Și aceasta deoarece atunci când Domnul nostru S-a răstignit era o după-amiază de primăvară, ziua fiind egală cu noaptea și având fiecare câte douăsprezece ore – după așezămintele Sfinților Apostoli [referință neidentificată] și după toți cei care s-au ocupat cu Pascalia -, și deoarece soarele nu s-a întunecat cu de la sine putere, după cu a crezut Origen, ci luna – care era plină, având paisprezece zile, după dumnezeiasca Scriptură (Iș 12, 18) -, venind sub el și mergând împreună, l-a întunecat, după Dionisie Areopagitul care a văzut cu ochii lui această călătorie împreună precum întunecarea. El se afla în Heliopolis – în Egipt – împreună cu Apollofane și scrie într-adevăr despre acest [lucru] în epistola sa către Policarp. Acestea fiind cunoscute mai înainte, privește la câte minuni au decurs și câte legi firești s-au schimbat din cauza acestei lipsiri mai presus de fire.

1. După legile cele firești, atunci când este lună plină, este imposibil ca ea să călătoarească cu soarele. Și aceasta deoarece în timpul acesta amândoi luminătorii se află în opoziție [unul cu altul]. Adică: dacă soarele se află la amiază deasupra pământului și la intersecția verticalei locului cu emisfera cerească superioară, [loc] care se numește Zenit, atunci luna se află – conform simetriei – la intersecția verticalei locului cu emisfera cerească inferioară – [loc] care se numește Nadir. Și invers. Și iarăși: dacă soarele se află la apus, luna se află la răsărit. Și invers. Însă la răstignirea Domnului aceste legi firești s-au schimbat, căci soarele și luna s-au mișcat împreună în călătoria lor mai presus de fire și preaslăvită. Despre aceasta scria Marele Dionisie lui Policarp cel mai sus pomenit: “Deci spune-i lui: ce spui despre eclipsa arătată în timpul crucii mântuitoare? Amândouă s-au văzut prezente: luna arătându-se cu soarele în Heliopole în mod minunat (paradoxal) (căci nu era timp de conjuncție)” (Sfântul Dionisie Areopagitul, Epistola VII către Policarp, op. cit., 260).

2. Luna a pornit înaintea [soarelui] și într-un minut a parcurs doăsprezece ceasuri întregi. Căci în acel minut, când ea trebuia să se afle la semnul cel de sub pământ – Nadir-, ea s-a aflat la semnul cel de deasupra pământului -, Zenit-, căci a alergat cu o nespusă și neînțeleasă viteză pe deasupra pământului, prin emisfera nordică, până în emisfera sudică de deasupra pământului, ajungându-l pe soare la mijlocul cerului, și a călătorit împreună cu dânsul la al șaselea ceas din zi în care a fost răstignit Domnul.

3. Luna, după ce a călătorit împreună cu soarele, partea ei cea opusă nouă – adică discul ei cel al paisprezecelea întreg [sic] – a rămas cu totul neluminată, fiind lipsită atât de lumina cea deosebită care venea de la soare, cât și de cea proprie, fiind un astru pe jumătate strălucitor, după părerea generală a celor din vechime cât și a astronomilor noi. Deci, așa cum atunci când este lună nouă se vede însăși lumina ei proprie – căci atunci ea se află sub soare, după cum zic astronomii -, tot așa trebuia să se vadă la Răstignire doar lumina ei proprie a lunii, fără vreo mijlocire, ea fiind [în acel moment] sub soare. Însă atunci când luna, fiind lipsită și de lumina ei proprie ei, s-a întunecat și mai mult și s-a ascuns lumina, fiind mai puțin luminoasă decât atunci când se află sub pământ, iar umbra pământului – cea de forma căpățânii sfeclei de zahăr – cădea peste lună, cu toate că în acea vreme nu era nici o cauză care să pricinuiască lunii această întunecare adâncă.

4. Luna fiind plină, dar fără lumină, a acoperit tot discul soarelui. De aceea soarele mai că a dispărut, făcându-se nevăzut de la ochii celor ce vedeau. S-au arătat aproape toate stelele. În miezul zilei cel luminat al Vinerii celei Mari, s-a făcut prea adânc miez de noapte. Drept urmare, această întunecare a soarelui s-a făcut în toată lumea și în tot locul. Acest lucru nu se întâmplă niciodată atunci când soarele și luna călătoresc în mod firesc împreună.

Despre aceasta trei evangheliști au zis cu un singur glas: Matei: întuneric s-a făcut peste tot pământul (Mt 27,45), Marcu: întuneric s-a făcut peste tot pământul (Mc 15,33), iar Luca: întuneric s-a făcut peste tot pământul (Lc 23,44).

5. Luna, după ce a acoperit tot discul soarelui, a mers împreună cu acesta spre apus. Și l-a ținut acoperit așa trei ceasuri întregi, până la cel de-al nouălea, după cum ne zic dumnezeieștii evangheliști: Matei (27,45), Marcu (15,33) și Luca (23,44). Dar nu l-a acoperit sau descoperit pe el încet-încet – după cum se întâmplă la o eclipsă normală -, ci l-a acoperit în totalitate în aceste trei ceasuri, lucru care este mai presus de fire și preaslăvit.

6. După scurgearea celor trei ceasuri, timp în care luna a acoperit soarele, iarăși l-a descoperit, dar împotriva rânduielilor celor firești. Căci atunci când [cele două astre] călătoresc împreună, în mod normal și se face eclipsă de soare, iar partea lui care se întunecă prima tot aceea se va și lumina prima. Însă în vremea aceea, partea care s-a întunecat prima s-a luminat ultima și invers: partea care s-a întunecat ultima s-a luminat prima. De aceea același dumnezeiesc Dionisie scria în [epistola] către Policarp despre acest fenomen, zicând: “Și iarăși [zic]: nu s-a întunecat și [nici nu] s-a luminat [pe urmă soarele] pe aceeași parte, ci invers” [text neidentificat în traducerea părintelui Stăniloae pe care o folosim].

7. După ce luna a mers împreună cu soarele către apus, acoperindu-l timp de trei ceasuri, adică până la al nouălea ceas din zi, nu l-a mai urmat mai departe și nici nu a apus împreună cu el. Nu! Ci lăsându-l pe el la locul de pe cer corespunzător ceasului al nouălea [ora trei după-amiază], s-a întors înapoi la răsărit. Și până să parcurgă soarele acea distanță de cer corespunzătoare celor trei ceasuri care mai rămăseseră până la sfârșitul zilei, luna s-a grăbit și cele nouă ceasuri le-a parcurs în trei și astfel, atunci când soarele s-a aflat la marginea apusului, luna s-a alflat simetric la cealaltă margine a răsăritului. Și în felul acesta s-au reașezat amândoi luminătorii [la locurile lor], reintrând în rânduiala lor cea firească.

Dacă ar mai fi să socotim toate cele scrise până aici, care s-au întâmplat la răstignirea Domnului, vom zice: luna a mers înainte față de mișcarea ei normală și de orbita ei cu cinsprezece ore. Douăsprezece [au trecut]  până ce a coborât de la Nadir și a ajuns soarele la Zenit și trei au trecut cât a mers împreună cu el până la apus, acoperindu-l. Apoi lunii i-au trebuit nouă ore până să se întoarcă înapoi la răsărit. De aceea luna a făcut atunci o noapte și o zi în patruzeci și două de ore. Adică: șase ore de la apus până ce a ajuns la mijlocul emisferei nordice; douăzeci și patru de ore au trecut cât timp a mers înainte și s-a întors înapoi; iar douăsprezece ore cât a mers de la răsărit până la celălalt apus, împlinind astfel o noapte normală după rânduială și durată.

Ai vazut, frate, câte minuni poartă în ea doar o singură minune: cea a eclipsei de soare care a avut loc când Domnul a fost răstignit? Slăvește-L, dar, pe Hristos, Care S-a răstignit și Care, deși cu trupul Se afla pe cruce, era și atotputernic cu a Sa dumnezeire, lucrând niște minuni ca acestea, după cum iarăși zice același Dionisie:

“Unele lucruri mai presus de fire ca acestea s-au petrecut în același timp, fiind posibile de făcut de Hristos, Atoatecauzatorul Care face cele mari și minunate, care nu au număr” (Sfântul Dionisie Areopagitul, Epistola VII, op. cit. p. 260).  Iar Mihail Sincelul zice în cuvântul de laudă către Dionisie: “Această minune mult minunată a eclipsei de soare, fiind analizată în amănunțime, a fost de ajuns pentru Dionisie și Apollofane, care erau elini, ca să cunaoscă dumnezeirea lui Iisus Hristos. Dumnezeiescul Dionisie, privind la această minune, s-a gândit și a zis: <<un Dumnezeu neștiut pătimește cu trupul și pentru El toate s-au întunecat și s-au clătinat>>.”

Apollofane, care a rămas elin, s-a gândit și el și a zis dumnezeiescului Dionisie: “Acestea, o, bunule Dionisie, sunt răsplățile faptelor dumnezeiești” (Sfântul Dionisie Areopagitul, Epistola VII, op. cit. p. 260) – adică acestea sunt schimbări ale lucrurilor dumnezeiești, după Pahimere, căci se va schimba minciuna în adevăr, întunericul în lumină, moartea în viață, omul se va face Dumnezeu [după har] – și toate celelalte. Eclipsa aceasta este arătată, dintre elini, și de către Flegon istoricul în Istoriile sale, cartea a 13-a. Iar din vechii noștri scriitori bisericești de către African, în cartea a 5-a a Istoriilor sale, și de către Eusebie Pamfil. Iar dintre cei mai recenți de către dumnezeiescul Maxim Pahimere, Ghenadie Scholarios, Nichifor Theotokis și Cordiere Iezuitul, în cărțile de curțnd tipărite în 2 volume, [cuprinzând scrierile] Sfântului Dionisie.

Iar Domnului nostru Iisus Hristos, Celui Care printr-o minune ca acesata Și-a făcut cunoscută dumnezeirea Lui și Și-a adeverit-o, fie slava și stăpânirea în veci. Amin.

* Sfântul Nicodim Aghioritul – Paza celor cinci simțuri, Apendice I, p 417, Ed. Egumenița, Galați