul a fost defrisat si a inceput sa se umple de multimi de turisti?… Campulungenii sunt instariti, au supermarketuri ca-n Bucuresti, merg in restaurante luxoase, la sauna, fitness si bazine de inot acoperite, multi muncesc jumatate din an doar prin tari straine. Cui ii mai sta capul la ce se petrece pe sus, in negura padurilor? Noroc de un localnic, bunul meu prieten Nicolae Iurniuc, om credincios si umil cu semenii, el insusi iubitor de singuratate, caruia i-a placut de zeci de ani sa cutreiere toate piscurile dimprejurul Campulungului, in cautare de comori ascunse sub pamant, dar si de povesti ale oamenilor. Asta e azi, „de profesie”, Nicolae Iurniuc – cautator de comori, cu-n detector de metale sau urmand indicatiile batranilor de prin munti. Lui i s-a intamplat asa, acum, nu de mult: l-a prins o furtuna teribila prin muntii Raraului si, chiar cand si-a dat seama ca se ratacise, i-a pus o mana pe umar un om. De unde aparuse? Zice ca „parca din pamant”, in spatele lui. Omul i-a facut semn sa vina dupa dansul. L-a dus prin vifor pana la o casuta singuratica din padure, la ferestrele careia ardeau cateva candele.
Copaci socotiti sfinti in Muntii Raraului
In fata casei se afla o troita, in spate se legana o toaca de lemn, atarnata de un brad enorm. Barbatul i-a pus hainele la uscat si l-a asezat la masa. Mamaliga, supa de zarzavat, hribi de padure. Si ceai. In cele doua odaite de sus erau gazduite doua femei, care aratau ca niste maici. O singura data au coborat si, trecand pe langa el, au iesit pana afara, unde au stat vreo doua ore, apoi s-au intors. El le-a spus „buna seara”, dar ele nu i-au raspuns. Omul din padure i-a zis ca femeile acelea nu prea vorbesc cu nimeni. Ca sunt doua pustnice de la manastirea Petru Voda, care s-au „zavorat” sa nu vorbeasca mai mult de sapte cuvinte pe zi, si doar dupa amiaza. Sapte cuvinte. El nu avea voie sa le intrebe, sa le zica nimic. Doar ele, uneori. Sapte! I-a mai spus ca acea casa a lui e facuta pentru drumeti rataciti, dar si pentru a primi, uneori, unii pustnici, mai ales pe cei care abia vor sa se retraga in sihastrie si au nevoie de un timp pentru a-si sapa bordeiele pe vreme urata si-n locuri greu accesibile. El, omul acela, doar ii gazduia. Se numea Ioan Baron. Ce facea el? Le ducea mancare sihastrilor. Mergea zeci si zeci de kilometri prin viscole si ploi, cu traiste de merinde in spate (pesmeti, malai, orez, fasole, cartofi, toate cumparate din pensia lui) pe care le lasa in locuri anumite, la poalele povarnisurilor unde pustnicii isi aveau ascunse chiliile subpamantene, sau chiar pana la bordeiele lor, daca acestia ii ingaduiau sa urce. Le sapa el insusi bordeiele – era mare mester la asta -, le taia lemne, atunci cand trebuiau sa mai aprinda cate un foc, in iernile grele. Ajuta peste tot, in tot muntele. Asta facea. I-a zis lui Nicolae Iurniuc ca poate sa mai vina acolo, la casuta lui. El mi-a povestit mie toata aceasta intamplare. Si am hotarat sa mergem impreuna.
Calatorie in munti
Reporterul si calauza sa
Drum greu, pe-o zapada tare ca sticla, de-a lungul albiei paraului Valea Seaca, ce urca spre munti, chiar din mijlocul orasului Campulung. Dupa vreo opt kilometri, masina nu ne mai foloseste. Casele se raresc, e placut sa le vezi, cu hornurile lor prin care ies varcolaci de fum, la marginea padurii. O ultima ulita se termina, urcam pieptis. O padure intinsa, „apocaliptica” parca, pustiu inghetat si fantastic, cu cioturi prelungi de arbori rupti de vant, ca dupa un razboi atoatepustiitor, sub un cer alburiu. Am trei pulovere pe sub haina groasa de iarna, abia primita de la Mos Craciun, si ma-ntreb mereu cum or fi traind insinguratii aia acolo, in pustiu, la minus zece grade Celsius (si oare chiar or fi existand?), daca mie, dupa doar o ora de mers, imi tremura barbia, de-abia mai pot vorbi. Trecem apoi de o culme a potecii, moment in care prietenul meu, Nicolae Iurniuc, se uita in toate departarile, neintelegand parca. Pentru cateva minute mi-e teama ca ne-am ratacit, asa cum a patit-o si calauza mea, altadata. De frig mi-e frica. Cel mai mult de frig! Insa Iurniuc se mai invarte pe vreo cativa zeci de metri, uitandu-se cu mana streasina la ochi, si-n cele din urma isi da seama: da, acolo este! Undeva, pe celalalt versant. Nu se vede, fiindca e ascunsa de brazi. Dar acolo este. Casa cu sihastri
Cel ce vorbeste cu sfintii
E un omulet vanos, parca fara varsta, cu o cusma de oaie pe cap, un spiridus al padurii, ce ne sfredeleste din cap pana-n talpi, zambind cu ochii lui micuti si rotunzi. Ioan Baron nu are barba, nici plete calugaresti. Mereu rade cand oameni-i zic ca „si-l inchipuiau altfel”, „mai monahal, asa”.
Scorbura cu sihastre
Ce conteaza, a avut candva, a avut si barba, si plete, in anii cat a stat la manastirile Pojorata sau Sihastria, dar si le-a tuns aspru, scurt, ca de ostas, fiindca nu i-a placut sa i se zica „sarut mana”, n-a vrut nicicand sa fie „cineva”, sa fie bagat in seama, ci doar sa ajute din umbra, nestiut. Unii monahi ii zic si azi „parinte”, iar el aproape se amuza – „habar n-am de ce-mi zic asa!” -, insusi Inaltul Pimen i-a propus sa-l preoteasca in calugarie, dar el este inca mirean, chiar daca s-a desprins de mult de sotie si cei doi baieti ai sai, acum barbati, cu deplinul accept al acestora, care i-au inteles „dorul de singuratate”. Un „dor” pe care l-a avut inca din copilarie, care e „innascut”, crede, caci nu i-au placut niciodata asezarile omenesti, nici orasele, nici satele, niciodata!, ci s-a jertfit din greu sa traiasca atatia ani printre oameni, pana cand a hotarat ca gata, si-a facut datoria, si trebuie sa sfarseasca cu lumea pentru totdeauna. De atunci a trait multi ani complet singur, intr-un bordei in pamant, de pe Giumalau, ducand intocmai acelasi mod de viata ca ceilalti sihastri. Tacere si izolare depline. Casuta in care sta acum i-au ridicat-o abia de curand credinciosii locului si calugarii manastirilor, ca sa se poata ocupa mai bine de toti schimnicii pe care-i are in grija. Un bun crestin localnic, Constantin Arsene, a ajutat cel mai mult la facerea acestei case, cu lemn si doua hectare de pamant, fara a cere nimic in schimb. Localnicii au nevoie mare de rugaciunile acestor sihastri, de aceea il ajuta pe Ioan, in semn de pretuire pentru eforturile neostenite si voluntare pe care acesta le-a facut spre ocrotirea lor.
Ca un arhondaric de manastire arata cabanuta de pe Rarau. Cu doua chilii la etaj si fratele Ioan la parter. Lui nu prea ii prieste confortul acestei case. Se simte doar „un administrator”, deloc la locul lui, care sta aici doar „cu ascultare”. Zice ca daca ar fi dupa el, ar trai mai departe tot in „groapa” (chilia) lui din varful Giumalaului, unde „era asa o liniste, din octombrie si pana in ianuarie nu vedeam om…”. Linistea asta. Pacea asta. Asta ne transmite, zambind, poftindu-ne la masa, dandu-ne mereu de-nteles ca nu trebuie urgent „sa dam raportul” de ce-am venit, chiar daca stie ca o sa-l iscodim pentru un ziar, despre lucruri „delicate”, dar nu-l intereseaza asta acum, ci doar sa ne lasam impreuna prada starii de bine ca ne-am intalnit, ca ii suntem oaspeti si el gazda. Caci de vorbit vom avea tot timpul. Deocamdata: bulz. Mamaliga aurie, aburinda, cu straturi de branza ciobaneasca inauntru. Inaintea mesei, o mica rugaciune. In soba jarul tresare mocnit. Afara, viscolul loveste in ferestrele casutei, din toate partile.
O aratare a muntilor
Nu stiu daca ne-a placut in mod special pe noi, sau daca asa se poarta cu toti pribegii ce trec prin munti si-l intreaba curiosi despre ce inseamna pustnicia. Cert este ca, pana la urma, a recunoscut… „Da, l-am cunoscut pe schimonahul Zosima. L-am gasit, in ziua in care mi-a zis dinainte sa vin, intins langa mormantul sau si asteptand. Abia murise. Linistit, moale, parca s-ar fi cufundat intr-un somn. Cand l-am ridicat in maini sa il pun in mormant, am vazut ca trupul lui era foarte usor si frumos mirositor.
Cabanuta cu sihastri
A fost unul din pustnicii vechi, cu har mare, recunoscut in ortodoxie ca mare profet si vazator cu duhul. Apropiat de-al lu’ parintele Daniil-Sandu Tudor de la Rugul Aprins. Impreuna au fost „ca o manusa”, la manastirea Rarau, dar Zosima era chiar mai in varsta decat Daniil. S-a retras in munti, cu decretul acela din ’59, prigonit de comunisti, si-a stat in stanci. Toata lumea a dat zvon c-o murit. Dupa un timp, securistii nu l-au mai cautat, iar el a ramas in pustie pentru totdeauna. Eu l-am vazut abia prin anul 2000. E adevarat ce zice lumea: parca „se facea nevazut” din calea ta. Stiai ca-i acolo, undeva, ii simteai cumva duhul, dar nu-l vedeai. Asa imi disparea si mie, la inceput. Pe urma, poate ca m-o cercetat el mai bine din umbra, si-o-nceput sa-mi mai apara mai mult. Avea un par maaare, roata-mprejur, ii curgea in vale, ca o umbrela, roata. Parca era o aratare a muntilor, cu cetina in par, cu frunze, cu barba care-i ajungea pana la brau. Umbla in doua bete, nu vorbea cu oameni, putini i-au auzit vocea. Greu, foarte greu, m-o ingaduit langa el, chiar daca aveam blagoslovire de la manastiri si duhovnici. Mereu descult, n-avea nevoie de hrana aproape deloc, merindea mea ramanea uneori aproape neatinsa, cand veneam data urmatoare. Da, am apucat sa vorbesc cu el, m-a lasat de cateva ori chiar in chilia lui, era departe tare, cu viziunea lui a reusit sa-si gaseasca, cred, cel mai izolat loc din tot muntele. Doar cu elicopterul ajungeai la el, iarna. Nu prea pot sa va zic asta, ce-am vorbit. Multe nopti am stat langa el, caci el vorbea numai noaptea. Atatea vorbe cu duh, atatea vorbe de folos!… N-as vrea sa va zic. Sunt vorbe atat de puternice, ca ar putea fi asa usor rastalmacite… Mai ales daca le zic eu, un nepriceput. Cine sunt eu, sa-mi permit sa spun vorbele lui? Eu doar am facut ascultare, am fost trimis sau chemat. Va zic doar ca a prorocit unele evenimente foarte importante pentru Romania si lumea intreaga. De unde stia toate astea el, care nu coborase din muntele asta de peste-o suta de ani? A lasat aici putini ucenici, eu ii cunosc doar pe doi. Sihastrul Calinic si inca unul… Degeaba intrebati. N-o sa va pot duce la bordeiele lor, iarna asta…”
Pe varful cel mai de sus al Giumalaului este o cruce alba, inalta, de piatra. Intr-o nisa dreptunghiulara sapata in aceasta cruce sunt bagate cateva lumanari, o sticluta de ulei, o cutie de chibrituri mereu uscata si o candela. Alaturi, pe piatra alba, e scris: „Nu luati uleiul de candela si chibritul. Aici se intalnesc sfintii pustnici si se roaga pentru noi”. Intr-adevar, un loc de intalnire. Doar cateva zile pe an, sihastrii urca din ascunzisurile lor spre crucea aceea, si se roaga impreuna. Stau acolo, unul langa altul, sub cruce. Probabil canta. Ii poti vedea uneori, invaluiti in ceturi, de pe Mestecanis, celalalt pisc, cu binoclul.
Femeile „zăvorâte”
Mereu ma gandesc: ce sansa a avut, totusi, omuletul asta ascultator sa-i cunoasca pe acesti vestiti anahoreti cu vietuire ingereasca! Ce comoara trebuie sa fi preluat de la ei in sufletul sau!… Chiar calugarii vrednici din manastiri ii vorbesc deseori cu reala invidie: „Mult ti s-o dat, frate Ioane, da’ si mai mult o sa duci pe lumea ailalta, pentru asa noroc!…”. La toate astea, el rade. Are doar 65 de ani acum, e total sanatos, poseda o forta fizica cam cat trei barbati de varsta lui, n-are nimic de pierdut. Isi poate duce prin munti sacii lui cu pesmeti inca multi ani de acum inainte, nici nu-si imagineaza ca asta ar fi vreo cazna. Si cand n-o sa mai poata? Doar n-o fi o gaura-n cer. S-o gasi altul in locul lui. El chiar nu face mare lucru. Doar cara.
In scorbura acestui copac se roaga pustnicele de la Petru Voda
E formidabil cu cat firesc vorbeste despre „vecinii” lui din munti, insi parca desprinsi din Pateric, care sunt chiar aici, la doi pasi de dansul, nevoindu-se afara, in frig, dupa toate regulile severe si stravechi ale schimniciei. Privindu-l pe Ioan, in casuta lui din inaltimi, parca aluneci spre basm, prin vremurile cele dintai ale pustniciei egiptene. Intr-adevar, un Pateric viu sunt astazi acesti doi munti apropiati, pe care el ii cunoaste palma cu palma. Imi arata pe ferestrele cabanei, prin viscol, anumite puncte din munti, anumite directii pe care le ia el catre pustnici: „Acolo-s doi parinti, dincolo alti trei sihastri La Piatra Rosie, la Pietrele Doamnei, la Slatioara, in codrii seculari… Spre Piatra Zimbrului e Calinic, ucenicul lui Zosima, si-un parinte de 86 de ani sta si acuma acolo, in pamant, bagat intr-un cojoc de oaie, fara foc, fara nimic. Slaaab, facut parca numai din oase si duh. Ce face acolo? Se roaga. Cu rugaciunea se hranesc oamenii astia – au simturile zavorate si reusesc sa treaca cumva dincolo de lume, unde nu mai au nevoie de hrana sau apa. Pustnicul asta nu mi-a dat voie nici sa privesc in odaia din pamant unde doarme si se roaga. El e cunoscut prin manastiri, dar putini au vorbit cu el, putini ii stiu numele. Se zice ca unii nu reusesc nici „sa il vada”.
Ca asemenea schimnici tari au puterea de-a merge chiar la slujbe in manastirile din munti si acolo sa nu ii vada nimeni. Trec printre oameni, printre fratii manastirilor, iar acestia nu-i vad. Stau la Liturghie in biserica, in umbra zidurilor, si nu-i vede nimeni ca sunt acolo. Da, mai exista inca schimnici din astia si azi, infocati, care nu coboara din munte niciodata, acolo mor si nici nu stii c-au murit. Sunt vesnici. Femei sunt si mai multe decat parinti. Mucenite! In Rarau, numai eu cunosc cinci, la distante mari unele de altele. Femei cu viata foarte imbunatatita. Cu unele nu poti vorbi decat in ziua de miercuri, o jumatate de ora. Atat. In Giumalau sunt mult mai multe. Pustnice „zavorate”, retrase acolo de la manastiri mari, precum Dragomirna, Neamt, Agapia, Vladimiresti-Galati, de la Piatra Fantanele – Nasaud, chiar fosta stareta de la manastirea Pasarea din Bucuresti. Si altele si altele… Zeci si zeci de maici, numai eu cunosc bine… exact douazeci si opt de pustnice. Acuma, in decembrie, am mers acolo, pana la o maica batrana, sa o mai ajut. La vreo 15 kilometri de-aici – eu fac cam o ora. Si am inteles de la ea ca inc-au mai venit alte sihastre noi…”.
Chiar in timp ce vorbeam, l-a sunat pe-un telefon rebegit insusi marele duhovnic Iustin Parvu de la Petru Voda, cu care e vechi prieten. I-a zis ca ii va trimite doua calugarite din Manastirea Poiana Maicilor – undeva sub Ceahlau -, una absolventa de Medicina, alta de Teologie, femei ce vor sa se pustniceasca aici, in Rarau. De poimaine, fratele Ioan le va gazdui in casuta lui si va incepe sa le sape bordeiele.
Urcusul spre Rai
Treptat, imi dau seama ca nu degeaba il „aleg” pe Ioan acesti anahoreti cu viata sfintita. In primul rand, fiindca stie muntii.
A fost mereu acolo, intre ei. L-au urmarit de atata vreme, pandindu-l din intunecimile padurii, i-au vazut faptele, comportamentul neprihanit, bucuria cu care se duce sa ajute pe oricine, sfant sau pacatos deopotriva. De cincisprezece ani sta neclintit in pustietati, neabatandu-se un moment de la viata lui supusa si crestina. A locuit candva in orasul Iasi, peste o jumatate de viata, la apartament de bloc, perioada pe care o considera „crucea” sa, pe care a trebuit sa o duca. Cand, prin 1998, a vrut sa renunte total la lume, familia a zis „bine”, dar nimeni n-a crezut ca o sa reziste singur acolo. „Ce, crezi ca pustnicia e asa, pentru oricine?”, i-au zis sotia, baietii, prietenii. A coborat din tren in gara la Pojorata si s-a uitat la piscuri – sapte ore avea de urcat pana la locul unde se hotarase sa-si faca bordei. Si, chiar cand a pornit spre inaltimi, o furtuna teribila s-a napustit asupra-i, cu gheata, cu ploi si vanturi grozave ce-i raneau chipul, cu brazi smulsi din radacini, picand imprejurul lui. De cateva ori si-a spus: „Nu o sa pot ajunge sus! Ce-ar fi sa ma intorc in gara aia, sa plec inapoi la Iasi?”. De cateva ori a avut ispita asta. Dar nu s-a mai intors.
Trei ani in manastire, cinci in bordeiul de pe Giumalau. Forfota manastirii, obstea, nu prea i-au placut. In schimb, zice ca anii petrecuti in singuratatea friguroasa a bordeiului sau din munti au fost fara indoiala cei mai fericiti ai vietii. Mai mult decat fericiti – sublimi, dumnezeiesti! 380 de zile a muncit la chilia aceea, s-o sape in piatra. Trei sferturi bagata in pamant, camuflata cumva, cu-n acoperis pe care-a apasat pamant si muschi, ca sa nu fie observata, din orice directie ai veni. Inauntru, pe-un perete, a batut intr-un cui un carton cu regulile lui de asceza, Pravila Sfantului Vasile si a Sfantului Antonie cel Mare. Si a pornit sa traiasca in curatie si simplitate, asa cum si-a dorit dintotdeauna. In prima iarna, chiar daca ar fi vrut, nu s-ar fi putut intoarce. Si-a luxat grav un picior in padure, i se umflase tare, nu mai putea merge. Trei luni a stat acolo, singur, sub zapezi. In ultimele doua saptamani, nu mai avea nimic ce manca, incepuse sa scormoneasca prin pamant, sa roada scoartele copacilor. Spre primavara, cand l-au vazut calugarii de la Pojorata, coborand schiopatand spre manastire, s-au mirat foarte: „Cum ai rezistat, omule bun?!”. Dar el venea zambind, abia asteptand sa-si ia ceva merinda si sa urce inapoi.
Zice ca urmatoarele ierni n-a mai simtit nici lipsuri, nici insingurari. C-a stat acolo, in bordeiul lui, ca-ntr-o alta existenta, paradisiaca, pe care doar o banuise c-ar putea fi, dar niciodata atat de la indemana. „Va spun: eram deasupra lumii. Vedeam privelisti care te ameteau cu frumusetea lor… Uitai de foame, de frig. Muntii astia… Frumusetea pura, curata. Stiam deja toate animalele care-mi erau vecine, ma uitam prin gemuletul ala prafuit de la bordei si vedeam caprioare, mistreti, lupi, trecea ursul chiar pe langa bojdeuca mea, cu cerbu’ de-a dara… De nimic nu ma temeam, animalele parca imi erau prieteni. Si reuseam sa ma rog la Dumnezeu… nu stiu cum sa va zic… cu bucurie! Fara nici un efort, fara truda. Puteam cuprinde cu mainile toti muntii! O bucurie pe care n-am trait-o nici cand am fost copil…”.
Maica fara nume
Adevarata rugaciune a invatat-o de la o femeie. O pustnica ce traia nevazuta prin padurile Giumalaului, considerata prin manastirile imprejmuitoare „foarte speciala”. Intr-o zi, staretul de la Pojorata a trimis pe cineva dupa Ioan, sa-l cheme din munte. „Frate Ioane”, i-a zis, „eu stiu ca dumneata cunosti muntii astia mai bine decat noi, calugarii. Avem mare nevoie de o maica, s-o cunoastem, sa ne dea si noua o vorba de folos, ca sunt timpuri grele pentru manastiri acuma.
Cabana fratelui Ioan
N-are nume. N-ai vrea sa te duci dumneata sa o cauti, sa-i spui ca noi am chemat-o aici?”. Ioan, ce sa zica? A zis da, n-a cartit. Era un sfarsit de toamna, pe la mijlocul Postului Craciunului. La iesirea din manastire, un parinte duhovnic s-a apropiat de el si i-a spus: „Vezi ca daca nu ti-i dat s-o gasesti, n-o s-o gasesti pe maica aceea. Chiar daca va fi langa tine, tu tot n-o vei sti. Trebuie sa pornesti cu post, cu rugaciune multa. Sa te invredniceasca Dumnezeu, caci nu oricui „i se arata” sihastrii astia cu viata nelumeasca…”. S-a dus chiar in ziua aia. Se gandea c-o va gasi repede, poate-n cel mult cateva zile, avea o idee din drumurile sale, de pe la ceilalti sihastri pe care-i cunostea, cam prin ce parte a muntelui ar putea sa fie. S-a dus chiar in ziua aceea…
Patru ani de zile a cautat-o. Patru ani, zi de zi, dintr-o parte in alta a Giumalaului. Culme cu culme, valcea cu valcea, pestera dupa pestera. „Asta a fost canonul meu cel mare. Am rupt nu stiu cate perechi de incaltaminte, ploi, viscole, oboseala, foame… Pe rape, prin desisuri neumblate, pe muntii cei mai de sus. Intr-o vreme, mi-am zis ca nu sunt vrednic, ca Dumnezeu randuieste sa nu o gasesc. Si totusi, erau unele zile in care parca „o vedeam”, simteam ca trebuie sa fie acolo, undeva, imediat in preajma, ca mai e doar putin si trebuie sa o vad. Nu stiu cum sa explic. Parca o stiam ca-i la doi pasi si mereu imi scapa. Poate ca ea m-o fi vazut mereu, in toti anii astia, si n-a vrut sa-mi iasa in cale. Nu stiu. Poate ma observa asa, m-o pus la o proba, sa vada cat rezist, cat mai am rabdare sa umblu de nebun prin munti. Ma intorceam la bordeiul meu tot mai obosit, tot mai abatut. La un moment dat, m-a prins uratul. Uratul, ispita grea. Era un inceput de iarna, trei saptamani a fost numai burnita si ceata, udeala in aer, nu vedeai la doi pasi. Daduse un urat peste mine, ca nu mai stiam ce sa fac, nu-mi gaseam locul, turbam. Ma invarteam prin jurul bordeiului, imi gaseam motiv sa fac ceva, sa merg dupa lemne, sa-mi fac niste mancare, dar parca nimic nu avea rost. Si, intr-o seara, cum stateam eu asa afara, in fata bordeiului, vai de capul meu de mahnit, numai ce aud un fasait prin tufisuri si vad o umbra cum se misca pe acolo. Am zis ca-i ursul, o salbaticiune ceva, ca cine putea sa fie in varful muntelui, pe ceata si burnita aia? Am pus mana pe tarnacop. Si-atunci vad umbra cum se opreste langa un bradut. M-am uitat mai bine: o femeie, o maica. Mi-am facut cruce. Cum a putut ajunge pana aici?… Se uita la mine, eu la ea, cu tarnacopul in mana. Parca impietrisem. La un timp, maica se apropie si zice: „Doamne ajuta”. O intreb: „Nu sunteti cumva maica fara nume?”. Ea, c-o voce asa, pierduta: „Nuuu, is o biata maica ratacita pe-aicea…”. Eu stiam deja, de-acuma, tot rostul muntelui, nu ma mai inselai asa usor. Zic: „Nu, n-ai cum sa te ratacesti, ai venit pe-o poteca pe care n-o stie nimeni in muntii astia!…”.
Fratele Ioan si pustnica Serafima, venita din Rusia
Si-n sinea mea ma tot gandeam ca s-o fi facut Diavolul in chip de maica, ca sa ma ispiteasca. Cand vezi asa, o femeie singura noaptea, in varful muntelui, ce sa mai crezi? Citisem si prin carti despre diavoli care iau infatisari de femeie, de calugarite, tot felul de naluciri… Parca mi-era si frica. Ea era palida la fata si tot venea catre mine. „Da’ de ce tot te dai in spate, de ce te temi?”, zicea. Ma dadeam in spate, spre bordei, si parca simteam ca n-are cum sa-mi faca nici un rau, imi dadeam seama undeva inauntrul meu, dar tot mi-era teama. Cumva n-as fi vrut sa plece, da-mi era si rusine sa-i zic ca mi-e frica. Cand a ajuns mai aproape de mine, maica mi-a soptit: „Ai ispite, nu? Ti-e tare urat aicea, saracutu’ de tine…”. Am lasat tarnacopul jos, mi-a cazut din mana. Ca paralizat am ramas. Si am izbucnit in lacrimi. Am pus capul in piept, si stateam asa, plangand, in fata ei. Eu cred ca nu am plans niciodata in viata in felul asta, cu lacrimi multe. Cand am fost copil poate, nu-mi amintesc. Maica m-a luat pe dupa umeri si m-a dus incet, sa intram in bordei. „Hai la rugaciune”, a zis. „Hai la rugaciune…”, ca o mama.
Doi ani de zile am stat cu ea in sihastrie. M-a primit in bordeiul ei, unul micut, pitit sub o stanca pe langa care trecusem de atatea ori pana atunci. Si acolo a inceput ea sa imi spuna, cate putin, despre ce inseamna rugaciunea „cu toata fiinta”… Trei-patru ore aveam de mers pana la dansa, seara de seara, prin padure. Ajungeam frant de oboseala, uneori numai ca s-apuc sa ma uit la ea cateva clipe. Atat. Si apoi ma intorceam iarasi, cincisprezece kilometri prin noapte. Ea statea doar in metanie si rugaciune. Nu dormea. Parca era total rupta din lumea asta. Si se ruga… cu lacrimi. Plangea la rugaciune acolo, in grota ei, in frig. N-am vazut niciodata ceva mai impresionant, mai sincer. Nu trebuie sa-ti fie rusine niciodata de lacrimile tale, domnule. Niciodata! Patru ani de zile am cautat-o pe maica cea sfanta. Patru ani! Ea este inca acolo…”, si-mi arata cu mana, prin fereastra, spre culmile involburate de zapezi ale Giumalaului.
autor Bogdan Lupescu – 0ct 2012 Revista Formula AS
Sfintii au ajuns la simplitatea pura pentru ca au depasit in ei insisi orice dualitate, orice duplicitate, spune Sfantul Maxim Marturisitorul. Ei au depasit lupta dintre suflet si trup, dintre bunele intentii si faptele pe care le savarsesc, dintre aparentele inselatoare si gandurile ascunse, dintre ceea ce pretindem ca suntem si ceea ce suntem de fapt. Ei s-au „simplificat” pentru ca s-au daruit in intregime lui Dumnezeu. Este motivul pentru care se pot darui in intregime si oamenilor in relatiile cu acestia. Daca evita uneori sa numeasca cu brutalitate pe nume slabiciunile acestora, o fac pentru a nu-i descuraja si pentru ca si in ei sa sporeasca rusinea, delicatetea, recunostinta, simplitatea si sinceritatea.
Motto: ,,Religiozitatea mea e un element de dozaj al tuturor manifestărilor mele. S-a răspîndit în mine ca drojdia în aluat. Probabil şi în păcatele mele – a căror conştiinţă n-o prea am” (Corespondenţă Vasile Băncilă-Lucian Blaga, p. 274).
Liniile acestei spiritualităţi creatoare includ cu siguranţă şi o axă religioasă, chiar dacă ea este uneori bine disimulată. Ea se împleteşte cu alte două linii de forţă ale viziunii creatoare blagiene: miticul şi etnicul. Religozitatea sa îmbracă o formă particulară, ea refuză dogmele, susceptibile de a îngrădi cunoaşterea, constrîngătoare, limitatoare, şi are nevoie de o libertate a spiritului. O altă particularitate a concepţiei sale este aceea că vede în fenomenul religios o manifestare mai mult culturală, tributară unui ,,stil”. Nu este vorba de o religiozitate tipică pentru un om obişnuit, un practicant, ci de o altă abordare şi înţelegere a fenomenului religios, dincolo de formele concrete ţinînd de specificul actului religios, dincolo de convenţii, de ritualuri ce aparţin mai degrabă formei, decît fondului, o spiritualitate a esenţelor, a ceea ce rămîne peren, deasupra timpului şi spaţiului. Există totodată o atitudine diferită a scriitorului manifestată în poezii şi o alta în filosofie. În filosofie este ,,filosof”, şi o afirmă cu atîta forţă de fiecare dată. Vasile Băncilă, prietenul său, accentuează această ideeîn dialogul cu I.Oprişan, citîndu-l pe Blaga însuşi: ,,Blaga a adoptat atitudinea, cum zicea el, filosofică. «Lumea, zicea el – mă acuză că sînt necredincios sau ştiu eu ce. Nu sînt necredincios. Eu sînt filosof» 
Cel mai cunoscut pustnic nevoitor in preajma Manastirii Tazlau, unul dintre marii sfinti ai neamului nostru romanesc care a ramas in constiinta poporului, este Sfantul Cuvios Chiriac, ostenitor in pestera din muntele Magura. Printr-o viata aleasa, inchinata in intregime lui Dumnezeu, petrecuta in nevointa si neincetata rugaciune, Cuviosul Chiriac s-a aratat un vas ales al Duhului Sfant, numarandu-se in randurile marilor nevoitori ai secolului al XVII-lea din Moldova.
Caci daca le-ar trece cu vederea pe acestea si ne-ar lua in rai asa cum suntem, am crea si acolo probleme. De aceea ingaduie aici ispitele, ca sa ne curete de praf, sa se purifice sufletul nostru cu intristarile si plansetele si astfel sa fini nevoiti sa scapam la Dumnezeu si sa ne aflam mantuirea.
