“Trebuie subliniat şi reţinut faptul că rugăciunea este mult mai puternică în faţa icoanei“ – Interviu cu Părintele Prof. Univ. Dr. Nicolae D. Necula de la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Iustinian Patriarhul” din Bucureşti…


Prolog – Icoana Ortodoxă – adevăr al învăţăturii despre Iisus Hristos

pr-nicolae neculaCreştinismul se înţelege ca fiind relaţia omului cu Dumnezeu. Această relaţie are caracter istoric, prin urmare problema omului şi a lui Dumnezeu se studiază, se înţelege în sens teandric-istoric. Deasemenea, religia creştină, care este revelată, este căutarea omului de către Dumnezeu. Această căutare este lungă, ea are origini în creaţie, când omula fost creat după „chipul” şi asemănarea lui Dumnezeu şi până la cuvintele Evangheliei: „şi cuvântul trup s-a făcut”. Prin icoană, ca reprezentare a lui Dumnezeu întrupa, Biserica Ortodoxă mărturiseşte despre asumarea firii omeneşti în ipostasul Cuvântului lui Dumnezeu şi deci despre mântuirea firii noastre. Icoana „izvorăşte astfel din învăţătura despre mântuire”.

Argumentul principal al cinstirii icoanelor este, deci, întruparea lui Iisus Hristos: Odinioară Dumnezeu, cel netrupesc şi fără formă, nu se reprezintă nicidecum în icoană. Dar acum, după ce s-a arătat în trup şi cu oamenii a petrecut, înfăţişez în icoană ceea ce este văzut al lui Dumnezeu, ne spune Sfântul Ioan Damaschinul. (Cuv. I. Despre icoane)

citiți și articolul – DESPRE SFINTELE ICOANE

Dar, înainte de a intra în această problemă, voi prezenta ca argument al cinstirii icoanei, faţă de interdicţia mozaică a chipului cioplit, o preţioasă precizare a deosebirii între idolşi simbol. El a fost făcut pentru prima dată în istorie de către Părinţii Bisericii în timpul marilor contoverse iconoclaste. Prin ea a putut fi împăcată în conştiinţa creştină, contradicţia aparentă din Vechiul Testament între interdicţia chipurilor cioplite (Exod. 22, 4-6; 22, 25; 32, 1-4; Levitic 26, 1; Deuteronom 4, 19-20; 27, 15) şi porunca de a se turna doi heruvimi în cortul sfânt (Exod. 25, 18-21), sau de a se turna un şarpe de aramă ca semn a lui Iisus Hristos (Numeri 21, 8-9).

Iată un citat clasic a Sfântului Teodor Studitul (Antiorh I) O ce nebunie! Negaţia (închinări la idoli), opreşte a se asemăna Dumnezeu cu o făptură din cele ce sunt, cu soarele, cu luna, cu stelele, sau cu alceva dintre celelalte, care e una cu construirea de idoli; afirmaţia vrea să ridice pe Israel pe o cale simbolică, prin anumite clipuri şi forme la contemplarea şi slujirea unicului Dumnezeu. Oare nu este şi chipul (paradigma) întregului cort o manifestare văzută a slujirii în duh, desemnată prin vedenii simbolice marelui Moise, de Dumnezeul tuturor?. Acest text face o diferenţiere clarăşi limpede între idol şi simbol. Idolul fixează spiritul închinătorului la lumea creată, simbolul priveste la inălţarea minţii omenesti dincolo de el, la contemplare şi închinare spirituală a lui Dumnezeu. El nu este o realitate pentru sine, ci în funcţie de o altă realitate pe care o simbolizează. El este o scară care ajută spiritul să urce la realitatea simbolizată. Este văzut deci în funcţiede transcedenţă. Idolul nu înalţă spiritul la o trascendenţă, ci îl coboară în creaţie, îl reduce la datele imanentului, dar acest imanent este divinitatea. Patriarhul Nichifor Mărurisitorul zice: „Sensul idolilor şi al înclinării lor de către cei rătăciţi, rămânând la ceea ce se vede şi neputând indica mai mult… îndreaplă mintea omului la pieire şi la materia nensufleţită”. De aceea Sfăntul Apostol Pavel (I Corinteni 8,4) spune: „Nu este vreo putere în idoli, ci sunt pietre şi demoni…”. Tocmai pentru faptul că idolii simbolizează forţe imanente, exagerate demonic, sau asociat mituri, care personifică aceste forţe, iar cultul lor este legat  de mituri animând şi el acele patimi în oameni. Acest cult a fost numit idolatrie. În schimb simbolul sacru este un semn sensibil al prezenţei lui Dumnezeu, depildă: „Să faci doi heruvimi din aur,… să fie aripile întinse pe deasupra… „Acolo Mă voi întâlnii cu tine” iată deci imagini aşeazate pe Chivotul Legământului, chiar deasupra sulurilor Legii care le interzice. Prin simbolurile sale, Vechiul Testament mărturiseşte credinţa sa în comunicabilitatea lui Dumnezeu prin mijloace sensibile şi o anticipare a icoanelor, precum Vechiul Testament este o anticipare a lui Iisus Hristos.

           doarortodoxicoane Icoana nu mai este nici idol, care identifică natura sau diferitele ei forţe cu Dumnezeu, nici simbol care atestă prezenţa lui Dumnezeu dar Îi afirmă distincţia de el, ci reprezentare lui Dumnezeu însuşi devenit ipostasul personal a firii umane. Icoana păstrează distincţia între creatură şi Dumnezeu, dar vede într-o faţă umană creată pe ipostasul dumnezeiesc însuşi devenit subiectul ei. Ea este locul unei prezenţe harice, ea face trecerea de la tip la prototip, de la ceea ce este zugrăvit la ceea este în original.

            Învăţătura Bisericii despre icoană se bazează pe fundamentul ei hristologic, întruparea lui Iisus Hristos dă sens icoanei, iar apărând icoana, ea a avut conştiinţa că apără temeiurile credinţei. Pentru iconoclaşti icoana veritabilă este aceea identică cu prototipul, ajungând la concluzia că singura icoană a lui Iisus Hristos este Euharistia. Pentru Biserică Sfintele Daruri nu sunt o icoană tocmai pentru faptul că sunt identice cu Prototipul lor, ele nu se prefac în imaginea, ci în „prea curat Trup şi scump Sânge” a lui Iisus Hristos. Noţiunea de  „icoană” presupune difernţierea esenţială dintre imagine şi prototip. Ea este spune Patriarhul Nichifor, o asemănare a prototipului, dar se deosebeşte prin natură de acesta. Dacă nu se acceptă această distincţie se ajunge la idolatrie. Pentru iconoclaşti nu poate fi icoană, decât aceea xare poate reprezenta cele două naturi ale lui Iisus Hristos – umană şi divină. Dogma de la Sinodul IV Calcedon (451) face însă o distincţie clară între naturi pe de o parte şi persoana, pe de alta. De aici icoana nu reprezintă nici natura umană, nici cea divină, ci persoana, spune Sfântul Teodor Studitul a unei Persone divine întrupate, în cazul lui Iisus Hristos. Icoana se leagă de prototip pentru că îi reprezintă persoana şi îi poartă numele. Dar se face distincţia netă: „În Sfânta Treime, Iisus Hristos se deosebeşte de persoana Sa. În icoane, El se deosebeşte de propia Sa reprezentare prin natură” ne spune Cuviosul Teodor Studitul.

          doarortodoxicoane3  De la interzicerea picturii, reprezintării lui Iisus Hristos s-a ajuns la respingerea tuturor celorlalte icoane. Împotriva lui Leon al III – lea, care a dat un Edict în sensul acesta, Sfântul Ioan Damaschin arată sensul acestei interziceri: „Dacă pictezi imagini ale lui Iisus Hristos fără să le pictezi şi pe cele ale sfinţilor, este limpede că ceea ce interzici nu este reprezentarea, ci venerarea sfinţilor”. El percepe legătura intimă ce există între venerarea icoanelor şi cea a sfinţilor. Refuzând venerarea sfinţilor se sfârşeşte logic prin a se respinge venerarea moaştlor, şi în general, a tot ceea ce este material.

            Cu alte cuvinte, pentru Ortodoxie, mântuirea este legată tocmai de materie, fiindcă ea este realizată prin unirea ipostatică dintre Dumnezeu şi trupul omenesc. Sfântul Ioan Damaschin răspunde în acest sens: „Nu ador materia, ci pe Creatorul materiei, Care a devenit materie de dragul meu, Care a vroit să locuiască în materie şi Care, prin cele materiale, mi-a dus mântuirea” Pentru Sfântul Teodor Studitul, icoana este o confirmare a chenozei Fiului lui Dumnezeu; ca atare nu este urâtă Domnului: „Nu este urâtă de Dumnezeu, o, cugetător al deşertăciunii, ci este chiar foarte iubită”Fiindcă, altfel, cum ar fi făcut ceea ce I-a fost urât să facă? Căci nimic nu are atât de primordial omul între însuşirile Lui, ca putinţa de a fi înfăţişat in chip. Iar ceea ce nu poate fi înfăţişat în chip nu este nici om, ci vreun avorton. Vezi, prin deşartele tale cuvinte, ce deduci că esteIisus Hristos, cel ce, pentru imensa lui bunătate, a iubit să se facă om adevărat în toate?… Şi cum se va crede că şi-a luat trup din Sfânta Fecioară, dacă nu se  zugrăveşte în icoană la fel ca noi?…

            Dacă nu se înfăţişează în icoană, nu este din ea trupul, ci ceva deosebit… Şi ca urmare, Răscumpărătorul nu a dat morţii preţul pentru noi… nici n-a înfrânt pentru sine împărăţia morţii… Nu a omorât moartea în trup, nu om a înviat în Iisus Hristos cei ce am murit în Adam… Depărtează-te, aşadar, de la rătăcire, de voieşti, omule, şi cunoaşte că Iisus Hristos, făcându-se om adevărat, a fost vestit de cuvântătorii de Dumnezeu ca unul ce poate fi descris prin cuvinte şi zugrăvit. Pentru că cele ce cuvântul le înfăţişează istoriei prin auz, acelea pictura tăcând le arată prin imitare”.

            Sfântul Teodor Studitul vede implicată în negarea icoanei, negarea întregii opere de mântuire a lui Iisus Hristos, a patimii, morţii etc. El constată paralelismul între cuvântul despre Iisus Hristos şi icoana Lui. Căci şi cuvântul zugrăveşte în mintea ascultătorilor un chip al lui Iisus Hristos…

           Domnul-Iisus-Hristos Prin urmare, a nega lui Iisus Hristos capacitatea, posibilitatea şi putinţa de a fi zugrăvit în icoană, înseamnă a nega toate însuşirile Lui trupeşti, deci a cădea în dochetism. Nicăieri nu se spune că Iisus Hristos a fost fară chip. Icoana aceasta arată că a avut chip, a luat chip de rob, după cum spune Sfântul Apostol Pavel la Filipeni 2,9. În inima iconoclasmului şi a tuturor ereziilor tipice. Părinţii au descoperit „reducţia şi chiar refuzul misterului kenozei”. Icoana devine o confirmare mai mult a misterului kenozei devine ca mijloc paradoxal de realizare a teoriei umane a îndumnezeirii…

“Trebuie subliniat şi reținut faptul că rugăciunea este mai puternică atunci când este spusă în faţa icoanei”… Icoanele ajută să ne reprezentăm persoana căreia ne închinăm. Stăm în faţa icoanei Maicii Domnului, dar nu credem că acea icoană este Maica Domnului. Nu cinstim materia, ci persoana reprezentată”, afirmă şi susţine Părintele Profesor de Liturgică, Pastorală şi Artă Sacră Nicolae D. Necula, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Iustinian Patriarhul” din Bucureşti, care a avut amabilitatea să ne vorbească despre sfinţirea, rostul şi folosul icoanei…

– Preacucernice Părinte Profesor, cum recunoaştem o icoană pictată conform tradiţiei noastre ortodoxe?

– Acum există o întreagă industrie, dacă îi putem spune aşa, de icoane: magazine întregi, adevărate centre, unde se vând tot felul de reprezentări. O parte din aceste spaţii sunt uneori neadecvate pentru păstrarea lor. Faptul că aşezăm icoana alături de alte obiecte nu arată decât desconsiderare.

Să ştiţi că în tradiţia ortodoxă există un mod anume de a picta. Pentru noi, icoana nu este o reproducere după natură sau o redare a frumuseţii carnale sau trupeşti. Ci, pur şi simplu, este o pictură stilizată, o pictură spiritualizată, dacă putem spune aşa. Chipul apare transfigurat. Nu urmărim să reprezentăm frumuseţea carnală – un obraz frumos, ochi frumoşi, ci chipul interiorizat al omului care priveşte şi înăuntrul lui şi spre Dumnezeu. De aceea, sfinţii în pictura ortodoxă apar cu feţele trase de post, de rugăciune, de meditaţie. Nu sunt asemenea sfinţilor lui Rafaelo sau Michelangelo.

Mergem deseori prin casele credincioşilor, cu icoana sau cu Botezul şi vedem tot felul de kitsch-uri, că icoane în nici un caz nu sunt, şi ceea ce mă frapează este prezenţa tot mai pronunţată a icoanei, luată din tradiţia catolică, în care apar Iosif cu Maria şi cu pruncul. Iosif, un tânăr aproape de aceeaşi vârstă cu Maria – ceea ce nu corespunde realităţii şi adevărului istoriei -, cei doi sunt, să-mi fie iertat, ca doi îndrăgostiţi care privesc cu multă dragoste la copilul lor rubicond, aşezat într-un leagăn. Faptul că o găsim aproape peste tot este o abatere de la credinţa noastră ortodoxă şi le spun credincioşilor că o astfel de icoană nu este conformă cu tradiţia noastră.

– În aceste împrejurări şi conjuncturi, ce vă răspund oamenii?

– Ei zic şi susţin că ţin o astfel de icoană în casă pentru că este frumoasă. Este adevărat că este vorba despre Sfânta familie acolo, dar nu este redată după adevărul istoric şi nu după canoanele noastre. Noi pictăm sfinţii care privesc la lumea de dincolo, sfinţi care vin din lumea postului, a rugăciunii, a meditaţiei, a înclinaţiilor spre bine, spre Dumnezeu.

– Părinte Profesor, să înţeleg că mulţi nu cunosc semnificaţia unui obiect sfânt în casă, fapt pentru care icoana este văzută ca simplu obiect de podoabă?

– Da. Este un obiect care umple un colţ, pus alături de răpirea din Serai. Cred că aici este vorba şi de cultura maselor, în general, şi de lipsa de informare şi de cultură teologică a credincioşilor, şi de gust, în acelaşi timp. De aceea trebuie foarte mult lucrat în privinţa aceasta. Noi, preoţii, avem datoria ca atunci când ne prezintă la altar asemenea lucrări să le spunem oamenilor – fără să-i jignim sau să-i facem să se ruşineze – că nu este în tradiţia noastră ortodoxă o icoană zugrăvită astfel.

– Preacucernice părinte Profesor, sunt păreri şi opinii diferite în ceea ce priveşte sfinţirea icoanei. Unii spun că icoana este sfântă prin ea însăşi, alţii că este indicat ca o icoană să stea 40 de zile în Altar, după care trebuie sfinţită. Cum comentaţi acest lucru?

– Orice icoană pe care o folosim în casă sau în lăcaşul de cult se sfinţeşte. În biserică se sfinţesc icoanele odată cu târnosirea acesteia. În casele particulare, icoanele pe care le avem pentru suflet le sfinţim mergând cu ele la Sfânta Biserică. Tradiţia spune, dar nu este neapărat o regulă, ca icoana să stea în Biserică 40 de zile, după care se sfinţeşte de către preot şi se dă credincioşilor spre închinare. În Molitfelnic avem rugăciuni pentru toate categoriile de icoane – ale Mântuitorului, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor. În funcţie de icoanele care urmează a se sfinţi se citesc rugăciunile potrivite, cu rugăciuni începătoare, psalm, şi alte două, trei rugăciuni, după care sunt stropite cu apă sfinţită.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae spunea că dacă icoana poartă chipul Mântuitorului, al Maicii Domnului sau al unui sfânt este deja sfântă. Însă cred că nu este suficient numai atât. Tradiţia în biserică spune că orice lucru pe care îl întrebuinţăm trebuie sfinţit – aşa cum sfinţim biserica pe care o zidim din nou sau o resfinţim, în cazul în care o pictăm, la fel procedăm şi cu icoanele. Prin sfinţirea acestora le scoatem din întrebuinţarea obişnuită a materiei din care sunt compuse – lemn, sticlă, sau alte metale – şi le trecem în categoria obiectelor sfinte. Le dăm o destinaţie specială. Asta înseamnă sfinţire. El rămâne tot lemn, sticlă, dar cu o destinaţie exactă şi precisă. Cred că este obligatoriu să facem lucrul acesta, pentru că până şi crucea nu este sfântă prin ea însăşi, ci trebuie sfinţită la rândul ei. Este o încărcătură de har pe care o primesc şi crucea, şi icoana, întotdeauna prin rugăciunea pe care o citeşte preotul sau episcopul, urmată de stropirea cu apă sfinţită.

– Preacucernice Părinte, aţi menţionat perioada de 40 de zile, timp în care icoanele sunt ţinute în Altar, urmând a fi sfinţite. De ce 40 de zile?

– După practica pe care a urmat-o Moise, faptul că a ţinut postul de 40 zile. La fel şi posturile noastre care ţin aproape 40 de zile. Este un soroc această perioadă de 40 de zile pe care o întâlnim foarte des în Biblie sau Sfânta Scriptură. Considerăm că este termenul în care se încarcă cu energiile respective, cu harul o icoană sau alta.

– Părinte Profesor, de unde ar trebui să-şi procure oamenii icoane ortodoxe?

– De la magazinele de obiecte religioase şi bisericeşti ale Patriarhiei Române, fiindcă sunt destule şi în ţară. Fiecare Arhiepiscopie şi Episcopie are câteva magazine cu astfel de icoane. Noi avem numai puţin de 600 de pictori bisericeşti, dintre care şi foarte mulţi iconari, care trec printr-un examen, sunt oameni care cunosc exigenţele în materie de pictură.

– O icoană bine realizată costă, este suficient de scumpă. Cei care nu şi-o permit, din punct de vedere financiar, este bine să cumpere litografii?

– Da, bineînţeles. Şi acestea se fac tot după nişte reguli precise. Nu toate icoanele pot fi pe lemn sau pe sticlă, sunt şi scumpe. Atunci omul îşi cumpără o litografie, o înrămează şi o pune în casă ca icoană. Şi aceste litografii se vând tot prin Patriarhia Română.

– Preacucernice Părinte Profesor, câte icoane trebuie să ţină un credincios în casa lui?

– Am văzut în casele credincioşilor două variante: ori au icoane în toate camerele, şi este foarte bine să avem măcar o iconiţă în fiecare cameră, ori au un colţ al icoanelor. La cineva am văzut o cămăruţă special rezervată, un adevărat altar, probabil că acolo îşi făcea rugăciunile, cu multe icoane, majoritatea dintre ele de valoare. Să împopoţonăm casa cu icoane nu are rost. O icoană într-o cameră e suficient, cred eu, iar dacă vrem să ne facem un altăraş, sigur că putem, dar spaţiul respectiv să fie rezervat numai pentru aşa ceva. Altfel, ele tind să se banalizeze. Când te rogi în faţa icoanei Maicii Domnului şi a Mântuitorului, ţi-e concentrată mintea la aceştia. Când ai mai mulţi sfinţi, nu ştii cui să adresezi rugăciunea şi la care să te uiţi mai întâi. Rugăciunea este mai puternică atunci când este spusă în faţa icoanei. Icoanele ajută să ne reprezentăm persoana căreia ne închinăm. Stăm în faţa icoanei Maicii Domnului, dar nu credem că acea icoană este Maica Domnului. Este asemenea unei fotografii a mamei, pe care o privim şi avem impresia că stăm de vorbă cu ea, chiar dacă mama este departe. Aşa se întâmplă şi cu icoana. Nu cinstim materia, ci persoana reprezentată. Icoanele ne ajută ca să ne concentrăm mai uşor la persoana respectivă simbolizată acolo.

– Părinte Profesor, despre rostul şi rolul icoanei ce ne puteţi spune?

– Reprezentarea grafică a persoanelor Sfintei Treimi, a Maicii Domnului, a sfinţilor are rolul de a ne apropia de persoanele respective, de a ne întări credinţa în viaţa şi activitatea lor, de a urma pilda vieţii lor. Icoanele dintr-o biserică sunt o reprezentare a întregii iconomii a mântuirii. Avem acolo Biblia sau Sfânta Scriptură în imagini. De aici şi rolul instructiv-educativ al icoanei, care ne învaţă adevărul de credinţă. Au fost cazuri de persoane care s-au convertit sau şi-au schimbat viaţa dintr-o simplă privire a icoanei sau după ce au văzut cuvintele scrise sub ele.

– Ce fel de icoane ar trebui să nu lipsească din casa, din locuinţa nici unui credincios?

– Icoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu trebuie să lipsească din casă, pentru că El este cel căruia ne adresăm în toate rugăciunile noastre. Tot cultul ortodox este adresat Mântuitorului. În fiecare casă trebuie să existe măcar o icoană a Mântuitorului. Dar pietatea, şi evlavia populară, este mult mai apropiată de Maica Domnului, fiindcă o simt ca pe o mamă, căruia i se roagă mai cu încredere, cu nădejde, uneori cu mai mult curaj. Maica Domnului, fiind cea mai mare mijlocitoare pentru noi, oamenii de pe pământ, atunci ea este cea căreia îi adresăm rugăciunile cele mai dese. De aceea, nu întâmplător, icoana Maicii Domnului se regăseşte în cele mai multe case. Dacă fiecare familie are un sfânt patronal, atunci e normal să ţină şi icoana sfântului respectiv. Dacă au numele unui sfânt, neapărat îi poartă şi icoana în casă, pentru că acela este protectorul lor în chip deosebit. Nu contează ce icoane avem, important este să avem icoane sfinte, care sunt modele pentru viaţa noastră creştină.

– Preacucernice Părinte Profesor, în altă ordine de idei, aţi fost întotdeauna un prieten mai mare al copiilor. Cum apreciaţi dorinţa, silinţa şi strădania acestora de a picta icoane?

– Ani de zile am fost în juriul pentru aprecierea icoanelor pictate de copii, am şi scris foarte multe articole la revistă “Chemarea Credinţei” şi vă spun sincer că am fost impresionat de cât dar au copiii noştri. După Revoluţie, a fost o explozie aş putea spune de mici talente. Sunt atât de hăruiţi, că uneori pictează mai bine decât pictorii calificaţi. Aceste daruri trebuie cultivate. Aceşti copii trebuie urmăriţi pas cu pas şi călăuziţi spre aşa ceva, pentru că de aceea au fost făcuţi. Au darul picturii. Am fost impresionat şi am scris articole elogioase despre ei de fiecare dată, pentru faptul că nu credeam că se poate lucra atât de frumos. Galeriile pe care le făceam la expoziţiile de pictură erau pe departe galerii de artă, fie că era vorba de picturi pe lemn, sticlă. Este nevinovăţia sufletească care îi ajuta să picteze. Acele icoane sunt sfinte prin sfinţenia copiilor care o pictează; aproape că nu mai are nevoie de sfinţire.

– Preacucernice Părinte Profesor, vă mulţumim în mod deosebit pentru toate cuvintele de folos, adresate nouă!…

– Cu multă placere. Doamne ajută!…


 

 Epilog – o viaţă la Biserica Icoanei…

De peste 48 de ani, Părintele Profesor Nicolae D. Necula slujeşte la Biserica Icoanei din Bucureşti. Cuvintele Părintelui Profesor Constantin Galeriu – “Nimic nu e întâmplător, totul e proniator” – îşi găsesc perfect reflexia în misiunea de preot, dar şi în cea ca dascăl a Părintelui Profesor Nicolae Necula. Acesta recunoaşte că venirea la Biserica păzitoare a Icoanei Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului a fost ca o grijă deosebită pe care Dumnezeu i-a purtat-o de când se ştie. Firul vieţii şi-a urmat cursul firesc şi totul i-a fost dat, ca şi cum Îngerul păzitor l-ar fi purtat de mână.

După ce în anul 1964 a păşit pentru prima dată în această Biserică centrul capitalei, în calitate de cântăreţ, în perioada studenţiei, de atunci, Părintele Nicolae Necula nu a mai plecat din Grădina Icoanei. Este grădina din sufletul duhovnicului, dar şi grădina atent îngrijită din faţa casei sale, printre ai căror pomi se vede biserica frumoasă, înaltă, curată.

Cât priveşte minunile Icoanei Maicii Domnului, Părintele se rezumă doar la a prezenta sentimentul de protecţie deosebită şi la nădejdea pe care le trăieşte alături de credincioşi. Dincolo de toate acestea, un fapt este grăitor: Părintele Profesor Nicolae Necula are parte în fiecare zi de minunile Maicii Domnului, pentru că aceasta îl ocroteşte în însăşi grădina sa şi îi dă puterea să slujească lui Dumnezeu, spre folosul oamenilor!…

interviu – Februarie 2011

Părintele profesor Nicolae Necula a fost condus în 7 septembrie 2017, pe ultimul drum. Ierarhi, preoţi, studenţi şi credincioşi au venit în paraclisul Facultăţii de Teologie din Bucureşti să-i aducă un ultim omagiu ilustrului profesor care a trecut la cele veşnice în data de 4 septembrie 2017.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!… 

Cu aleasă  preţuire şi deosebită recunoştinţă, Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/ 

Reclame

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc (1914 – 2011) de la Mănăstirea „Sfânta Maria” Techirghiol – Constanţa…


pr Arsenie Papacioc - foto Oliver Dobrinoiu

pr Arsenie Papacioc – foto Oliver Dobrinoiu

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc s-a născut la 15 august anul 1914, în localitatea Misleanu, comuna Perieţi, judeţul Ialomiţa, fiind unul dintre cei mai mari şi mai vestiţi duhovnici români. Din anul 1976, a fost duhovnicul Mănăstirii „Sfânta Maria” din Techirghiol, judeţul Constanţa. Părintele Arsenie Papacioc a trecut prin puşcăriile comuniste unde a pătimit alături de Părintele Iustin Pârvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu şi alţii.

A fost arestat şi condamnat sub regimul mareşalului Ion Antonescu, în anul 1941, pentru apartenența la Mişcarea Legionară. S-a călugărit în anul 1946, după eliberare și s-a nevoit la Mănăstirea Antim din Bucureşti până în anul 1949. Între anii 1949-1950 a fost sculptor la Institutul Biblic, iar în anul 1951 a devenit preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ. Între anii 1952-1958 a fost preot la Mănăstirea Slatina. În vara anului 1958 a fost arestat din nou, pentru că făcea parte din grupul „Rugul Aprins”. Condamnat la 20 de ani de muncă silnică, a fost graţiat în anul 1964 de la închisoarea Aiud, judeţul Alba.

Considerat unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Ortodoxiei, Părintele Arsenie Papacioc s-a născut în anul 1914 ca al șaptelea copil al părinților Vasile şi Stanca. Casa părintească se afla în satul Misleanu, comuna Perieţi din judeţul Ialomiţa. Numele civil al părintelui Arsenie a fost Anghel. De mic, Anghel dovedeşte o memorie bogată şi o vie inteligenţă, de multe ori fiind premiant cu coroană. Membru în cercul literar constituit în jurul revistei „Vraja”, tânărul Anghel Papacioc are aptitudini atât intelectuale, cât şi fizice. La întrecerile interşcolare, organizate în Bucureşti, obţine locul I la viteză şi locul II la sărituri. După vârsta de douăzeci de ani, Anghel, care avea o evlavie deosebită, a avut intenţia de a intra ca frate la Mănăstirea Frăsinei din judeţul Vâlcea. Stareţul mănăstirii – Părintele Simeon, l-a refuzat spunându-i: „Nu te pot primi, frate. Te văd că eşti niţel mai învăţat şi nu te pot pune la boi. Ce o să zică fraţii? Pe acesta îl ții la cancelarie și pe noi ne pui la greu?“. Nu a renunţat la gândul său și a mers la Mănăstirea Cozia, unde a fost primit în obştea monahilor. Tot acolo primeşte ascultarea de paraclisier şi predă educaţia civică elevilor. Deoarece vorbea copiilor despre Iisus Hristos, comuniştii din Râmnicu Vâlcea i-au interzis să mai propovăduiască celor mici învățătura creştină. A fost nevoit să părăsească mănăstirea și s-a retras la o moşie pe care călugării de la Mănăstirea Cozia o aveau aproape de Caracal. Acolo a rămas un an şi jumătate, de unde a fost luat de Părintele Gherasim Iscu – Stareţul Mănăstirii Tismana, judeţul Gorj. Acesta l-a ascuns la Schitul Ciclovina, judeţul Gorj.Arsenie-Papacioc-fisa-de-penitenciar

Mitropolitul de atunci al Olteniei, IPS Părinte Firmilian Marin, a aflat însă de cel care stătea la Cioclovina și i-a propus postul de spiritual al Seminarului Teologic. Securitatea însă nu a aprobat acest gest al mitropolitului şi fratele Anghel a ajuns la Mănăstirea Sihăstria, din judeţul Neamţ.

Acolo a fost călugărit, la slujbă participând Părintele Sofian Boghiu, Părintele Benedict Ghiuş, iar naş de călugărie a fost Părintele Petroniu Tănase (trecut şi el la cele veşnice în 22.02.2011, după ce în 31.01.2011 s-a născut în veşnicele locaşuri fiul său duhovnicesc – Arhiepiscopul, Mitropolitul şi Cărturarul Bartolomeu Valeriu Anania). Continuă lectura

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea – Judeţul Mureş, la zece ani de la strămutarea sa din această viaţă pământească, în anul Domnului 2008…


Împărtăşania înseamnă câştigarea Împărăţiei lui Dumnezeu!…

 Interviu realizat la Mănăstirea Recea – Mureş, cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan, în anul Domnului 2007…

ioan-iovan-manastirea-recea.jpgÎn urmă cu zece ani am fost la Mănăstirea Recea – Mureş, acest veritabil tezaur al spiritualităţii ortodoxe şi a celei româneşti autentice.

Am fost de foarte multe ori la această sfântă aşezare, care cuprinde atâtea comori ale spiritualităţii noastre eterne, româneşti şi ortodoxe, de fiecare dată fiind foarte impresionat de toate cele văzute şi auzite în acest loc sfânt – în care trebuie să ne lepădăm de încălţămintea netrebniciei şi a cerbiciei noastre!…

Acolo am văzut  încununarea întregii activităţi şi osteneli purtată de către obştea acestui complex monastic de-a lungul anilor, de la înfiinţarea lui în anul 1991 şi până acum, osteneală ce a stat, îndeosebi pe umerii Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Iovan – Duhovnicul şi a Maicii Cristina Chichernea – Stareţa acestei sfinte mănăstiri – două personalităţi care au marcat acest loc străvechi românesc al Transilvaniei şi important centru de pelerinaj, punctând curgerea timpului şi a spaţiului nostru sacru ce alunecă spre veşnicie, cu acest pridvor al eternităţii şi cu această anticameră a Împărăţiei – care este această chinovie ce stă în calea diminuării şi a deteriorării tradiţiei noastre sfinte şi autentice!…

            De fiecare dată când am ajuns acolo am găsit o sărbătoare a întregii suflări româneşti transilvane care se bucură la modul cel mai sincer de această izbândă a Bisericii noastre strămoşeşti, în această zonă care a fost de-a lungul istoriei aspru vitregită de lucrarea şi înrâurirea Bisericii sfinte a neamului nostru românesc; monumentul şi obiectivul acesta fiind perceput ca un triumf al nostru constatând, încă o dată dacă mai era cazul, că Dumnezeu ne-a purtat şi ne poartă de grijă prin nemărginita Sa dragoste ce o are pentru noi oamenii şi pentru a noastră izbăvire!…

           parintele Ioan Iovan.jpg Şi aici, în duhovniceasca lavră a spiritualităţii noastre dreptmăritoare, am stat de mai multe ori, la ceas de sfătuire, dialog şi convorbire duhovnicească cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan – originar din părţile Bihorului, care a suferit martiriul închisorilor comuniste, despre Euharistie şi Mântuire, despre necesitatea existenţei acesteia într-un mod cât se poate de indispensabil, pe drumul nostru către îndumnezeire…

Anul acesta însă, joi – 17 mai 2018, s-au împlinit zece ani de când s-a născut în cer, ajungând alături de viii din cealaltă lume Părintele Ioan – care la 22 iunie anul 2008 ar fi împlinit vârsta de 88 de ani…

Şi atunci mi-am adus aminte şi m-am gândit îndelung că Părintele Ioan Iovan a fost un mărturisitor al lui Iisus Hristos, care a purtat cu vrednicie jugul preoţiei atât în vremea regimului comunist, înfruntând nouă ani de temniţă, cât şi după anul 1990, de când a slujit ca preot şi duhovnic la această sfântă mănăstire. Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei – Arhiepiscopul de atunci al Alba Iuliei, a spus despre Părintele Ioan Iovan„a fost un mărturisitor al lui Iisus Hristos. Cu orice risc şi-a exprimat crezul său, fiind un mare misionar. Misiunea lui şi-a întemeiat-o datorită convingerii pe care o avea, şi anume că se poate regenera viaţa noastră duhovnicească printr-o regăsire a comuniunii cu Iisus Hristos în Sfânta Euharistie. A fost un misionar care l-a propovăduit pe Domnul Iisus Hristos Euharistic, iar noi nădăjduim că Domnul Hristos îl va face părtaş al ospăţului credinţei cel veşnic”.

Ce să mai zic într-o astfel de situaţie: că în ultima vreme am petrecut destul de mulţi părinţi duhovniceşti, mai cu seamă în ultimii doi ani şi iată acum a sosit ceasul să facem acelaşi lucru şi cu Părintele Arhimandrit Ioan Iovan – care va rămâne în amintirea şi în conştiinţa noastră cu multe învăţături şi fapte minunate, printre care, la loc de frunte stă aceea că a încurajat şi ajutat o mulţime de tineri teologi să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste.

A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român. Apoi mai rămâne în sufletul nostru prin caracterul, onoarea şi demnitatea lui, apoi vocea sa caldă dar în acelaşi timp hotărâtă şi fermă; după aceea cultura teologică şi nu numai cu care a fost înzestrat datorită muncii şi tenacităţii prea cuvioşiei sale; luciditatea şi spiritul său critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă spiritul de disciplină, în primul rând cu el însuşi, de rigoare academică, doctrinară, liturgică şi canonică revelată cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte coerent şi elevat în diferite împrejurări şi cu diferite ocazii; comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit şi unic, fiind foarte respectuos, accesibil şi deschis, toate acestea ducând la descoperirea în persoana sa a eticii bunului simţ, pe care a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieţi şi care astăzi o întâlneşti tot mai rar!…

Părintele Arhimandrit Ioan Iovan a mai avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!…

Şi ca o exemplificare concretă în acest sens ne vom aduce aminte, aici şi acum, de folositoarele sesiuni ale Universităţii de Vară conduse de către Părintele Ioan Iovan şi distinsul Părinte Profesor de Morală şi Spiritualitate profund ortodoxă şi autentic românească Ilie Moldovan, şi el trecut, între timp, la veşnicele lăcaşuri – toate sub auspiciile călăuzitoare ale vrednicului de pomenire ierarh şi slujitor fidel al Bisericii noastre din perioada interbelică – Episcopul Nicolae Popoviciu al Oradiei.

De aceea, aici şi acum mă gândeam şi la vestita Academie Teologică şi Duhovnicească de la Mănăstirea „Sfântul Constantin Brâncoveanu” din Ţinutul Făgăraşului nostru transilvan, ctitorită de Mitropolitul şi cărturarul de pie memorie Dr. Antonie Plămădeală al Ardealului, la rosturile şi importanţa ei, care au fost preluate şi dezvoltate şi de către această soră a ei – Academia Spirituală „Episcop Dr. Nicolae Popoviciu – Martirul şi Mucenicul Credinţei” de la Sfânta Mănăstire Recea – unde iată, a mai vieţuit unul dintre apropiaţii, discipolii şi ucenicii cei iubiţi ai vrednicului ierarh, în persoana Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Iovan, care l-a pomenit cu atâta veneraţie, respect şi recunoştinţă!…

Nu în ultimul rând muzeul ctitorit şi organizat în cinstea aceluiaşi distins ierarh, martir şi slujitor al bisericii din perioada interbelică – Episcopul Nicolae Popoviciu al Oradiei…

De fiecare dată, când ne întâlneam, îmi vorbea mult şi profund despre anii închisorii comuniste, despre prigoana şi urgia comunistă ce s-a abătut asupra neamului nostru timp de o jumătate de veac, despre anii copilăriei din satul său natal – Husasău de Criş şi de consătenii lui, de „bihorenii lui” cu care vorbea în graiul specific locurilor sale natale, de tatăl său care a fost tot slujitor al altarului, apoi de anii de studii de la Oradea şi Cluj, de Episcopul care l-a hirotonit şi marcat pozitiv şi plenar – Nicolae al Oradiei, de împlinirile şi neîmplinirile pe care le-a avut de-a lungul vieţii, de realizările şi bucuriile duhovniceşti de care s-a împărtăşit în ultimii 17 ani la Mănăstirea Recea, şi mai ales, despre Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie, cu alte cuvinte, de prezenţa permanentă şi pururea a Mântuitorului nostru Iisus Hristos – Euharistic în viaţa noastră – ca fiind condiţie indispensabilă mântuirii şi înveşnicirii noastre cu Domnul!…

Ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Arhimandrit Ioan Iovan a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruire, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă!…

Şi totuşi, în dimineaţa înmormântării şi, mai cu seamă, la sfânta slujbă a participat foarte multă lume care l-a cunoscut şi la preţuit în mod deosebit pe Părintele lor duhovnicesc – Ioan Arhimandritul!

Au fost multe coroane, multe flori, multe lacrimi pline de recunoştinţă şi (de) nădejde, că părintele s-a mutat de la moarte la viaţă, acolo unde nu mai este nici suferinţă, nici întristare nici suspin ci viaţă fără de sfârşit!…

Eu personal, mă simt foarte onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhimandrit Ioan Iovan – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii acestor ţinuturi şi nu numai, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

parintele ioan recea.jpgŞi cum spuneam, la începutul acestui material pro memoria (sau in memoriam), aici, în duhovniceasca lavră a spiritualităţii noastre dreptmăritoare, am stat de vorbă cu vrednicul de pomenire Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan, abordând şi dezbătând tema esenţială a Euharistiei şi Mântuirii noastre, despre necesitatea existenţei acesteia într-un mod cât se poate de indispensabil, pe drumul nostru către îndumnezeire şi, iată ce ne-a răspuns, în cele ce urmează, din prea multa-i sa dragoste şi experienţă, şi pe care-l oferim, în cele ce urmează, cititorilor dreptmăritori creştini interesaţi de acest important subiect, întru amintirea şi pururea pomenirea Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Iovan:

Preacuvioase Părinte Arhimandrit, este perceput Iisus Hristos ca fiind „ieri, azi şi în veci Acelaşi” în lumea de astăzi, în condiţiile secularizării la care, din păcate, suntem cu toţii părtaşi, într-o mai mică sau mai mare măsură?!…

– Dragul meu, Iisus Hristos este Acelaşi, noi însă nu. Trebuie să ne apropiem mai mult de El, în sensul real, euharistic, prin învăţătura Bisericii, prin Sfintele Taine şi prin trăirea creştinească în sânul familiei şi peste tot acolo unde locuim şi ne desfăşurăm activitatea, să simţim că trăieşte în noi Dumnezeu. La toate acestea se poate ajunge cu ajutorul catehizării de care suntem încă foarte mulţi, lipsiţi.

 Ce credeţi, Preacuvioase Părinte, că înţeleg oamenii de astăzi prin noţiunea de Euharistie şi cum vedeţi raportarea lor la acest termen teologic care reflectă o realitate duhovnicească foarte mare, de fapt, cea mai mare?!…

– Mai întâi trebuie explicat termenul Euharistie, pentru a înţelege şi conştientiza credincioşii importanţa termenului şi a faptului pe care el îl conţine, care este ceva obligatoriu şi indispensabil mântuirii.

Mai vedeţi astăzi, o raportare personală şi autentică a credincioşilor la Sfânta Euharistie, cu alte cuvinte la Sfânta Liturghie ca fiind „Taina tainelor”?!…

 În anul 1986, cu prilejul vizitei sale în România, Patriarhul Ierusalimului – Diodor, după participarea sa la mai multe Sfinte Liturghii a concluzionat că este impresionat de numărul mare de credincioşi participanţi, dar că este foarte trist pentru faptul că a văzut foarte puţini s-au nu a văzut nici un credincios care să se împărtăşească!… Nu este voie să existe Liturghie fără Împărtăşanie!… Mie nu mi-a lipsit liturghia şi împărtăşania nici chiar în puşcărie, unde am cusut pe partea din spate a maieului Sfântul Antimis, vinul îl aducea un medic într-o sticluţă de vin tonic, pâinea şi apa o reţineam din hrana şi din alimentele primite şi aşa mai departe. Găsirea unei explicaţii la toată această situaţie ne duce cu gândul la existenţa tainei lui Dumnezeu!… Astăzi încă nu prea ştim (cum) să ne raportăm la Sfânta Împărtăşanie dar suntem în drum spre, căci Împărtăşania înseamnă câştigarea Împărăţiei lui Dumnezeu de aici, cu alte cuvinte este vorba de îndumnezeirea prin har, care se face încă din această viaţă.

 În altă ordine de idei, care vedeţi a fi termenul corect de abordare a acestei probleme: – acela de deasă împărtăşanie, rară împărtăşanie, cu vrednicie, fără, cu pregătire sau fără, ori continuă împărtăşanie?!… Care este, cu alte cuvinte, poziţia Sfinţilor Părinţi cu privire la această problemă?!…

– Răspunsul meu este: Continuă Împărtăşanie, iar cât priveşte vrednicia, noi preoţii sfărâmăm Sfintele, după cum citim în rugăciunea de după Epicleza Euharistică ce zice: „Se sfărâmă şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâmă şi nu se desparte, Cel ce se mănâncă şi niciodată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte” – argument pentru continua împărtăşanie. În ce priveşte vrednicia, aceasta este un dar de la Dumnezeu şi nicidecum meritul nostru!… Motivele invocării nevredniciei, cu canoanele, să ştiţi că sunt din lipsa de dragoste şi să se mai ştie că Liturghierul care cuprinde rugăciunile de taină speciale pe care le citesc preoţii, trebuie să fie concrete, vii, personale iar nu doar teoretice şi abstracte în idei!…

Care este diferenţa de curente, de opinii sau de abordare referitor la practica împărtăşirii credincioşilor la slavi, români şi greci şi de ce asistăm la evidenţierea acestor deosebiri de abordare a aceluiaşi fenomen, dacă pot să mă exprim cu aceste cuvinte?!…

– Este o greşeală de preţuire a lui Iisus Hristos, că dacă îL iubeşti cu adevărat nu te cramponezi în aceste deosebiri, din moment ce este vorba de unul şi acelaşi lucru, în fond de acelaşi text liturgic – cu acelaşi conţinut!… Este dureros că există aceste deosebiri şi, drept urmare, să ne străduim ca acolo unde ne aflăm noi, să fie desfiinţate, deoarece nu este mai importantă tâlcuirea lingvistică şi cea tipiconală decât receptarea Harului Divin!…

 Este lumea bisericească contemporană suficient de conştientă de valoarea şi supremaţia acestei Sfinte Taine, care nu abordează o simplă practică liturgică ci pe ea se sprijină, de fapt, toată viaţa noastră eclesiologică, soteriologică şi, îndeosebi, cea eshatologică?!…

– Este deplin corigentă din păcate, de la A la Z, de la Ortodoxie la Catolicism şi de la Α la Ω!…

Avem noi, astăzi, bine structurată şi articulată o teologie a Sfintelor Taine şi, în special, a Sfintei Liturghii?!…

– Din nefericire lipseşte evlavia cu privire la trăirea în Iisus Hristos, permanentă, şi numai Bunul Dumnezeu poate remedia lucrul acesta!…

 Din punct de vedere moral – duhovnicesc cum ne raportăm noi la Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie, în condiţiile în care, la momentul potrivit din cadrul Sfintei Liturghii se împărtăşesc foarte puţini oameni, gândindu-mă, aici, la situaţia de la noi din ţară?!…

– Ar trebui să ne raportăm printr-o durere adâncă şi prin începutul unei râvne a mântuirii ce are în centrul ei tocmai pe Cel care ne mântuie. Dacă El este Centrul, atunci haideţi să mergem cu toţii la El!… La Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinţă. Ferice de cel care, indiferent ce vârstă şi în ce rost al vieţii se află, se întoarce la trăirea cu Iisus Hristos, fiindcă prin aceasta el se face apostol şi pentru alţii!… Ca o concluzie aş susţine că, pentru a scoate asemenea apostoli trebuie să ajungem la sacrificiul apostolic şi misionar de reunire a Bisericilor şi de revenire la trăirea primilor apostoli, astfel încât, Sfânta Euharistie trebuie să fie şi temeiul unităţii creştine a reunirii Bisericilor, a mişcării ecumenice autentice, încununată fiind de strădania îndumnezeirii de pe pământ către cer!…

Cine ar trebui să-şi asume vina sau responsabilitatea pentru abordarea, de multe ori, destul de superficială a acestei probleme fundamentale a spiritualităţii noastre?!…

– Să nu căutăm vinovaţi ci să mergem încrezători cu convingerea că Dumnezeu ne poate ierta de păcatul delăsării duhovniceşti, şi rugându-ne ca El să ne ia de mână, ca prin potir să ajungem acolo unde am fost, în paradis!… Aşadar, Hristos prin Euharistie ne reîntoarce la El, unde datorită comuniunii euharistice vom ajunge la comuniunea (cea veşnică) cu El.

Mai este, astăzi, relaţia părinte duhovnicesc – fiu duhovnicesc una sinceră, profundă, într-un cuvânt, autentică?!…

– Mai rar, dar este. Să ne rugăm să se îndesească, să se întărească!…

Care ar fi soluţia sau modalitatea îndreptării acestei stări de fapt, a acestei situaţii de compromis?!…

– Implorând Providenţa Divină să privească spre noi cu ochi milostivi şi povăţuitori, convinşi fiind că se aplică şi aici cuvântul Scripturii care zice că „Fără de Mine nu puteţi face nimic”.

Credeţi că lucrările de învăţătură ortodoxă, „catehismele” noastre prezintă corect lucrurile cu privire la această problemă sau sunt destul de scolastice?!…

– Suntem chemaţi să scoatem scolasticul de aici!… Toată învăţătura catehetică are o comoară de izvoare, mult folositoare, cu toate că unele au fost schimbate în conţinutul lor şi care astfel, nu au făcut altceva decât să servească modernismului ispitit. În general, Catehismele sunt foarte bune dar şi în ele se strecoară, uneori, păreri subiective.

Este nevoie, cumva, de o (re)catehizare a credincioşilor noştri cu privire la această problemă a Bisericii şi nu numai, adică asistăm, cumva, la o „evoluţie” istorică a acestei probleme?!…

– Repet, numai Providenţa Divină va face lumină în privinţa cursului creştinismului nostru, care nu se poate concepe decât urcând din nou, spre culmile desăvârşirii!…

Vedeţi cumva, o stare de revigorare a acestei situaţii, sunteţi optimist, în acest sens?!…

– Da, bineînţeles, nu cred, ci sunt convins că Dumnezeu Care a creat Biserica şi pe om, cu promisiunea că pe Aceasta „Nici porţile iadului nu o vor birui” nu va întârzia această revigorare până la sfârşit, ci cu mijlocirea Maicii Domnului „Biserica cea Vie” se va reface Ierusalimul pământesc şi abia apoi se va contopi cu cel ceresc, când va fi „un cer nou şi un pământ nou”.

Acum în încheierea acestui interviu v-aş ruga, Preacuvioase Părinte Ioan, să trasaţi câteva concluzii urmate de câteva sfaturi!…

– Dacă dorim ca Dumnezeu să îndrepte mila Sa spre noi şi Biserica Lui, să fim creştini ai milei şi ai iertării şi să trăim mai mult în Iisus Hristos Euharistic şi-n evlavie la Maica Domnului şi aşa, pururea cu Domnul vom fi până la sfârşitul veacurilor!…

– Acestea fiind zise, vă mulţumesc foarte mult, dorindu-vă să aveţi parte de multă sănătate, de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti!…

Iar acum, după unsprezece ani de la acest frumos, folositor şi duhovnicesc moment, şi totodată, la împlinirea a zece ani de la mutarea sfinţiei sale în veşnicele şi cereştile lăcaşuri, ne rugăm cu toţii ca Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie pomenirea şi amintirea! Amin!…

Cu aleasă  preţuire şi deosebită recunoştinţă,

Dr. Stelian Gomboş

 https://steliangombos.wordpress.com/

DoarOrtodox