Psalmul 102


1. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui.
2. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui.
3. Pe Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, pe Cel ce vindecă toate bolile tale;
4. Pe Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta, pe Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări;
5. Pe Cel ce umple de bunătăţi pofta ta; înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale.
6. Cel ce face milostenie, Domnul, şi judecată tuturor celor ce li se face strâmbătate.
7. Cunoscute a făcut căile Sale lui Moise, fiilor lui Israel voile Sale.
8. Îndurat şi milostiv este Domnul, îndelung-răbdător şi mult-milostiv.
9. Nu până în sfârşit se va iuţi, nici în veac se va mânia.
10. Nu după păcatele noastre a făcut nouă, nici după fărădelegile noastre a răsplătit nouă,
11. Ci cât este departe cerul de pământ, atât este de mare mila Lui, spre cei ce se tem de El.
12. Pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, depărtat-a de la noi fărădelegile noastre.
13. În ce chip miluieşte tatăl pe fii, aşa a miluit Domnul pe cei ce se tem de El;
14. Că El a cunoscut zidirea noastră, adusu-şi-a aminte că ţărână suntem.
15. Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori.
16. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său.
17. Iar mila Domnului din veac în veac spre cei ce se tem de Dânsul,
18. Şi dreptatea Lui spre fiii fiilor, spre cei ce păzesc legământul Lui
19. Şi îşi aduc aminte de poruncile Lui, ca să le facă pe ele. Domnul în cer a gătit scaunul Său şi împărăţia Lui peste toţi stăpâneşte.
20. Binecuvântaţi pe Domnul toţi îngerii Lui, cei tari la vârtute, care faceţi cuvântul Lui şi auziţi glasul cuvintelor Lui.
21. Binecuvântaţi pe Domnul toate puterile Lui, slugile Lui, care faceţi voia Lui.
22. Binecuvântaţi pe Domnul toate lucrurile Lui; în tot locul stăpânirii Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul.

fotografii: http://www.orthphoto.net/

muzica: psaltii Man. Putna

https://i1.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg

Reclame

Minuni ale icoanei Maicii Domnului din Tihvin, Rusia


un desen animat foarte frumos,

directori: Natalya Fedchenko, Lubov Apraksina

https://i1.wp.com/i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg

Icoana Maicii Domnului din Manastirea Tikhvin este una dintre cele mai iubite, cunoscute si cinstite icoane din intreaga Rusie. Pastrata in Manastirea Adormirea Maicii Domnului, din orasul Tihvin – Tikhvin, icoana Maicii Domnului cu Pruncul este de o frumusete rara.

Tikhvin este un orasel intins pe ambele maluri ale raului Tikhvinka, in estul districtului Leningrad, la 230 de kilometri est de Sankt Petersburg. Numele orasului este compus din doua cuvinte, anume „drum” si „piata”, impreuna insemnand „drumul ce duce la piata”. Orasul a fost intemeiat pe ruta unui important drum comercial.

Icoana Maicii Domnului din Tikhvin – Antiohia, Constantinopol, Roma, Contantinopol

Icoana Maicii Domnului din aceasta manastire este praznuit in data de 26 iunie. In aceasta zi, icoana este impodobita cu ghirlande de flori albe, iar ferecatura de aur luceste parca mai mult ca niciodata. Printre flori si feracatura se zareste minunatul chip al Maicii Domnului, dar si al Pruncului Iisus, zugravite de Sfantul Apostol Luca. Continuă lectura

Paraclisul Maicii Domnului


Vizitează și abonează-te la canalul youtube asociat al site-ului doarortodox.ro, click pe iconița de mai jos,

yt



Continuă lectura

Pastorala la Duminica Ortodoxiei – ”Duminica dreptei credinţe”


Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la Duminica Ortodoxiei din anul Domnului 2014

Cinstirea sfintelor icoane, prin rugăciune și faptă bună

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler şi preaiubiţilor credincioşi din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,  iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, iubiţi credincioşi şi credincioase,

Prima Duminică a urcuşului duhovnicesc către Praznicul Învierii Domnului, pe care o serbăm astăzi, cu mare bucurie și folos duhovnicesc, este ziua în care Sfinții Părinți au restabilit, definitiv,cinstirea sfintelor icoane în Biserica lui Hristos, ziua în care a fost proclamată biruinţa dreptei credinţe asupra valului de erezii care s-au abătut asupra ei, vreme de peste cinci secole.

Hotărârea ca prima Duminică din Postul Sfintelor Paşti să fie numită Duminica Ortodoxiei şi, cu acest prilej, să fie cinstiţi toţi cei care, prin cuvânt şi faptă, au apărat dreapta credinţă a fost luată în anul 843, la Sinodul de la Constantinopol. Aceasta lucrare duhovnicească a fost pregătită încă din anul 787, când Sfinţii Părinţi ai Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea au justificat și proclamat cinstirea sfintelor icoane, ca manifestare a credinței ortodoxe.

Biruinţa Bisericii creștine asupra iconoclaştilor, adică asupra celor care respingeau sfintele icoane, înseamnă readucerea icoanelor în locul cuvenit lor spre cinstire, în biserici, în casele şi în sufletele credincioşilor, dar și o reaşezare a vieții duhovnicești a credincioșilor pe calea cea adevărată, împreună cu Hristos, Care este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6).

Sinodul de la Constantinopol din anul 843 reafirmă adevărul de credință definit de Sinodul al VII-lea Ecumenic privind comunicarea dintre icoană şi persoana reprezentată pe ea, precum și diferența între adorare – care se cuvine numai lui Dumnezeu – şi venerare – care se cuvine sfinților și sfintelor icoane: „Căci dacă sfinții vor fi văzuți mai des zugrăviți pe icoane, cu atât mai vii vor fi în fața celor, care îi privesc, reînviindu-se memoria și dorul de prototipul lor, le vor săruta și le vor acorda închinarea cuvenită, dar nu adorare deplină, care după credința noastră se cuvine numai firii Dumnezeiești, ci li se va da cinstea numai în felul după cum se cinstește chipul cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, sfintele Evanghelii, și celelalte obiecte sfinte, aducându-li-se tămâie și lumânări, precum era obiceiul cucernic la cei din vechime. Căci cinstea dată icoanei trece asupra prototipului  ei și cel ce se închină icoanei se închină persoanei zugrăvite pe ea. În felul acesta se va întări învățătura Sfinților noștri Părinți, adică predania Bisericii universale, care de la o margine a lumii până la cealaltă a primit Evanghelia”.(Fragment din Hotărârea Sinodului al VII-lea Ecumenic,cf. Nicodim Milaș, Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. I, partea I, Arad, Tipografia Diecezană, 1930, p. 39-40.)

De asemenea, se reafirmă adevărul de credinţă cu privire la Întruparea Fiului lui Dumnezeu, la asumarea firii umane şi a unirii acesteia cu firea dumnezeiască, în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, fapt pentru care Sfânta Fecioară Maria este numită, pe bună dreptate, Născătoare de Dumnezeu. Se reafirmă importanța Jertfei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeuca iubire smerită și milostivă, prin care s-a restaurat și se restaurează icoana sau chipul lui Dumnezeu în om, și, totodată, se evidenţiază necesitatea conlucrării omului cu harul divin, pentru dobândirea asemănării cu Dumnezeu, aşa cum au făcut-o sfinţii, de-a lungul veacurilor. Toate aceste adevăruri pot fi reprezentate în și prin icoană.

Acesta este şi motivul pentru care, în Duminica întâi din Postul Sfintelor Paști, sunt amintiţi, spre veşnică pomenire și pildă de urmat, toți cei care au apărat dreapta credinţă în fața ereziilor şi au susținut și promovat cinstirea sfintelor icoane.

Biruinţa Ortodoxiei din primul mileniu creștin asupra ereziilor este pildă de urmat în lupta noastră pentru biruința asupra ereziilor și rătăcirilor din timpul nostru.

Restabilirea cultului sfintelor icoane a fost posibilă deoarece Hristos, Capul Bisericii (cf. Coloseni 1, 18), călăuzește și ocrotește în permanență pe cei care sunt dreptcredincioși, după cum Însuşi mărturiseşte: „iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). Biserica lui Hristos „pe care a câștigat-o cu însuși Sângele Său” (Fapte 20, 28) este Trupul Său tainic, El fiind chipul sau icoana Tatălui, după cuvântul marelui Apostol al neamurilor: „Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura” (Coloseni 1, 15).

Aşadar, temeiul icoanei și al cinstirii acesteia este Însuşi Dumnezeu Fiul, după cum mărturiseşte Sfântul Ioan Damaschin: „Icoana vie, naturală şi întru totul asemenea Dumnezeului nevăzut este Fiul, Care poartă în El însuşi pe Tatăl în întregime, fiind asemenea în totul cu El, deosebindu-Se, însă, în aceea că este cauzat”(Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 45.), adică născut din Tatăl. Continuă lectura

Rugăciune (Mihai Eminescu) / Mărturisiri ale credinţei mântuitoare în viaţa poetului Mihai Eminescu


MaicaDomnului

Craiasa alegându-te
Ingenunchem rugându-te,
Inalta-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întarire
Si zid de mântuire,
Privirea-ti adorata
Asupra-ne coboara,
O, Maica Prea Curata
Si pururea Fecioara,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbra facem pamântului,
Rugamu-ne-ndurarilor
Luceafarului marilor;
Asculta-a noastre plângeri,
Regina peste îngeri,
Din neguri te arata,
Lumina dulce clara,
O, Maica Prea Curata
Si pururea Fecioara,
Marie!

DoarOrtodox

Mărturisiri ale credinţei mântuitoare în viaţa poetului Mihai Eminescu

În poemul „Rugăciunea unui dac” poetul Îl numește pe Dumnezeu „Părinte”, Căruia el I se adresează ca un fiu risipitor. Dar ca să „rumpă” inima Tatălui, el Îi cere să-i șteargă fără urmă viața pe care i-a dat-o. Însă Tatăl este Dumnezeul cel veșnic, Care atunci când a creat din nimic a zis: „Să fie!”. Dar cele create nu se pot întoarce în nimic, în neant, pentru că sunt „veșnice”, fie că sunt de-a dreapta, fie că sunt de-a stânga Tatălui.

Poetul se exprimă cu „revoltă” faţă de ceea ce este el în comparaţie cu Lumina inimii Tatălui. Căci, starea copilăriei cu inima era o stare a credinţei, nădejdei şi dragostei, aşa cum sunt copiii faţă de părinţi. Starea de fiu este o slavă înainte de vârsta adolescenţei şi a rămânerii în seama minţii proprii, dar fără inimă. Revolta reiese din cuvintele: „Astfel numai, Părinte, eu pot să-şi mulţumesc/ Că Tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc”. Însă darul iubirii Părintelui Creator de a-l chema la fiinţă prin părinţii săi, este ca o slavă a părinţilor şi o trecere prin credinţă de la adolescenţă în seama voii Tatălui, pentru a-şi salva inima copilăriei împotriva rămânerii în seama minţii proprii.

Deosebirea dintre şederea de-a dreapta sau de-a stânga a Părintelui ceresc este ca şi deosebirea între viaţă şi moarte. Mântuitorul o descrie ca pe o prăpastie de la sminteala catastrofală de la început, numită „strâmtorare mare”, ca şi cea de la sfârşit: „cum n-a mai fost de la începutul lumii şi nici nu va mai fi” (Mt. 24, 21). Atunci inima omului a fost ruptă de la sânurile părinteşti şi lăsată în seama minţii numită „cunoştinţa binelui şi răului” ca într-o temniţă a neghinei poftelor.
Nimenea nu poate cere cu atâta patos osândirea din partea Părintelui Ceresc, decât unul care se judecă pe sine la Lumina inimii Tatălui. Părintele său cunoaşte mărturisirea înfocată a osândirii de sine, ca răutate sinceră, pe care, însă, nu o smulge ca pe o neghină din grâul inimii fiului Său. Dumnezeu lasă inima fiului Său în seama Luminii Sale prin Întruparea lui Hristos în care fiul risipitor poate afla sensul vieţii şi căpăta puterea de întoarcere.

Întruparea şi sfinţirea vieţii lui Hristos prin Jertfa Sa la Înviere, este puterea dezlegării inimii din temniţa minţii proprii şi umplerea ei cu pacea care stăpâneşte în inimi şi covârşeşte toată mintea (Filip. 4, 7). Lepădarea de sine este pentru fiul risipitor nu doar o urmare a chemării, ci este o putere care scoate din laţul temniţei sufletului, de la Cel Care, prin Jertfa Sa: „a dezlegat durerile morţii, căci nu putea fi ţinut de ea” (F. Ap. 2,24). Adevărul Său, ca sfinţire a vieţii Sale prin Jertfă la Înviere a devenit acea „nădejde neclintită şi tare care trece dincolo de catapeteasmă, unde El a intrat pentru noi ca Înaintemergător” (Evr. 6, 20), fiind vorba de catapeteasma trupului Său, despre care nu putea spune nimic Maicii Sale la 12 ani în Templu, decât faptul că El se afla „în cele ale Tatălui Său” (Lc. 2, 49) din Templu. Prin Jertfa Sa: „El este cel dintâi născut din morţi, ca El să fie întâiul în toate” (Col. 1, 18).

Venirea în sine prin luminile Întrupării ca un dar al Părintelui, şi revolta împotriva temniţei sufletului au dus şi la mărturisirea cu o rară sensibilitate a „credinţei cu inima” (Rom. 10, 10):  „Aşa călătorul în crâng rătăcind/ În umbra pădurii cei dese,/ La slaba lumină ce-o vede lucind/ Aleargă mânat ca de vânt/ Din noaptea pădurii de iese”. Iar despre minunata pace a bucuriilor copilăriei poetul spune: „Aşa-mi zise lin pădurea/ Crengi asupră-mi clătinând/ Fluieram la a ei chemare/ şi-am ieşit în câmp râzând/ Astăzi chiar de m-aş întoarce/ A-nţelege n-o mai pot/ Unde eşti copilărie/ Cu pădurea ta cu tot?” Deci poetul are intuiţia revelată de Mântuitorul a inimii copilăriei ca măsură de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu (Mt. 18, 3-5; 18, 10) şi a adolescenţei intrării inimii sub imperiul minţii cu semnul neascultării de părinţi şi al necredinţei în Dumnezeu.

Credinţa, nădejdea şi dragostea, ca slavă a copilăriei cu inima, devin la adolescenţă cunoştinţă cu mintea împotriva credinţei, siguranţă pe fundamentul propriu al vieţii împotriva nădejdii şi stăpânire asupra aproapelui în locul iubirii cu inima şi a dăruirii de sine: „Cugetele inimii omului sunt îndreptate spre rău încă din tinereţile lui” (Facere 8, 21), spunea Dumnezeu după Potop, iar Mântuitorul subliniază acest adevăr: „Şi dacă a crescut paiul şi a dat în spic, atunci a apărut şi neghina” (Mt. 13, 26).

Nedumeriri ale adolescenţei sunt aşteptate de Dumnezeu pentru a le da răspuns prin Întruparea Fiului Său: „O, stelelor, stelelor/ Şti-veţi voi oare/ De ce rămân atâtea în veci/ Şi numai omul moare?” Răspunsul lui Dumnezeu prin darul Întrupării este cel al Învierii prin Jertfa lui Hristos din veninul şarpelui morţii şi cel al sfinţirii vieţii Sale ca Adevăr, prin voia Tatălui ca izvor al nemuririi. Lumina îngerilor este fără de moarte în cer, iar pe pământ, ca şi în cer, în Hristos este o înviere a sufletului din moarte, prin dezlegarea legăturilor neghinei (In. 8, 32).

Credinţa Îl trăieşte pe Hristos numai ca pe Cel viu şi niciodată ca „stârv” fără înviere (Lc. 17, 37), deoarece în El: „sunt ascunse toate vistieriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei” (Col. 2, 3). Aşa Îl simţea poetul inimii şi al copilăriei inimii la maturitate: „El este moartea morţii şi învierea vieţii”. Acesta este adevăratul crez al poetului, care a luptat cu vânturile ce răvăşesc minţile şi cu valurile care tulbură inimile, pe care numai Hristos le putea certa şi aşeza, transformându-le în „pacea lui Dumnezeu care covârşeşte toată mintea”: „Dintre sute de catarge/ Care lasă malurile/ Câte oare le vor sparge/ Vânturile, valurile?”.

Adâncul lui Hristos este Lumina lumii căreia îi dezvăluie deşertăciunea de la suprafaţa ei, asemănătoare cu mersul sinuos al şarpelui, în sensul mitologic al ciclurilor recurente. Adâncul Său este acel refugiu pentru cei osteniţi şi împovăraţi, şi liman lin al celor înviforaţi. Adâncul lui Hristos, ca viaţă nesinuoasă şi lineară, are semnul venirii tainice a Împărăţiei lui Dumnezeu, deoarece ea este în inimi (Lc. 17, 21).

Poetul căuta cu râvnă acest liman şi nimenea nu ştie cât de mult fugea el de orice deşertăciune de suprafaţă, pentru a se regăsi în adâncurile inimii sale atât de încercate de ademenirile de la suprafaţa vieţii din lume. Poetul nu a căutat o temelie a vieţii pusă de el însuşi, ci a râvnit la lepădarea de sine pentru umplerea inimii şi nădejdea dăruirii totale de sine. Această plinătate este mai odihnitoare decât odihna unui mormânt de la marginea mării.

Regăsindu-se ca într-un liman prin gândurile şi amintirile sale, poetul împărtăşeşte imaginea Răstignirii lui Hristos la care se închină el în încăperea sa. Gândurile sale sunt asemănate picăturilor de ceară şi:„Cad grele, mângâioase/ şi se sfarmă-n suflet trist/ Cum în picuri cade ceara/ La picioarele lui Crist”. Dar, mângâierea lui cea mai mare este rugăciunea către Maica Domnului: „Rugămu-ne îndurărilor/ Luceafărului mărilor/ Din valul ce ne bântuie/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Privirea-şi adorată/ Asupră-ne coboară/ O, Maică preacurată/ Şi pururea Fecioară/ Marie!”.

Cine ar fi ştiut să guste mai profund cele zidite de Dumnezeu, ca „cerul senin pe întinsele ape” sau „codrul” pe care îl dorea aproape pentru somnul său cel lin? Căci, poetul simţea că toate acestea nu sunt din întâmplare, nici din neant, ci sunt darurile iubirii veşnice a lui Dumnezeu. Aceste daruri sunt semnul iubirii Sale veşnice, ca Cel plin de Lumină şi de viaţă „precum în cer aşa şi pe pământ”. De aceea, îngerii din cer îi numesc pe oameni „fraţi ai lor” în Hristos (Apoc. 12, 10). ❖
Ianuarie 2018 – Arhidiac. prof. dr. Ioan Caraza

 

DoarOrtodox

Pr. Dumitru Stăniloaie despre MAICA DOMNULUI


Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu care S-a nascut ca om nu dupa legile firii obisnuite; El S-a nascut depasind legile oarbe ale nasterii obisnuite a oamenilor, si de aceea El a putut sa fie fara de pacat si a putut sa moara nu pentru pacatele Lui, ci pentru pacatele noastre. Astfel, Crucea lui nu ar avea nici un rost. De aceea, in mod logic, refuzand nasterea Lui din Fecioara, refuzam si valoarea Crucii. Noi vedem valoarea Crucii in faptul ca El nu e un om de rand, care s-a nascut in mod obisnuit dupa legile oarbe ale acestei existente, ci El este Fiul lui Dumnezeu care Si-a luat trup din Fecioara Maria. Or, daca ea este trupul din care Si-a luat El trupul Lui, pe care l-a transfigurat si pe care L-a inviat, el nu putea sa lase trupul ei sa putrezeasca, sa se strice, sa se corupa asa cum sunt trupurile celorlalti oameni.

Daca El a inviat, El a vrut sa dea o doavada ca si noi vom invia, dar in mod special si in primul rand va invia ea.  Noi vom afla la sfarsit, cand toata randuiala, toate legile lumii acesteia se vor shimba, insa a voit sa arata ca nu numai El, ca Fiul lui Dumnezeu facut om, a inviat, ci ca invie si cineva dintre oameni – o reprezentanta a oamenlilor, si anume aceea din care Si-a luat El sangele Lui, trupul Lui, viata Lui omeneasca. E propriu Ortodoxiei sa nu o prezinte pe Maica Domnului niciodata separata de Hristos, cum se intampla in Occident cu tablourile Madonei.

Totdeauna este in legatura cu Iisus Hristos. De aceea ea este cel mai aproape de El. Cine poate fi mai aproape de fiul ei decat o maica ? El se face fiul unei mame, iubeste o mama omeneasca asa cum o iubim noi pe mama noastra, asculta rugaciunile ei cum ascultam noi rugaciunile mamei noastre. Ea palpita pentru tot ce palpita El. El a venit ca sa ne iubeasca pe noi, sa Se rastigneasca pentru noi, deci nu poate sa nu ne iubeasca si ea pe noi, nu poate sa nu aiba si ea toate durerile pe care le are El pentru nenorocirile noastre. Nu poate sa nu sara si ea in ajutorul nostru, cum vine El in ajutorul nostru, dar numai de la El este toata puterea ei. El este Mantuitorul, ea este numai cea care din legatura cu El primeste si ea putere sa ne ajute in diferite necazuri, in diferite greutati. De aceea este bine sa ne rugam – asa cum face Biserica, cum fac si credinciosii – si Maicii Domnului, cerandu-i nu ca sa ne mantuiasca, ci ca sa ne scape din diferite nevoi, sa ne ajute in diferite greutati, sa-L roage pe Fiul ei sa ne mantuiasca. El nu e singur, El are o mama dintre noi; si avand o mama dintre noi, ne are pe toti aproape. Si ea, avandu-L pe El ca Fiu si iubindu-l ca Fiu, iubeste tot ce iubeste si El. Iar El, intrucat S-a facut fratele nostru, atunci ea este intr-un anumit fel si mama noastra, mama tuturor fratilor Lui. De aceea, mare ascultare are ea la rugaciunea pe care i-o adresam ei.

Sa o facem aceasta cu toata inima, cu toata convingerea. Sa nu-L socotim pe Hristos venit om si ramas separat de oameni, ramas singur, ci in legatura cu noi, mai ales prin mama Lui.

Troparul la Întâmpinarea Domnului (2 februarie)


Dumnezeu este Domnul și troparele / cântă părinții de la Mănăstirea Putna

doar ortodox church102

muzica: Daniel Gheorghe Anechitei

Bucură-te cea plina de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că din tine a răsărit Soarele Dreptății, Hristos Dumnezeul nostru, luminând pe cei din întuneric: Veselește-te și tu, bătrânule drepte, cel ce ai primit în brațe pe slobozitorul sufletelor noastre. Cel ce ne-a dăruit nouă și învierea.

„Astazi sfintita Maica si cea mai inalta decat Biserica, la Biserica a venit, aratand lumii pe Facatorul de lume si Datatorul Legii, pe Care si in brate primindu-L batranul Simeon, bucurandu-se, ” strigat: „Acum slobozeste pe robul Tau, ca Te-am vazut pe Tine, mantuirea sufletelor noastre”.

În această zi Biserica sărbătoreşte un eveniment important din viaţa pământească a Domnului Nostru Iisus Hristos. După patruzeci de zile de la naşterea Sa, Pruncul Sfânt a fost dus la Templul Ierusalimului, centrul vieţii religioase a naţiunii. După Legea lui Moise, femeia care a născut un prunc de parte bărbătească nu avea voie să intre în Templul Domnului timp de patruzeci de zile. La împlinirea acestora, mama venea cu fiul la Templu şi aducea jertfă Domnului un miel sau un porumbel pentru sacrificiul purificării. Preasfânta Fecioară, Maica Domnului, nu avea nevoie de purificare deoarece ea a născut fără stricăciune pe Izvorul Curăţiei şi Sfinţeniei. Cu toate acestea, ea s-a supus cu smerenie Legii timpului.

În acea vreme, Părintele şi dreptul Simeon (prăznuit pe 3 februarie) trăia în Ierusalim. Lui i s-a proorocit că nu va muri până nu va vedea pe Mesia cel promis. Prin har de sus, Sf. Simeon s-a dus la Templu chiar când Sfânta Fecioară Maria şi Sf. Iosif veneau cu Pruncul Iisus să împlinească Legea.

Simeon Iubitorul de Dumnezeu l-a luat pe prunc în braţe şi mulţumind Domnului, a rostit cuvintele pe care le auzim repetate la fiecare slujbă a vecerniei:

„Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel.” (Luca 2:29-32).

Cântarea se săvârșește și la slujbele vercerniei.

Sf. Simeon i-a spus Sfintei Fecioare: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.” Continuă lectura

Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te! (GRUPUL TRONOS)


Clipul de mai jos este ilustrat cu icoane rusesti infatisandu-o pe Maicuta Domnului cu Pruncul Iisus. Deosebit de frumoasa este si interpretarea rugaciunii Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-Te! a Psaltilor Catedralei Patriarhale.

„Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, bucura-te ! Ceea ce esti plina de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecelui tau, ca ai nascut pre Mantuitorul sufletelor noastre.”

vedeti si:  Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te!