Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – Teologul (1903-1993); 115 ani de la naşterea sa pământească şi 25 ani de la naşterea sa în ceruri…

Publicat pe 05/10/2018 de Doar Ortodox

Prolog – Introducere, prezentare şi evocare…

dumitru-staniloae Iată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, suntem capabili să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!…

Anul acesta – 2018 prăznuim împlinirea a 115 ani de la naşterea în viaţa cea pământească, vremelnică şi, mai cu seamă, 25 ani de la naşterea în viaţa cea veşnică a Împărăţiei Cerurilor a celui mai mare teolog ortodox al secolului al XX – lea, mare cunoscător şi mărturisitor al învăţăturii scripturistice, patristice şi dogmatice a Ortodoxiei cea mult slăvitoare – Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, după ce şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea vieţii şi a suferinţei, de-a lungul timpului său, pe acest pământ!…

Din acest motiv, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a închinat şi dedicat anul 2013, drept unul comemorativ, jubiliar şi omagial!…

Totodată, pentru noi, din anul 1993, această zi a naşterii sale celei veşnice, ne va duce întotdeauna cu gândul, mintea, cugetul şi simţirea la „Părintele Dumitru Teologul”, fără a sugera prin aceasta în mod expres o tentativă de canonizare, căci acest lucru se va decide în timp, atunci când se vor înmănunchia toate criteriile doveditoare ale sfinţeniei vieţii lui.

Însă, apelativul de „teologul” i se potriveşte întru totul, deoarece a fost omul care, nu numai că a vorbit despre Dumnezeu, ci mai ales a vorbit cu El.

Aceasta înseamnă că a intrat în comuniune cu El, trăind prin El şi cu El. Şi cum nici un canon nu stipulează cât timp trebuie să treacă pentru a canoniza pe cineva, ajungem la concluzia că trăirea Părintelui cu Domnul Iisus Hristos şi în Hristos s-a consumat deja în această istorie.

Teologia Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae este o teologie filocalică. Este frumoasă prin însăşi natura ei, dar conduce şi la o înfrumuseţare duhovnicească a celor ce se apleacă să o studieze.

Oricine citeşte o scriere a Părintelui poate să-şi dea foarte repede seama că are de-a face cu altceva, cu ceva care nu se mai găseşte într-o asemenea consistenţă şi intensitate, la alţi teologi. Iar acest ceva este duhul Părinţilor Filocalici în care Părintele Dumitru Stăniloae a scris şi a trăit.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – „cel mai influent teolog al contemporaneităţii…, venerat de mulţi ca un părinte spiritual” – apare şi astăzi ca un părinte spiritual ce ne aduce, prin opera sa, la comuniune şi, deci, la comunitate. Este o realitate paradoxală să vezi cum teologii protestanţi şi romano-catolici împărtăşesc aceleaşi idei cu teologii ortodocşi, atunci când este vorba de teologia Părintelui Dumitru Stăniloae. Şi apare, în mod inevitabil, următoarea întrebare: Care este cauza acestei apropieri? Cred că este important să găsim răspunsul la această întrebare, deoarece în el se ascunde şi misiunea ce ne revine nouă, teologilor de astăzi.

Însă acest răspuns nu poate fi dat printr-o prelegere, un studiu sau o carte, ci trebuie urmărit prin întreaga noastră activitate teologică ulterioară. Continuă lectura →

Reclame

27 septembrie 2011, nașterea în Cer a părintelui nostru duhovnicesc Adrian Făgețeanu

Publicat pe 26/09/2018 de Doar Ortodox

Părintele nostru duhovnicesc, Ieromonahul Adrian Făgețeanu (16.11.1912 -27.09.2011) s-a înălțat, în urmă cu şapte ani, cu sufletul la Domnul nostru Iisus Hristos în seara zilei de marţi – 27 septembrie 2011, în jurul orei 19.30, după un accident cerebral pe care l-a traversat în luna noiembrie anul 2010, cu complicații neurologice severe, Părintelui Adrian i s-au agravat și problemele pulmonare, la fiecare 3 – 4 luni el necesitând un tratament cu un antibiotic nou (şi greu de găsit) la spitalele din oraşele Târgu Jiu şi Bucureşti. În spitalul bucureştean ”Dr. Marius Nasta”, Părintele Adrian Făgeţeanu se afla internat de o săptămână pentru un asemenea tratament, el fiind adus într-o stare în care respira foarte greu.

Aşadar, din seara zilei de marţi – 27 septembrie anul 2011, adică în urmă cu şapte ani, am mai câştigat un rugător în ceruri, lângă Scaunul Preasfintei Treimi. Fiindcă Părintele Adrian Făgeţeanu, vieţuitor la Schitul Locurele şi Mănăstirea Lainici, din Defileul Jiului, a trecut la Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – pe care l-a ascultat, urmat şi slujit întreaga lui viaţă, cu toată dragostea, devotamentul, fidelitatea, credincioşia şi loialitatea. Prohodirea Preauviosului Părinte Adrian Făgeţeanu a avut loc în ziua de sâmbătă – 01 octombrie 2011, la Mănăstirea Lainci, judeţul Gorj. Părintele Adrian Făgeţeanu s-a stins din viaţă în ziua de marţi seara, la orele 19:30, în Bucureşti, pe patul spitalului ”Dr. Marius Nasta”, unde a fost internat cu mai mult timp în urmă, după un accident cerebral pe care l-a traversat în luna noiembrie a anului 2010, cu complicaţii neurologice severe.

Deci, Părintelui Adrian i s-au agravat în ultimul timp şi problemele pulmonare, la fiecare 3 – 4 luni el necesitând un tratament cu un antibiotic nou. Trupul neînsufleţit al Părintelui Adrian a fost depus, în următoarea zi, în Paraclisul Mănăstirii Antim din Bucureşti, unde credincioşii i-au putut aduce un ultim omagiu. El a rămas la Mănăstirea Antim timp de două zile, după care a fost transportat înapoi la Mănăstirea Lainici, unde a avut loc şi slujba de înmormântare, după cum a relatat Stareţul Mănăstirii Antim, Părintele Arhim. Vicenţiu Oboroceanu.

Despre valoarea personalităţii sale, Părintele Arhimandrit Ioachim Pârvulescu – Stareţul Mănăstirii Lainici, din judeţul Gorj, a afirmat următoarele: „Este foarte interesant că mutarea la ceruri a părintelui s-a produs chiar în ziua de prăznuire a Sfântului Antim Ivireanul. Nu este întâmplător acest lucru, pentru că părintele a fost vieţuitor la Mănăstirea Sfântul Antim din Bucureşti, făcând parte din Mişcarea „Rugul Aprins”, alături de Stareţul nostru, Preacuviosul Părinte Calinic Cărăvan. Mai mult decât atât, Părintele Adrian Făgeţeanu va fi prohodit la Mănăstirea Lainici, chiar în ziua prăznuirii Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului – 01 Octombrie. Pentru noi, plecarea părintelui la ceruri este o mare pierdere şi în acelaşi timp un mare câştig. Este o pierdere pentru că a plecat dintre noi un mare stâlp al Ortodoxiei şi un câştig pentru că am dobândit un mare rugător în ceruri. Viaţa lui întreagă a fost o suferinţă, murind şi înviind de mai multe ori. De data aceasta a înviat în ceruri. Mormântul său va fi aşezat lângă cel al Părintelui Calinic Cărăvan, Stareţul său iubit”.

În altă ordine de idei, Părintele Adrian Făgeţeanu a fost un trăitor profund al adevărurilor de credinţă şi a (mai) avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie, ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!… Şi, totodată sfinţia sa realiza faptul că păstorul duhovnicesc trebuie să arate în toate bună-rânduială. Fiindcă în bună-cuviinţă stau toate chipurile unei purtări frumoase. Păstorul duhovnicesc îşi păzeşte buna cuviinţă în relaţiile sale când: – nu îşi neglijează îndatoririle sfinte şi apostolia sa; – când îşi aminteşte că trebuie să fie, oriunde şi oricând, un model creştin, când vorbeşte şi când tace; – când se conformează el însuşi responsabilităţilor care decurg din grija pentru conştiinţa turmei sale. Păstorul duhovnicesc care nu (se) neglijează şi îşi aminteşte cele ce se cuvin lui, aflându-se într-o adunare, nicidecum nu se va lepăda caracterul cuviincios, fiindcă acesta este cu neputinţă de îndepărtat de la el, deoarece nu îi îngăduie aceasta însăşi vrednicia preoţească, care este nedespărţită de cuvioşie.

Chipul preoţesc de neschimbat îl constrânge pe preot să se armonizeze cu multă luare aminte şi atenţie cu relaţiile din obştea lui şi să îşi facă aceste relaţii cu multă prevedere. Mai întâi şi mai presus de toate, se armonizează caracterului sfânt ce i se impune. Trebuie să nu se arate în adunări fără vreo pricină impusă de slujirea lui, ori să le caute pe acestea cu tot dinadinsul, sau să se facă plăcut acestora. Trebuie să îşi facă relaţiile cu mulă chibzuinţă şi după o îndelungă şi atentă cercetare a petrecerii şi caracterului şi a cugetului persoanelor cu care urmează să aibă relaţii. Dacă acestea sunt în aşa fel încât prietenia şi relaţia cu ele să îi aducă lui cinste şi bun renume, atunci poate să se împrietenească şi să intre în relaţie cu ele. Dar dacă, dimpotrivă, reputaţia acestora nu este bună ori sunt socotite de o moralitate îndoielnică, sau de un cuget stricat, sau de o petrecere şi vieţuire rău famate, atunci prietenia faţă de acestea şi relaţia cu ele cu cât este mai apropiată, cu atât este mai vătămătoare şi mai insultătoare. Aceasta ne învaţă pe noi Sfântul Apostol Pavel când zice: „Nu vă înşelaţi, căci vorbirile rele strică obiceiurile bune”[1].

Asemenea relaţii îl vatămă foarte mult mai ales pe preot, fiindcă, în împreună-petrecerea cu persoanele prost văzute din punct de vedere moral, pe nesimţite, se depărtează cuvioşia lui şi este prădată puţin câte puţin bogăţia bunei-cuviinţe preoţeşti, şi la urmă se va afla şi el gol de toată cinstea şi respectul din parte celor păstoriţi de el. Despre acest preot se poate spune, în chip foarte potrivit, cuvântul profetului Osea: „Şi alţii au mâncat puterea lui, iar el nu a ştiut”[2]. Prin urmare prietenia şi filiaţia duhovnicească se constituie a fi un criteriu indispensabil în vederea realizării şi desăvârşirii unei relaţii duhovniceşti, bazată pe încredere, deschidere şi dragoste reciprocă, ziditoare şi mult folositoare!…

Altfel spus, Părintele Adrian Făgeţeanu a primt cu multă dragoste pe foarte mulţi oameni, credincioşi de toate vârstele şi tineri, la sfat, atât la Mănăstirea Antim din Bucureşti cât şi la Schitul Locurele – Gorj, încurajându-i şi ajutându-i pe mulţi dintre studenţii teologi, de pildă, să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român.

Preacuviosul Părinte Adrian Făgeţeanu a fost un om al bucuriei, al seriozităţii şi discreţiei, un om care şi-a propus să înmulţească seriozitatea şi conştiinciozitatea şi credem că a reuşit cu prisosinţă. Darul deosebit al Părintelui Adrian de a vorbi şi mai ales de a aprofunda cuvintele Scripturii şi în special ale Noului Testament, precum şi a dogmelor, ale Sfinţilor Părinţi şi a sfintelor canoane, preocuparea pentru cărţile fundamentale ale spiritualităţii ortodoxe, cum ar fi Psaltirea, Ceaslovul, Patericul, Podalionul şi Filocalia, dar şi pentru textele liturgice cuprinse în cărţile de slujbă, l-au făcut să fie iubit şi în acelaşi timp să fie un părinte duhovnicesc cu autoritate şi discernământ.

Revenind puţin, vom spune că Părintele Adrian Făgeţeanu s-a născut la data de 16 noiembrie anul 1912 în localitatea Deleni, foarte aproape de Cernăuţi, tatăl său fiind preot. Dragostea pentru învăţătură a dobândit-o din familie, paşii fiindu-i călăuziţi spre cele mai de seamă şcoli ale Basarabiei străbune: Liceul „Aron Pumnul” şi Facultatea de Drept din Cernăuţi (1931 – 1937) fiind doar începutul.

După finalizarea stagiului de avocatură, a funcţionat o vreme ca avocat la Fălticeni şi Bacău. Trăitor profund al adevărurilor de credinţă şi ancorat temeinic în viaţa Bisericii, tânărul comisar a lăsat deoparte cele ale lumii şi s-a înrolat definitiv în armata lui Iisus Hristos, închinoviindu-se ca frate la Mănăstirea Putna – Suceava, în anul 1943. În acelaşi an a început şi cursurile Facultăţii de Teologie din Suceava pe care le-a finalizat în anul 1947. Cercetător neobosit, Părintele Adrian a ajuns în Bucureşti pentru a se înscrie la cursurile Facultăţii de Filosofie (1947). Făcea cunoştinţă cu o cu totul altă dimensiune duhovnicească, implicându-se în Mişcarea „Rugul Aprins” alături de Părintele Sandu Tudor, Mitropolitul Tit Simedra, Monahul cărturar Benedict Ghiuş sau Profesorul Alexandru Mironescu. În consecinţă, a fost răsplătit cu şase ani de temniţă grea pe care i-a ispăşit la Aiud, între anii 1950 – 1956.

După eliberare a bătut la porţile mai multor mănăstiri, însă nu a fost primit nicăieri. Bolnav de o tuberculoză avansată, Părintele Adrian Făgeţeanu s-a îndreptat către Lavra Lainiciului unde a găsit ajutor şi alinare, sub mantia Preacuviosului Părinte Calinic Cărăvan. Aici Părintele Adrian s-a ocupat de şcolirea fraţilor din mănăstire, mulţi dintre ei fiind neştiotori de carte. A doua oară a fost ridicat la 8 noiembrie anul 1958 şi condamnat la „două zeci de ani de muncă zilnică, zece ani de degradare civilă şi confiscarea totală a averii personale”.

A fost eliberat în anul 1964 reluându-şi activitatea misionară, trecând prin mai multe parohii, pe la Mănăstirea Viforâta – Dâmboviţa şi mai apoi stabilindu-se la Mănăstirea Antim din centrul capitalei, povăţuind duhovniceşte multă lume, alături de un alt mare duhovnic – Părintele Arhimandrit şi Stareţ Sofian Boghiu. Din anul 2000, Părintele Adrian Făgeţeanu s-a reîntors din nou la Sfânta Mănăstire Lainici, căutând de data aceasta liniştea isihiei pe Muntele Gropu, la Schitul Locurele.

Referindu-ne acum, la câteva dintre cuvintele de învăţătură ale Părintelui Adrian Făgeţeanu, pe lângă cele deja enumerate şi menţionate mai sus, vom remarca şi reţine că înfrânarea şi puterea rugăciunii le sunt date tuturor oamenilor. Dacă vrem să ne înfrânăm trupul de la cele necurate şi dacă vrem să ne rugăm, nu există „nu pot”. Oamenii îl caută pe Dumnezeu numai la necaz, greutăţi şi suferinţe. Dumnezeu ne-a spus: „Nu vă puneţi nădejdea în oameni” şi noi ne aducem aminte de aceasta la nevoie. Îi sfătuiesc pe toţi creştinii să nu uite de rugăciune nici când le stă bine. Şi să nu pună pe alţii să se roage pentru ei. Să se roage pentru ei înşişi. Cel mai greu vot este de îndeplinit ascultarea în mănăstire, iar în lume, tot ascultarea de Dumnezeu este cel mai greu de făcut. Ascultarea şi împlinirea cuvântului Lui. Să urmăm pilda Maicii Domnului, care a spus: „Fie mie după cuvântul tău! ”Dumnezeu îţi dă mai mult decât meriţi ca să te întoarcă apoi către El. Dumnezeu are două braţe, iubirea şi mila, şi cu amândouă ne poate salva. Întâi avem nevoie de milă, căci noi, păcătoşii, nu putem pretinde iubire.”

foto: Roxana Ursache

Prin urmare, cuvintele noastre sunt puţine şi neputincoase pentru a putea spune cât bine a făcut Preacuviosul nostru Părinte Adrian Făgeţeanu, datorită ţinutei sale morale şi preoţeşti, a echilibrului, seriozităţii, sincerităţii, profunzimii şi înţelepciunii sale, a preocupărilor sale teologice şi cărturăreşti, a dragostei sale faţă de Dumnezeu şi (de) oamneni, a ataşamentului său faţă de ţara aceasta şi de Biserica strămoşească!…

Parcurgând viaţa şi biografia acestui părinte duhovnicesc constat, cu uimire şi admiraţie, tăria lui de caracter şi verticalitatea cu care a fost înzestrat acest contemporan al nostru în faţa căruia noi nu suntem altceva decât nişte oameni supuşi vremurilor acestui veac!…

Se cuvine aşadar, să-i aducem, în continuare, prinos de cinstire şi de recunoştinţă rugându-ne lui Dumnezeu să-l răsplătească cu harul şi cu dragostea sa cea nemărginită acolo, în locaşurile cele cereşti, în lumina cea neînserată a Slavei Sale!

În încheiere, deci, voi susţine cu toată tăria că eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23).

Această personalitate duhovnicească şi benucuvântată, cu alte cuvinte, este una de referinţă în cadrul Bisericii şi spiritualităţii noastre autentice, care ar trebui să fie cunoscută, recunoscută şi apreciată pentru totdeauna, de către toţi cei ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!…

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!…

Cu aleasă preţuire şi deosebită recunoştinţă,

Dr. Stelian Gomboş https://steliangombos.wordpress.com/

DoarOrtodox

Despre concepţia şi viziunea Părintelui Arhimandrit Gavriil Stoica cu privire la Părintele duhovnicesc şi importanţa acestuia în viaţa creştinului, acum la împlinirea a zece ani de la mutarea sfinţiei sale la veşnicele lăcaşuri …

Publicat pe 31/08/2018 de Doar Ortodox

Răspunde

Arhimandritul-Gavriil-Stoica-un-monah-misionar-iubitor-de-virtuti-si-de-flori

Înainte de a intra în subiectul propriu-zis vom susţine că încă de la întemeierea credinţei creştine ne străduim să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!…

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Gavriil Stoica a trecut hotarul lumii acesteia, născându-se în viaţa cea veşnică şi cerească în noaptea de 25 spre 26 august, anul mântuirii 2008, adică în urmă cu zece ani. Fiind argeşean de origine, la 25 iunie anul 1953 tânărul Gheorghe a intrat ca frate şi vieţuitor în Mănăstirea Slănic, adică la vârsta de 17 ani, apoi a fost slujitor al mănăstirii domneşti – voievodale din Curtea de Argeş. Când se afla încă aici, a fost arestat în noaptea de 25 august anul 1964 (ce coincidenţă) de către autorităţile comuniste sub acuzaţia că distribuie cărţi de învăţătură creştină, în special ale marelui slujitor şi misionar, un alt argeşean, anume Părintele Nicodim Mândiţă. A devenit duhovnicul Mănăstirii de maici Zamfira – Prahova, la 1 august anul 1978 (aşadar, cu puţin timp în urmă a împlinit aici treizeci de ani de slujire mărturisitoare şi duhovnicie), unde iată, a rămas până la sfârşitul vieţii. A fost ucenic şi apropiat al vrednicului de pomenire şi amintire ori vestitului duhovnic – Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc de la Mănăstirea Techirghiol – Constanţa. Tot familia sfinţiei sale a odrăslit un alt slujitor vrednic al altarului bisericii noastre sfinte – adică fratele său după trup, în persoana Părintelui Ierodiacon Iustinian Stoica – fostul econom al Schitului Românesc Prodromul din Sfântul Munte Athos – Grecia. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că Părintele Gavriil a fost un apropiat şi de Părintele Arhimandrit Nicodim Dimulescu – Duhovnicul Mănăstirii Crasna – Prahova, tot un argeşan de origine.

Părintele Arhimandrit Gavriil Stoica s-a conturat şi s-a identificat în mintea şi în inima mea, prin câteva trăsături şi calităţi distincte: – în primul rând caracterul, onoarea şi demnitatea părintelui; după aceea cultura teologic – duhovnicească şi nu numai, cu care a fost înzestrat datorită muncii şi tenacităţii prea cuvioşiei sale; luciditatea şi spiritul său critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă spiritul de disciplină, în primul rând cu el însuşi, de rigoare academică, doctrinară, liturgică şi canonică revelată cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte coerent şi elevat în diferite împrejurări şi cu diferite ocazii; comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit şi unic, fiind foarte respectuos, accesibil şi deschis, chiar natura, spiritual şi, de ce nu, şi cu acut simţ al umorului, sănătos şi autentic, toate acestea ducând la descoperirea în persoana sa a eticii bunului simţ, pe care a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieţi şi care astăzi o întâlneşti tot mai rar!…

Părintele Gavriil Stoica a mai avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!… Totodată, sfinţia sa a fost unul dintre cei mai luminoşi şi mai învăţaţi călugări ai noştri, duhovnic aspru cu păcatul dar mereu blînd cu păcătosul, plin de harul păcii şi al bucuriei. Chiar dacă avea şi unele păreri pe care nu i le puteam împărtăşi, l-am apreciat mereu pentru felul în care ştia să-şi argumenteze opiniile şi să şi le spună simplu şi învăluindu-le în bunătate, spre a nu răni.

Şi, totodată sfinţia sa realiza faptul că păstorul duhovnicesc trebuie să arate în toate bună rânduială. Fiindcă în bună-cuviinţă stau toate chipurile unei purtări frumoase. Păstorul duhovnicesc îşi păzeşte buna cuviinţă în relaţiile sale când: – nu îşi neglijează îndatoririle sfinte şi apostolia sa; – când îşi aminteşte că trebuie să fie, oriunde şi oricând, un model creştin, când vorbeşte şi când tace; – când se conformează el însuşi responsabilităţilor care decurg din grija pentru conştiinţa turmei sale. Păstorul duhovnicesc care nu (se) neglijează şi îşi aminteşte cele ce se cuvin lui, aflându-se într-o adunare, nicidecum nu se va lepăda caracterul cuviincios, fiindcă acesta este cu neputinţă de îndepărtat de la el, deoarece nu îi îngăduie aceasta însăşi vrednicia preoţească, care este nedespărţită de cuvioşie. Chipul preoţesc de neschimbat îl constrânge pe preot să se armonizeze cu multă luare aminte şi atenţie cu relaţiile din obştea lui şi să îşi facă aceste relaţii cu multă prevedere. Mai întâi şi mai presus de toate, se armonizează caracterului sfânt ce i se impune. Trebuie să nu se arate în adunări fără vreo pricină impusă de slujirea lui, ori să le caute pe acestea cu tot dinadinsul, sau să se facă plăcut acestora. Trebuie să îşi facă relaţiile cu mulă chibzuinţă şi după o îndelungă şi atentă cercetare a petrecerii şi caracterului şi a cugetului persoanelor cu care urmează să aibă relaţii.

Dacă acestea sunt în aşa fel încât prietenia şi relaţia cu ele să îi aducă lui cinste şi bun renume, atunci poate să se împrietenească şi să intre în relaţie cu ele. Dar dacă, dimpotrivă, reputaţia acestora nu este bună ori sunt socotite de o moralitate îndoielnică, sau de un cuget stricat, sau de o petrecere şi vieţuire rău famate, atunci prietenia faţă de acestea şi relaţia cu ele cu cât este mai apropiată, cu atât este mai vătămătoare şi mai insultătoare. Aceasta ne învaţă pe noi Sfântul Apostol Pavel când zice: „Nu vă înşelaţi, căci vorbirile rele strică obiceiurile bune”[1]. Asemenea relaţii îl vatămă foarte mult mai ales pe preot, fiindcă, în împreună-petrecerea cu persoanele prost văzute din punct de vedere moral, pe nesimţite, se depărtează cuvioşia lui şi este prădată puţin câte puţin bogăţia bunei-cuviinţe preoţeşti, şi la urmă se va afla şi el gol de toată cinstea şi respectul din parte celor păstoriţi de el. Despre acest preot se poate spune, în chip foarte potrivit, cuvântul profetului Osea: „Şi alţii au mâncat puterea lui, iar el nu a ştiut”[2]. Prin urmare prietenia şi filiaţia duhovnicească se constituie a fi un criteriu indispensabil în vederea realizării şi desăvârşirii unei relaţii duhovniceşti, bazată pe încredere, deschidere şi dragoste reciprocă, ziditoare şi mult folositoare!…

În acest fel stând lucrurile, apreciat fiind în mod deosebit de către vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, Părintele Gavriil Stoica a fost toată viaţa drept ca bradul (şi la propriu şi la figurat), cu o voce baritonală, tunătoare, intrasingent dar totuşi cald şi cât se poate de uman în toate deciziile pe care le lua, mai cu seamă în problemele bisericeşti, spirituale şi duhovniceşti. Era cu o vitalitate remarcabilă pentru vârsta pe care oricum nu şi-o trăda, cu un simţ al umorului măsurat – aşa l-au cunoscut şi aşa îl vor purta permanent în inimă pe Părintele Gavriil toţi cei care au trecut pragul mănăstirii Zamfira. Fie din paginile revistelor “Lumea Monahilor” şi “Lumea Credinţei” ori a altor reviste bisericeşti, fie din emisiunile de la PAX TV sau din altele, fie direct din înălţimea amvonului, prezenţa cuvântătoare a venerabilului părinte era cuceritoare şi mult folositoare. Prin sinceritate, prin cultura sa duhovnicească, prin trăire dar mai ales printr-o neclintită voinţă în Mântuitorul Iisus Hristos, căci a voi şi a face în Domnul Iisus Hristos au fost două daruri, îndelung lucrate şi cultivate de către Părintele Gavriil Stoica. Şi acest lucru pentru că păstorul spiritual, ca să poată să-l ajute esenţial pe fiul său duhovnicesc şi să-şi împlinească misiunea sa ultimă trebuie să dispună de calităţi religioase, morale şi raţionale eminente, dăruit prin asceză slujirii lui[3].

Reprezentarea Domnului de către preot sau păstor în timpul exerciţiului slujirii sale aduce ca rezultat asumarea din partea lui a responsabilităţilor celor mai mari, ce impun mobilizarea tuturor puterilor şi a capacităţilor lui pentru realizarea deplinătăţii virtuţilor, prin urmarea lui Iisus Hristos „după măsura întrupării”[4]. Astfel, preotul ar putea să devină „modelul credincioşilor” şi „Evanghelie vie”, propovăduind prin personalitatea lui[5] caracterul izbăvitor şi mântuitor al vieţii în Iisus Hristos şi oferindu-se pe sine însuşi ca dovadă şi chezăşie că poruncile lui Iisus Hristos se pot înfăptui, împlini şi desăvârşi cu adevărat[6].

Într-o altă ordine de idei, Părintele Arhimandrit Gavriil Stoica a primt cu multă dragoste pe foarte mulţi tineri la sfat, încurajându-i şi ajutându-i pe mulţi dintre studenţii teologi să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român.

Preacuviosul Părintele Arhimandrit Gavriil Stoica a fost un om al bucuriei, al seriozităţii şi discreţiei, un om care şi-a propus să înmulţească seriozitatea şi conştiinciozitatea şi credem că a reuşit cu prisosinţă. Darul deosebit al părintelui Gavriil de a vorbi şi mai ales de a aprofunda cuvintele Scripturii şi în special ale Noului Testament, precum şi a dogmelor şi a sfintelor canoane, preocuparea pentru cărţile fundamentale ale spiritualităţii ortodoxe, cum ar fi Patericul şi Filocalia, dar şi pentru textele liturgice cuprinse în cărţile de slujbă, l-au făcut să fie iubit şi în acelaşi timp să fie un părinte duhovnicesc cu autoritate şi discernământ.

Ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Gavriil a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruiere, mă (mai) gândesc că avem tendinţa, capcana ori ispita de a-i uita foarte repede pe aceşti oameni, sporiţi duhovniceşte şi îmbunătăţiţi din punct de vedere moral, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate căte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă, cu toate că ar trebui să ne aducem aminte „de mai marii noştri”!…

Prin urmare, cuvintele noastre sunt puţine şi neputincoase pentru a putea spune cât bine a făcut Părintele Gavriil Stoica, datorită ţinutei sale morale şi preoţeşti, a echilibrului şi înţelepciunii sale, a preocupărilor sale teologice şi cărturăreşti, a dragostei sale faţă de Dumnezeu şi (de) oamneni, a ataşamentului său faţă de ţara aceasta şi de Biserica strămoşească!…

Se cuvine aşadar, să-i aducem prinos de cinstire şi de recunoştinţă rugându-ne lui Dumnezeu să-l răsplătească cu harul şi cu dragostea sa cea nemărginită acolo, în locaşurile cele cereşti, în lumina cea neînserată a Slavei Sale!…

În încheiere, deci, voi susţine cu toată tăria că eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhimandrit Gavriil Stoica – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!…

Cu aleasă preţuire şi deosebită recunoştinţă,

Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

[1] I Cor. 15, 33

[2] Os. 7, 9

[3] Sf. Vasile cel Mare, Regulile vieţii monahale 22, PG 13, 1409 a.

[4] Extensiunea termenilor, 43, PG 31, 1028 b c.

[5] Χρυσόστομος Γιαλούρης, Εισήγηση στο Β’ Ιερατικό Συνέδριο των κληρικών, Αθήνα, 1961, p. 33.

[6] Cf. Extensiunea termenilor, 43, PG 31, 1028 b.

doar ortodox 12

Părintele Constantin Galeriu de la Biserica „Sfântul Silvestru”

Publicat pe 10/08/2018 de Doar Ortodox

Cincisprezece ani de la naşterea în viaţa cea veşnică a Părintelui Constantin Galeriu de la Biserica „Sfântul Silvestru”… Împlinirea a o sută de ani de la naşterea sa pământească şi vremelnică şi a cincisprezece ani de la naşterea în viaţa cea cerească şi veşnică a Părintelui Profesor Constantin Galeriu de la Biserica „Sfântul Silvestru” din Bucureşti…

În curgerea pământească şi vremelnică a timpului, în urmă cu cincisprezece ani, în ziua de 13 august anul 2003, platoul ori piaţeta din faţa Bisericii „Sfântul Silvestru“ din Bucureşti, precum şi străzile din preajma ei erau înţesate de foarte multă lume. Patriarh, mitropoliţi, episcopi, mulţi preoţi, oameni simpli şi artişti de prestigiu, studenţi teologi şi cerşetori, muncitori şi intelectuali rafinaţi îl petreceau pe ultimul drum pe cel care a fost Părintele lor duhovnicesc şi, fără să greşim, putem spune, pe cel care a fost Părintele duhovnicesc al Bucureştiului.

Slujba înmormântării Părintelui Profesor Constantin Galeriu, prin amploarea sa, a fost asemenea unei ceremonii de canonizare. Astăzi, florile şi candelele ce străjuiesc mormântul situat lângă biserică, pe latura de nord, mărturisesc evlavia şi dragostea oamenilor pentru cel care a fost una dintre cele mai vii conştiinţe creştine ale neamului românesc din secolul al XX-lea.

inmormantare Galeriu

Aşadar, în data de 10 august anul 2018 se împlinesc cincisprezece ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Profesor Constantin Galeriu. Părintele Galeriu s-a născut la 21 noiembrie anul 1918, în comuna Răcătău – Răzeşi din judeţul Bacău, adică în urmă cu o sută de ani. A urmat cursurile Seminarului Teologic „Sf. Gheorghe“ din Roman, apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti.

În anul 1973 a devenit doctor în teologie. A fost preot paroh în mai multe sate, după care a devenit „spiritual“ la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti (între anii 1973-1974). Între anii 1974-1977 a fost lector, iar între anii 1977-1991 profesor titular la acelaşi institut. Din anul 1992 era profesor consultant şi conducător de doctorat la Universitatea Bucureşti. La 1 ianuarie anul 1990 a fost numit vicar administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor. A fost Profesor la Universitatea din Târgovişte, unde a predat Teologie dogmatică şi la Facultatea de Drept a Universităţii Ecologice din capitală, unde preda istoria şi filosofia religiilor. Între 7 august – 7 septembrie anul 1950, respectiv 16 august anul 1952 – 26 octombrie anul 1953 a fost deţinut politic pentru convingeri religioase şi umanitare. În contextul evenimentelor istorice din anul 1989, în calitate de Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor şi de membru în Grupul de reflecţie a militat deopotrivă pentru înnoirea, dezvoltarea, statornicia şi stabilitatea Bisericii Ortodoxe Române. Părintele Profesor Constantin Galeriu a fost preşedinte de onoare al Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni, membru în Comisia Naţională UNESCO, membru fondator şi preşedinte de onoare al Asociaţiei medical-creştine „Christiana“, preşedinte al Editurii „Harisma“, preşedinte al Asociaţiei „Sf. Stelian – copiii străzii“, al Fundaţiei „Elena Doamna“, membru de onoare al Fundaţiei „Memoria“, preşedinte executiv al Asociaţiei „Frăţia Ortodoxă Română“.

pr Constantin Galeriu (3) Părintele Profesor Constantin Galeriu a fost distins cu numeroase premii, fiind şi Doctor Honoris Causa al Universităţii Ecologice din Bucureşti. Părintele Galeriu este autor a numeroase lucrări teologice şi cărţi bisericeşti. În ultimii ani de viaţă, era preot paroh la Biserica „Sfântul Silvestru“ din Capitală. Părintele Constantin Galeriu a plecat la Domnul nostru Iisus Hristos – Împăratul Cerurilor şi a Veacului ce va să vină, la data de 10 august anul 2003 şi rămâne unul dintre cei mai importanţi teologi şi duhovnici ai Ortodoxiei româneşti, contemporane.

După cum am spus şi în rândurile anterioare, Părintele Constantin Galeriu s-a născut în comuna Răcătău, din ţinutul moldav al Bacăului, de praznicul „Intrării în Biserică a Maicii Domnului”, în anul 1918.

După aceea, după cum am mai spus, tânărul Costachi Galeri a urmat Seminarul Teologic „Sfântul Gheorghe“ din Roman, după care a absolvit Facultatea de Teologie din Bucureşti, având ca îndrumător de licenţă pe cunoscutul profesor Nichifor Crainic. Deşi absolvise studiile superioare ca şef de promoţie, părintele a fost numit, în anul 1943, într-o parohie de ţară din judeţul Prahova, în comuna Poenarii Burchii. Aici a stat până în anul 1947. „Eram foarte săraci – avea să-şi amintească mai târziu părintele. Erau anii de după război, când a început foametea. Doar câte un credincios ne aducea un kilogram de lapte seara şi aşa am trăit“.

În urma unei adunări preoţeşti la care Părintele a ţinut o conferinţă, a fost remarcat pentru cuvântul său convingător şi episcopul de atunci i-a propus să slujească în oraşul Ploieşti, la parohia „Sfântul Vasile“. A slujit aici aproape 30 de ani. Predicile Părintelui Constantin Galeriu atrăgeau multă lume, iar autorităţile comuniste au observat acest lucru. Părintele a devenit incomod regimului şi a fost închis între anii 1952 şi 1953, fiind purtat prin mai multe penitenciare din ţară şi repartizat, în cele din urmă, în lagărul de muncă Peninsula, care avea să construiască canalul Dunăre – Marea Neagră. pr Constantin Galeriu (4)

Din anul 1973, Părintele Profesor Constantin Galeriu a slujit în Bucureşti, la Biserica „Sfântul Silvestru“, care, de atunci, a devenit una dintre cele mai căutate lăcaşe de cult din Bucureşti.

Cei care i-au ascultat predicile, povestesc că Părintele Constantin Galeriu avea un incontestabilul dar oratoric; preacucernicia sa era exhaustiv şi prin aceasta fascinant, unic. „Sfinţia sa dezvolta cuvintele, cuvintele cheie. Rămânea pe ele, le punea în faţa ta cu toată tăria şi gravitatea lor; ţi le imprima în suflet. Chiar el o mărturisea: «Împreună cu colegul meu, părintele Ştefan, cercetam în texte, în original, ce înseamnă «odihnă». În limba greacă cuvântul «pausis» înseamnă odihnă, dar Sfânta Scriptură foloseşte alt termen, «anapausis», iar particula «ana» se traduce prin «în sus».

Aşadar, ajung la odihnă atunci când mă ridic la înălţimea adevărului, adică la lumina care îmi dă pacea, împlinirea». Gestica sa şi inflexiunile glasului său erau dătătoare de sens şi de forţă dumnezeiască, de trăire sfântă, în fiinţa ta, a ascultătorului.

De aceea, prelucra permanent şi în continuu, divaga, era atent la public, comunica cu el, se lua de o idee care vedea că prinde, era acolo…

Mulţumea când îi aduceai paharul de apă, te includea şi pe tine în predică, te punea în faţa lui foarte firesc şi făcea din tine, într-o clipă, un partener de discuţie“.

Jertfa, ca temei al învierii, cum el însuşi a spus-o, a fost pasiunea lui de o viaţă. Nu pregeta să rupă din timpul său, chiar la bătrâneţe, pentru a răspunde oricărei chemări, fie că era din partea unui om simplu, fie din partea unuia important. Modestia şi eleganţa cu care se distingea îl făceau inconfundabil. Ca preot, ca duhovnic, profesor sau orator, Părintele Constantin Galeriu a înălţat o ştachetă greu de atins pentru preoţii din România.

Atunci când Petre Ţuţea a fost măgulit de unul dintre audienţii săi care i-a spus „vorbiţi de parcă aţi fi Părintele Galeriu“, primul a meditat cu mult umor: „Pe moment, eu, care mă cred genial, eram gata să mă supăr pentru afirmaţia făcută… Pe urmă, gândindu-mă mai bine, m-am simţit onorat!“ Această mărturie, care vine din partea unui geniu românesc al oralităţii demonstrează, incontestabil, darul oratoric al Părintelui Constantin Galeriu.

pr Constantin Galeriu (1) Părintele Profesor Constantin Galeriu era nu era niciodată egoist sau arogant ci totdeauna cu generozitate şi mărinimie de suflet, fiind uimitor prin discreţia lui, prin modul cald şi deschis cu care primea pe oricine avea un necaz sau o întrebare. Uita de el şi era al tău. Niciodată egoist, ci întotdeauna mult milostiv şi îndelung răbdător. Simţeai că Dumnezeu vorbeşte prin atitudinea şi verbul lui.

Cuvântul Părintelui Profesor Constantin Galeriu era normă şi reper. Raportarea lui la Tradiţia autentică a Bisericii era un lucru firesc, articulat şi natural. Nu ignora şi nici nu dispreţuia sursele de informare, media sau internetul şi credea că dacă acestea ne folosesc, le putem uzita, dar cu grijă. Invitat în ţară şi străinătate pentru a conferenţia, prelegerile sale erau gustate şi apreciate de foarte mulţi şi diferiţi ori deosebiţi ascultători.

Volumele de predici ale Părintelui stau acum să apară la Editura „Harisma”. El a fost un om foarte popular, dar care nu a trăit din asta. Chiar îl deranjau evocările şi elogiile făcute la adresa lui.

Se spune astăzi, şi poate pe bună dreptate, că teologia a devenit scolastică, academică. Părintele Constantin Galeriu poate constitui un model de teolog şi duhovnic care desfiinţa şi distrugea, prin naturaleţea sa, orice tipar, stereotipie sau clişeu. Lângă el simţeai că trăieşti cu adevărat. Iradia blândeţe, dragoste, înţelegere şi bucurie. Mulţi cunosc întâmplarea petrecută într-o seară când, Părintele Profesor Constantin Galeriu, întorcându-se de la o slujbă făcută în parohie a venit acasă desculţ. Doamna preoteasă, Argentina, mirată, l-a întrebat: „Ce s-a întâmplat?“. La care Părintele, retrăgându-se în casă, i-a spus: „Nimic, cineva mai sărac a avut nevoie de o pereche de pantofi“.

Acesta era Părintele Constantin Galeriu!… Cel mai bine i se potrivesc cuvintele pe care o americancă, Ruth Stapleton, le punea în dreptul oricărui creştin autentic: „Born to serve, born to love“ (Născut pentru a sluji, născut pentru a iubi).

Înainte de a pleca la spital pentru ultima oară, l-am vizitat acasă. Cu chipul lui senin m-a salutat. Era asemenea unui copil. Lângă patul în care stătea, cineva citea cu glas lin psalmii lui David. Cuvintele lui au fost puţine. Mi-a spus: „Să nu uiţi: Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om este taina tainelor – Acest Iisus Hristos…“

Aceştia sunt părinţii noştri. Cu toate că ne-au părăsit, din punct de vedere fizic, ei rămân în sufletele noastre şi ne veghează în chip nevăzut. Nu trebuie să-i uităm. Pentru că ne-am uita rădăcinile. Iar cine nu are rădăcini, poate fi smuls la prima adiere de vânt.

Ucenic al Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, Părintele Constantin Galeriu avea preocuparea constantă pentru dialogul ştiinţă – religie, teologie – ştiinţă. Tema dialogului între credinţa creştină şi cunoaşterea ştiinţifică a rămas o preocupare constantă a Părintelui Profesor Constantin Galeriu. Această preocupare a sporit în intensitate în ultimii ani ai vieţii sale, sub influenţa afirmării preocupărilor lumii ştiinţifice pentru dialogul ştiinţă-religie, reflecţia teologică a părintelui înglobând ultimele descoperiri ale cunoaşterii umane.

Iniţierea şi coordonarea, începând cu anul 2001, a grupului de reflexie duhovnicească „Conştiinţe în slujirea cu iubire a adevărului“, care aduna în Biserica „Sfântul Silvestru“, în fiecare zi de joi seara, profesori universitari, cercetători recunoscuţi prin lucrări de anvergură în diverse domenii de la economie la geografie, fizică, literatură, matematică, filosofie, poate fi concepută, în primul rând, ca pe un mod de încununare a maturizării gândirii sale teologice, iar în al doilea rând, ca pe un mod de a învăţa pe ceilalţi să gândească corect, teologic, de a crea o şcoală. Erau întruniri deosebite, interesante şi îndrăzneţe, prin abordare, la care putea asista oricine.

După ce conferenţiarul îşi încheia prelegerea, urmau întrebările. Ultimul cuvânt aparţinea părintelui, care dădea o nouă configuraţie prelegerii ascultate la început, unde sublinia conexiunile teologice permise de subiectul dezbătut. Interesant este că Părintele nu era niciodată prins pe picior greşit. Întotdeauna cuvântul lui de încheiere reprezenta adevărata cheie prin care putea fi înţeleasă tema aleasă spre discuţie în ziua respectivă. Toţi aşteptau cu interes şi surprindere cuvântul venerabilului duhovnic şi profesor care uimea prin precizia şi corectitudinea intuiţiilor sale.

Aceste întâlniri au fost cumva o copie a dialogurilor pe care Părintele Profesor Constantin Galeriu le avea cu intelectuali de marcă, cum ar fi: Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi pictorul Sorin Dumitrescu de la Fundaţia şi Editura „Anastasia”, la Schitul Darvari, unde se dezbăteau subiecte, începând cu crearea lumii, sensul existenţei, pronia lui Dumnezeu sau suferinţa omului. Reluarea unei astfel de iniţiative este necesară pentru crearea unei conştiinţe eclesiale, a unui mod de gândire sănătos, curat, ortodox. Părintele Profesor Constantin Galeriu venea cu o experienţă duhovnicească şi cu un bagaj cultural impresionant.

De aceea, cuvântul sfinţiei sale era unul de mare forţă, cu impact puternic asupra credincioşilor şi, în general, asupra oricărui ascultător. Garanţia propovăduirii unei învăţături fără fisură, ancorate în Sfânta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, citate de Părintele Profesor, din memorie, cu o uşurinţă demnă de invidiat, a fost unul din principalele motive pentru care lumea invada şi asalta duminică de duminică Biserica „Sfântul Silvestru“ din Bucureşti.

Acum, la împlinirea a cincisprezece ani de la petrecerea în lumea celor de sus a Părintelui Constantin Galeriu şi în încheierea acestui material comemorativ, vin să întreb, cu multă nădejde şi încredere în Providenţa Divină, ce va urma după toţi şi după toate acestea, care va fi mersul şi evoluţia Bisericii în viitor, deoarece iată, ea se confruntă cu o mulţime de probleme şi de crize, tot mai acute pe zi ce trece, multe dintre ele generate din interiorul şi în interiorul acesteia!…

Luciditatea, spiritul său de echipă, respectul faţă de ucenicii şi colaboratori săi, dreapta lui socoteală precum şi înţelepciunea ori diplomaţia sa ar fi fost de mare folos în continuare, dar am convingerea că felul său de a fi şi mai ales, de a vedea şi de a trata lucrurile va fi moştenit de către mulţi dintre ucenicii şi colaboratorii săi, în frunte cu succesorul său, avându-l astfel între noi şi mai cu seamă întru noi, fapt pentru care mă rog ca Dumnezeu să-i răsplătească toată osteneala şi dăruirea de care a fost în stare, fiind convins că nu va fi repede uitat, deşi de multe ori suferim de această maladie – a amneziei şi a nerecunoştinţei, fiindcă aportul său a fost cu adevărat grăitor şi elocvent, marcant şi determinant, din care motiv sunt ferm convins că se va face foarte des trimitere şi referire la el, aşa încât, după cum am pomenit şi mai sus, Părintele Profesor Constantin Galeriu este ca un far ce luminează şi va lumina foarte mult timp (şi) de acum încolo, deşi probabil sunt şi dintr-aceia care ar dori să se stingă ori să fie stins!…

Prin urmare, nădăjduiesc că vom şti pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii aşa cum se cuvine, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…

Şi totuşi, suntem încredinţaţi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune; căci „noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem”!…

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!… Cu aleasă preţuire şi deosebită recunoştinţă,

Dr. Stelian Gomboş

DoarOrtodox

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc (1914 – 2011) de la Mănăstirea „Sfânta Maria” Techirghiol – Constanţa…

Publicat pe 09/07/2018 de Doar Ortodox

pr Arsenie Papacioc – foto Oliver Dobrinoiu

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc s-a născut la 15 august anul 1914, în localitatea Misleanu, comuna Perieţi, judeţul Ialomiţa, fiind unul dintre cei mai mari şi mai vestiţi duhovnici români. Din anul 1976, a fost duhovnicul Mănăstirii „Sfânta Maria” din Techirghiol, judeţul Constanţa. Părintele Arsenie Papacioc a trecut prin puşcăriile comuniste unde a pătimit alături de Părintele Iustin Pârvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu şi alţii.

A fost arestat şi condamnat sub regimul mareşalului Ion Antonescu, în anul 1941, pentru apartenența la Mişcarea Legionară. S-a călugărit în anul 1946, după eliberare și s-a nevoit la Mănăstirea Antim din Bucureşti până în anul 1949. Între anii 1949-1950 a fost sculptor la Institutul Biblic, iar în anul 1951 a devenit preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ. Între anii 1952-1958 a fost preot la Mănăstirea Slatina. În vara anului 1958 a fost arestat din nou, pentru că făcea parte din grupul „Rugul Aprins”. Condamnat la 20 de ani de muncă silnică, a fost graţiat în anul 1964 de la închisoarea Aiud, judeţul Alba.

Parintele-Arsenie-papacioc-anghel-2-in-1942

Considerat unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Ortodoxiei, Părintele Arsenie Papacioc s-a născut în anul 1914 ca al șaptelea copil al părinților Vasile şi Stanca. Casa părintească se afla în satul Misleanu, comuna Perieţi din judeţul Ialomiţa. Numele civil al părintelui Arsenie a fost Anghel. De mic, Anghel dovedeşte o memorie bogată şi o vie inteligenţă, de multe ori fiind premiant cu coroană. Membru în cercul literar constituit în jurul revistei „Vraja”, tânărul Anghel Papacioc are aptitudini atât intelectuale, cât şi fizice. La întrecerile interşcolare, organizate în Bucureşti, obţine locul I la viteză şi locul II la sărituri. După vârsta de douăzeci de ani, Anghel, care avea o evlavie deosebită, a avut intenţia de a intra ca frate la Mănăstirea Frăsinei din judeţul Vâlcea. Stareţul mănăstirii – Părintele Simeon, l-a refuzat spunându-i: „Nu te pot primi, frate. Te văd că eşti niţel mai învăţat şi nu te pot pune la boi. Ce o să zică fraţii? Pe acesta îl ții la cancelarie și pe noi ne pui la greu?“. Nu a renunţat la gândul său și a mers la Mănăstirea Cozia, unde a fost primit în obştea monahilor. Tot acolo primeşte ascultarea de paraclisier şi predă educaţia civică elevilor. Deoarece vorbea copiilor despre Iisus Hristos, comuniştii din Râmnicu Vâlcea i-au interzis să mai propovăduiască celor mici învățătura creştină. A fost nevoit să părăsească mănăstirea și s-a retras la o moşie pe care călugării de la Mănăstirea Cozia o aveau aproape de Caracal. Acolo a rămas un an şi jumătate, de unde a fost luat de Părintele Gherasim Iscu – Stareţul Mănăstirii Tismana, judeţul Gorj. Acesta l-a ascuns la Schitul Ciclovina, judeţul Gorj. Arsenie-Papacioc-fisa-de-penitenciar

Mitropolitul de atunci al Olteniei, IPS Părinte Firmilian Marin, a aflat însă de cel care stătea la Cioclovina și i-a propus postul de spiritual al Seminarului Teologic. Securitatea însă nu a aprobat acest gest al mitropolitului şi fratele Anghel a ajuns la Mănăstirea Sihăstria, din judeţul Neamţ.

Acolo a fost călugărit, la slujbă participând Părintele Sofian Boghiu, Părintele Benedict Ghiuş, iar naş de călugărie a fost Părintele Petroniu Tănase (trecut şi el la cele veşnice în 22.02.2011, după ce în 31.01.2011 s-a născut în veşnicele locaşuri fiul său duhovnicesc – Arhiepiscopul, Mitropolitul şi Cărturarul Bartolomeu Valeriu Anania). Continuă lectura →

Petre Ţuţea – Apologetul creştin, filozoful magistral şi gânditorul autentic – între Dumnezeu şi neamul său…

Publicat pe 06/07/2018 de Doar Ortodox

petre tutea- La 6 octombrie anul 1902, în satul Boteni, Muscel, judeţul Argeş, s-a născut Petre Ţuţea. Întâi oficial şi diplomat la Ministerul Economiei Naţionale, mediatorul celui dintâi tratat economic între Romania şi URSS. Prieten cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Pandrea; filosof creştin, membru activ al Mişcării Legionare, deţinut politic în regimul comunist, personalitate vestită şi renumită pentru ascuţimea şi acurateţea spiritului şi cuvântului său („Bătrâneţea şi alte texte”, „Tratat de economie politică”, „Comentarii la Platon”, „Reflecţii religioase asupra culturii”, „Filosofia nuanţelor”, „Introducere mistică în filosofia modernă”). Cu alte cuvinte, economist, publicist, eseist şi filosof creştin, Petre Ţuţea este considerat ca fiind cea mai importantă personalitate a mişcării gândiriste. S-a născut în viaţa cea veşnică şi cerească la data 3 decembrie 1991, într-o rezervă a spitalului „Cristiana“ din Bucureşti, aşa încât, în iarna acestui an se vor împlini 25 de ani de la mutarea sa la veşnicele lăcaşuri.

Despre el vorbind puţin în paginile următoare vom observa şi constata că „Scriind, şi-a pierdut legenda”, spunea Constantin Noica despre Petre Ţuţea, pe la începutul anilor 60. Asta înseamnă faptul că Petre Ţuţea ar fi trebuit să rămână în legenda sa, aceea de exponent al oralităţii, unul din cei mai mari ai secolului. Dar Petre Ţuţea nu şi-a dorit el oare, prea multă vreme poate ca Socrate, cu care a fost des asemuit, această legendă? A scrie înseamnă a domoli gândul, a-l confisca în forme pe care nu întotdeauna le va şterge vântul cel bun, dar câte altele rămân în afara literei şi a cuvântului? Gândul potolit şi confiscat în forma prozaică a scrisului poartă în chip vădit semnul istoriei, însă nu are totodată şi încetineala acesteia. Oralitatea este însă vie, este comunicare ce duce la cuminecare (împărtăşire din cuvânt) şi comuniune şi lucrare deopotrivă, aşadar întemeiază. Petre Ţuţea: o personalitate complexă la care până şi flecăreala cum o numeau unii, devenea spectacol de idei, sofisme, ca şi la anticul din porticele Atenei. Geniu oral, Socrate nu şi-a îngăduit să scrie până la moarte pentru că-l avea urmaş pe Platon. Exponent, şi el de geniu al oralităţii, Petre Ţuţea a pierdut în cele din urmă pariul cu legenda: la bătrâneţe a început să scrie. petre tutea

Temniţa comunistă unde a avut revelaţia religiosului, mai exact a incarnației lui Iisus Hristos sub suferinţă l-au determinat să nu lase la o parte nimic din ceea ce este omenesc: nici chiar scrisul. Sub semnul imediatului la Petre Ţuţea se afla mereu raportul religie-istorie, divin-uman. Pentru istorie a avut mai întotdeauna cuvinte grele, dar o accepta. Istoria, spunea el, este plină de oameni de stat, de conducători de oşti, de savanţi, de artişti, de inventatori, de exploatatori lacomi, de mişcări de mase, de sfinţi şi de infractori, la ordinul lui Dumnezeu. De aceea, popoarele care vor numai să facă istorie sunt supuse pieirii. Cultura filosofică, ştiinţa nu trebuie să slăbească sentimentul religios. Ştiinţa este seacă dacă nu este însufleţită de iubire, de pasiunea purităţii şi de setea de absolut. Citez, iarăşi din „Întâmplări obişnuite”: „Nu mi se pare justă afirmaţia că excesele teologice usucă sentimentele, adică rădăcinile sufleteşti ale vieţii. Se poate spune mai degrabă că această sinistră ispravă o face prostia ştiinţifică”. Fireşte, săpa, oricât de departe, la temelia pe care s-a ridicat acest hibrid religios şi istoric, nu duce nicăieri. Orice demers aici este aporetic, te va îngropa, te va vârî în înfundătură. Şi atunci noi ce facem? se întrebă un personaj din piesa evocată. Răspunsul lui Petre Ţuţea este acesta: „Trăim. Eu nu suport soarele arzător al istoriei universale. Copacii nu trăiesc cu rădăcinile la soare. Doresc ca neamul meu să trăiască sub puterea protectoare a lui Dumnezeu. Pasiunea gloriei este copilărească. Un ţăran român care se roagă sub nuc, coboară prin actul lui veşnicia în viaţa trecătoare. Pe el rugăciunea îl pune în contact cu absolutul şi prin aceasta se purifică şi se întăreşte. În acest sens, haina umilinţei este expresia unei îndrăzneli nelimitate. Fapta lui este lipsită de conţinutul zgomotos al timpului. Pasionaţii istoriei numesc astă trăire subistorie. Este mai exactă formula absenţei istoriei. Omul religios respinge terenul nisipos al devenirii. El este.” Dacă era întrebat ce meserie are, Petre Ţuţea răspundea că profesiunea lui este aceea de a fi român.

petre tutea--

A fost mândru toată viaţa de naţionalismul său, care nu era şi un şovinism : cea mai mare minune a lui Dumnezeu- spunea el în clipele de exaltare- a fost aşezarea pe pământ a românilor. Nutrea convingerea că, dacă printr-un decret divin i s-ar anula calitatea de român, ar suferi ca de o stare ebrietoasă şi nu ar mai găsi, precum beţivul înveterat, drumul spre casă. Naţionalistul Petre Ţuţea nu a fost şi rasist. În piesa de teatru ’’Întâmplări obişnuite’’, toate personajele poartă spiritul şi spusele filosofului. Rasismul, spunea el, ar fi motivat de trei direcţii. Unii urmăresc întărirea neamului în vederea expansiunii, formula poporului ales justificând aici foamea de spaţiu şi bogăţie. Alţii, eugenic vorbind, interzic dreptul la procreere degeneraţilor, suferitorilor de morb ereditar, motivându-se estetic şi economic. Şi în al treilea rând, paradoxalii, care folosesc argumentul milei. Am întâlnit, încheia el, foarte puţini care să fie îngrijoraţi de soarta speciei om. Era tributar clasei ţărăneşti din care îşi trăgea seva şi pe care se clădea conceptul său de om românesc. El zice: „Comunitatea ţărănească este o realitate organică. Nu seamănă cu o adunătură informă(se poate observa şi aici că platonicianul din el avea oroare de topirea formelor) sau cu un azil de noapte. Sufletul ţărănesc are trăsături de o mare frumuseţe umană. Nu se poate vorbi de umanismul ţărănesc, fiindcă sufletul ţărănesc este incompatibil cu titanismul, sau cu însingurarea încărcată de deznădejde”. Am putea spune că ne aflăm cu Petre Ţuţea, în faţa celui mai lapidar gânditor român. Un om care a vorbit enorm în viaţa lui a reuşit să rostească la sfârşitul ei, lucrurile esenţiale despre Dumnezeu, om, moarte şi eternitate în cele mai puţine cuvinte. A vorbit despre om, da întotdeauna despre om raportat la logica lui Dumnezeu, despre sfânt, erou şi geniu, idiot sau impostor, libertate şi egalitate (pe cea din urmă nu o suporta, spunea:”nu poţi să-i pui pe aceeaşi scară pe Kant şi Iliescu”), despre cunoaştere şi adevăr, despre democraţie şi liberalism, despre comunism, despre rugăciune şi credinţă, despre revelaţie şi inspiraţie, despre politică, despre ştiinţă, despre creaţie, despre tehnică. A vorbit despre toate acestea într-un mod răspicat, gândul căzând de fiecare dată peste problemă cu o verticalitate categorică, în urma căruia adevărul se evidenţiază de la sine, părând să spună că, aşa simplu cum este, el nu are nevoie de cine ştie câte cuvinte pentru ca să poată apărea.

Toată concepţia filosofică a lui Petre Ţuţea stă sub această dimensiune a simplului şi a răspicatului, categorie de stil care deschide drumul deopotrivă către apariţia adevărului şi către formularea lui. Petre Ţuţea pare să redescopere pe cont propriu cele câteva adevăruri eterne în care stă lumea, această redescoperire sprijinindu-se la rândul ei pe o logică eternă, adică pe familiaritatea cu „logica lui Dumnezeu în mersul ei natural pe pământ”. Aş adăuga la toate astea un mod firesc de raportare la lucrurile ultime, deopotrivă hâtru şi solemn, pe care il provoacă şi înlesneşte originea sa ţărănească. Petre Ţuţea este ţăran din Muscel şcolit la Universitatea de la Berlin şi care, în mod esenţial, rămâne să se comporte cognitiv – ca ţăran. Prin felul de a se exprima, Petre Ţuţea trimite cu gândul la un personaj a lui Ion Creangă, trecut prin experienţa lagărului comunist, convertit de cunoaşterea cultă a Bibliei şi de lectura temeinică a lui Kant. Aşadar, cine a fost Petre Ţuţea? Şi-a pus singur această întrebare.”Pentru că om de stat nu am fost, profesor nu am fost, scriitor nu am fost, da atunci – ce sunt? Că nici ultimul parazit care creşte în cutele societăţii nu sunt… Pesemne că sunt cineva dificil de fixat.” Într-adevăr, cineva dificil de fixat. Sigur este că a fost cineva inconfundabil. Nu şi-a vorbit niciodată de rău nici măcar torţionarii pentru ca să nu jignească poporul român, că în interiorul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi. „La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Şi toţi din generaţia mea a simţit această grijă, Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte. Eu nu ştiu dacă vom fi apreciaţi pentru ce am făcut, important este că nu am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. Este o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.”

Petre_Țuțea

Aşadar, ar fi putut, în stilul său inconfundabil, să afirme despre sine: Până şi un prost vede că sunt inconfundabil… Cum singur spune, Petre Ţuţea s-a revărsat în alţii. Când apele spiritului său s-au retras, ele au lăsat în urmă, cristaline, şlefuite de patimă, suferinţă şi inteligenţă, câteva sute de vorbe memorabile. Înţelese în dozajul lor corect, uneori cu doza necesară de umor, alteori rămânând de-a dreptul contestabile, ele pot să apere de amăgitori, de proşti şi uneori de excesul care stă la pândă în fiecare dintre noi. Dar mai presus de orice ele sugerează un lucru nespus de simplu şi de greu de obţinut: că a fi liber înseamnă a gândi totul cu mintea ta. Pentru că în acest caz chiar şi eroarea, aparţinându-ţi este mai lesne suportabilă. Cu atât mai mult în acest vremuri în care lucrul cel mai teribil care ni s-a putut întâmpla a fost acela de a fi greşit (sau de a fi devenit victime), participând la erorile altora…

… Şi iată, câteva din cugetările veşnic memorabile, înţelepte şi mereu actuale ale lui Petre Ţuţea

Se spune că intelectul este dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul este dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.
Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevăr. Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esenţă, sediul lui nu este nici în ştiinţă, nici în filozofie, nici în artă. Şi când un filozof, un om de ştiinţă sau un artist sunt religioşi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului.
Acum, mai la bătrâneţe, pot să spun că fără Dumnezeu şi fără nemurire nu există adevăr.
O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu – baba este om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor.
Eu când discut cu un ateu e ca şi cum aş discuta cu uşa. Între un credincios şi un necredincios, nu există nici o legătură. ăla e mort, sufleteşte mort, iar celălalt e viu şi între un viu şi un mort nu există nici o legătură. Credinciosul creştin este viu.
Ateii şi materialiştii ne deosebesc de animale prin faptul că nu avem coadă.
Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba.
Eu nu detest burghezia. Eu m-am lămurit că un om care vrea să fie bogat nu este un păcătos. Spunea odată un preot bătrân: Circulă o zicală că banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului, eu îl concep ca pe o scară dublă. Dacă-l posezi, indiferent în ce cantităţi, şi te mişti în sus binefăcător pe scară, nu mai e ochiul dracului. Iar dacă cobori, atunci te duci cu el în infern, prin vicii, prin lăcomie şi prin toate imperfecţiile legate de orgoliu şi de pofta de stăpân.
Nu pot evita neplăcerile bătrâneţii şi nu mă pot supăra pe Dumnezeu că m-a ţinut până aproape la nouăzeci de ani. Însă bătrânii au o supapă foarte înţeleaptă: au dreptul la neruşinare. O neruşinare nelimitată. Când mă gândesc la suferinţele bătrâneţii, îmi dau seama că în natura asta oarbă cel mai mare geniu este geniul morţii. Faptul că murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.
Eu sunt iudeocentric în cultura Europei, căci dacă scoţi Biblia din Europa, atunci Shakespeare devine un glumeţ tragic. Fără Biblie, europenii, chiar şi laureaţii premiului Nobel, dormeau în crăci. Ştiinţa şi filozofia greacă sunt foarte folositoare, dar nu sunt mântuitoare. Prima carte mântuitoare şi consolatoare pe continent – suverană – este Biblia.
Există o carte a unui savant american care încearcă să motiveze ştiinţific Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de ştiinţă cum am eu nevoie de Securitate.
Luther, cât e el de eretic şi de zevzec, a spus două lucruri extraordinare: că creaţia autonomă e o cocotă şi că nu există adevăr în afară de Biblie. Mie mi-a trebuit o viaţă întreagă ca să aflu asta. El nu era aşa bătrân când a dibăcit chestia asta, că era călugăr augustin… Mie mi-a trebuit o viaţă ca să mă conving că în afară de Biblie nu este nici un adevăr.
Shakespeare, pe lângă Biblie – eu demonstrez asta şi la Sorbona – e scriitor din Găeşti.
În afara slujbelor bisericii, nu există scară către cer. Templul este spaţiul sacru, în aşa fel încât şi vecinătăţile devin sacre în prezenţa lui.
Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? – te întreb. În templu. În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul.
În biserică afli că exişti.
Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!
În afară de cărţi nu trăiesc decât dobitoacele şi sfinţii: unele pentru că n-au raţiune, ceilalţi pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de conştiinţă.
Platon are un demiurg care nu e creator, ci doar un meseriaş de geniu, fiindcă materia îi premerge. Prima idee de creaţie reală, au adus-o în istorie creştinii.
De creat doar zeul creează, iar omul imită. Eu când citesc cuvântul creaţie – literară, muzicală, filozofică – leşin de râs. Omul nu face altceva decât să reflecte în litere, în muzică sau în filozofie petece de transcendenţă.
Cum să fie creatura creator? ”Hai tată, să-ţi arăt moşia pe care ţi-am făcut-o când nu eram în viaţă…” Păi cum să fie creatura creator?
Omul este un animal care se roagă la ceva. Caută un model ideal. Şi uneori nimereşte, alteori, nu. Cei care au descoperit modelul ideal şi succesiunea fenomenului din el sunt creştinii. Creştinismul nu poate fi identificat cu nici un sistem filosofic, monist, dualist, sau pluralist. Creştinismul este pur şi simplu. Despre creştinism, Bergson spune că noi îl respirăm. Are materialitatea aerului. Seamănă cu aerul. Noi suntem creştini fără să vrem. Şi când suntem atei suntem creştini: că respirăm creştinismul cum respirăm aerul.
Creştinismul nu este ideologie, că atunci se aseamănă cu marxismul. Religia este expresia unui mister trăit, or ideologia este ceva construit.
A fi creştin înseamnă a coborî Absolutul la nivel cotidian. Numai sfinţii sunt creştini absoluţi. Altminteri, creştinismul, gândit real, este inaplicabil tocmai pentru că e absolut.
Suveran faţă de natură, supus Divinităţii, nemuritor şi liber prin depăşirea extramundană a condiţiei sale – acesta este omul creştin.
Nimic nu poate înlocui creştinismul; nici toată cultura antică precreştină. Eu sunt de părere că apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă. Eu definesc strălucirea epocilor istorice în funcţie de geniul religios al epocii, nu în funcţie de isprăvi politice.
Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria.
Dacă nu cunoşti revelat – prin graţie divină – sau inspirat, nu cunoşti nimic. De pildă, povestea cu mărul lui Newton, care a căzut. Nu ştiu unde am citit eu stupiditatea asta: ”Îi tomba dans une méditation profonde qui la conduit jusqua la loi de la gravitation universelle”. Şi eu spun: dacă Newton gândea până la Judecata de Apoi, nu descoperea nimic! Dar el a fost mult mai înţelept. Cînd a fost întrebat cum a descoperit gravitaţia, a zis: Am fost inspirat. Păi scrie pe măr, sau scrie undeva în natură ” legea gravitaţiei”? Fenomenele lumii interioare şi ale lumii exterioare tac. Iar omul autonom şi orgolios crede că explorează lumea interioară şi exterioară cu jocul lui de ipoteze şi că descoperă ceea ce vrea el. El caută; dar eu spun că el caută, nu că află. Sau dacă află, trebuie să fie ca Newton, inspirat.
Bergson e mai cuviincios ca Aristotel şi zice că democraţia e singurul sistem compatibil cu libertatea şi demnitatea umană, dar are un viciu incurabil: n-are criterii de selecţiune a valorilor. Deci democraţia este sistemul social în care face fiecare ce vrea şi-n care numărul înlocuieşte calitatea… Triumful cantităţii împotriva calităţii. Bergson a fost acuzat în micul dicţionar filozofic al lui Stalin că este fascist.
Fără să gândesc în stilul darwinismului social, nu pot să rămân indiferent la incapacitatea democraţiei de a asigura selecţiunea naturală a valorilor. Democraţii gândesc corpul social aritmetizat: numără capetele toate şi unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta este părerea mea despre democraţie.
Eu cred că omul este făcut de Dumnezeu şi cred că Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el. Nu pot să spun că Dumnezeu a făcut un om purtător de drac. Dacă omul este făptura lui Dumnezeu, dracul intră ocolit acolo, nu intră cu voia Lui.
Un filozof care se zbate fie să găsească argumente pentru existenţa lui Dumnezeu, fie să combată argumentele despre inexistenţa lui Dumnezeu reprezintă o poartă spre ateism. Dumnezeul lui Moise este neatributiv. Când îl întreabă Moise pe Dumnezeu: Ce să le spun ălora de jos despre Tine? – Dumnezeu îi spune: Eu sunt cel ce sunt.
În faţa lui Dumnezeu, geniul este văr primar cu idiotul.
Binele şi răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni.
Cărui bărbat nu-i plac femeile? În primul rând la iubeşti pentru farmecul lor, şi în al doilea rând le iubeşti pentru că fac oameni.
Eu încerc o experienţă: încerc să mă deparazitez de filosofie, de păducherniţa metafizicii. Cioran s-a deparazitat mai demult, deşi face filozofie. Un prieten de-al meu zice: te deparazitezi, dar foloseşti sculele ei. Da, dar dacă mă urc în tren, nu înseamnă că zeul meu este calea ferată.
În Evul Mediu s-a formulat de către filozofii şireţi teoria adevărului dublu: secundum fidem – adevărul după credinţă şi secundum rationem – adevărul după raţiune, ca să aibă cale liberă pentru filozofie. Adică să rătăcească până îi ia dracul… Că poţi, în filozofie, să rătăceşti până devii năuc. Ce-au realizat filozofii prin autonomia lor? Nimic! N-au nici un adevăr.
Babele evlavioase merg la absolut rugându-se, iar filozoful trăncănind silogisme.
Francmasoneria doreşte puterea cu lozinci democrate. Nu sunt religioşi, au o singură religie: propria lor doctrină. Pe duşmani îi anulează social. Au o structură supranaţională, deci sunt antinaturali. Toţi cei care aspiră la unitatea speciei om anulează principiul competiţiei între popoare; anulează însuşi principiul civilizaţiei moderne, născută prin luptă.
Geniul este relief, noutate, invenţie, creare de epocă şi stil. Nu e neapărat un înţelept, ci un suprainteligent. Geniile sunt originale, în măsura în care originalitatea este posibilă. În fond, maxima mea a fost aceasta: Dumnezeu este creator, iar omul imitator. Prin încercarea de a imita mereu Divinitatea, prin proximitatea faţă de divin, geniul este mai apropiat de cer; dar nu sunt în măsura în care este apropiat sfântul.
În faţa lui Dumnezeu nu există genii, Dumezeu lucrând nu cu genii, ci cu oameni.
Dumnezeu a făcut lumea şi pe om; şi cu om a încoronat creaţia sa. Şi l-a însărcinat să cunoască lucrurile. De-acolo vine denumirea lor. Originea primordială a capacităţii de a determina numele lucrurilor, care este o operaţie logică; originea mistică a gândirii logice.
Apariţia unui mare gânditor este pentru creier ca o baie pentru un om care a muncit, a asudat, s-a murdărit şi se spală. Gândirea este o ”spălare” a creierului. Asta mă face câteodată să cred că gândirea nu este din creier şi că acest creier e numai un sediu… De ce gândirea nu e produsă de creier, care e numai un sediu? Fiindcă n-o produc toate creierele. Dacă inteligenţa ar fi produsul creierului, atunci între Goethe şi nea Ghiţă n-ar mai fi nici o diferenţă.
Am auzit odată un profesor de la Politehnică; am avut impresia că asist la un balet de urşi. Dacă într-un salon, într-un colţ, unul fumează şi tace, ăla e inginer… Inginerul e practic, savantul nu e practic. Cînd i s-a spus lui Max Planck, creatorul fizicii cuantice, că s-a mai găsit o aplicaţie, el a spus: care e, mă? Uite care… Ca să vezi, nici nu m-am gândit!
Inteligenţa, oricât de mare nu este suficientă pentru a te curăţa de prejudecăţi. Cu cât inteligenţa e mai mare, cu atât prejudecata e mai voinică, pentru că ai aparat s-o justifici.
Întrebat fiind cum înţelege gândirea, în formă pură sau în exemple, Nae Ionescu a răspuns: exemplele au fost lăsate de Dumnezeu pe pământ pentru ca ideile să fie sesizate senzorial şi de proşti.
Nu ştiu de ce gluma asta de-a face istorie se practică atât de mult. Dacă ai cultul istoriei, ai cultul apariţiei şi dispariţiei; e consolator acest joc? Istorismul, adică perspectiva istorică asupra vieţii şi lumii, a dus în cimitir. Ne înecăm în istorie. Pentru că istoria nu te învaţă numai să faci ceva, ca popor; cu istoria tot ce însemnezi în interiorul unui popor devine discutabil prin faptul că nu poţi, la infinit, să lucrezi la facerea ta, ci dispari şi apare altcineva care, chiar dacă nu te înlocuieşte, te prelucrează. Şi dacă nu poţi ieşi din devenire, nu poţi scăpa de tristeţe; tristeţea metafizică este fructul devenirii. Sunt proşti istoricizanţi care se consolează prin devenire. Devenim mai civilizaţi, nu? Sau mai culţi… Adică murim ca şi caprele, numai că este mare lucru că există Kant, Descartes, există Newton, mă rog, atâţia mari creatori de cultură, şi există şi făuritorul de religie, Iisus Hristos – dar nu ne interesează!
Istoria e întemeiată pe istoria dintre Eva şi dracul. Aşa începe istoria, această rătăcire a omului, ca o damnaţie. iar la apariţia lui Iisus Hristos, atunci s-au suprapus teandric omul divinizat şi divinitatea om şi istoria a fost anulată. Emil Cioran are o afirmaţie extraordinară: Istoric este tot ceea ce este supraistoric. Creştinismul a punctat supraistoric, deşi a apărut în istorie.
Sunt două mari discipline guvernate de principiul ireversibilităţii: termodinamică şi istoria.
Nu este om, Kant. N-a reuşit să fie om cu toată stabilitatea lui. Iar badea Gheorghe, care se sincronizează cu clopotele de la biserică, este laureat al premiului Nobel pe lângă Kant.
Legionarismul era în înseşi ideile epocii, dar legionarismul nu putea să iasă câştigător deoarece avea la bază o eroare – naţionalismul absolut, care este impracticabil. De la excesul de naţionalism li s-a tras sfârşitul legionarilor.
La comunişti, dacă nu eşti cu ei – sau nu mai eşti cu ei – înseamnă că eşti legionar. De ce acest ”sindrom legionar” la bolşevici mă întrebaţi? Fiindcă legionarii sunt singurii români care n-au avut în dicţionar la litera G cuvântul glumă şi când îi prindea pe comunişti era vai de cozonacul lor. Dar de fapt, nici comuniştii nu ştiu de glumă; ăsta-i punctul lor comun cu legionarii.
Nu se poate spune că mişcarea legionară n-a fost puternică! N-a avut rezultate pozitive fiindcă extremismele sunt greu suportabile. Nici fascismul italian n-a durat, nici naţional-socialismul german n-a durat şi erau similare cu mişcarea legionară. Deosebirea dintre ele şi mişcare este aspectul religios al mişcării legionare. Nici fascismul şi nici naţional-socialismul n-aveau caracter religios. Hitler era cu mituri germanice, Mussolini era ateu. Într-o întrunire se spune, Mussolini s-a uitat la ceas şi a zis: Îi dau ultimatum lui Dumnezeu ca în câteva minute să mă trăsnească dacă există! Şi apoi s-a uitat la ceas. Au trecut minutele şi a demonstrat că Dumnezeu nu există.
Unde este omul, în imanenţă, absolut liber? Într-o bisericuţă din lemn din Maramureş, unde sacerdotul creştin vorbeşte de mistere, de taine, şi se lasă învăluit de ele ca şi credincioşii.
Omul este liber şi eliberat numai în templul creştin, acolo, în ritual, când se comunică tainele care îi învăluiesc deopotrivă şi pe sacerdot, şi pe credincioşi. Ca să fii cu adevărat liber, trebuie să înlocuieşti infinitul şi autonomia gândirii cu credinţa în Dumnezeul creştin: ”Robeşte-mă Doamne, ca să fiu liber!” (Imitatio Christi)
Libertatea eu o asemăn cu o frânghie agăţată de undeva, de sus. Te poţi urca pe ea la cer, participând la actul mântuirii tale creştine, sau poţi să cobori în întuneric. Bipolaritatea libertăţii. După creştini, libertatea este vehicolul cu care poţi să cobori în întuneric, dacă eşti vicios. Infractorii sunt primitivii actuali, pentru că ei nu sunt adaptabili la morala zilnică şi o calcă fiind liberi. Am învăţat la închisoare că omul este un animal stupid, deoarece confiscă libertatea semenilor săi. Tiranul este un om absurd şi lipsit de ruşine. Nu îi e ruşine să îşi chinuie semenii. Oricum suntem captivi în univers. Ne ajunge această grozăvie. Dar să intensifici această captivitate până la nivelul puşcăriei – numai omul e capabil de asemenea nebunie.
Libertatea omului este partea divină din el.
Limba română are virtuţi complete, adică poate fi vehicol a tot ce se întâmplă spiritual în om. Este foarte greu de mânuit. Prin ea poţi deveni vultur sau cântăreţ de strană. Limba română are toate premisele valorice pentru a deveni o limbă universală, dar nu ştiu dacă este posibil acest marş istoric. Dacă am fi fost un popor cuceritor… Noi, românii, nu punctăm universalitatea nicăieri. Şi asta ne face sceptici. Ceea ce ne lipseşte este îndrăzneala.
Luciditatea este o limpezire a spiritului, nimicitoare. Cînd eşti lucid eşti în faţa cimitirului. A fi lucid înseamnă a-ţi da seama perfect de limitele şi neputinţele tale. Luciditatea este o categorie dizolvantă. În măsura în care Dumnezeu trebuie primit, şi nu înţeles, la Dumnezeu nu ai acces prin luciditate.
Mă întreba Marin Preda cum era cu macedoromânii şi i-am zis: domnule Preda, macedoromânii nu sunt români, sunt super-români, români absoluţi. Atât de năpăstuiţi şi goniţi, au instinct naţional de fiară bătută. Iar eu şi dumneata pe lângă ei, avem forţă domestică de raţe. Măcăim. Am stat cu macedoromâni în temniţă. Îi băteau până îi omorau, dar nu declarau nimic. Au o bărbăţie perfectă.
A şti la scară umană, poate fi folositor – dar în nici un caz mântuitor.
Este mai mântuitoare o rugăciune într-o biserică din Găieşti decât Platon.
Ideea morţii absolute stă la baza smintelii moderne.
Heidegger spune aşa: ca să ieşi din anonimat, trebuie să trăieşti neliniştea perspectivei neantului zilnic. El te îndeamnă, Heidegger, să trăieşti murind absolut în fiecare zi!
Moartea mă determină să fiu esenţial. M-a impresionat foarte mult sunetul pământului căzând pe cosciugul lui Nae Ionescu.
Morţii antici nu sunt deloc frumoşi. Numai morţii creştini sunt astfel. Am găsit totuşi la Homer un mort de toată frumuseţea: Pentensileea, regina amazoanelor, omorâtă de Ahile. Şi plânge Ahile că a omorât frumuseţea asta de femeie… Şi-atunci Tersit – vocea poporului muncitor – se apucă să insulte cadavrul Pentensileei. Ahile îi dă un pumn şi-l omoară – pe poporul muncitor – că-i obraznic şi că insultă cadavrul ăleia. Aici am văzut aşadar o frumuseţe, deşi în principiu, morţii antici nu sunt frumoşi. Creştinii sunt cei care au introdus masca frumoasă a mortului.
Cine slujeşte lui Cronos este obsedat de imaginea cimitirului.
Omul este guvernat pe pământ de două morale: de morala dogmelor, care este creştină şi eternă, adică absolută, şi de morala normelor, care, ca morală laică, este construită pe puţinătatea şi imperfecţiunea omului. Morala laică nu poate fi desprinsă de morala absolută şi ea arată că omul se mişcă asimptotic la perfecţiune, pe care n-o poate atinge niciodată.
Morala în sine, autonomă, e mai primejdioasă pentru religie decât ateismul. Ştiinţa moravurilor, ca teoretizare a moralei laice, este din punctul de vedere al Absolutului religios egală cu zero. Seamănă cu Mersul trenurilor, după părerea mea. Poţi s-o schimbi, ca pe tren, la care staţie vrei. Omul autonom nu e capabil să creeze o ordine morală. O primeşte de sus, sau nu o primeşte deloc. Cum e posibilă morala publică? Prin înstăpânirea absolută a moralei religioase creştine. Dogmele creştine trebuie să poruncească normele morale, care, fără ele, nu se deosebesc de Mersul trenurilor decât prin obiect. Morala publică într-un stat creştin trebuie să stea sub imperiul certitudinii dogmelor creştine reflectate imperfect de omul mărginit. Dacă nu situăm Biserica deasupra statului, ne aflăm în treabă şi face fiecare ce vrea.
Elitele morale sunt mai presus decât cele intelectuale. Mie îmi plac oamenii care fac judecăţi. Cei care fac silogisme sunt faţă de adevăr, cum sunt curcile alea care se încurcă printre popice.
Napoleon face adevărata istorie a Revoluţiei franceze. Un om care a refăcut ordinea naturală, punând parul pe haimanalele de pe uliţă. Când a fost întrebat cum îşi explică intrarea armatelor sale în Ţările de Jos ca pe bulevard, în timp ce regii Franţei se opinteau la ele zadarnic, Napoleon a răspuns: N-au intrat armatele Franţei, ci ideile revoluţionare de pe drapel! Începuse o nouă filozofie a istoriei, cu Napoleon.
Fără nemurire si mântuire, libertatea este de neconceput. Omul, dacă nu are în substanţa lui ideea nemuririi şi mântuirii, nu este liber. Seamănă cu berbecul, cu capra, cu oaia…
Omul a depăşit condiţia de animal abia atunci când în el a apărut ideea nemuririi, care nu trebuie confundată nici cu permanenţă speciei, nici cu concepţia estetică a gloriei.
Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. Şi el rămâne aşa chiar dacă este laureat al premiului Nobel sau măturător. Când, unde şi în ce scop a apărut el în calitatea asta de om? Dacă se întreabă singur şi nu este un zeu în dreptul casei care să-i reveleze data începutului, înseamnă că omul rămâne un biet animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.
Renaşterea italiană, unde omul este situat în centrul universului, este eretică din punct de vedere creştin. Autonomizarea puterii omului este în sine demonică. Părerea mea este că omul este cel mai semnificativ, de fapt, singurul care este om, este homo religiosus.
Auotonomia spirituală a omului este iluzorie şi ea se mişcă perpetuu între Dumnezeu şi dracul. Fără credinţă şi Biserică, omul rămâne un simplu animal raţional şi muritor, raţionalitatea având doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la condiţiile cosmice decât restul dobitoacelor. Când zici că omul este un animal raţional, şi muritor, raţionalitatea având doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la condiţiile cosmice decât restul dobitoacelor. Când zici că omul este un animal raţional, atributul raţionalităţilor îl distinge de restul vietăţilor, nesocotându-l din perspectiva morţii absolute. Moartea devine relativă, ca o trecere numai prin religie – ştiinţa, oricât de savantă, nesocotind omul decât aparent din regnul animal. Nici o consolare că eu mă deosebesc de elefant sau de capră pentru că fac silogisme, dacă apar şi dispar în mod absurd din natură.
Scara valorilor umane conţine: sfântul, eroul, geniul şi omul obişnuit – dincolo de aceştia situându-se infractorul. Sfântul, eroul şi geniul sunt fără voia societăţii, care este obligată să-i recunoască. Nimeni nu-ţi contestă dreptul la existenţă dacă eşti om obişnuit, dar nimeni nu trebuie să facă confuzie între tine, sfânt, erou şi geniu. Oamenii sunt egali în faţa legii, adică trebuie respectaţi ca atare, dar nu confundaţi, nu făcuţi identici, că e o gogoaşă… Nimeni nu-ţi contestă dreptul la o viaţă normală dacă porţi masca de om. Numai că dacă eşti mediocru, nu trebuie să te instalezi în vârf, pentru că nu este nici în interesul tău. Acolo trebuie să stea cei dotaţi. Sfântul stă în fruntea tablei valorilor pentru că el face posibilă trăirea absolutului la scară umană. Eroul se consumă făcând istorie şi nedepăşind sfera laicului. Eroul este admirat – aşa cum este şi geniul – dar nimeni nu i se închină, chiar dacă fapta lui aduce foloase reale omului. În vreme ce sfântul se situează dintru început în eternitate, eroul moare în istorie, pentru că urma pe care o lasă el, ca om împlinit, este fixată doar în timp şi în spaţiu.
Omul nu este o sumă de miliarde de celule sau de organe. Că nu sunt independente nici ficatul, nici rinichii, nici stomacul, nici creierul, nici sistemul osos. Omul, ca întreg nu poate fi gândit decât biblic; ştiinţific, nu. Moise este mai valabil decât ultima noutate evoluţionistă a ştiinţei.
Umanitatea o iubeşti lesne. Pe om mai greu.
Personalitatea este acel individ înzestrat cu capacitatea de a se dărui. Eroul este o personalitate, deoarece nu-şi mai aparţine.
Eu am afirmat odată într-un salon, că Platon este mişcarea spiritului înlăuntrul eternităţii. Când gândim, toţi suntem platonicieni. Dacă eu încerc să gândesc universul, trebuie să mut Biblia în universul îngheţat al ideilor platonice. Asta înseamnă meditaţia. Platon a intuit cel mai bine jalea omului neputincios în faţa esenţelor.
Faţă de măreţia lui Iisus Hristos, Platon este un personaj mărunţel şi cuviincios. Pe Platon poţi să-l scuturi şi constaţi că arhetipurile lui sunt filozofice, dar dacă muţi arhetipurile acestea în religia lui Iisus Hristos, devin modurile în care el vede divinitatea. Platon n-are divinitate, pentru că la el divinitatea este un simplu ”demiurg”, ceea ce în greceşte înseamnă ”meseriaş”.
Am dorit dintotdeauna să fac o teză de doctorat cu tema Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români.
La întrebările fundamentale ”de ce?” şi ”în ce scop?” aporetica rurală românească răspunde: ”d-aia”. A venit odată un franţuz la noi, cu nişte maşini, iar una nu funcţiona tocmai cum trebuie. Dar românul zice: merge şi aşa! Trebuie să scăpăm de acest ”merge şi aşa”; că ”merge şi aşa” înseamnă că merge oricum. Nu oricum, nu oriunde, nu oricând şi nu orice.
La puşcărie am demonstrat vreme de două ore că istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor este egală cu zero. Că doar voievozii nu s-au bătut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica.
Cum văd participarea românilor de acum la mântuirea lor? Simplu. Ducându-se la biserică. Şi folosind ştiinţa ca peria de dinţi. Tot ce spune ştiinţa să nu-i lase cu gura căscată şi tot ce spune un popă de la Cucuieţii din Deal să considere adevăr ritualic.
Am făcut o mărturisire într-o curte cu şase sute de inşi, în închisoarea de la Aiud. Fraţilor, am zis, dacă murim toţi aici, în haine vărgate şi în lanţuri, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!
Protestantismul est o religie coborâtă la rangul de morală pentru grădiniţa de copii.
Pudoarea creştină este atât de pură, încât carnea eroticului creştin, capătă pecetea spiritului, ceea ce până la creştini n-a realizat nimeni.
Eu cred că războiul nu este făcut de oameni; e mult prea serios. Îl face Dumezeu. Cum ne dă şi cutremure, ne dă şi război.
Cei mai crânceni şi mai străluciţi soldaţi sunt cei ai popoarelor religioase. Când mori sub drapel, te gândeşti că te duci la strămoşi. Dar o armată care face asta e ca aceea a lui Wilhelm al II-lea, în care fiecare soldat avea o cruce la gât pe care scria Gott mit uns.
Prima funcţie a unei religii reale este consolatoare, fiindcă religie am lătra precum câinii. Ne naştem, trăim, ne îmbolnăvim, îmbătrânim şi murim. Şi întreg peisajul speciei om culminează în cimitir. Destinul uman nu este o invitaţie la fericirea de-a trăi. Singurul mod de-a evita neliniştea metafizică a cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filozofia intri în cimitir – cum a intrat prietenul meu Cioran – prin disperare.
Cine n-a putut fi înlocuită? Religia! Iar filozofia care speculează autonom, face onanie mintală. Şi dacă vrea să scoată, să extragă esenţe din ştiinţele naturii, este parazit. Atât! Nu îndrăzneşti să spui despre religie, teologal vorbind – dacă eşti cinstit – că a fost înlocuită de filozofie sau de ştiinţă. Un creştin îţi spune că adevărul se defineşte prin jocul celor două lumi: cea de aici o oglindeşte imperfect pe cea de dincolo. Spune contra dacă poţi!
Religia este principiul uniformizator al speciei umane şi este singura salvare în care se poate vorbi despre egalitate.
Religia transformă poporul într-o masă de oameni culţi.
Între un laureat al premiului Nobel care nu s-a idiotizat complet şi a rămas religios şi un ţăran analfabet nu există nici o diferenţă.
Nivelul meu intelectual, chiar dacă sunt savant, nu depăşeşte nivelul unui popă obscur din Bărăgan. Pentru că preotul ăla, în ritualul lui din biserica aia din lemn sau piatră, stă de vorbă cu absolutul.
Ştiinţa se mişcă asimptotic la absolut. Arta se mişcă asimptotic la absolut. Ştiinţa este sediul folosului şi arta este sediul plăcerii.
Religia este sediul adevărului transcendent în esenţă şi unic ca principiu unic al tuturor lucrurilor. Religia se situează peste ultimele speculaţii teoretice ale ştiinţei, prin adevărul absolut unic, care este Dumnezeu. Să vină un laureat al premiului Nobel ateu. Ce-o să-mi spună el? O babă care cade în faţa icoanei Domnului străbătută de absolut este om, si ăla e dihor laureat.
În Ispita de pe munte – retro satana – Iisus spune: ”Împărăţia mea nu este din lumea aceasta” Asta-i nemaiauzit! Du-te în împărăţia Lui cu trenul sau cu racheta dacă poţi. Nu poţi! Înotăm în Univers ca mormolocii, şi lumea lui Iisus Hristos se situează transcendent ca-n Ispita de pe munte, în mod etern.
Revoluţia este o înaintare pe loc. Nimic nu mai poate fi inventat după facerea lumii; doar dacă te situezi în afara ei şi creezi o lume nouă. Revoluţia nu adaugă nimic Ideilor lui Platon.
Revoluţia franceză n-a fost o revoluţie, nici revoluţia rusă n-a fost o revoluţie. Nu există revoluţii, ci doar tehnici insurecţionale în bătălia pentru putere (Curzio Malaparte). Dacă este o ”restructurare” a omului, aceasta s-a întâmplat o singură dată în timp, la apariţia lui Iisus Hristos.
Aşa am spus eu în temniţă: Domnule colonel – eram şase sute de inşi într-o curte închisă – nu ve-ţi fi voi, comuniştii, niciodată revoluţionari până nu veţi imita pe cel mai generos zeu pe care l-a dat istoria lumii, pe Iisus Hristos. În parabola cu oaia rătăcită, un păstor părăseşte o turmă întreagă în căutarea unei oi. Să ştiţi, asta se cheamă ”unanimism moral creştin”. Fiindcă în universul lui Iisus Hristos o celulă care mai palpită într-un muribund este mai valoroasă decât toate galaxiile posibile.
Poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea. Rugăciunea e singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gândită creştin, rugăciunea ne arată că umilinţa înalţă, iar nu coboară pe om.
Am spus eu odată că dacă un preot din Bărăgan, când se roagă, este Dumnezeu cu el, atunci preotul ăla înlocuieşte toată Academia Română….
Sfântul are forţa de coeziune a pietrei.
Un sfânt poate fi şi analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfinţenie este legată de ideea de minune. Un sfânt poate face o minune. Geniul face isprăvi, nu minuni. Lumea, acum este ancorată în cultul genialităţii ca slăvire a progresului în afară. Atât. Or, cu cât suntem mai avansaţi, mecanic şi material, cu atât suntem mai departe de esenţa reală a lumii, de sfinţenie.
Singurii oameni care nu pot fi suspectaţi că se înfioară în faţa morţii sunt sfinţii.
A fi sfânt înseamnă a fi suveranul tău perfect.
M-a întrebat odată Nae Ionescu ce cred despre evreul acesta, despre Pavel. Ştii ce i-am spus? – ăsta nu-i om, domnule, este toată Mediterana.
Trei ore am vorbit atunci în curtea închisorii, de Platon şi despre Iisus Hristos. Zice colonelul: Vă rog să scrieţi ce-aţi vorbit, ca nu cumva ministrul de interne Drăghici să spună că sunt solidar cu dumneavoastră. – Domnule colonel, cum să fim noi solidari? Eu tocmai d-aia am venit aici, că nu suntem solidari unii cu alţii…
Este incorect să ai dispreţ faţă de tehnică. Eu nu sunt tehnocrat, însă recunosc că în bătălia pentru adaptare, tehnica este universal utilă. Dar asta nu înseamnă că tehnica poartă în ea dimensiunea infinitului.
Când va dispărea ultimul ţăran din lume – la toate popoarele, vreau să spun – va dispărea şi ultimul om din specia om. Şi atunci or să apară maimuţe cu haine.
Ţăranul este omul absolut.
I-am spus eu Părintelui Dumitru Stăniloaie că nu mă consider un Socrate. Dar cum vă socotiţi? Popă, zic. Şi unde aveţi parohia? – N-am parohie, dar spovedesc pe unde pot.
Deşi sunt bolnav şi neajutorat, nu îmi pare rău că exist. Încerc eu să-mi pară rău, dar n-are sens. Ştiţi de ce? Pentru că eu constat, în mod evident, că exist. Ceea ce mă confiscă pesimismului de a mă autonega este evidenţa existenţei mele. Omul care se sinucide n-a constatat că este om. N-a reuşit să intuiască existenţa sa. Să se trăiască pe sine. Eu nu mă pot sinucide – indiferent de starea mea, sănătate sau boală – fiindcă nu m-am făcut eu. N-am venit cu voia mea pe lumea asta. Şi nici n-am să plec de voie din ea. Ăsta este jocul fundamental al existenţei mele.
Am avut şi discipoli… Nu se putea să nu am discipoli, fiindcă sunt un om vorbăreţ. Toată suferinţa mea se datoreşte poftei mele de a vorbi fără restricţii…
A fost întrebat un ţăran, în închisoare: ce înţelegi din tot ce spune Petre Ţuţea! Zice: nu înţeleg nimic, dar e o grozăvie!
Când am văzut, în închisoare, că tot regimul care mi se aplică e inoperant – puteam eu, ca om, să-mi explic asta? Şi atunci m-am gândit că există o forţă supracosmică, transcendentă, numită Dumnezeu. Numai El putea face isprava asta, ca eu să scap de înlănţuire. Pentru că, personal, nu mă pot dezlănţui şi elibera. Iar a vieţui acolo, la închisoare, fără asistenţa Lui nu se poate; au fost oameni care au murit… Atunci s-a născut în mine credinţa nelimitată în atotputernicia şi atotbunătatea divină.
Am devenit un gânditor creştin când mi-am dat seama că fără revelaţie, fără asistenţă divină, nu pot şti nici cine sunt, nici ce este lumea, nici dacă are vreun sens sau nu, nici dacă eu am vreun sens sau nu. Nu pot şti de unul singur. Când mi-am dat seama că fără Dumnezeu nu poţi cunoaşte sensul existenţei umane şi universale.
M-a întrebat cineva odată: Mă Petrică, tu când te aşezi la masa de scris cum scrii? – Sunt emoţionat de fila goală. Prima mea grijă e să nu fiu pândit de demonul originalităţii. Urmăresc să nu fiu original şi să fiu cuviincios. – Eşti inspirat? – Nu, nu stă niciodată un zeu în colţul camerei mele când scriu eu. Sunt foarte neliniştit. Eu, care sunt creştin… Am două nelinişti; să nu se afle în expunerea mea nici o inadvertenţă terminologică şi nici o împietate.
Nu mă interesează trecutul. De câte ori mă întreabă cineva când m-am născut, spun că într-unul din anii trecuţi.
Treisprezece ani de închisoare… Aveam doar o hăinuţă de puşcăriaş. Ne dădeau o zeamă chioară şi mămăligă friptă. M-au bătut… M-au arestat acasă. Nici nu ţin minte anul… Cînd m-au anchetat am leşinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari şi pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sunt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu laşitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase… Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi.
M-a întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastră, domnule? – N-am vorbit, domnule. – Cum n-ai vorbit? – Păi împotriva voastră vorbeşte tot poporul român. Ce să mai adaug eu? Şi mi-au dat 20 de ani muncă silnică fără motive. Mi s-a prezentat sentinţa de condamnare ca să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?
Am fost solicitat, în închisoare, să scriu pentru revista Glasul Patriei, ca şi Nichifor Crainic. Mi s-a părut ciudat să fii arestat şi să scrii, să meditezi. Adică să spui: vă mulţumesc că m-aţi arestat! Asta era o porcărie nemaipomenită, să obligi un deţinut să scrie. El poate să-şi scrie memoriile, dar nu pentru tine, ăla care-l persecuţi…
Eu, cultural, sunt un european, dar fundamentul spiritual e de ţăran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Şi toţi din generaţia mea au simţit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte. Eu nu ştiu dacă vom fi apreciaţi pentru ceea ce am făcut; important este că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. Este o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.
Definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.
Eu n-adun nimic. Îmi spunea un popă, zice, păi dumneavoastră vă risipiţi aşa, vă poate fura oricine… Zic: uite, părinte, eu, zic, am adoptat concepţia regelui Franţei în materie de risipire a ideilor mele. Concepţia lui despre cartof. Când au venit cartofii din America, ţăranii nu-i cultivau. ”Să mâncăm noi buruiana asta din pământ…” Ce a zis regele Franţei? ”Mă, seamănă, mă, cartofi pe moşia mea şi, când or vedea ţăranii că îi păzesc, or să-şi dea seama că-s lucru bun. Lăsaţi-i să fure, că aşa se răspândesc cartofii în ţară.”
Odată, în hol la Athénée Palace, m-a arestat Securitatea pe motiv că fac speculă. Cu ce? i-am întrebat. Nu mi-au răspuns. Şi atunci mi-am adus aminte de vorba unui prieten de la Cluj: ”Cu idei, frate, cu idei!”
Un umanist pur, adică indiferent religios, practică formele vieţii de junglă, împingând cruzimea până la forma gratuită a bestialităţii tigrului. Vremea noastră este plină de astfel de exemplare.
Umanismul este una din formele grave ale rătăcirii omului modern, care pleacă din antropocentrismul Renaşterii. În Renaştere, ”titanii” s-au umflat prin autocunoaşterea necunoaşterii. Ei nu se cunoşteau pe ei înşişi şi au crezut că s-au descoperit ca oameni.
Omul – javra asta bipedă, pe care eu îl consider ”animal prost”, homo stultus – atunci când se screme să facă singur ordine, adică când practică umanismul, îl înlocuieşte pe Dumnezeu cu el. Nicăieri Dumnezeu n-a avut de furcă cu dracul mai mult decât în sacrul spaţiu al Italiei. Acolo, adică, unde s-a născut umanismul în Renaştere.
Vlad Ţepeş are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Ştefan cel Mare. Cu armele! Are meritul că l-a şi bătut. Şi are mai ales meritul că a coborât morala absolută prin ţepele puse în cur la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap şi ţi-era frică să n-o furi tu de la tine. ăsta-i voivod absolut, Vlad Ţepeş. Păi fără ăsta istoria românilor este o pajişte cu miei!…

Continuă lectura →

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea – Judeţul Mureş, la zece ani de la strămutarea sa din această viaţă pământească, în anul Domnului 2008…

Publicat pe 04/07/2018 de Doar Ortodox

Împărtăşania înseamnă câştigarea Împărăţiei lui Dumnezeu!…

Interviu realizat la Mănăstirea Recea – Mureş, cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan, în anul Domnului 2007…

În urmă cu zece ani am fost la Mănăstirea Recea – Mureş, acest veritabil tezaur al spiritualităţii ortodoxe şi a celei româneşti autentice.

Am fost de foarte multe ori la această sfântă aşezare, care cuprinde atâtea comori ale spiritualităţii noastre eterne, româneşti şi ortodoxe, de fiecare dată fiind foarte impresionat de toate cele văzute şi auzite în acest loc sfânt – în care trebuie să ne lepădăm de încălţămintea netrebniciei şi a cerbiciei noastre!…

Acolo am văzut încununarea întregii activităţi şi osteneli purtată de către obştea acestui complex monastic de-a lungul anilor, de la înfiinţarea lui în anul 1991 şi până acum, osteneală ce a stat, îndeosebi pe umerii Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Iovan – Duhovnicul şi a Maicii Cristina Chichernea – Stareţa acestei sfinte mănăstiri – două personalităţi care au marcat acest loc străvechi românesc al Transilvaniei şi important centru de pelerinaj, punctând curgerea timpului şi a spaţiului nostru sacru ce alunecă spre veşnicie, cu acest pridvor al eternităţii şi cu această anticameră a Împărăţiei – care este această chinovie ce stă în calea diminuării şi a deteriorării tradiţiei noastre sfinte şi autentice!…

De fiecare dată când am ajuns acolo am găsit o sărbătoare a întregii suflări româneşti transilvane care se bucură la modul cel mai sincer de această izbândă a Bisericii noastre strămoşeşti, în această zonă care a fost de-a lungul istoriei aspru vitregită de lucrarea şi înrâurirea Bisericii sfinte a neamului nostru românesc; monumentul şi obiectivul acesta fiind perceput ca un triumf al nostru constatând, încă o dată dacă mai era cazul, că Dumnezeu ne-a purtat şi ne poartă de grijă prin nemărginita Sa dragoste ce o are pentru noi oamenii şi pentru a noastră izbăvire!…

parintele Ioan Iovan.jpg Şi aici, în duhovniceasca lavră a spiritualităţii noastre dreptmăritoare, am stat de mai multe ori, la ceas de sfătuire, dialog şi convorbire duhovnicească cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan – originar din părţile Bihorului, care a suferit martiriul închisorilor comuniste, despre Euharistie şi Mântuire, despre necesitatea existenţei acesteia într-un mod cât se poate de indispensabil, pe drumul nostru către îndumnezeire…

Anul acesta însă, joi – 17 mai 2018, s-au împlinit zece ani de când s-a născut în cer, ajungând alături de viii din cealaltă lume Părintele Ioan – care la 22 iunie anul 2008 ar fi împlinit vârsta de 88 de ani…

Şi atunci mi-am adus aminte şi m-am gândit îndelung că Părintele Ioan Iovan a fost un mărturisitor al lui Iisus Hristos, care a purtat cu vrednicie jugul preoţiei atât în vremea regimului comunist, înfruntând nouă ani de temniţă, cât şi după anul 1990, de când a slujit ca preot şi duhovnic la această sfântă mănăstire. Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei – Arhiepiscopul de atunci al Alba Iuliei, a spus despre Părintele Ioan Iovan că „a fost un mărturisitor al lui Iisus Hristos. Cu orice risc şi-a exprimat crezul său, fiind un mare misionar. Misiunea lui şi-a întemeiat-o datorită convingerii pe care o avea, şi anume că se poate regenera viaţa noastră duhovnicească printr-o regăsire a comuniunii cu Iisus Hristos în Sfânta Euharistie. A fost un misionar care l-a propovăduit pe Domnul Iisus Hristos Euharistic, iar noi nădăjduim că Domnul Hristos îl va face părtaş al ospăţului credinţei cel veşnic”.

Ce să mai zic într-o astfel de situaţie: că în ultima vreme am petrecut destul de mulţi părinţi duhovniceşti, mai cu seamă în ultimii doi ani şi iată acum a sosit ceasul să facem acelaşi lucru şi cu Părintele Arhimandrit Ioan Iovan – care va rămâne în amintirea şi în conştiinţa noastră cu multe învăţături şi fapte minunate, printre care, la loc de frunte stă aceea că a încurajat şi ajutat o mulţime de tineri teologi să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste.

A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român. Apoi mai rămâne în sufletul nostru prin caracterul, onoarea şi demnitatea lui, apoi vocea sa caldă dar în acelaşi timp hotărâtă şi fermă; după aceea cultura teologică şi nu numai cu care a fost înzestrat datorită muncii şi tenacităţii prea cuvioşiei sale; luciditatea şi spiritul său critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă spiritul de disciplină, în primul rând cu el însuşi, de rigoare academică, doctrinară, liturgică şi canonică revelată cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte coerent şi elevat în diferite împrejurări şi cu diferite ocazii; comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit şi unic, fiind foarte respectuos, accesibil şi deschis, toate acestea ducând la descoperirea în persoana sa a eticii bunului simţ, pe care a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieţi şi care astăzi o întâlneşti tot mai rar!…

Părintele Arhimandrit Ioan Iovan a mai avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!…

Şi ca o exemplificare concretă în acest sens ne vom aduce aminte, aici şi acum, de folositoarele sesiuni ale Universităţii de Vară conduse de către Părintele Ioan Iovan şi distinsul Părinte Profesor de Morală şi Spiritualitate profund ortodoxă şi autentic românească Ilie Moldovan, şi el trecut, între timp, la veşnicele lăcaşuri – toate sub auspiciile călăuzitoare ale vrednicului de pomenire ierarh şi slujitor fidel al Bisericii noastre din perioada interbelică – Episcopul Nicolae Popoviciu al Oradiei.

De aceea, aici şi acum mă gândeam şi la vestita Academie Teologică şi Duhovnicească de la Mănăstirea „Sfântul Constantin Brâncoveanu” din Ţinutul Făgăraşului nostru transilvan, ctitorită de Mitropolitul şi cărturarul de pie memorie Dr. Antonie Plămădeală al Ardealului, la rosturile şi importanţa ei, care au fost preluate şi dezvoltate şi de către această soră a ei – Academia Spirituală „Episcop Dr. Nicolae Popoviciu – Martirul şi Mucenicul Credinţei” de la Sfânta Mănăstire Recea – unde iată, a mai vieţuit unul dintre apropiaţii, discipolii şi ucenicii cei iubiţi ai vrednicului ierarh, în persoana Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Iovan, care l-a pomenit cu atâta veneraţie, respect şi recunoştinţă!…

Nu în ultimul rând muzeul ctitorit şi organizat în cinstea aceluiaşi distins ierarh, martir şi slujitor al bisericii din perioada interbelică – Episcopul Nicolae Popoviciu al Oradiei…

De fiecare dată, când ne întâlneam, îmi vorbea mult şi profund despre anii închisorii comuniste, despre prigoana şi urgia comunistă ce s-a abătut asupra neamului nostru timp de o jumătate de veac, despre anii copilăriei din satul său natal – Husasău de Criş şi de consătenii lui, de „bihorenii lui” cu care vorbea în graiul specific locurilor sale natale, de tatăl său care a fost tot slujitor al altarului, apoi de anii de studii de la Oradea şi Cluj, de Episcopul care l-a hirotonit şi marcat pozitiv şi plenar – Nicolae al Oradiei, de împlinirile şi neîmplinirile pe care le-a avut de-a lungul vieţii, de realizările şi bucuriile duhovniceşti de care s-a împărtăşit în ultimii 17 ani la Mănăstirea Recea, şi mai ales, despre Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie, cu alte cuvinte, de prezenţa permanentă şi pururea a Mântuitorului nostru Iisus Hristos – Euharistic în viaţa noastră – ca fiind condiţie indispensabilă mântuirii şi înveşnicirii noastre cu Domnul!…

Ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Arhimandrit Ioan Iovan a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruire, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă!…

Şi totuşi, în dimineaţa înmormântării şi, mai cu seamă, la sfânta slujbă a participat foarte multă lume care l-a cunoscut şi la preţuit în mod deosebit pe Părintele lor duhovnicesc – Ioan Arhimandritul!…

Au fost multe coroane, multe flori, multe lacrimi pline de recunoştinţă şi (de) nădejde, că părintele s-a mutat de la moarte la viaţă, acolo unde nu mai este nici suferinţă, nici întristare nici suspin ci viaţă fără de sfârşit!…

Eu personal, mă simt foarte onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhimandrit Ioan Iovan – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii acestor ţinuturi şi nu numai, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

parintele ioan recea.jpg Şi cum spuneam, la începutul acestui material pro memoria (sau in memoriam), aici, în duhovniceasca lavră a spiritualităţii noastre dreptmăritoare, am stat de vorbă cu vrednicul de pomenire Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan, abordând şi dezbătând tema esenţială a Euharistiei şi Mântuirii noastre, despre necesitatea existenţei acesteia într-un mod cât se poate de indispensabil, pe drumul nostru către îndumnezeire şi, iată ce ne-a răspuns, în cele ce urmează, din prea multa-i sa dragoste şi experienţă, şi pe care-l oferim, în cele ce urmează, cititorilor dreptmăritori creştini interesaţi de acest important subiect, întru amintirea şi pururea pomenirea Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Iovan:

Preacuvioase Părinte Arhimandrit, este perceput Iisus Hristos ca fiind „ieri, azi şi în veci Acelaşi” în lumea de astăzi, în condiţiile secularizării la care, din păcate, suntem cu toţii părtaşi, într-o mai mică sau mai mare măsură?!…

– Dragul meu, Iisus Hristos este Acelaşi, noi însă nu. Trebuie să ne apropiem mai mult de El, în sensul real, euharistic, prin învăţătura Bisericii, prin Sfintele Taine şi prin trăirea creştinească în sânul familiei şi peste tot acolo unde locuim şi ne desfăşurăm activitatea, să simţim că trăieşte în noi Dumnezeu. La toate acestea se poate ajunge cu ajutorul catehizării de care suntem încă foarte mulţi, lipsiţi.

Ce credeţi, Preacuvioase Părinte, că înţeleg oamenii de astăzi prin noţiunea de Euharistie şi cum vedeţi raportarea lor la acest termen teologic care reflectă o realitate duhovnicească foarte mare, de fapt, cea mai mare?!…

– Mai întâi trebuie explicat termenul Euharistie, pentru a înţelege şi conştientiza credincioşii importanţa termenului şi a faptului pe care el îl conţine, care este ceva obligatoriu şi indispensabil mântuirii.

Mai vedeţi astăzi, o raportare personală şi autentică a credincioşilor la Sfânta Euharistie, cu alte cuvinte la Sfânta Liturghie ca fiind „Taina tainelor”?!…

În anul 1986, cu prilejul vizitei sale în România, Patriarhul Ierusalimului – Diodor, după participarea sa la mai multe Sfinte Liturghii a concluzionat că este impresionat de numărul mare de credincioşi participanţi, dar că este foarte trist pentru faptul că a văzut foarte puţini s-au nu a văzut nici un credincios care să se împărtăşească!… Nu este voie să existe Liturghie fără Împărtăşanie!… Mie nu mi-a lipsit liturghia şi împărtăşania nici chiar în puşcărie, unde am cusut pe partea din spate a maieului Sfântul Antimis, vinul îl aducea un medic într-o sticluţă de vin tonic, pâinea şi apa o reţineam din hrana şi din alimentele primite şi aşa mai departe. Găsirea unei explicaţii la toată această situaţie ne duce cu gândul la existenţa tainei lui Dumnezeu!… Astăzi încă nu prea ştim (cum) să ne raportăm la Sfânta Împărtăşanie dar suntem în drum spre, căci Împărtăşania înseamnă câştigarea Împărăţiei lui Dumnezeu de aici, cu alte cuvinte este vorba de îndumnezeirea prin har, care se face încă din această viaţă.

În altă ordine de idei, care vedeţi a fi termenul corect de abordare a acestei probleme: – acela de deasă împărtăşanie, rară împărtăşanie, cu vrednicie, fără, cu pregătire sau fără, ori continuă împărtăşanie?!… Care este, cu alte cuvinte, poziţia Sfinţilor Părinţi cu privire la această problemă?!…

– Răspunsul meu este: Continuă Împărtăşanie, iar cât priveşte vrednicia, noi preoţii sfărâmăm Sfintele, după cum citim în rugăciunea de după Epicleza Euharistică ce zice: „Se sfărâmă şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâmă şi nu se desparte, Cel ce se mănâncă şi niciodată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte” – argument pentru continua împărtăşanie. În ce priveşte vrednicia, aceasta este un dar de la Dumnezeu şi nicidecum meritul nostru!… Motivele invocării nevredniciei, cu canoanele, să ştiţi că sunt din lipsa de dragoste şi să se mai ştie că Liturghierul care cuprinde rugăciunile de taină speciale pe care le citesc preoţii, trebuie să fie concrete, vii, personale iar nu doar teoretice şi abstracte în idei!…

Care este diferenţa de curente, de opinii sau de abordare referitor la practica împărtăşirii credincioşilor la slavi, români şi greci şi de ce asistăm la evidenţierea acestor deosebiri de abordare a aceluiaşi fenomen, dacă pot să mă exprim cu aceste cuvinte?!…

– Este o greşeală de preţuire a lui Iisus Hristos, că dacă îL iubeşti cu adevărat nu te cramponezi în aceste deosebiri, din moment ce este vorba de unul şi acelaşi lucru, în fond de acelaşi text liturgic – cu acelaşi conţinut!… Este dureros că există aceste deosebiri şi, drept urmare, să ne străduim ca acolo unde ne aflăm noi, să fie desfiinţate, deoarece nu este mai importantă tâlcuirea lingvistică şi cea tipiconală decât receptarea Harului Divin!…

Este lumea bisericească contemporană suficient de conştientă de valoarea şi supremaţia acestei Sfinte Taine, care nu abordează o simplă practică liturgică ci pe ea se sprijină, de fapt, toată viaţa noastră eclesiologică, soteriologică şi, îndeosebi, cea eshatologică?!…

– Este deplin corigentă din păcate, de la A la Z, de la Ortodoxie la Catolicism şi de la Α la Ω!…

Avem noi, astăzi, bine structurată şi articulată o teologie a Sfintelor Taine şi, în special, a Sfintei Liturghii?!…

– Din nefericire lipseşte evlavia cu privire la trăirea în Iisus Hristos, permanentă, şi numai Bunul Dumnezeu poate remedia lucrul acesta!…

Din punct de vedere moral – duhovnicesc cum ne raportăm noi la Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie, în condiţiile în care, la momentul potrivit din cadrul Sfintei Liturghii se împărtăşesc foarte puţini oameni, gândindu-mă, aici, la situaţia de la noi din ţară?!…

– Ar trebui să ne raportăm printr-o durere adâncă şi prin începutul unei râvne a mântuirii ce are în centrul ei tocmai pe Cel care ne mântuie. Dacă El este Centrul, atunci haideţi să mergem cu toţii la El!… La Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinţă. Ferice de cel care, indiferent ce vârstă şi în ce rost al vieţii se află, se întoarce la trăirea cu Iisus Hristos, fiindcă prin aceasta el se face apostol şi pentru alţii!… Ca o concluzie aş susţine că, pentru a scoate asemenea apostoli trebuie să ajungem la sacrificiul apostolic şi misionar de reunire a Bisericilor şi de revenire la trăirea primilor apostoli, astfel încât, Sfânta Euharistie trebuie să fie şi temeiul unităţii creştine a reunirii Bisericilor, a mişcării ecumenice autentice, încununată fiind de strădania îndumnezeirii de pe pământ către cer!…

Cine ar trebui să-şi asume vina sau responsabilitatea pentru abordarea, de multe ori, destul de superficială a acestei probleme fundamentale a spiritualităţii noastre?!…

– Să nu căutăm vinovaţi ci să mergem încrezători cu convingerea că Dumnezeu ne poate ierta de păcatul delăsării duhovniceşti, şi rugându-ne ca El să ne ia de mână, ca prin potir să ajungem acolo unde am fost, în paradis!… Aşadar, Hristos prin Euharistie ne reîntoarce la El, unde datorită comuniunii euharistice vom ajunge la comuniunea (cea veşnică) cu El.

Mai este, astăzi, relaţia părinte duhovnicesc – fiu duhovnicesc una sinceră, profundă, într-un cuvânt, autentică?!…

– Mai rar, dar este. Să ne rugăm să se îndesească, să se întărească!…

Care ar fi soluţia sau modalitatea îndreptării acestei stări de fapt, a acestei situaţii de compromis?!…

– Implorând Providenţa Divină să privească spre noi cu ochi milostivi şi povăţuitori, convinşi fiind că se aplică şi aici cuvântul Scripturii care zice că „Fără de Mine nu puteţi face nimic”.

Credeţi că lucrările de învăţătură ortodoxă, „catehismele” noastre prezintă corect lucrurile cu privire la această problemă sau sunt destul de scolastice?!…

– Suntem chemaţi să scoatem scolasticul de aici!… Toată învăţătura catehetică are o comoară de izvoare, mult folositoare, cu toate că unele au fost schimbate în conţinutul lor şi care astfel, nu au făcut altceva decât să servească modernismului ispitit. În general, Catehismele sunt foarte bune dar şi în ele se strecoară, uneori, păreri subiective.

Este nevoie, cumva, de o (re)catehizare a credincioşilor noştri cu privire la această problemă a Bisericii şi nu numai, adică asistăm, cumva, la o „evoluţie” istorică a acestei probleme?!…

– Repet, numai Providenţa Divină va face lumină în privinţa cursului creştinismului nostru, care nu se poate concepe decât urcând din nou, spre culmile desăvârşirii!…

Vedeţi cumva, o stare de revigorare a acestei situaţii, sunteţi optimist, în acest sens?!…

– Da, bineînţeles, nu cred, ci sunt convins că Dumnezeu Care a creat Biserica şi pe om, cu promisiunea că pe Aceasta „Nici porţile iadului nu o vor birui” nu va întârzia această revigorare până la sfârşit, ci cu mijlocirea Maicii Domnului „Biserica cea Vie” se va reface Ierusalimul pământesc şi abia apoi se va contopi cu cel ceresc, când va fi „un cer nou şi un pământ nou”.

Acum în încheierea acestui interviu v-aş ruga, Preacuvioase Părinte Ioan, să trasaţi câteva concluzii urmate de câteva sfaturi!…

– Dacă dorim ca Dumnezeu să îndrepte mila Sa spre noi şi Biserica Lui, să fim creştini ai milei şi ai iertării şi să trăim mai mult în Iisus Hristos Euharistic şi-n evlavie la Maica Domnului şi aşa, pururea cu Domnul vom fi până la sfârşitul veacurilor!…

– Acestea fiind zise, vă mulţumesc foarte mult, dorindu-vă să aveţi parte de multă sănătate, de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti!…

Iar acum, după unsprezece ani de la acest frumos, folositor şi duhovnicesc moment, şi totodată, la împlinirea a zece ani de la mutarea sfinţiei sale în veşnicele şi cereştile lăcaşuri, ne rugăm cu toţii ca Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie pomenirea şi amintirea! Amin!…

Cu aleasă preţuire şi deosebită recunoştinţă,

Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

DoarOrtodox

Împlinirea a cinci ani de când Părintele Arhim. Iustin Pârvu s-a născut în viaţa cea veşnică, mutându-se la cereştile lăcaşuri…

Publicat pe 03/07/2018 de Doar Ortodox

pr Iustin Parvu - foto Elena T.jpg Duminică – 16 iunie 2013, la ora 22:40, ora României, după o suferinţă de mai multe săptămâni şi după un chin care s-a acutizat în ultimele ore, Părintele Arhim Justin Pârvu a încetat din viaţa aceasta trecătoare şi s-a mutat la cereştile lăcaşuri, la Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori pe care atât de mult i-a iubit şi după care atât de mult a râvnit.

Părintele Justin Pârvu s-a născut în satul Poiana Largului – Călugăreni (Petru Vodă), judeţul Neamţ, la 10 Februarie 1919. S-a închinoviat la Mănăstirea Durău, judeţul Neamţ în anul 1936, a participat ca preot militar pe frontul de răsărit în al doilea război mondial, apoi a fost întemniţat pentru legionarism între anii 1948 – 1964, iar între anii 1966 – 1975 a fost reprimit în monahism ca vieţuitor al Mănăstirii Secu, judeţul Neamţ, iar între anii 1975 – 1991 ca vieţuitor al Mănăstirii Bistriţa, din judeţul Neamţ.

De la sfârşitul lunii martie anul 2013 cancerul de stomac pe care îl purta în taină de câţiva ani de zile s-a dezvoltat în metastază, care a adus cu sine complicaţiile medicale în urma cărora, după o suferinţă mucenicească pe deplin asumată şi conştientă, s-a mutat din lumea aceasta la o alta mai bună. Să avem parte de rugăciunile sale!

Considerat unul dintre cei mai mari duhovnici ai ortodoxiei româneşti din ultimii ani, Părintele Iustin Pârvu a intrat, după cum am spus şi mai sus, în mănăstire la vârsta de 17 ani, este tuns la monahism în anul 1940 şi numit preot misionar pe Frontul de Est. A fost arestat în anul 1948 şi condamnat la 12 ani de închisoare. Trece prin închisorile de la Jilava, Gherla sau Aiud, după care trece prin „reeducarea de la Piteşti!”.

În anul 1960 mai primeşte o condamnare de patru ani, fiind eliberat odată cu ceilalţi deţinuţi politici.

Din cauza greutăţilor întâmpinate după eliberare, el ajunge să lucreze ca muncitor forestier. În anul 1966 a fost reprimit în monahism, ca vieţuitor al Mănăstirii Secu, din judeţul Neamţ, iar din anul 1975 a trăit în Mănăstirea Bistriţa, din acelaşi judeţ.

În toamna anului 1991 a pus piatra de temelie a Mănăstirii (de călugări) Petru Vodă – Neamţ, iar in anul 1999 a început construirea Mănăstirii (de călugăriţe) Paltin, judeţul Neamţ.

În anul 2003 înfiinţează publicaţia creştină „Glasul Monahilor”, care apare lunar. În ziua de 02 noiembrie 2008, Părintele Iustin Pârvu este ridicat la rangul de Arhimandrit. În acelaşi an, Părintele înfiinţează o nouă publicaţie creştină, „Atitudini”. Întemeietor al Mănăstirii Petru Vodă, ce are ca hram Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Părintele Arhim. Iustin Pârvu a fost operat la începutul lunii mai 2013, la Cluj Napoca.

În rândurile de mai jos supunem atenţiei cititorilor un interviu mai vechi realizat cu Părintele Iustin Pârvu (în anul 2009), întru amintirea şi pomenirea sa, acum – la împlinirea a cinci ani de la naşterea sa în viaţa cea cerească şi veşnică:

Este greu de găsit, dar nu-ţi trebuie prea multă bătaie de cap ca să recunoşti un povăţuitor duhovnicesc – Interviu cu Părintele Arhim. Iustin Pârvu de la Mănăstirea „Sf. Arhangheli” Petru Vodă, judeţul Neamţ…

– Preacuvioase Părinte Stareţ Iustin, ştim că de la Sfântul Simeon Noul Teolog încoace, povăţuitorii duhovniceşti se tot împuţinează; astăzi, când suntem martorii unei mari secătuiri duhovniceşti, cum mai recunoaştem un povăţuitor duhovnicesc? Sfinţii Calist şi Ignatie Xantopoulos arătau trei criterii: să fie înalt la înţelegere, smerit la cuget şi blând în toată purtarea…

– Este greu de găsit, dar nu-ţi trebuie prea multă bătaie de cap ca să recunoşti un povăţuitor duhovnicesc. Cel care caută cu adevărat un povăţuitor duhovnicesc, la momentul potrivit, îl va simţi. Sufletul simte cui trebuie să i se încredinţeze, căci Dumnezeu este Cel Care pune în inimă dragostea faţă de cel căruia ţi-a rânduit să îi urmezi. Eu abia aşteptam să ies din temniţă numai ca să-l văd pe Părintele Paisie Olaru. Ardea inima în mine să-l văd, astfel încât, după eliberare, am mers direct la chilia Părintelui Paisie, aşteptând două zile la uşă ca să mă primească la spovedit. De aici înainte, timp de opt ani nu m-am mai despărţit de povăţuirea caldă a Părintelui Paisie Olaru. Mă trimisese mai întâi la Părintele Ilie Cleopa, însă la el nu am simţit atâta odihnă sufletească, deşi, după 16 ani de închisoare, începuse să răsfoiască cărţi groase de canoane. Relaţia dintre ucenic şi duhovnic este foarte puternică şi în numele ei se pot face multe minuni. Însă nu este suficient ca povăţuitorul să fie cercat, ci să fie şi în acelaşi duh cu ucenicul.

– Preacuvioase Părinte Iustin, dar ce aţi învăţat cel mai mult de la Părintele Paisie Olaru?

– Smerenia şi dragostea lui faţă de aproapele. Era de o căldură şi tandreţe sufletească rar întâlnite. Părintele Paisie era neîncetat neobosit cu oamenii, încât uita de el însuşi.

– Este bine în zilele noastre să mai căutăm povăţuitori duhovniceşti sau nu?

– Este mai bine să dobândeşti tu puţină pricepere duhovnicească, căci vin vremuri când nu numai că nu veţi mai găsi îndrumător, dar nici măcar un cuvânt din Scriptură sau din Sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi până acum recomandau povăţuirea după Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi, însă vin vremuri când vor lipsi şi acestea.

– Dar până la vremurile acelea?

– Până atunci să le învăţaţi pe de rost. În închisori aveam pururea în minte Paraclisul Maicii Domnului şi alte acatiste, care ne-au fost de mare ajutor. Adevărata rugăciune nu se face la mănăstire, chiar dacă dispune de toate condiţiile exterioare prielnice contemplaţiei şi rugăciunii. Noi, în închisoare, eram lipsiţi de frumuseţile acestui relief al munţilor Carpaţi, numai între patru pereţi, unde zeci de ani stăteai între ei şi nu vedeai raza soarelui prin crăpăturile zăbrelelor de la geam; iar dacă te urcai cumva să vezi o rază de soare, gardianul era la spatele tău şi-ţi dădea câte-o pedeapsă de cinci zile la arest sever, încât nu scăpai sănătos de acolo. Ei bine, suferinţa aceea era adevărata stare călugărească. La baza mănăstirii este suferinţa; vrei să trăieşti creştineşte, vrei să te apropii de Dumnezeu? Trebuie să te zbaţi să ajungi de la aceste laude pe care le face Biserica, să nu le mai spui prin simplu cuvânt, ci să le trăieşti prin căldura aceasta a harului şi să le transformi în duh, să dematerializezi acest cuvânt, pe care acum îl mai şi schimonosim silindu-ne să terminăm cât mai repede slujbele, să cântăm cât mai sacadat Sfânta Liturghie, unde ar trebui să uităm de orice grijă lumească. Aşadar, trăirea şi suferinţa trezeşte în monah rugăciunea. Respectarea regulilor şi rânduielilor, fără această trăire, naşte împrăştierea şi stinge duhul rugăciunii. Dumnezeu nu are nevoie să-i reciţi rugăciuni, ci vrea ca acest cuvânt să devină transparent.

– Dar Rugăciunea Inimii, a lui Iisus Hristos, nu v-a fost de ajutor acolo?

– N-am spus rugăciunea aceasta, pentru că la puşcăria Aiudului, abia după vreo 2-3 ani s-a luat contact cu foşti deţinuţi: Virgil Maxim, Vasile Marin, Valeriu Gafencu şi alţii, care într-adevăr au cultivat rugăciunea inimii. Cea mai mare parte însă s-a bazat pe rugăciunea aceasta orală. Pentru că nu erau numai deţinuţi politici de aceeaşi nuanţă; printre tinerii aceştia legionari erau şi de alte culori politice, care n-aveau habar despre viaţa creştină; şi nu erau pregătiţi pentru rugăciunea inimii, ei nu cunoşteau

nici rugăciunea Tatăl nostru. Chiar miniştrii aceştia, cu care am stat un an şi jumătate, cum ar fi generalul Arbore, ministrul Mareş, care era ministrul comunicaţiilor – au fost nevoiţi să înveţe Tatăl nostru şi Crezul, un Cuvine-se cu adevărat, la 50-60 de ani.

– Ce ne puteţi spune despre vremurile grele prin care vom trece şi noi?

– Ei, prin ce-am trecut noi, dar prin ce-o să treceţi voi! Acele vremuri deja le-aţi început. Spre deosebire de alte vremuri, va îngădui Dumnezeu vrăjmaşului să se atingă şi de suflet; va fi mai mult o prigoană psihologică şi nu vă veţi putea ascunde nici în crăpăturile pământului. Nu este uşor, sunt vremuri foarte grele. De exemplu, pe vremea marilor trăitori din Pustia Tebaidei, acolo nici miliţia nu intra, nici control de stat, nici finanţa nu intra, nici un control care să-i tulbure pe călugări. Erau de sine stătători şi atât de liberi, încât ei într-adevăr puteau să-şi ducă aşa, cu toată dragostea, nevoinţa lor. Însă, la ora aceasta, trebuie să lupţi, şi cu cel văzut, şi cu cel nevăzut; să lupţi cu tine, să lupţi cu lumea, să lupţi şi cu dracul. Diavolul – faci cruce – se mai depărtează, măi. Ăştia văzuţi nu se depărtează, ba te asaltează şi-ţi mai pun în cârcă şi altele; ba vine cu 666, ba vine cu cărţile de identitate, cu cardurile, cu tractorul, cu motorul, cu cipuri, cu radiaţiile, holocaustul – toate se răsfrâng asupra ta.

De aceea credincioşii aceştia, de pildă, care vin din toată lumea înspre mănăstiri, sunt iarăşi un semn că toată lumea trăieşte în clocotul ăsta, în cazanul ăsta de fierbere de la un rău la altul. Iar călugărul, de bine, de rău trebuie să stea acolo, în faţa lor, să dea un sfat, o relaţie, să le citeşti o rugăciune şi să plece măcar câtuşi de puţin alţii de cum au intrat. Monahul trebuie să fie prezent şi să răspundă la toate aceste nevoi ale creştinului. Altădată nimeni nu-l deranja pe sfântul, pe cuviosul. Păi, câte pomelnice aveam noi acum 70-80 de ani la mănăstirea Durău sau la Secu? Te duceai la proscomidie, începeai slujba, tu, ca preot, înainte cu o oră, sunai la intrare în tochiţa metalică, toată lumea ştia că a intrat părintele la biserică. Paraclisierul deja era venit. Care este rânduiala paraclisierului? Intră în biserică, se închină, ia blagoslovenie de la strana arhierească, se duce şi se închină pe la icoane, la Maica Domnului, la Mântuitorul Iisus Hristos, întră în sfântul altar, face trei metanii la intrare, trei metanii la proscomidie şi cu frică de Dumnezeu începe să aprindă lumânările, cele două lumânări de pe sfânta masă, candelele. Era o scară cu trei trepte. Se urca părintele de canon săracul, sufla din greu, dar el voia să aprindă candelele în fiecare miez de noapte, să fie primul acolo când venea preotul slujitor.

După aceea venea la stareţ, lua blagoslovenie de toacă şi de clopot şi Părintele stareţ de atunci nu dormea, era treaz, la apel, era în pravilă. Acuma are o maşină cu opt locuri, cu bagaj în spate şi-ntr-o dimineaţă se duce după sticle, a doua zi are nevoie de mătură, apoi de coada măturii şi tot se plimbă şi tot se plimbă, mai merge la o conferinţă, pe la examene şi printr-alte părţi, numai la biserică şi la utrenie nu-i. Şi paraclisierul n-are unde să se mai ducă, toacă săracul cu 25 de blagoslovenii de la… bec.

Terminam de pomenit înainte ca să vină preoţii, dar acum sunt câte 3-4 mape de pomelnice numai într-o zi.

De asemenea, ca să revin, nu erau atâtea nevoi şi atâtea boli. Acum s-au înmulţit bolile psihice, organice, demonizările. Apoi nu erau atâtea construcţii, atâtea vite, atâta lume. Pe lângă acestea mai sunt şi ispitele supratehnicii, sistemele acestea extraordinar de ascuţite care pătrund până în a-ţi cunoaşte şi gândul. Şi, când ţi-a prins gândirea, aici este şi partea sufletească. Iar când a intrat pe firul acesta Satana, nu mai este deloc uşor. Este o luptă împotriva sufletului. Acum nu vezi ce fac? Dacă vrei să ai un serviciu mai bun, trebuie să te înscrii în loja masonică, să te lepezi de Iisus Hristos. Şi, iată, acestea toate sunt încercări şi ispite şi greutăţi care ne fură de la adevăratele ţeluri ale trăirii noastre. Acestea aduc la zero, viaţa duhovnicească

– Sfinţite Părinte, cum vedeţi reînvirea duhovnicească a monahismului, astăzi?

– Cu telefon mobil şi cu maşini luxoase… Aceasta se va petrece o dată cu reînvierea creştinismului. Monahismul este un mădular al creştinismului, care slăbeşte o dată cu acesta. Am ajuns la starea în care monahii s-au făcut precum mirenii, iar mirenii asemenea demonilor. Creştinătatea este foarte slăbită şi nu ştiu dacă se va mai îndrepta.

– Nici măcar după o nouă jertfă a creştinismului contemporan?

– Dacă mai are sens. Totuşi, după mine, închisorile au fost temeliile de regenerare a creştinătăţii noastre. Adică ceea ce trebuie să urmărim este străduinţa de bună voie: să te pui pe post, să te pui pe priveghere, să te pui pe rugăciune şi să trăieşti în numele Domnului. Să se simtă prezenţa ta oriunde eşti. Aşa, mâncare – de trei ori pe zi, ascultare – dacă poţi lasă-l pe fratele – şi aşa mai departe…

– Care este motivul pentru care nu se mai poate îndrepta viaţa duhovnicească, în zilele noastre?

– Pentru că a slăbit dragostea între fraţi şi nu se mai poate înţelege om cu om. Şi, fără unitate, cum să mai reclădeşti ceva?

– Ce să facem ca să păstrăm dragostea şi unitatea dintre noi, oamenii?

– Este nevoie de multă rugăciune, căci rugăciunea întreţine buna noastră înţelegere. Acum, însă, ne îngrijim mai mult de cele materiale decât de cele duhovniceşti, Înainte, forţele răului erau legate cu rugăciunile marilor trăitori; rugăciunea lor avea o mare putere. Şi încă n-a slobozit Dumnezeu puterea Satanei, căci lumea este nepregătită… Forţa diavolului stă în patimile şi relele noastre.

– În altă ordine de idei, Preacuvioase Părinte Stareţ, ce caracterizează mai mult monahismul actual?

– Monahii de acum au o mare deficienţă în a se supune şi nu ştiu să se spovedească; nu se spovedesc sincer. Dacă ar spune călugărul adevărul la spovedanie, ar muri. Azi îţi cere blagoslovenie să se ducă până la Iaşi şi el ajunge până la Constanţa, pentru că … tot era în drum. S-a banalizat şi relativizat mult virtutea ascultării. Călugării de azi nu mai au puterea să asculte de mai marii lor ca odinioară. S-a surpat raportul dintre ucenic şi povăţuitor şi de aceea a ridicat poate Dumnezeu darul acesta de la noi. Dar eu îi înţeleg; călugării din România sunt aşa dezordonaţi şi neputincioşi în a se supune unei ordini şi rânduieli, pentru că aşa sunt românii. Poporul român este împrăştiat din fire, iată nu mai avem nici dacul, nici creştinul de altădată; acum se căsătoresc negru cu alb, ortodoxul cu protestantul, catolicul cu africanul, ţiganul cu românul, încât firea, la un moment dat, structura psihologică, se schimbă. Tot acest amalgam de naţiuni dă naştere acestor răutăţi şi acestor blestemăţii pe care le avem în familiile noastre. Însă nu cred că sufletul trebuie forţat. Eu la mireni le mai spun câte un sfat, dar pe călugări îi las ca pe ei.

– Ce trebuie să facem să ne întărim credinţa şi să răbdăm toate cele ce vor veni asupra noastră? Şi cunoaştem din proorociile sfinţilor că, de vor răbda creştinii necazurile de pe urmă, vor fi mai mari decât cei dintâi. Iar Cuviosul Paisie Aghioritul îndrăzneşte să spună că „mulţi sfinţi şi-ar fi dorit să trăiască în vremurile noastre”.

– Cugetând la moarte. Monahul şi creştinul nu are această însuşită datorie să fie gata de plecare? O are! Nu te interesează dacă trăieşti şi cum trăieşti… Din ce în ce oamenii sunt mai dificili şi mai cu scadenţe intelectuale şi putere de judecată. Ei, sunt multe de zis, dar iată că s-a făcut ora unsprezece şi acuşi bate de utrenie…

– Vă mulţumesc mult, Preacuvioase Părinte Iustin, şi binecuvântaţi!…

– Domnul!…

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea. Amin!…

Cu aleasă preţuire şi deosebită recunoştinţă,

Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

† DOAR ORTODOX †

“Învierea Ta, Hristoase, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte, cu inimă curată să Te mărim.”

Arhive categorie: detinuti politic

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – Teologul (1903-1993); 115 ani de la naşterea sa pământească şi 25 ani de la naşterea sa în ceruri…

27 septembrie 2011, nașterea în Cer a părintelui nostru duhovnicesc Adrian Făgețeanu

Despre concepţia şi viziunea Părintelui Arhimandrit Gavriil Stoica cu privire la Părintele duhovnicesc şi importanţa acestuia în viaţa creştinului, acum la împlinirea a zece ani de la mutarea sfinţiei sale la veşnicele lăcaşuri …

Părintele Constantin Galeriu de la Biserica „Sfântul Silvestru”

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc (1914 – 2011) de la Mănăstirea „Sfânta Maria” Techirghiol – Constanţa…

Petre Ţuţea – Apologetul creştin, filozoful magistral şi gânditorul autentic – între Dumnezeu şi neamul său…

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea – Judeţul Mureş, la zece ani de la strămutarea sa din această viaţă pământească, în anul Domnului 2008…

Împlinirea a cinci ani de când Părintele Arhim. Iustin Pârvu s-a născut în viaţa cea veşnică, mutându-se la cereştile lăcaşuri…

Distribuie articolul:

Dacă ți-a plăcut:

Distribuie articolul:

Dacă ți-a plăcut:

Distribuie articolul:

Dacă ți-a plăcut:

Distribuie articolul:

Dacă ți-a plăcut:

Distribuie articolul:

Dacă ți-a plăcut:

Distribuie articolul:

Dacă ți-a plăcut:

Distribuie articolul:

Dacă ți-a plăcut:

Distribuie articolul:

Dacă ți-a plăcut: