Troparul Sfintei Muceniţe Achilina, Glasul 4
Mieluşeaua Ta, Iisuse, Achilina, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.
În cetatea Palestinei, care se numeşte Vivlos, vieţuiau nişte creştini care învăţaseră credinţa cea în Hristos de la Sfinţii Apostoli. Unul dintre aceia cu numele Evtolmie, petrecînd cu plăcere de Dumnezeu în cinstita însoţire, Domnul i-a dat binecuvîntarea Sa şi femeia lui, zămislind în pîntece, a născut o pruncă, pe care a numit-o Achilina.
Cînd prunca era de patru luni, maica ei, luînd-o, a dus-o la episcopul Evtalie; iar acela, însemnînd pe acea copilă cu semnul Sfintei Cruci în numele Domnului nostru Iisus Hristos, i-a pus numele Achilina şi, după două luni, a luminat-o cu Sfîntul Botez. Cînd era de un an, tatăl ei, Evtolmie, s-a mutat din cele pămînteşti la cele cereşti, iar maica creştea pe pruncă după obicei. Deci, fiind de şapte ani, a învăţat-o toate obiceiurile care se cuvin creştinilor. Acea copilă, cu cît înainta cu anii în vîrstă, cu atît mai mult se umplea de Duhul Sfînt şi se înfrumuseţa cu darul lui Hristos, în care a sporit atît de mult, încît, în puţinii şi nesăvîrşiţii ani ai tinereţilor sale, a călcat poruncile păgînilor împăraţi, cele pentru închinarea idolilor, puse înaintea tuturor, le-a răsturnat cu bărbăţie şi le-a batjocorit, precum se va arăta în cuvîntul ce urmează:
Cînd fecioara era de zece ani, chema neîncetat pe Dumnezeu în rugăciuni şi, în al şaptelea an al împărăţiei lui Diocleţian, un oarecare Volusian, fiind născut mai mult sataniceşte decît omeneşte, a luat antipatia laturii Palestinei. El, neştiind pe adevăratul Dumnezeu făcătorul a toate, a început cu toată răutatea a prigoni pe dreptcredincioşii închinători ai adevăratului Dumnezeu. Mulţi viteji pătimitori ai lui Hristos, săvîrşind cu bărbăţie nevoinţele lor, s-au învrednicit bunurilor celor nevestejite. Într-acea vreme şi fericita fecioară Achilina, care ştia bine pe Dumnezeu, adeseori sfătuia pe fecioarele cele de o vîrstă cu ea, zicîndu-le: „Ce vă foloseşte pe voi cinstirea idolilor celor mulţi şi nesimţitori? Au nu ştiţi, că cei ce cred în ei şi li se închină lor au nădejde zadarnică, oarbă, vătămătoare de suflet şi diavolească? Căci acei zei, fiind ei înşişi morţi şi neputincioşi, cum pot să facă bine altora?”
Fecioarele cele de o vîrstă cu ea o întrebau: „Dar tu pe care Dumnezeu cinsteşti?” Achilina a răspuns: „Pe Unul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele dintr-însa; pe Acela Îl cinstesc şi Aceluia după vrednicie mă închin, Care din veci a făcut bine tuturor. Cred întru El şi nădăjduiesc spre Dînsul, că El este puternic să facă bine pînă la sfîrşitul lumii celor ce-L cheamă pe El”. Atunci, cele de o vîrstă cu ea, i-au zis: „Noi am auzit că pe Dumnezeul cel propovăduit de tine iudeii L-au răstignit pe Cruce, pe care a şi murit”. Sfînta a răspuns: „Moartea nu are stăpînire asupra Lui, pentru că nu a înviat numai El singur, ci a înviat şi pe cei ce muriseră cu moarte bună şi pe care i-a răscumpărat cu cinstitul Său sînge şi i-a înviat. El, văzînd pe om rătăcit din calea cea adevărată, a voit a se întoarce şi a se face om, ca să ridice firea noastră cea căzută şi să o povăţuiască la calea cea mîntuitoare, pierzînd înşelăciunea diavolească, şi să ne dăruiască darul cel împreunat cu adevărul”.
Fecioarele acelea au întrebat-o: „Cine este Acela care a fost răstignit?” Achilina a răspuns: „Mîntuitorul tuturor, ziditorul şi iubitorul neamului omenesc, Care a voit ca pe omul cel vechi să-l îmbrace în cel nou, prin apă şi prin duh; răbdînd pătimirile de bună voie, S-a suit pe Cruce, voind să mîntuiască nu numai pe cei ce vieţuiesc pe pămînt, dar şi pe cei ţinuţi în iad să-i dezlege din legăturile morţii, înviind a treia zi, a arătat cu adevărat că, la a doua venire a Sa, are să fie la toţi învierea din morţi cea de obşte”. Atunci, cele ce vorbeau cu dînsa au zis: „Dacă Acela, pentru care tu grăieşti, a făcut atîtea bunătăţi în lume, atunci pentru ce iudeii, din al căror neam a fost şi El, nu Îl au ca pe un Dumnezeu?” La acestea, înţelepţita de Dumnezeu Achilina, a răspuns: „Totdeauna neamul jidovesc s-a abătut din calea cea dreaptă, fiindcă, avînd sufletul orbit de răutate şi cerbicea învîrtoşată, leapădă cele ce sînt drepte şi adevărate; de aceea s-au lepădat de Acela care le-a făcut mult bine, dîndu-L lui Pilat, spre a fi răstignit pe Cruce”.
Fericita fecioară, grăind adeseori acestea cu acele fecioare, Nicodim, unul din slugile antipatului, auzind cele spuse, a alergat la antipat şi i-a spus, că în acea cetate este o fecioară care nu se supune poruncilor împărăteşti pentru cinstirea zeilor, socotindu-i de nimic şi numindu-i diavoli; iar pe Unul, Care S-a răstignit, Îl propovăduieşte Dumnezeu şi întoarce şi pe celelalte fecioare de la părinteasca cinstire de zei. Antipatul, aflînd acestea, a trimis pe slujitori să prindă pe fericita fecioară. Sfînta Muceniţă Achilina, fiind prinsă la pătimire în al doilea an al antipatiei lui Volusian şi al doisprezecelea an de la naşterea sa, a fost adusă la păgîneasca judecată.
Antipatul i-a zis mai întîi: „Oare tu te împotriveşti poruncilor împărăteşti şi amăgeşti pe alte fecioare ca să nu se supună zeilor noştri şi le îndemni să se închine Omului Cel răstignit? Nu ştii că împăraţii au poruncit ca pe cei ce mărturisesc pe Iisus să-i dăm la tot felul de munci şi la pedeapsă cu moartea? Deci, lasă şi tu pe Cel răstignit şi adu cinste şi jertfă zeilor celor fără de moarte, ca să nu ne sileşti să te dăm la munci”. Fericita Achilina a răspuns: „O, antipate, de mă vei da la munci amare, îmi vei fi mijlocitor a căpăta cununa cea nestricăcioasă, pe care aştept s-o iau de la Mîntuitorul meu; de vreme ce pe El Îl mărturisesc şi nu mă voi lipsi de Dînsul nicidecum, măcar de aş fi în cele mai cumplite munci. Pentru aceea, nu zăbovi, ci caută asupra mea tot felul de munci, ca să mă cunoşti că stau înaintea ta înarmată cu credinţă şi nu mă tem nici de tine, nici de muncile tale”. Continuă lectura
Aşadar, chiar în acel buchet de texte alese cu înţelepciune de confesorul meu, începuse să se descopere în adevăratul său chip acest organism monarhic-religios numit „Biserica Catolică”. Cred că o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor ei este binevenită:
Toţi cei ce refuză să-i recunoască această autoritate şi nu i se supun orbeşte sunt „schismatici”, „eretici”, „necinstitori de Dumnezeu” şi „sacrilegi”, iar sufletele lor sunt de pe acum sortite osândei veşnice, întrucât pentru a ne mântui e necesar să credem în dumnezeiasca instituţie papală şi să ne supunem ei şi reprezentanţilor ei.
In actul martiric al Sfantului Mare Mucenic Sava, se spune ca in primavara anului 372, a treia zi de Pasti, noaptea, ostasii lui Athanaric, au prins pe preotul Sansala, cat si pe fericitul Sava, i-au legat si i-au batut, facandu-le multe rani pe trup, ca sa se inchine idolilor si sa manance cele jertfite lor. Sfantul Sava, infruntandu-i cu barbatie, a fost condamnat la moarte prin inecare. Legandu-i un lemn de gat, l-au aruncat in raul Buzau.
Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție.
Între 1944-1948 urmează Facultatea de Litere și Filosofie de la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj, primul an la Sibiu, unde Universitatea era refugiată și apoi la Cluj. În timpul facultății conferențiază în cadrul FORS (Frăția Ortodoxă Română Studențească), cu lucrarea Iisus în poezia română. Este una dintre elevele lui Lucian Blaga, care o va încuraja să-și cultive talentul literar. De altfel, filosoful îi va urmări mereu traseul, întrebând, după închiderea autoarei, dacă aceasta a fost eliberată. Coincidența unei rânduieli tainice a făcut ca și Maestrul Lucian Blaga, căreia autoarea îi va păstra o vie și caldă amintire, să aibă parte de o asiduă și nedreaptă prigoană comunistă, asemenea întregii sale generații de sacrificiu, al cărei destin a oscilat între temniță, exil și marginalizare.
Volume publicate: Strigat-am către Tine, Doamne…, prima ediție, (București, Editura Fundației Culturale Buna Vestire, 2000), cu frumoasa prefață a profesorului Ion Coja, carte apărută grației îndemnului neobosit și generos al colegului de suferință, scriitorul Gheorghe Stănescu; Crucea de la Miercurea Ciuc și Paraclisul Nașterea Maicii Domnului (București, Editura Scara, 2001); Adusu-mi-am aminte (Bacău, Editura Rovimed Publishers, 2008), In memoriam. Spice. (București, Editura Elisavaros, 2009), A fost odată (București, 2011).
Ideea de unitate naţională a existat de-a lungul celor peste două milenii de existenţă în conştiinţa poporului român, ea manifestându-se în limba vorbită şi civilizaţia comună a plugarilor, ori a păstorilor ce-şi purtau turmele în lungul şi latul plaiului românesc, a meşteşugarilor, negustorilor şi târgoveţilor, a cărturarilor, preoţilor şi oamenilor politici, a bravilor oşteni de pe câmpurile de luptă.