Îndemn la pace, dialog și coresponsabilitate socială. Mesajul PF Patriarhul României Daniel


Întreaga ţară este îngrijorată de evenimentele recente soldate cu violențe ale căror victime sunt atât civili, cât și forțe de ordine.

Biserica Ortodoxă Română, neutră din punct de vedere politic, dar sensibilă la problemele sociale, în calitatea ei de „factor al păcii sociale” (cf. Legii cultelor nr. 489/2006, art. 7, al. 1), îndeamnă la rugăciune, pace, dialog și coresponsabilitate socială. Ura, violenţa și polarizarea societății nu sunt benefice pentru ţară.

Îndemnăm preoții și credincioșii Bisericii Ortodoxe Române să săvârșească rugăciuni pentru pacea şi unitatea poporului român, mai ales în anul acesta al centenarului, atât de important pentru noi. În același timp, trebuie încurajate şi cultivate dialogul și coresponsabilitatea, pentru binele României.


PF DANIELÎn predica rostită duminică la Mănăstirea ilfoveană Pasărea, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a subliniat mai multe adevăruri înțelese din Pilda datornicului nemilostiv (Matei 18: 23-35), între care și faptul că iertarea aduce pace, iar ura, dezbinarea și vrajba, dezumanizează.

„Iertarea din Evanghelia de astăzi nu este doar o simplă atitudine individuală, ea privește comunitatea, oricât de mică ar fi ea: familie, biserică societate, popor sau popoare, umanitatea întreagă”, a spus Părintele Patriarh.

În acest context, Patriarhul Daniel a explicat că atunci când omul iubește și iartă se schimbă situațiile conflictuale în familie și în societate. „Încetează certurile, încep consultările, sfătuirea cea bună, fapta și cuvântul bun”.

„La fel și în societate, când oamenii se iartă așa cum Dumnezeu îi iartă pe ei, începe o nouă viață, se umanizează societatea. Dacă însă oamenii cultivă ura, dezbinarea, vrajba, societatea intră într-un fel de existență chinuită, săracă duhovnicește și oamenii se dezumanizează, se înrăiesc”.

„Omul iertător și bun seamănă cu Dumnezeu”, a subliniat Patriarhul, amintind expresia populară „a fi un om – pâinea lui Dumnezeu”.

Între înțelesurile parabolei evocate de Patriarh în 12 august 2018 a fost și faptul că „Dumnezeu ceartă spre îndreptare pe cei care au primit iertarea Lui, dar nu iartă la rândul lor pe cei care le-au greșit”.

doar ortodox 12

 

Reclame

Părintele Constantin Galeriu de la Biserica „Sfântul Silvestru”


pr Constantin Galeriu (2)Cincisprezece ani de la naşterea în viaţa cea veşnică a Părintelui Constantin Galeriu de la Biserica „Sfântul Silvestru”… Împlinirea a o sută de ani de la naşterea sa pământească şi vremelnică şi a cincisprezece ani de la naşterea în viaţa cea cerească şi veşnică a Părintelui Profesor Constantin Galeriu de la Biserica „Sfântul Silvestru” din Bucureşti…

În curgerea pământească şi vremelnică a timpului, în urmă cu cincisprezece ani, în ziua de 13 august anul 2003, platoul ori piaţeta din faţa Bisericii „Sfântul Silvestru“ din Bucureşti, precum şi străzile din preajma ei erau înţesate de foarte multă lume. Patriarh, mitropoliţi, episcopi, mulţi preoţi, oameni simpli şi artişti de prestigiu, studenţi teologi şi cerşetori, muncitori şi intelectuali rafinaţi îl petreceau pe ultimul drum pe cel care a fost Părintele lor duhovnicesc şi, fără să greşim, putem spune, pe cel care a fost Părintele duhovnicesc al Bucureştiului.

Slujba înmormântării Părintelui Profesor Constantin Galeriu, prin amploarea sa, a fost asemenea unei ceremonii de canonizare. Astăzi, florile şi candelele ce străjuiesc mormântul situat lângă biserică, pe latura de nord, mărturisesc evlavia şi dragostea oamenilor pentru cel care a fost una dintre cele mai vii conştiinţe creştine ale neamului românesc din secolul al XX-lea.

inmormantare Galeriu

Aşadar, în data de 10 august anul 2018 se împlinesc cincisprezece ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Profesor Constantin Galeriu. Părintele Galeriu s-a născut la 21 noiembrie anul 1918, în comuna Răcătău – Răzeşi din judeţul Bacău, adică în urmă cu o sută de ani. A urmat cursurile Seminarului Teologic „Sf. Gheorghe“ din Roman, apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti.

În anul 1973 a devenit doctor în teologie. A fost preot paroh în mai multe sate, după care a devenit „spiritual“ la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti (între anii 1973-1974). Între anii 1974-1977 a fost lector, iar între anii 1977-1991 profesor titular la acelaşi institut. Din anul 1992 era profesor consultant şi conducător de doctorat la Universitatea Bucureşti. La 1 ianuarie anul 1990 a fost numit vicar administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor. A fost Profesor la Universitatea din Târgovişte, unde a predat Teologie dogmatică şi la Facultatea de Drept a Universităţii Ecologice din capitală, unde preda istoria şi filosofia religiilor. Între 7 august – 7 septembrie anul 1950, respectiv 16 august anul 1952 – 26 octombrie anul 1953 a fost deţinut politic pentru convingeri religioase şi umanitare. În contextul evenimentelor istorice din anul 1989, în calitate de Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor şi de membru în Grupul de reflecţie a militat deopotrivă pentru înnoirea, dezvoltarea, statornicia şi stabilitatea Bisericii Ortodoxe Române. Părintele Profesor Constantin Galeriu a fost preşedinte de onoare al Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni, membru în Comisia Naţională UNESCO, membru fondator şi preşedinte de onoare al Asociaţiei medical-creştine „Christiana“, preşedinte al Editurii „Harisma“, preşedinte al Asociaţiei „Sf. Stelian – copiii străzii“, al Fundaţiei „Elena Doamna“, membru de onoare al Fundaţiei „Memoria“, preşedinte executiv al Asociaţiei „Frăţia Ortodoxă Română“.

pr Constantin Galeriu (3)Părintele Profesor Constantin Galeriu a fost distins cu numeroase premii, fiind şi Doctor Honoris Causa al Universităţii Ecologice din Bucureşti. Părintele Galeriu este autor a numeroase lucrări teologice şi cărţi bisericeşti. În ultimii ani de viaţă, era preot paroh la Biserica „Sfântul Silvestru“ din Capitală. Părintele Constantin Galeriu a plecat la Domnul nostru Iisus Hristos – Împăratul Cerurilor şi a Veacului ce va să vină, la data de 10 august anul 2003 şi rămâne unul dintre cei mai importanţi teologi şi duhovnici ai Ortodoxiei româneşti, contemporane.

După cum am spus şi în rândurile anterioare, Părintele Constantin Galeriu s-a născut în comuna Răcătău, din ţinutul moldav al Bacăului, de praznicul „Intrării în Biserică a Maicii Domnului”, în anul 1918.

După aceea, după cum am mai spus, tânărul Costachi Galeri a urmat Seminarul Teologic „Sfântul Gheorghe“ din Roman, după care a absolvit Facultatea de Teologie din Bucureşti, având ca îndrumător de licenţă pe cunoscutul profesor Nichifor Crainic. Deşi absolvise studiile superioare ca şef de promoţie, părintele a fost numit, în anul 1943, într-o parohie de ţară din judeţul Prahova, în comuna Poenarii Burchii. Aici a stat până în anul 1947. „Eram foarte săraci – avea să-şi amintească mai târziu părintele. Erau anii de după război, când a început foametea. Doar câte un credincios ne aducea un kilogram de lapte seara şi aşa am trăit“.

În urma unei adunări preoţeşti la care Părintele a ţinut o conferinţă, a fost remarcat pentru cuvântul său convingător şi episcopul de atunci i-a propus să slujească în oraşul Ploieşti, la parohia „Sfântul Vasile“. A slujit aici aproape 30 de ani. Predicile Părintelui Constantin Galeriu atrăgeau multă lume, iar autorităţile comuniste au observat acest lucru. Părintele a devenit incomod regimului şi a fost închis între anii 1952 şi 1953, fiind purtat prin mai multe penitenciare din ţară şi repartizat, în cele din urmă, în lagărul de muncă Peninsula, care avea să construiască canalul Dunăre – Marea Neagră.pr Constantin Galeriu (4)

Din anul 1973, Părintele Profesor Constantin Galeriu a slujit în Bucureşti, la Biserica „Sfântul Silvestru“, care, de atunci, a devenit una dintre cele mai căutate lăcaşe de cult din Bucureşti.

Cei care i-au ascultat predicile, povestesc că Părintele Constantin Galeriu avea un incontestabilul dar oratoric; preacucernicia sa era exhaustiv şi prin aceasta fascinant, unic. „Sfinţia sa dezvolta cuvintele, cuvintele cheie. Rămânea pe ele, le punea în faţa ta cu toată tăria şi gravitatea lor; ţi le imprima în suflet. Chiar el o mărturisea: «Împreună cu colegul meu, părintele Ştefan, cercetam în texte, în original, ce înseamnă «odihnă». În limba greacă cuvântul «pausis» înseamnă odihnă, dar Sfânta Scriptură foloseşte alt termen, «anapausis», iar particula «ana» se traduce prin «în sus».

Aşadar, ajung la odihnă atunci când mă ridic la înălţimea adevărului, adică la lumina care îmi dă pacea, împlinirea». Gestica sa şi inflexiunile glasului său erau dătătoare de sens şi de forţă dumnezeiască, de trăire sfântă, în fiinţa ta, a ascultătorului.

De aceea, prelucra permanent şi în continuu, divaga, era atent la public, comunica cu el, se lua de o idee care vedea că prinde, era acolo…

Mulţumea când îi aduceai paharul de apă, te includea şi pe tine în predică, te punea în faţa lui foarte firesc şi făcea din tine, într-o clipă, un partener de discuţie“.

Jertfa, ca temei al învierii, cum el însuşi a spus-o, a fost pasiunea lui de o viaţă. Nu pregeta să rupă din timpul său, chiar la bătrâneţe, pentru a răspunde oricărei chemări, fie că era din partea unui om simplu, fie din partea unuia important. Modestia şi eleganţa cu care se distingea îl făceau inconfundabil. Ca preot, ca duhovnic, profesor sau orator, Părintele Constantin Galeriu a înălţat o ştachetă greu de atins pentru preoţii din România.

Atunci când Petre Ţuţea a fost măgulit de unul dintre audienţii săi care i-a spus „vorbiţi de parcă aţi fi Părintele Galeriu“, primul a meditat cu mult umor: „Pe moment, eu, care mă cred genial, eram gata să mă supăr pentru afirmaţia făcută… Pe urmă, gândindu-mă mai bine, m-am simţit onorat!“ Această mărturie, care vine din partea unui geniu românesc al oralităţii demonstrează, incontestabil, darul oratoric al Părintelui Constantin Galeriu.

pr Constantin Galeriu (1)Părintele Profesor Constantin Galeriu era nu era niciodată egoist sau arogant ci totdeauna cu generozitate şi mărinimie de suflet, fiind uimitor prin discreţia lui, prin modul cald şi deschis cu care primea pe oricine avea un necaz sau o întrebare. Uita de el şi era al tău. Niciodată egoist, ci întotdeauna mult milostiv şi îndelung răbdător. Simţeai că Dumnezeu vorbeşte prin atitudinea şi verbul lui.

Cuvântul Părintelui Profesor Constantin Galeriu era normă şi reper. Raportarea lui la Tradiţia autentică a Bisericii era un lucru firesc, articulat şi natural. Nu ignora şi nici nu dispreţuia sursele de informare, media sau internetul şi credea că dacă acestea ne folosesc, le putem uzita, dar cu grijă. Invitat în ţară şi străinătate pentru a conferenţia, prelegerile sale erau gustate şi apreciate de foarte mulţi şi diferiţi ori deosebiţi ascultători.

Volumele de predici ale Părintelui stau acum să apară la Editura „Harisma”. El a fost un om foarte popular, dar care nu a trăit din asta. Chiar îl deranjau evocările şi elogiile făcute la adresa lui.

Se spune astăzi, şi poate pe bună dreptate, că teologia a devenit scolastică, academică. Părintele Constantin Galeriu poate constitui un model de teolog şi duhovnic care desfiinţa şi distrugea, prin naturaleţea sa, orice tipar, stereotipie sau clişeu. Lângă el simţeai că trăieşti cu adevărat. Iradia blândeţe, dragoste, înţelegere şi bucurie. Mulţi cunosc întâmplarea petrecută într-o seară când, Părintele Profesor Constantin Galeriu, întorcându-se de la o slujbă făcută în parohie a venit acasă desculţ. Doamna preoteasă, Argentina, mirată, l-a întrebat: „Ce s-a întâmplat?“. La care Părintele, retrăgându-se în casă, i-a spus: „Nimic, cineva mai sărac a avut nevoie de o pereche de pantofi“.

Acesta era Părintele Constantin Galeriu!… Cel mai bine i se potrivesc cuvintele pe care o americancă, Ruth Stapleton, le punea în dreptul oricărui creştin autentic: „Born to serve, born to love“ (Născut pentru a sluji, născut pentru a iubi).

Înainte de a pleca la spital pentru ultima oară, l-am vizitat acasă. Cu chipul lui senin m-a salutat. Era asemenea unui copil. Lângă patul în care stătea, cineva citea cu glas lin psalmii lui David. Cuvintele lui au fost puţine. Mi-a spus: „Să nu uiţi: Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om este taina tainelor – Acest Iisus Hristos…“

Aceştia sunt părinţii noştri. Cu toate că ne-au părăsit, din punct de vedere fizic, ei rămân în sufletele noastre şi ne veghează în chip nevăzut. Nu trebuie să-i uităm. Pentru că ne-am uita rădăcinile. Iar cine nu are rădăcini, poate fi smuls la prima adiere de vânt.

Ucenic al Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, Părintele Constantin Galeriu avea preocuparea constantă pentru dialogul ştiinţă – religie, teologie – ştiinţă. Tema dialogului între credinţa creştină şi cunoaşterea ştiinţifică a rămas o preocupare constantă a Părintelui Profesor Constantin Galeriu. Această preocupare a sporit în intensitate în ultimii ani ai vieţii sale, sub influenţa afirmării preocupărilor lumii ştiinţifice pentru dialogul ştiinţă-religie, reflecţia teologică a părintelui înglobând ultimele descoperiri ale cunoaşterii umane.

Iniţierea şi coordonarea, începând cu anul 2001, a grupului de reflexie duhovnicească „Conştiinţe în slujirea cu iubire a adevărului“, care aduna în Biserica „Sfântul Silvestru“, în fiecare zi de joi seara, profesori universitari, cercetători recunoscuţi prin lucrări de anvergură în diverse domenii de la economie la geografie, fizică, literatură, matematică, filosofie, poate fi concepută, în primul rând, ca pe un mod de încununare a maturizării gândirii sale teologice, iar în al doilea rând, ca pe un mod de a învăţa pe ceilalţi să gândească corect, teologic, de a crea o şcoală. Erau întruniri deosebite, interesante şi îndrăzneţe, prin abordare, la care putea asista oricine.

După ce conferenţiarul îşi încheia prelegerea, urmau întrebările. Ultimul cuvânt aparţinea părintelui, care dădea o nouă configuraţie prelegerii ascultate la început, unde sublinia conexiunile teologice permise de subiectul dezbătut. Interesant este că Părintele nu era niciodată prins pe picior greşit. Întotdeauna cuvântul lui de încheiere reprezenta adevărata cheie prin care putea fi înţeleasă tema aleasă spre discuţie în ziua respectivă. Toţi aşteptau cu interes şi surprindere cuvântul venerabilului duhovnic şi profesor care uimea prin precizia şi corectitudinea intuiţiilor sale.

Aceste întâlniri au fost cumva o copie a dialogurilor pe care Părintele Profesor Constantin Galeriu le avea cu intelectuali de marcă, cum ar fi: Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi pictorul Sorin Dumitrescu de la Fundaţia şi Editura „Anastasia”, la Schitul Darvari, unde se dezbăteau subiecte, începând cu crearea lumii, sensul existenţei, pronia lui Dumnezeu sau suferinţa omului. Reluarea unei astfel de iniţiative este necesară pentru crearea unei conştiinţe eclesiale, a unui mod de gândire sănătos, curat, ortodox. Părintele Profesor Constantin Galeriu venea cu o experienţă duhovnicească şi cu un bagaj cultural impresionant.

De aceea, cuvântul sfinţiei sale era unul de mare forţă, cu impact puternic asupra credincioşilor şi, în general, asupra oricărui ascultător. Garanţia propovăduirii unei învăţături fără fisură, ancorate în Sfânta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, citate de Părintele Profesor, din memorie, cu o uşurinţă demnă de invidiat, a fost unul din principalele motive pentru care lumea invada şi asalta duminică de duminică Biserica „Sfântul Silvestru“ din Bucureşti.

Acum, la împlinirea a cincisprezece ani de la petrecerea în lumea celor de sus a Părintelui Constantin Galeriu şi în încheierea acestui material comemorativ, vin să întreb, cu multă nădejde şi încredere în Providenţa Divină, ce va urma după toţi şi după toate acestea, care va fi mersul şi evoluţia Bisericii în viitor, deoarece iată, ea se confruntă cu o mulţime de probleme şi de crize, tot mai acute pe zi ce trece, multe dintre ele generate din interiorul şi în interiorul acesteia!…

Luciditatea, spiritul său de echipă, respectul faţă de ucenicii şi colaboratori săi, dreapta lui socoteală precum şi înţelepciunea ori diplomaţia sa ar fi fost de mare folos în continuare, dar am convingerea că felul său de a fi şi mai ales, de a vedea şi de a trata lucrurile va fi moştenit de către mulţi dintre ucenicii şi colaboratorii săi, în frunte cu succesorul său, avându-l astfel între noi şi mai cu seamă întru noi, fapt pentru care mă rog ca Dumnezeu să-i răsplătească toată osteneala şi dăruirea de care a fost în stare, fiind convins că nu va fi repede uitat, deşi de multe ori suferim de această maladie – a amneziei şi a nerecunoştinţei, fiindcă aportul său a fost cu adevărat grăitor şi elocvent, marcant şi determinant, din care motiv sunt ferm convins că se va face foarte des trimitere şi referire la el, aşa încât, după cum am pomenit şi mai sus, Părintele Profesor Constantin Galeriu este ca un far ce luminează şi va lumina foarte mult timp (şi) de acum încolo, deşi probabil sunt şi dintr-aceia care ar dori să se stingă ori să fie stins!…

Prin urmare, nădăjduiesc că vom şti pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii aşa cum se cuvine, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…

Şi totuşi, suntem încredinţaţi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune; căci „noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem”!…     

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!… Cu aleasă  preţuire şi deosebită recunoştinţă,

 Dr. Stelian Gomboş 

DoarOrtodox

Schimbarea…


Cred că cei mai mulţi dintre noi am stat, la un moment dat, şi ne-am gândit ce mult a însemnat/a cântărit o schimbare/o anumită schimbare în viaţa noastră!…

Şi, da, curat lucru: contează foarte mult o schimbare, adevărată, în viaţa noastră!…

Într-adevăr, schimbarea, este, cu adevărat, un act, un gest, un semn al providenţei divine. Este o manifestare a dragostei, a purtării de grijă şi a proniei dumnezeieşti.

Altfel spus, este o capacitate dar, mai ales, o şansă, poate unica, poate singura, ce ne poate face pe noi altfel; adică aşa cum am fost sau aşa cum ar trebui să fim!…

Pornind de la schimbarea, în plan fizic, psihic, personal, profesional, social, trupesc şi sufletesc şi ajungând până la cea în plan moral, spiritual şi duhovnicesc, schimbarea este antidotul plictisului, al blazării, al rutinei, al uzurii, al plafonării adică al involuţiei, al deteriorării, alterării şi degradării!…

Cu alte cuvinte, schimbarea (poate) aduce căinţă şi pocăinţă, convertire şi îndreptare, luminare sau clarificare, limpezire ori lămurire, încurajare şi îmbărbătare, mai bine aspus, schimbarea aduce (înapoi) ceea ce ne lipsea, cee ace ne doream sau, mai corect spus, cee ace ne trebuia, fiindu-ne absolut necesar şi de maximă trebuinţă ori necesitate!…

De aceea, dincolo de indispensabilitatea ei, schimbarea produce multă bucurie, veritabil curaj şi eficient optimism, provocând abordări şi orizonturi noi, mult folositoare şi autentic ziditoare nouă, tuturor!…

Fără, însă, a declanşa cine ştie ce reforme, rebeliuni ori revoluţii, schimbarea treuie să existe, măcar o singură data, în viaţa fiecăruia dintre noi, având parte, în jurul nostru, de atâtea exemple, modele, pilde sau mărturii de oameni care şi-au schimbat, cu adevărat, viaţa şi vieţuirea, atitudinea şi comportamentul, orientarea sau orizontul, activităţile, acţiunile, preocupările sau îndeletnicirile lor, ajungând a fi: din răi buni, din buni tot mai buni, din superficiali serioşi, responsabil şi profunzi, din egoişti altruişti, din zgârciţi milostivi, din aroganţi simpli, umili şi smeriţi, din ignoranţi cercetători, cititori şi cunoscători şi, aşa mai departe!…

Căci, “viaţa ta se va schimba numai atunci când tu te vei schimba!” – Jim Rohn sau, “fii tu însuţi schimbarea pe care vrei să o vezi în lume!” – Mahatma Gandhi

Practic, viaţa noastră este un parcurs care constă în asemenea schimbări, providenţiale/proniatoare, care, dacă sunt corect percepute şi serios asumate ori însuşite, sunt cruciale, ducând la modificarea, transformarea şi, de ce nu, chiar la transfigurarea/convertirea noastră, ele fiind momente/prilejuri de sinceră şi profundă revelaţie sau descoperire, a lui Dumnezeu, a semenilor noştri şi, în special, a noastră, a eului şi sinelui nostru, al fiecăruia!…

În fond, într-o lume plină de singurătate şi de egoism, de brutalitate, cinism şi dualism, viclenie şi meschinărie, merită a trăi şi a consuma, până la capăt, oportunitatea ori şansa schimbării, care de fapt, ne (rea)duce la noi înşine, la omul din noi şi de alături şi, îndeosebi, la Dumnezeu, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie fiind plină de asemenea pilde/exemple memorabile, sfinţitoare, tămăduitoare şi, mai ales, mântuitoare!…

Aşadar, haideţi să nu uităm că o schimbare poate fi un binecuvântat prilej de bucurie, fericire, comuniune, comunitate, viaţă, veşnicie şi mântuire!…

Altfel spus, să ne rugăm lui Dumnezeu să ne (mai) ofere ocazia/şansa unei asemenea schimbări, reale, sincere, autentice şi adevărate iar noi, între noi, oamenii, să ne (mai) schimbăm, cu mult folos, punând început bun şi devenind sănătoşi, frumoşi şi bucuroşi!…

În altă ordine de idei, vom sublinia şi reţine că, altminteri, astăzi, schimbarea este un concept foarte vehiculat. Dacă vreţi, este un fel de emblemă a timpului. Aproape tot contextul existenţei umane s-a schimbat faţă de nu mult timp în urmă, să zicem unul-două secole: societatea, moravurile, tehnologia, sistemul politic şi economic etc. Şi această transformare nu dă semne că ar ajunge la vreo finalitate. Practic, nu ştim dacă există vreo finalitate sau am intrat doar într-un cerc vicios. Gen schimbarea schimbării sau eterna schimbare. Iar motivaţia acestei schimbări este, cum altfel, decât binele, al meu, al tău, al lui, al nostru, al tuturor.

Şi, totuşi, dincolo de toate acestea, din punct de vedere duhovnicesc, (doar) pocăinţa este cotitura/schimbarea vieţii, răsturnarea gândurilor, schimbarea inimii ce ne întoarce cu faţa către Dumnezeu într-o nădejde plină de bucurie şi freamăt, în încrederea că, chiar dacă nu merităm mila lui Dumnezeu, Iisus Hristos a venit pe pământ nu ca să judece, ci ca să mântuiască, a venit nu la cei drepţi, ci la cei păcătoşi.

În concluzie şi încheiere, vom afirma/susţine că pocăinţa – schimbarea trebuie să înceapă anume de la această nădejde în dragostea lui Dumnezeu, dimpreună cu nevoinţa, o nevoinţă dusă cu bărbăţie şi curaj, în care ne obligăm să trăim aşa cum trebuie şi nu cum am trăit până acum. Fără asta Dumnezeu nu ne va mântui; după cum spune Iisus Hristos: nu oricine spune „Doamne, Doamne” va intra în Împărăţia lui Dumnezeu, ci doar cei ce vor aduce roadele ei. Iar pe aceastea le cunoaştem cu toţii: pacea, bucuria, dragostea, răbdarea, înfrânarea, smerenia – toate aceste roade minunate pot încă de pe acum schimba, transforma pământul în rai, dacă am putea să le rodim asemenea unui pom, plin cu fructe!…

(Cf. Mitropolitul Antonie de Suroj, Bucuria pocăinţei, Editura Marineasa, Timişoara, 2005, p. 39).

Mai adăugăm/mai remarcăm încă ceva: vecin, rău şi viclean, mai cu seamă pentru cei neîntăriţi şi pentru cei care abia încep să se nevoiască, sunt schimbările sau prefacerile firii noastre omeneşti, fire supusă slăbiciunilor, coroziunii şi neputinţelor specifice. Ele seamănă cu condiţiile climaterice, care se schimbă sau se transformă. Acestea nu sunt permanente, ci trecătoare!…

De aceea nu trebuie să ne înfricoşeze, încât să schimbe cursul vieţii noastre duhovniceşti. În acest sens avem (şi) pilda marinarilor. Ei nu încetează să călătorească pentru că marea devine primejdioasă în momentul furtunii. Leagă puţin timp corabia la ţărm şi aşteaptă. După aceea îşi continuă călătoria fără să mai fie preocupaţi de furtună.

După cădere, suntem condamnaţi pe viaţă la a avea parte de asemenea schimbări: odată cu primul păcat, omul şi-a pierdut personalitatea, a devenit victima influenţelor şi este supus schimbărilor. Niciodată el nu rămâne stabil/statornic pe o poziţie, pe o simţire, pe o idee sau pe o opinie.

Asupra caracterului omului se exercită, în acest sens, influenţe din partea cuvintelor, gândurilor, lucrurilor, persoanelor, dietei, climei şi, în general, din partea a tot ce i se întâmplă, zilnic, cotidian. Adăugaţi la toate acestea şi uneltirea drăcească/diavolească, cea care afectează stabilitatea/rezistenţa simţirilor. Tot acest labirint al schimbărilor diminuează, stinge zelul şi toceşte râvna.

Aceste asemenea schimbări trebuie tratate cu mult dispreţ; de asemenea, este nevoie de credinţă tare şi fierbinte în Pronia dumnezeiască, de râvnă după Dumnezeu şi de sfatul celor încercaţi. Cunoscând diavolul că forţa noastră motrice este râvna  dumnezeiască, entuziasmul şi zelul şi mărinimia, se întoarce împotriva acestora pentru ca să ne dezarmeze şi să ne descurajeze.

Există şi schimbări pe care le provoacă numai greşelile noastre personale, ori de câte ori încălcăm poruncile şi suntem, astfel, lipsiţi de harul dumnezeiesc, pe care l-am întristat prin culpa şi vinovăţia noastră. 

Pentru aceste schimbări este nevoie de multă pocăinţă şi de sinceră smerenie pentru ca să se vindece, să se tămăduiască.

Este nevoie de adevărat curaj şi de reală atenţie – iar nu de frică – pentru ca să nu se întrerupă strădania cea demnă de laudă şi de râvna nevoitorilor.

(Cf. Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, p. 113-114).

De aceea, Sfinții sunt modele vii de nevoinţă, schimbare şi simplitate, exemple grăitoare de golire a e-ului, schimbat, metanoizat, pentru a-I face loc lui Dumnezeu. Patericul este plin de asemenea mărturii ale bătrânilor nevoitori, care prin schimbarea/transformarea vieţii lor s-au apropiat de Dumnezeu, cercetaţi fiind de Duhul Sfânt, Mângâietorul!…

Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

DoarOrtodox

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc (1914 – 2011) de la Mănăstirea „Sfânta Maria” Techirghiol – Constanţa…


pr Arsenie Papacioc - foto Oliver Dobrinoiu

pr Arsenie Papacioc – foto Oliver Dobrinoiu

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc s-a născut la 15 august anul 1914, în localitatea Misleanu, comuna Perieţi, judeţul Ialomiţa, fiind unul dintre cei mai mari şi mai vestiţi duhovnici români. Din anul 1976, a fost duhovnicul Mănăstirii „Sfânta Maria” din Techirghiol, judeţul Constanţa. Părintele Arsenie Papacioc a trecut prin puşcăriile comuniste unde a pătimit alături de Părintele Iustin Pârvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu şi alţii.

A fost arestat şi condamnat sub regimul mareşalului Ion Antonescu, în anul 1941, pentru apartenența la Mişcarea Legionară. S-a călugărit în anul 1946, după eliberare și s-a nevoit la Mănăstirea Antim din Bucureşti până în anul 1949. Între anii 1949-1950 a fost sculptor la Institutul Biblic, iar în anul 1951 a devenit preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ. Între anii 1952-1958 a fost preot la Mănăstirea Slatina. În vara anului 1958 a fost arestat din nou, pentru că făcea parte din grupul „Rugul Aprins”. Condamnat la 20 de ani de muncă silnică, a fost graţiat în anul 1964 de la închisoarea Aiud, judeţul Alba.

Considerat unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Ortodoxiei, Părintele Arsenie Papacioc s-a născut în anul 1914 ca al șaptelea copil al părinților Vasile şi Stanca. Casa părintească se afla în satul Misleanu, comuna Perieţi din judeţul Ialomiţa. Numele civil al părintelui Arsenie a fost Anghel. De mic, Anghel dovedeşte o memorie bogată şi o vie inteligenţă, de multe ori fiind premiant cu coroană. Membru în cercul literar constituit în jurul revistei „Vraja”, tânărul Anghel Papacioc are aptitudini atât intelectuale, cât şi fizice. La întrecerile interşcolare, organizate în Bucureşti, obţine locul I la viteză şi locul II la sărituri. După vârsta de douăzeci de ani, Anghel, care avea o evlavie deosebită, a avut intenţia de a intra ca frate la Mănăstirea Frăsinei din judeţul Vâlcea. Stareţul mănăstirii – Părintele Simeon, l-a refuzat spunându-i: „Nu te pot primi, frate. Te văd că eşti niţel mai învăţat şi nu te pot pune la boi. Ce o să zică fraţii? Pe acesta îl ții la cancelarie și pe noi ne pui la greu?“. Nu a renunţat la gândul său și a mers la Mănăstirea Cozia, unde a fost primit în obştea monahilor. Tot acolo primeşte ascultarea de paraclisier şi predă educaţia civică elevilor. Deoarece vorbea copiilor despre Iisus Hristos, comuniştii din Râmnicu Vâlcea i-au interzis să mai propovăduiască celor mici învățătura creştină. A fost nevoit să părăsească mănăstirea și s-a retras la o moşie pe care călugării de la Mănăstirea Cozia o aveau aproape de Caracal. Acolo a rămas un an şi jumătate, de unde a fost luat de Părintele Gherasim Iscu – Stareţul Mănăstirii Tismana, judeţul Gorj. Acesta l-a ascuns la Schitul Ciclovina, judeţul Gorj.Arsenie-Papacioc-fisa-de-penitenciar

Mitropolitul de atunci al Olteniei, IPS Părinte Firmilian Marin, a aflat însă de cel care stătea la Cioclovina și i-a propus postul de spiritual al Seminarului Teologic. Securitatea însă nu a aprobat acest gest al mitropolitului şi fratele Anghel a ajuns la Mănăstirea Sihăstria, din judeţul Neamţ.

Acolo a fost călugărit, la slujbă participând Părintele Sofian Boghiu, Părintele Benedict Ghiuş, iar naş de călugărie a fost Părintele Petroniu Tănase (trecut şi el la cele veşnice în 22.02.2011, după ce în 31.01.2011 s-a născut în veşnicele locaşuri fiul său duhovnicesc – Arhiepiscopul, Mitropolitul şi Cărturarul Bartolomeu Valeriu Anania). Continuă lectura

Petre Ţuţea – Apologetul creştin, filozoful magistral şi gânditorul autentic – între Dumnezeu şi neamul său…


petre tutea-La 6 octombrie anul 1902, în satul Boteni, Muscel, judeţul Argeş, s-a născut Petre Ţuţea. Întâi oficial şi diplomat la Ministerul Economiei Naţionale, mediatorul celui dintâi tratat economic între Romania şi URSS. Prieten cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Pandrea; filosof creştin, membru activ al Mişcării Legionare, deţinut politic în regimul comunist, personalitate vestită şi renumită pentru ascuţimea şi acurateţea spiritului şi cuvântului său („Bătrâneţea şi alte texte”, „Tratat de economie politică”, „Comentarii la Platon”, „Reflecţii religioase asupra culturii”, „Filosofia nuanţelor”, „Introducere mistică în filosofia modernă”). Cu alte cuvinte, economist, publicist, eseist şi filosof creştin, Petre Ţuţea este considerat ca fiind cea mai importantă personalitate a mişcării gândiriste. S-a născut în viaţa cea veşnică şi cerească la data 3 decembrie 1991, într-o rezervă a spitalului „Cristiana“ din Bucureşti, aşa încât, în iarna acestui an se vor împlini 25 de ani de la mutarea sa la veşnicele lăcaşuri.

Despre el vorbind puţin în paginile următoare vom observa şi constata că „Scriind, şi-a pierdut legenda”, spunea Constantin Noica despre Petre Ţuţea, pe la începutul anilor 60. Asta înseamnă faptul că Petre Ţuţea ar fi trebuit să rămână în legenda sa, aceea de exponent al oralităţii, unul din cei mai mari ai secolului. Dar Petre Ţuţea nu şi-a dorit el oare, prea multă vreme poate ca Socrate, cu care a fost des asemuit, această legendă? A scrie înseamnă a domoli gândul, a-l confisca în forme pe care nu întotdeauna le va şterge vântul cel bun, dar câte altele rămân în afara literei şi a cuvântului? Gândul potolit şi confiscat în forma prozaică a scrisului poartă în chip vădit semnul istoriei, însă nu are totodată şi încetineala acesteia. Oralitatea este însă vie, este comunicare ce duce la cuminecare (împărtăşire din cuvânt) şi comuniune şi lucrare deopotrivă, aşadar întemeiază. Petre Ţuţea: o personalitate complexă la care până şi flecăreala cum o numeau unii, devenea spectacol de idei, sofisme, ca şi la anticul din porticele Atenei. Geniu oral, Socrate nu şi-a îngăduit să scrie până la moarte pentru că-l avea urmaş pe Platon. Exponent, şi el de geniu al oralităţii, Petre Ţuţea a pierdut în cele din urmă pariul cu legenda: la bătrâneţe a început să scrie.petre tutea

Temniţa comunistă unde a avut revelaţia religiosului, mai exact a incarnației lui Iisus Hristos sub suferinţă l-au determinat să nu lase la o parte nimic din ceea ce este omenesc: nici chiar scrisul. Sub semnul imediatului la Petre Ţuţea se afla mereu raportul religie-istorie, divin-uman. Pentru istorie a avut mai întotdeauna cuvinte grele, dar o accepta. Istoria, spunea el, este plină de oameni de stat, de conducători de oşti, de savanţi, de artişti, de inventatori, de exploatatori lacomi, de mişcări de mase, de sfinţi şi de infractori, la ordinul lui Dumnezeu. De aceea, popoarele care vor numai să facă istorie sunt supuse pieirii. Cultura filosofică, ştiinţa nu trebuie să slăbească sentimentul religios. Ştiinţa este seacă dacă nu este însufleţită de iubire, de pasiunea purităţii şi de setea de absolut. Citez, iarăşi din „Întâmplări obişnuite”: „Nu mi se pare justă afirmaţia că excesele teologice usucă sentimentele, adică rădăcinile sufleteşti ale vieţii. Se poate spune mai degrabă că această sinistră ispravă o face prostia ştiinţifică”. Fireşte, săpa, oricât de departe, la temelia pe care s-a ridicat acest hibrid religios şi istoric, nu duce nicăieri. Orice demers aici este aporetic, te va îngropa, te va vârî în înfundătură. Şi atunci noi ce facem? se întrebă un personaj din piesa evocată. Răspunsul lui Petre Ţuţea este acesta: „Trăim. Eu nu suport soarele arzător al istoriei universale. Copacii nu trăiesc cu rădăcinile la soare. Doresc ca neamul meu să trăiască sub puterea protectoare a lui Dumnezeu. Pasiunea gloriei este copilărească. Un ţăran român care se roagă sub nuc, coboară prin actul lui veşnicia în viaţa trecătoare. Pe el rugăciunea îl pune în contact cu absolutul şi prin aceasta se purifică şi se întăreşte. În acest sens, haina umilinţei este expresia unei îndrăzneli nelimitate. Fapta lui este lipsită de conţinutul zgomotos al timpului. Pasionaţii istoriei numesc astă trăire subistorie. Este mai exactă formula absenţei istoriei. Omul religios respinge terenul nisipos al devenirii. El este.” Dacă era întrebat ce meserie are, Petre Ţuţea răspundea că profesiunea lui este aceea de a fi român.

petre tutea--

A fost mândru toată viaţa de naţionalismul său, care nu era şi un şovinism : cea mai mare minune a lui Dumnezeu- spunea el în clipele de exaltare- a fost aşezarea pe pământ a românilor. Nutrea convingerea că, dacă printr-un decret divin i s-ar anula calitatea de român, ar suferi ca de o stare ebrietoasă şi nu ar mai găsi, precum beţivul înveterat, drumul spre casă. Naţionalistul Petre Ţuţea nu a fost şi rasist. În piesa de teatru ’’Întâmplări obişnuite’’, toate personajele poartă spiritul şi spusele filosofului. Rasismul, spunea el, ar fi motivat de trei direcţii. Unii urmăresc întărirea neamului în vederea expansiunii, formula poporului ales justificând aici foamea de spaţiu şi bogăţie. Alţii, eugenic vorbind, interzic dreptul la procreere degeneraţilor, suferitorilor de morb ereditar, motivându-se estetic şi economic. Şi în al treilea rând, paradoxalii, care folosesc argumentul milei. Am întâlnit, încheia el, foarte puţini care să fie îngrijoraţi de soarta speciei om. Era tributar clasei ţărăneşti din care îşi trăgea seva şi pe care se clădea conceptul său de om românesc. El zice: „Comunitatea ţărănească este o realitate organică. Nu seamănă cu o adunătură informă(se poate observa şi aici că platonicianul din el avea oroare de topirea formelor) sau cu un azil de noapte. Sufletul ţărănesc are trăsături de o mare frumuseţe umană. Nu se poate vorbi de umanismul ţărănesc, fiindcă sufletul ţărănesc este incompatibil cu titanismul, sau cu însingurarea încărcată de deznădejde”. Am putea spune că ne aflăm cu Petre Ţuţea, în faţa celui mai lapidar gânditor român. Un om care a vorbit enorm în viaţa lui a reuşit să rostească la sfârşitul ei, lucrurile esenţiale despre Dumnezeu, om, moarte şi eternitate în cele mai puţine cuvinte. A vorbit despre om, da întotdeauna despre om raportat la logica lui Dumnezeu, despre sfânt, erou şi geniu, idiot sau impostor, libertate şi egalitate (pe cea din urmă nu o suporta, spunea:”nu poţi să-i pui pe aceeaşi scară pe Kant şi Iliescu”), despre cunoaştere şi adevăr, despre democraţie şi liberalism, despre comunism, despre rugăciune şi credinţă, despre revelaţie şi inspiraţie, despre politică, despre ştiinţă, despre creaţie, despre tehnică. A vorbit despre toate acestea într-un mod răspicat, gândul căzând de fiecare dată peste problemă cu o verticalitate categorică, în urma căruia adevărul se evidenţiază de la sine, părând să spună că, aşa simplu cum este, el nu are nevoie de cine ştie câte cuvinte pentru ca să poată apărea.

Toată concepţia filosofică a lui Petre Ţuţea stă sub această dimensiune a simplului şi a răspicatului, categorie de stil care deschide drumul deopotrivă către apariţia adevărului şi către formularea lui. Petre Ţuţea pare să redescopere pe cont propriu cele câteva adevăruri eterne în care stă lumea, această redescoperire sprijinindu-se la rândul ei pe o logică eternă, adică pe familiaritatea cu „logica lui Dumnezeu în mersul ei natural pe pământ”. Aş adăuga la toate astea un mod firesc de raportare la lucrurile ultime, deopotrivă hâtru şi solemn, pe care il provoacă şi înlesneşte originea sa ţărănească. Petre Ţuţea este ţăran din Muscel şcolit la Universitatea de la Berlin şi care, în mod esenţial, rămâne să se comporte cognitiv – ca ţăran. Prin felul de a se exprima, Petre Ţuţea trimite cu gândul la un personaj a lui Ion Creangă, trecut prin experienţa lagărului comunist, convertit de cunoaşterea cultă a Bibliei şi de lectura temeinică a lui Kant. Aşadar, cine a fost Petre Ţuţea? Şi-a pus singur această întrebare.”Pentru că om de stat nu am fost, profesor nu am fost, scriitor nu am fost, da atunci – ce sunt? Că nici ultimul parazit care creşte în cutele societăţii nu sunt… Pesemne că sunt cineva dificil de fixat.” Într-adevăr, cineva dificil de fixat. Sigur este că a fost cineva inconfundabil. Nu şi-a vorbit niciodată de rău nici măcar torţionarii pentru ca să nu jignească poporul român, că în interiorul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi. „La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Şi toţi din generaţia mea a simţit această grijă, Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte. Eu nu ştiu dacă vom fi apreciaţi pentru ce am făcut, important este că nu am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. Este o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.”

Petre_Țuțea

Aşadar, ar fi putut, în stilul său inconfundabil, să afirme despre sine: Până şi un prost vede că sunt inconfundabil… Cum singur spune, Petre Ţuţea s-a revărsat în alţii. Când apele spiritului său s-au retras, ele au lăsat în urmă, cristaline, şlefuite de patimă, suferinţă şi inteligenţă, câteva sute de vorbe memorabile. Înţelese în dozajul lor corect, uneori cu doza necesară de umor, alteori rămânând de-a dreptul contestabile, ele pot să apere de amăgitori, de proşti şi uneori de excesul care stă la pândă în fiecare dintre noi. Dar mai presus de orice ele sugerează un lucru nespus de simplu şi de greu de obţinut: că a fi liber înseamnă a gândi totul cu mintea ta. Pentru că în acest caz chiar şi eroarea, aparţinându-ţi este mai lesne suportabilă. Cu atât mai mult în acest vremuri în care lucrul cel mai teribil care ni s-a putut întâmpla a fost acela de a fi greşit (sau de a fi devenit victime), participând la erorile altora…

 … Şi iată, câteva din cugetările veşnic memorabile, înţelepte şi mereu actuale ale lui Petre Ţuţea

  1. Se spune că intelectul este dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul este dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.
  2. Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevăr. Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esenţă, sediul lui nu este nici în ştiinţă, nici în filozofie, nici în artă. Şi când un filozof, un om de ştiinţă sau un artist sunt religioşi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului.
  3. Acum, mai la bătrâneţe, pot să spun că fără Dumnezeu şi fără nemurire nu există adevăr.
  4. O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu – baba este om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor.
  5. Eu când discut cu un ateu e ca şi cum aş discuta cu uşa. Între un credincios şi un necredincios, nu există nici o legătură. ăla e mort, sufleteşte mort, iar celălalt e viu şi între un viu şi un mort nu există nici o legătură. Credinciosul creştin este viu.
  6. Ateii şi materialiştii ne deosebesc de animale prin faptul că nu avem coadă.
  7. Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba.
  8. Eu nu detest burghezia. Eu m-am lămurit că un om care vrea să fie bogat nu este un păcătos. Spunea odată un preot bătrân: Circulă o zicală că banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului, eu îl concep ca pe o scară dublă. Dacă-l posezi, indiferent în ce cantităţi, şi te mişti în sus binefăcător pe scară, nu mai e ochiul dracului. Iar dacă cobori, atunci te duci cu el în infern, prin vicii, prin lăcomie şi prin toate imperfecţiile legate de orgoliu şi de pofta de stăpân.
  9. Nu pot evita neplăcerile bătrâneţii şi nu mă pot supăra pe Dumnezeu că m-a ţinut până aproape la nouăzeci de ani. Însă bătrânii au o supapă foarte înţeleaptă: au dreptul la neruşinare. O neruşinare nelimitată. Când mă gândesc la suferinţele bătrâneţii, îmi dau seama că în natura asta oarbă cel mai mare geniu este geniul morţii. Faptul că murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.
  10. Eu sunt iudeocentric în cultura Europei, căci dacă scoţi Biblia din Europa, atunci Shakespeare devine un glumeţ tragic. Fără Biblie, europenii, chiar şi laureaţii premiului Nobel, dormeau în crăci. Ştiinţa şi filozofia greacă sunt foarte folositoare, dar nu sunt mântuitoare. Prima carte mântuitoare şi consolatoare pe continent – suverană – este Biblia.
  11. Există o carte a unui savant american care încearcă să motiveze ştiinţific Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de ştiinţă cum am eu nevoie de Securitate.
  12. Luther, cât e el de eretic şi de zevzec, a spus două lucruri extraordinare: că creaţia autonomă e o cocotă şi că nu există adevăr în afară de Biblie. Mie mi-a trebuit o viaţă întreagă ca să aflu asta. El nu era aşa bătrân când a dibăcit chestia asta, că era călugăr augustin… Mie mi-a trebuit o viaţă ca să mă conving că în afară de Biblie nu este nici un adevăr.
  13. Shakespeare, pe lângă Biblie – eu demonstrez asta şi la Sorbona – e scriitor din Găeşti.
  14. În afara slujbelor bisericii, nu există scară către cer. Templul este spaţiul sacru, în aşa fel încât şi vecinătăţile devin sacre în prezenţa lui.
  15. Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? – te întreb. În templu. În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul.
  16. În biserică afli că exişti.
  17. Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!
  18. În afară de cărţi nu trăiesc decât dobitoacele şi sfinţii: unele pentru că n-au raţiune, ceilalţi pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de conştiinţă.
  19. Platon are un demiurg care nu e creator, ci doar un meseriaş de geniu, fiindcă materia îi premerge. Prima idee de creaţie reală, au adus-o în istorie creştinii.
  20. De creat doar zeul creează, iar omul imită. Eu când citesc cuvântul creaţie – literară, muzicală, filozofică – leşin de râs. Omul nu face altceva decât să reflecte în litere, în muzică sau în filozofie petece de transcendenţă.
  21. Cum să fie creatura creator? ”Hai tată, să-ţi arăt moşia pe care ţi-am făcut-o când nu eram în viaţă…” Păi cum să fie creatura creator?
  22. Omul este un animal care se roagă la ceva. Caută un model ideal. Şi uneori nimereşte, alteori, nu. Cei care au descoperit modelul ideal şi succesiunea fenomenului din el sunt creştinii. Creştinismul nu poate fi identificat cu nici un sistem filosofic, monist, dualist, sau pluralist. Creştinismul este pur şi simplu. Despre creştinism, Bergson spune că noi îl respirăm. Are materialitatea aerului. Seamănă cu aerul. Noi suntem creştini fără să vrem. Şi când suntem atei suntem creştini: că respirăm creştinismul cum respirăm aerul.
  23. Creştinismul nu este ideologie, că atunci se aseamănă cu marxismul. Religia este expresia unui mister trăit, or ideologia este ceva construit.
  24. A fi creştin înseamnă a coborî Absolutul la nivel cotidian. Numai sfinţii sunt creştini absoluţi. Altminteri, creştinismul, gândit real, este inaplicabil tocmai pentru că e absolut.
  25. Suveran faţă de natură, supus Divinităţii, nemuritor şi liber prin depăşirea extramundană a condiţiei sale – acesta este omul creştin.
  26. Nimic nu poate înlocui creştinismul; nici toată cultura antică precreştină. Eu sunt de părere că apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă. Eu definesc strălucirea epocilor istorice în funcţie de geniul religios al epocii, nu în funcţie de isprăvi politice.
  27. Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria.
  28. Dacă nu cunoşti revelat – prin graţie divină – sau inspirat, nu cunoşti nimic. De pildă, povestea cu mărul lui Newton, care a căzut. Nu ştiu unde am citit eu stupiditatea asta: ”Îi tomba dans une méditation profonde qui la conduit jusqua la loi de la gravitation universelle”. Şi eu spun: dacă Newton gândea până la Judecata de Apoi, nu descoperea nimic! Dar el a fost mult mai înţelept. Cînd a fost întrebat cum a descoperit gravitaţia, a zis: Am fost inspirat. Păi scrie pe măr, sau scrie undeva în natură ” legea gravitaţiei”? Fenomenele lumii interioare şi ale lumii exterioare tac. Iar omul autonom şi orgolios crede că explorează lumea interioară şi exterioară cu jocul lui de ipoteze şi că descoperă ceea ce vrea el. El caută; dar eu spun că el caută, nu că află. Sau dacă află, trebuie să fie ca Newton, inspirat.
  29. Bergson e mai cuviincios ca Aristotel şi zice că democraţia e singurul sistem compatibil cu libertatea şi demnitatea umană, dar are un viciu incurabil: n-are criterii de selecţiune a valorilor. Deci democraţia este sistemul social în care face fiecare ce vrea şi-n care numărul înlocuieşte calitatea… Triumful cantităţii împotriva calităţii. Bergson a fost acuzat în micul dicţionar filozofic al lui Stalin că este fascist.
  30. Fără să gândesc în stilul darwinismului social, nu pot să rămân indiferent la incapacitatea democraţiei de a asigura selecţiunea naturală a valorilor. Democraţii gândesc corpul social aritmetizat: numără capetele toate şi unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta este părerea mea despre democraţie.
  31. Eu cred că omul este făcut de Dumnezeu şi cred că Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el. Nu pot să spun că Dumnezeu a făcut un om purtător de drac. Dacă omul este făptura lui Dumnezeu, dracul intră ocolit acolo, nu intră cu voia Lui.
  32. Un filozof care se zbate fie să găsească argumente pentru existenţa lui Dumnezeu, fie să combată argumentele despre inexistenţa lui Dumnezeu reprezintă o poartă spre ateism. Dumnezeul lui Moise este neatributiv. Când îl întreabă Moise pe Dumnezeu: Ce să le spun ălora de jos despre Tine? – Dumnezeu îi spune: Eu sunt cel ce sunt.
  33. În faţa lui Dumnezeu, geniul este văr primar cu idiotul.
  34. Binele şi răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni.
  35. Cărui bărbat nu-i plac femeile? În primul rând la iubeşti pentru farmecul lor, şi în al doilea rând le iubeşti pentru că fac oameni.
  36. Eu încerc o experienţă: încerc să mă deparazitez de filosofie, de păducherniţa metafizicii. Cioran s-a deparazitat mai demult, deşi face filozofie. Un prieten de-al meu zice: te deparazitezi, dar foloseşti sculele ei. Da, dar dacă mă urc în tren, nu înseamnă că zeul meu este calea ferată.
  37. În Evul Mediu s-a formulat de către filozofii şireţi teoria adevărului dublu: secundum fidem – adevărul după credinţă şi secundum rationem – adevărul după raţiune, ca să aibă cale liberă pentru filozofie. Adică să rătăcească până îi ia dracul… Că poţi, în filozofie, să rătăceşti până devii năuc. Ce-au realizat filozofii prin autonomia lor? Nimic! N-au nici un adevăr.
  38. Babele evlavioase merg la absolut rugându-se, iar filozoful trăncănind silogisme.
  39. Francmasoneria doreşte puterea cu lozinci democrate. Nu sunt religioşi, au o singură religie: propria lor doctrină. Pe duşmani îi anulează social. Au o structură supranaţională, deci sunt antinaturali. Toţi cei care aspiră la unitatea speciei om anulează principiul competiţiei între popoare; anulează însuşi principiul civilizaţiei moderne, născută prin luptă.
  40. Geniul este relief, noutate, invenţie, creare de epocă şi stil. Nu e neapărat un înţelept, ci un suprainteligent. Geniile sunt originale, în măsura în care originalitatea este posibilă. În fond, maxima mea a fost aceasta: Dumnezeu este creator, iar omul imitator. Prin încercarea de a imita mereu Divinitatea, prin proximitatea faţă de divin, geniul este mai apropiat de cer; dar nu sunt în măsura în care este apropiat sfântul.
  41. În faţa lui Dumnezeu nu există genii, Dumezeu lucrând nu cu genii, ci cu oameni.
  42. Dumnezeu a făcut lumea şi pe om; şi cu om a încoronat creaţia sa. Şi l-a însărcinat să cunoască lucrurile. De-acolo vine denumirea lor. Originea primordială a capacităţii de a determina numele lucrurilor, care este o operaţie logică; originea mistică a gândirii logice.
  43. Apariţia unui mare gânditor este pentru creier ca o baie pentru un om care a muncit, a asudat, s-a murdărit şi se spală. Gândirea este o ”spălare” a creierului. Asta mă face câteodată să cred că gândirea nu este din creier şi că acest creier e numai un sediu… De ce gândirea nu e produsă de creier, care e numai un sediu? Fiindcă n-o produc toate creierele. Dacă inteligenţa ar fi produsul creierului, atunci între Goethe şi nea Ghiţă n-ar mai fi nici o diferenţă.
  44. Am auzit odată un profesor de la Politehnică; am avut impresia că asist la un balet de urşi. Dacă într-un salon, într-un colţ, unul fumează şi tace, ăla e inginer… Inginerul e practic, savantul nu e practic. Cînd i s-a spus lui Max Planck, creatorul fizicii cuantice, că s-a mai găsit o aplicaţie, el a spus: care e, mă? Uite care… Ca să vezi, nici nu m-am gândit!
  45. Inteligenţa, oricât de mare nu este suficientă pentru a te curăţa de prejudecăţi. Cu cât inteligenţa e mai mare, cu atât prejudecata e mai voinică, pentru că ai aparat s-o justifici.
  46. Întrebat fiind cum înţelege gândirea, în formă pură sau în exemple, Nae Ionescu a răspuns: exemplele au fost lăsate de Dumnezeu pe pământ pentru ca ideile să fie sesizate senzorial şi de proşti.
  47. Nu ştiu de ce gluma asta de-a face istorie se practică atât de mult. Dacă ai cultul istoriei, ai cultul apariţiei şi dispariţiei; e consolator acest joc? Istorismul, adică perspectiva istorică asupra vieţii şi lumii, a dus în cimitir. Ne înecăm în istorie. Pentru că istoria nu te învaţă numai să faci ceva, ca popor; cu istoria tot ce însemnezi în interiorul unui popor devine discutabil prin faptul că nu poţi, la infinit, să lucrezi la facerea ta, ci dispari şi apare altcineva care, chiar dacă nu te înlocuieşte, te prelucrează. Şi dacă nu poţi ieşi din devenire, nu poţi scăpa de tristeţe; tristeţea metafizică este fructul devenirii. Sunt proşti istoricizanţi care se consolează prin devenire. Devenim mai civilizaţi, nu? Sau mai culţi… Adică murim ca şi caprele, numai că este mare lucru că există Kant, Descartes, există Newton, mă rog, atâţia mari creatori de cultură, şi există şi făuritorul de religie, Iisus Hristos – dar nu ne interesează!
  48. Istoria e întemeiată pe istoria dintre Eva şi dracul. Aşa începe istoria, această rătăcire a omului, ca o damnaţie. iar la apariţia lui Iisus Hristos, atunci s-au suprapus teandric omul divinizat şi divinitatea om şi istoria a fost anulată. Emil Cioran are o afirmaţie extraordinară: Istoric este tot ceea ce este supraistoric. Creştinismul a punctat supraistoric, deşi a apărut în istorie.
  49. Sunt două mari discipline guvernate de principiul ireversibilităţii: termodinamică şi istoria.
  50. Nu este om, Kant. N-a reuşit să fie om cu toată stabilitatea lui. Iar badea Gheorghe, care se sincronizează cu clopotele de la biserică, este laureat al premiului Nobel pe lângă Kant.
  51. Legionarismul era în înseşi ideile epocii, dar legionarismul nu putea să iasă câştigător deoarece avea la bază o eroare – naţionalismul absolut, care este impracticabil. De la excesul de naţionalism li s-a tras sfârşitul legionarilor.
  52. La comunişti, dacă nu eşti cu ei – sau nu mai eşti cu ei – înseamnă că eşti legionar. De ce acest ”sindrom legionar” la bolşevici mă întrebaţi? Fiindcă legionarii sunt singurii români care n-au avut în dicţionar la litera G cuvântul glumă şi când îi prindea pe comunişti era vai de cozonacul lor. Dar de fapt, nici comuniştii nu ştiu de glumă; ăsta-i punctul lor comun cu legionarii.
  53. Nu se poate spune că mişcarea legionară n-a fost puternică! N-a avut rezultate pozitive fiindcă extremismele sunt greu suportabile. Nici fascismul italian n-a durat, nici naţional-socialismul german n-a durat şi erau similare cu mişcarea legionară. Deosebirea dintre ele şi mişcare este aspectul religios al mişcării legionare. Nici fascismul şi nici naţional-socialismul n-aveau caracter religios. Hitler era cu mituri germanice, Mussolini era ateu. Într-o întrunire se spune, Mussolini s-a uitat la ceas şi a zis: Îi dau ultimatum lui Dumnezeu ca în câteva minute să mă trăsnească dacă există! Şi apoi s-a uitat la ceas. Au trecut minutele şi a demonstrat că Dumnezeu nu există.
  54. Unde este omul, în imanenţă, absolut liber? Într-o bisericuţă din lemn din Maramureş, unde sacerdotul creştin vorbeşte de mistere, de taine, şi se lasă învăluit de ele ca şi credincioşii.
  55. Omul este liber şi eliberat numai în templul creştin, acolo, în ritual, când se comunică tainele care îi învăluiesc deopotrivă şi pe sacerdot, şi pe credincioşi. Ca să fii cu adevărat liber, trebuie să înlocuieşti infinitul şi autonomia gândirii cu credinţa în Dumnezeul creştin: ”Robeşte-mă Doamne, ca să fiu liber!” (Imitatio Christi)
  56. Libertatea eu o asemăn cu o frânghie agăţată de undeva, de sus. Te poţi urca pe ea la cer, participând la actul mântuirii tale creştine, sau poţi să cobori în întuneric. Bipolaritatea libertăţii. După creştini, libertatea este vehicolul cu care poţi să cobori în întuneric, dacă eşti vicios. Infractorii sunt primitivii actuali, pentru că ei nu sunt adaptabili la morala zilnică şi o calcă fiind liberi. Am învăţat la închisoare că omul este un animal stupid, deoarece confiscă libertatea semenilor săi. Tiranul este un om absurd şi lipsit de ruşine. Nu îi e ruşine să îşi chinuie semenii. Oricum suntem captivi în univers. Ne ajunge această grozăvie. Dar să intensifici această captivitate până la nivelul puşcăriei – numai omul e capabil de asemenea nebunie.
  57. Libertatea omului este partea divină din el.
  58. Limba română are virtuţi complete, adică poate fi vehicol a tot ce se întâmplă spiritual în om. Este foarte greu de mânuit. Prin ea poţi deveni vultur sau cântăreţ de strană. Limba română are toate premisele valorice pentru a deveni o limbă universală, dar nu ştiu dacă este posibil acest marş istoric. Dacă am fi fost un popor cuceritor… Noi, românii, nu punctăm universalitatea nicăieri. Şi asta ne face sceptici. Ceea ce ne lipseşte este îndrăzneala.
  59. Luciditatea este o limpezire a spiritului, nimicitoare. Cînd eşti lucid eşti în faţa cimitirului. A fi lucid înseamnă a-ţi da seama perfect de limitele şi neputinţele tale. Luciditatea este o categorie dizolvantă. În măsura în care Dumnezeu trebuie primit, şi nu înţeles, la Dumnezeu nu ai acces prin luciditate.
  60. Mă întreba Marin Preda cum era cu macedoromânii şi i-am zis: domnule Preda, macedoromânii nu sunt români, sunt super-români, români absoluţi. Atât de năpăstuiţi şi goniţi, au instinct naţional de fiară bătută. Iar eu şi dumneata pe lângă ei, avem forţă domestică de raţe. Măcăim. Am stat cu macedoromâni în temniţă. Îi băteau până îi omorau, dar nu declarau nimic. Au o bărbăţie perfectă.
  61. A şti la scară umană, poate fi folositor – dar în nici un caz mântuitor.
  62. Este mai mântuitoare o rugăciune într-o biserică din Găieşti decât Platon.
  63. Ideea morţii absolute stă la baza smintelii moderne.
  64. Heidegger spune aşa: ca să ieşi din anonimat, trebuie să trăieşti neliniştea perspectivei neantului zilnic. El te îndeamnă, Heidegger, să trăieşti murind absolut în fiecare zi!
  65. Moartea mă determină să fiu esenţial. M-a impresionat foarte mult sunetul pământului căzând pe cosciugul lui Nae Ionescu.
  66. Morţii antici nu sunt deloc frumoşi. Numai morţii creştini sunt astfel. Am găsit totuşi la Homer un mort de toată frumuseţea: Pentensileea, regina amazoanelor, omorâtă de Ahile. Şi plânge Ahile că a omorât frumuseţea asta de femeie… Şi-atunci Tersit – vocea poporului muncitor – se apucă să insulte cadavrul Pentensileei. Ahile îi dă un pumn şi-l omoară – pe poporul muncitor – că-i obraznic şi că insultă cadavrul ăleia. Aici am văzut aşadar o frumuseţe, deşi în principiu, morţii antici nu sunt frumoşi. Creştinii sunt cei care au introdus masca frumoasă a mortului.
  67. Cine slujeşte lui Cronos este obsedat de imaginea cimitirului.
  68. Omul este guvernat pe pământ de două morale: de morala dogmelor, care este creştină şi eternă, adică absolută, şi de morala normelor, care, ca morală laică, este construită pe puţinătatea şi imperfecţiunea omului. Morala laică nu poate fi desprinsă de morala absolută şi ea arată că omul se mişcă asimptotic la perfecţiune, pe care n-o poate atinge niciodată.
  69. Morala în sine, autonomă, e mai primejdioasă pentru religie decât ateismul. Ştiinţa moravurilor, ca teoretizare a moralei laice, este din punctul de vedere al Absolutului religios egală cu zero. Seamănă cu Mersul trenurilor, după părerea mea. Poţi s-o schimbi, ca pe tren, la care staţie vrei. Omul autonom nu e capabil să creeze o ordine morală. O primeşte de sus, sau nu o primeşte deloc. Cum e posibilă morala publică? Prin înstăpânirea absolută a moralei religioase creştine. Dogmele creştine trebuie să poruncească normele morale, care, fără ele, nu se deosebesc de Mersul trenurilor decât prin obiect. Morala publică într-un stat creştin trebuie să stea sub imperiul certitudinii dogmelor creştine reflectate imperfect de omul mărginit. Dacă nu situăm Biserica deasupra statului, ne aflăm în treabă şi face fiecare ce vrea.
  70. Elitele morale sunt mai presus decât cele intelectuale. Mie îmi plac oamenii care fac judecăţi. Cei care fac silogisme sunt faţă de adevăr, cum sunt curcile alea care se încurcă printre popice.
  71. Napoleon face adevărata istorie a Revoluţiei franceze. Un om care a refăcut ordinea naturală, punând parul pe haimanalele de pe uliţă. Când a fost întrebat cum îşi explică intrarea armatelor sale în Ţările de Jos ca pe bulevard, în timp ce regii Franţei se opinteau la ele zadarnic, Napoleon a răspuns: N-au intrat armatele Franţei, ci ideile revoluţionare de pe drapel! Începuse o nouă filozofie a istoriei, cu Napoleon.
  72. Fără nemurire si mântuire, libertatea este de neconceput. Omul, dacă nu are în substanţa lui ideea nemuririi şi mântuirii, nu este liber. Seamănă cu berbecul, cu capra, cu oaia…
  73. Omul a depăşit condiţia de animal abia atunci când în el a apărut ideea nemuririi, care nu trebuie confundată nici cu permanenţă speciei, nici cu concepţia estetică a gloriei.
  74. Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. Şi el rămâne aşa chiar dacă este laureat al premiului Nobel sau măturător. Când, unde şi în ce scop a apărut el în calitatea asta de om? Dacă se întreabă singur şi nu este un zeu în dreptul casei care să-i reveleze data începutului, înseamnă că omul rămâne un biet animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.
  75. Renaşterea italiană, unde omul este situat în centrul universului, este eretică din punct de vedere creştin. Autonomizarea puterii omului este în sine demonică. Părerea mea este că omul este cel mai semnificativ, de fapt, singurul care este om, este homo religiosus.
  76. Auotonomia spirituală a omului este iluzorie şi ea se mişcă perpetuu între Dumnezeu şi dracul. Fără credinţă şi Biserică, omul rămâne un simplu animal raţional şi muritor, raţionalitatea având doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la condiţiile cosmice decât restul dobitoacelor. Când zici că omul este un animal raţional, şi muritor, raţionalitatea având doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la condiţiile cosmice decât restul dobitoacelor. Când zici că omul este un animal raţional, atributul raţionalităţilor îl distinge de restul vietăţilor, nesocotându-l din perspectiva morţii absolute. Moartea devine relativă, ca o trecere numai prin religie – ştiinţa, oricât de savantă, nesocotind omul decât aparent din regnul animal. Nici o consolare că eu mă deosebesc de elefant sau de capră pentru că fac silogisme, dacă apar şi dispar în mod absurd din natură.
  77. Scara valorilor umane conţine: sfântul, eroul, geniul şi omul obişnuit – dincolo de aceştia situându-se infractorul. Sfântul, eroul şi geniul sunt fără voia societăţii, care este obligată să-i recunoască. Nimeni nu-ţi contestă dreptul la existenţă dacă eşti om obişnuit, dar nimeni nu trebuie să facă confuzie între tine, sfânt, erou şi geniu. Oamenii sunt egali în faţa legii, adică trebuie respectaţi ca atare, dar nu confundaţi, nu făcuţi identici, că e o gogoaşă… Nimeni nu-ţi contestă dreptul la o viaţă normală dacă porţi masca de om. Numai că dacă eşti mediocru, nu trebuie să te instalezi în vârf, pentru că nu este nici în interesul tău. Acolo trebuie să stea cei dotaţi. Sfântul stă în fruntea tablei valorilor pentru că el face posibilă trăirea absolutului la scară umană. Eroul se consumă făcând istorie şi nedepăşind sfera laicului. Eroul este admirat – aşa cum este şi geniul – dar nimeni nu i se închină, chiar dacă fapta lui aduce foloase reale omului. În vreme ce sfântul se situează dintru început în eternitate, eroul moare în istorie, pentru că urma pe care o lasă el, ca om împlinit, este fixată doar în timp şi în spaţiu.
  78. Omul nu este o sumă de miliarde de celule sau de organe. Că nu sunt independente nici ficatul, nici rinichii, nici stomacul, nici creierul, nici sistemul osos. Omul, ca întreg nu poate fi gândit decât biblic; ştiinţific, nu. Moise este mai valabil decât ultima noutate evoluţionistă a ştiinţei.
  79. Umanitatea o iubeşti lesne. Pe om mai greu.
  80. Personalitatea este acel individ înzestrat cu capacitatea de a se dărui. Eroul este o personalitate, deoarece nu-şi mai aparţine.
  81. Eu am afirmat odată într-un salon, că Platon este mişcarea spiritului înlăuntrul eternităţii. Când gândim, toţi suntem platonicieni. Dacă eu încerc să gândesc universul, trebuie să mut Biblia în universul îngheţat al ideilor platonice. Asta înseamnă meditaţia. Platon a intuit cel mai bine jalea omului neputincios în faţa esenţelor.
  82. Faţă de măreţia lui Iisus Hristos, Platon este un personaj mărunţel şi cuviincios. Pe Platon poţi să-l scuturi şi constaţi că arhetipurile lui sunt filozofice, dar dacă muţi arhetipurile acestea în religia lui Iisus Hristos, devin modurile în care el vede divinitatea. Platon n-are divinitate, pentru că la el divinitatea este un simplu ”demiurg”, ceea ce în greceşte înseamnă ”meseriaş”.
  83. Am dorit dintotdeauna să fac o teză de doctorat cu tema Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români.
  84. La întrebările fundamentale ”de ce?” şi ”în ce scop?” aporetica rurală românească răspunde: ”d-aia”. A venit odată un franţuz la noi, cu nişte maşini, iar una nu funcţiona tocmai cum trebuie. Dar românul zice: merge şi aşa! Trebuie să scăpăm de acest ”merge şi aşa”; că ”merge şi aşa” înseamnă că merge oricum. Nu oricum, nu oriunde, nu oricând şi nu orice.
  85. La puşcărie am demonstrat vreme de două ore că istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor este egală cu zero. Că doar voievozii nu s-au bătut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica.
  86. Cum văd participarea românilor de acum la mântuirea lor? Simplu. Ducându-se la biserică. Şi folosind ştiinţa ca peria de dinţi. Tot ce spune ştiinţa să nu-i lase cu gura căscată şi tot ce spune un popă de la Cucuieţii din Deal să considere adevăr ritualic.
  87. Am făcut o mărturisire într-o curte cu şase sute de inşi, în închisoarea de la Aiud. Fraţilor, am zis, dacă murim toţi aici, în haine vărgate şi în lanţuri, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!
  88. Protestantismul est o religie coborâtă la rangul de morală pentru grădiniţa de copii.
  89. Pudoarea creştină este atât de pură, încât carnea eroticului creştin, capătă pecetea spiritului, ceea ce până la creştini n-a realizat nimeni.
  90. Eu cred că războiul nu este făcut de oameni; e mult prea serios. Îl face Dumezeu. Cum ne dă şi cutremure, ne dă şi război.
  91. Cei mai crânceni şi mai străluciţi soldaţi sunt cei ai popoarelor religioase. Când mori sub drapel, te gândeşti că te duci la strămoşi. Dar o armată care face asta e ca aceea a lui Wilhelm al II-lea, în care fiecare soldat avea o cruce la gât pe care scria Gott mit uns.
  92. Prima funcţie a unei religii reale este consolatoare, fiindcă religie am lătra precum câinii. Ne naştem, trăim, ne îmbolnăvim, îmbătrânim şi murim. Şi întreg peisajul speciei om culminează în cimitir. Destinul uman nu este o invitaţie la fericirea de-a trăi. Singurul mod de-a evita neliniştea metafizică a cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filozofia intri în cimitir – cum a intrat prietenul meu Cioran – prin disperare.
  93. Cine n-a putut fi înlocuită? Religia! Iar filozofia care speculează autonom, face onanie mintală. Şi dacă vrea să scoată, să extragă esenţe din ştiinţele naturii, este parazit. Atât! Nu îndrăzneşti să spui despre religie, teologal vorbind – dacă eşti cinstit – că a fost înlocuită de filozofie sau de ştiinţă. Un creştin îţi spune că adevărul se defineşte prin jocul celor două lumi: cea de aici o oglindeşte imperfect pe cea de dincolo. Spune contra dacă poţi!
  94. Religia este principiul uniformizator al speciei umane şi este singura salvare în care se poate vorbi despre egalitate.
  95. Religia transformă poporul într-o masă de oameni culţi.
  96. Între un laureat al premiului Nobel care nu s-a idiotizat complet şi a rămas religios şi un ţăran analfabet nu există nici o diferenţă.
  97. Nivelul meu intelectual, chiar dacă sunt savant, nu depăşeşte nivelul unui popă obscur din Bărăgan. Pentru că preotul ăla, în ritualul lui din biserica aia din lemn sau piatră, stă de vorbă cu absolutul.
  98. Ştiinţa se mişcă asimptotic la absolut. Arta se mişcă asimptotic la absolut. Ştiinţa este sediul folosului şi arta este sediul plăcerii.
  99. Religia este sediul adevărului transcendent în esenţă şi unic ca principiu unic al tuturor lucrurilor. Religia se situează peste ultimele speculaţii teoretice ale ştiinţei, prin adevărul absolut unic, care este Dumnezeu. Să vină un laureat al premiului Nobel ateu. Ce-o să-mi spună el? O babă care cade în faţa icoanei Domnului străbătută de absolut este om, si ăla e dihor laureat.
  100. În Ispita de pe munte – retro satana – Iisus spune: ”Împărăţia mea nu este din lumea aceasta” Asta-i nemaiauzit! Du-te în împărăţia Lui cu trenul sau cu racheta dacă poţi. Nu poţi! Înotăm în Univers ca mormolocii, şi lumea lui Iisus Hristos se situează transcendent ca-n Ispita de pe munte, în mod etern.
  101. Revoluţia este o înaintare pe loc. Nimic nu mai poate fi inventat după facerea lumii; doar dacă te situezi în afara ei şi creezi o lume nouă. Revoluţia nu adaugă nimic Ideilor lui Platon.
  102. Revoluţia franceză n-a fost o revoluţie, nici revoluţia rusă n-a fost o revoluţie. Nu există revoluţii, ci doar tehnici insurecţionale în bătălia pentru putere (Curzio Malaparte). Dacă este o ”restructurare” a omului, aceasta s-a întâmplat o singură dată în timp, la apariţia lui Iisus Hristos.
  103. Aşa am spus eu în temniţă: Domnule colonel – eram şase sute de inşi într-o curte închisă – nu ve-ţi fi voi, comuniştii, niciodată revoluţionari până nu veţi imita pe cel mai generos zeu pe care l-a dat istoria lumii, pe Iisus Hristos. În parabola cu oaia rătăcită, un păstor părăseşte o turmă întreagă în căutarea unei oi. Să ştiţi, asta se cheamă ”unanimism moral creştin”. Fiindcă în universul lui Iisus Hristos o celulă care mai palpită într-un muribund este mai valoroasă decât toate galaxiile posibile.
  104. Poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea. Rugăciunea e singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gândită creştin, rugăciunea ne arată că umilinţa înalţă, iar nu coboară pe om.
  105. Am spus eu odată că dacă un preot din Bărăgan, când se roagă, este Dumnezeu cu el, atunci preotul ăla înlocuieşte toată Academia Română….
  106. Sfântul are forţa de coeziune a pietrei.
  107. Un sfânt poate fi şi analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfinţenie este legată de ideea de minune. Un sfânt poate face o minune. Geniul face isprăvi, nu minuni. Lumea, acum este ancorată în cultul genialităţii ca slăvire a progresului în afară. Atât. Or, cu cât suntem mai avansaţi, mecanic şi material, cu atât suntem mai departe de esenţa reală a lumii, de sfinţenie.
  108. Singurii oameni care nu pot fi suspectaţi că se înfioară în faţa morţii sunt sfinţii.
  109. A fi sfânt înseamnă a fi suveranul tău perfect.
  110. M-a întrebat odată Nae Ionescu ce cred despre evreul acesta, despre Pavel. Ştii ce i-am spus? – ăsta nu-i om, domnule, este toată Mediterana.
  111. Trei ore am vorbit atunci în curtea închisorii, de Platon şi despre Iisus Hristos. Zice colonelul: Vă rog să scrieţi ce-aţi vorbit, ca nu cumva ministrul de interne Drăghici să spună că sunt solidar cu dumneavoastră. – Domnule colonel, cum să fim noi solidari? Eu tocmai d-aia am venit aici, că nu suntem solidari unii cu alţii…
  112. Este incorect să ai dispreţ faţă de tehnică. Eu nu sunt tehnocrat, însă recunosc că în bătălia pentru adaptare, tehnica este universal utilă. Dar asta nu înseamnă că tehnica poartă în ea dimensiunea infinitului.
  113. Când va dispărea ultimul ţăran din lume – la toate popoarele, vreau să spun – va dispărea şi ultimul om din specia om. Şi atunci or să apară maimuţe cu haine.
  114. Ţăranul este omul absolut.
  115. I-am spus eu Părintelui Dumitru Stăniloaie că nu mă consider un Socrate. Dar cum vă socotiţi? Popă, zic. Şi unde aveţi parohia? – N-am parohie, dar spovedesc pe unde pot.
  116. Deşi sunt bolnav şi neajutorat, nu îmi pare rău că exist. Încerc eu să-mi pară rău, dar n-are sens. Ştiţi de ce? Pentru că eu constat, în mod evident, că exist. Ceea ce mă confiscă pesimismului de a mă autonega este evidenţa existenţei mele. Omul care se sinucide n-a constatat că este om. N-a reuşit să intuiască existenţa sa. Să se trăiască pe sine. Eu nu mă pot sinucide – indiferent de starea mea, sănătate sau boală – fiindcă nu m-am făcut eu. N-am venit cu voia mea pe lumea asta. Şi nici n-am să plec de voie din ea. Ăsta este jocul fundamental al existenţei mele.
  117. Am avut şi discipoli… Nu se putea să nu am discipoli, fiindcă sunt un om vorbăreţ. Toată suferinţa mea se datoreşte poftei mele de a vorbi fără restricţii…
  118. A fost întrebat un ţăran, în închisoare: ce înţelegi din tot ce spune Petre Ţuţea! Zice: nu înţeleg nimic, dar e o grozăvie!
  119. Când am văzut, în închisoare, că tot regimul care mi se aplică e inoperant – puteam eu, ca om, să-mi explic asta? Şi atunci m-am gândit că există o forţă supracosmică, transcendentă, numită Dumnezeu. Numai El putea face isprava asta, ca eu să scap de înlănţuire. Pentru că, personal, nu mă pot dezlănţui şi elibera. Iar a vieţui acolo, la închisoare, fără asistenţa Lui nu se poate; au fost oameni care au murit… Atunci s-a născut în mine credinţa nelimitată în atotputernicia şi atotbunătatea divină.
  120. Am devenit un gânditor creştin când mi-am dat seama că fără revelaţie, fără asistenţă divină, nu pot şti nici cine sunt, nici ce este lumea, nici dacă are vreun sens sau nu, nici dacă eu am vreun sens sau nu. Nu pot şti de unul singur. Când mi-am dat seama că fără Dumnezeu nu poţi cunoaşte sensul existenţei umane şi universale.
  121. M-a întrebat cineva odată: Mă Petrică, tu când te aşezi la masa de scris cum scrii? – Sunt emoţionat de fila goală. Prima mea grijă e să nu fiu pândit de demonul originalităţii. Urmăresc să nu fiu original şi să fiu cuviincios. – Eşti inspirat? – Nu, nu stă niciodată un zeu în colţul camerei mele când scriu eu. Sunt foarte neliniştit. Eu, care sunt creştin… Am două nelinişti; să nu se afle în expunerea mea nici o inadvertenţă terminologică şi nici o împietate.
  122. Nu mă interesează trecutul. De câte ori mă întreabă cineva când m-am născut, spun că într-unul din anii trecuţi.
  123. Treisprezece ani de închisoare… Aveam doar o hăinuţă de puşcăriaş. Ne dădeau o zeamă chioară şi mămăligă friptă. M-au bătut… M-au arestat acasă. Nici nu ţin minte anul… Cînd m-au anchetat am leşinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari şi pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sunt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu laşitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase… Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi.
  124. M-a întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastră, domnule? – N-am vorbit, domnule. – Cum n-ai vorbit? – Păi împotriva voastră vorbeşte tot poporul român. Ce să mai adaug eu? Şi mi-au dat 20 de ani muncă silnică fără motive. Mi s-a prezentat sentinţa de condamnare ca să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?
  125. Am fost solicitat, în închisoare, să scriu pentru revista Glasul Patriei, ca şi Nichifor Crainic. Mi s-a părut ciudat să fii arestat şi să scrii, să meditezi. Adică să spui: vă mulţumesc că m-aţi arestat! Asta era o porcărie nemaipomenită, să obligi un deţinut să scrie. El poate să-şi scrie memoriile, dar nu pentru tine, ăla care-l persecuţi…
  126. Eu, cultural, sunt un european, dar fundamentul spiritual e de ţăran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Şi toţi din generaţia mea au simţit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte. Eu nu ştiu dacă vom fi apreciaţi pentru ceea ce am făcut; important este că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. Este o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.
  127. Definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.
  128. Eu n-adun nimic. Îmi spunea un popă, zice, păi dumneavoastră vă risipiţi aşa, vă poate fura oricine… Zic: uite, părinte, eu, zic, am adoptat concepţia regelui Franţei în materie de risipire a ideilor mele. Concepţia lui despre cartof. Când au venit cartofii din America, ţăranii nu-i cultivau. ”Să mâncăm noi buruiana asta din pământ…” Ce a zis regele Franţei? ”Mă, seamănă, mă, cartofi pe moşia mea şi, când or vedea ţăranii că îi păzesc, or să-şi dea seama că-s lucru bun. Lăsaţi-i să fure, că aşa se răspândesc cartofii în ţară.”
  129. Odată, în hol la Athénée Palace, m-a arestat Securitatea pe motiv că fac speculă. Cu ce? i-am întrebat. Nu mi-au răspuns. Şi atunci mi-am adus aminte de vorba unui prieten de la Cluj: ”Cu idei, frate, cu idei!”
  130. Un umanist pur, adică indiferent religios, practică formele vieţii de junglă, împingând cruzimea până la forma gratuită a bestialităţii tigrului. Vremea noastră este plină de astfel de exemplare.
  131. Umanismul este una din formele grave ale rătăcirii omului modern, care pleacă din antropocentrismul Renaşterii. În Renaştere, ”titanii” s-au umflat prin autocunoaşterea necunoaşterii. Ei nu se cunoşteau pe ei înşişi şi au crezut că s-au descoperit ca oameni.
  132. Omul – javra asta bipedă, pe care eu îl consider ”animal prost”, homo stultus – atunci când se screme să facă singur ordine, adică când practică umanismul, îl înlocuieşte pe Dumnezeu cu el. Nicăieri Dumnezeu n-a avut de furcă cu dracul mai mult decât în sacrul spaţiu al Italiei. Acolo, adică, unde s-a născut umanismul în Renaştere.
  133. Vlad Ţepeş are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Ştefan cel Mare. Cu armele! Are meritul că l-a şi bătut. Şi are mai ales meritul că a coborât morala absolută prin ţepele puse în cur la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap şi ţi-era frică să n-o furi tu de la tine. ăsta-i voivod absolut, Vlad Ţepeş. Păi fără ăsta istoria românilor este o pajişte cu miei!…

Continuă lectura

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea – Judeţul Mureş, la zece ani de la strămutarea sa din această viaţă pământească, în anul Domnului 2008…


Împărtăşania înseamnă câştigarea Împărăţiei lui Dumnezeu!…

 Interviu realizat la Mănăstirea Recea – Mureş, cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan, în anul Domnului 2007…

ioan-iovan-manastirea-recea.jpgÎn urmă cu zece ani am fost la Mănăstirea Recea – Mureş, acest veritabil tezaur al spiritualităţii ortodoxe şi a celei româneşti autentice.

Am fost de foarte multe ori la această sfântă aşezare, care cuprinde atâtea comori ale spiritualităţii noastre eterne, româneşti şi ortodoxe, de fiecare dată fiind foarte impresionat de toate cele văzute şi auzite în acest loc sfânt – în care trebuie să ne lepădăm de încălţămintea netrebniciei şi a cerbiciei noastre!…

Acolo am văzut  încununarea întregii activităţi şi osteneli purtată de către obştea acestui complex monastic de-a lungul anilor, de la înfiinţarea lui în anul 1991 şi până acum, osteneală ce a stat, îndeosebi pe umerii Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Iovan – Duhovnicul şi a Maicii Cristina Chichernea – Stareţa acestei sfinte mănăstiri – două personalităţi care au marcat acest loc străvechi românesc al Transilvaniei şi important centru de pelerinaj, punctând curgerea timpului şi a spaţiului nostru sacru ce alunecă spre veşnicie, cu acest pridvor al eternităţii şi cu această anticameră a Împărăţiei – care este această chinovie ce stă în calea diminuării şi a deteriorării tradiţiei noastre sfinte şi autentice!…

            De fiecare dată când am ajuns acolo am găsit o sărbătoare a întregii suflări româneşti transilvane care se bucură la modul cel mai sincer de această izbândă a Bisericii noastre strămoşeşti, în această zonă care a fost de-a lungul istoriei aspru vitregită de lucrarea şi înrâurirea Bisericii sfinte a neamului nostru românesc; monumentul şi obiectivul acesta fiind perceput ca un triumf al nostru constatând, încă o dată dacă mai era cazul, că Dumnezeu ne-a purtat şi ne poartă de grijă prin nemărginita Sa dragoste ce o are pentru noi oamenii şi pentru a noastră izbăvire!…

           parintele Ioan Iovan.jpg Şi aici, în duhovniceasca lavră a spiritualităţii noastre dreptmăritoare, am stat de mai multe ori, la ceas de sfătuire, dialog şi convorbire duhovnicească cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan – originar din părţile Bihorului, care a suferit martiriul închisorilor comuniste, despre Euharistie şi Mântuire, despre necesitatea existenţei acesteia într-un mod cât se poate de indispensabil, pe drumul nostru către îndumnezeire…

Anul acesta însă, joi – 17 mai 2018, s-au împlinit zece ani de când s-a născut în cer, ajungând alături de viii din cealaltă lume Părintele Ioan – care la 22 iunie anul 2008 ar fi împlinit vârsta de 88 de ani…

Şi atunci mi-am adus aminte şi m-am gândit îndelung că Părintele Ioan Iovan a fost un mărturisitor al lui Iisus Hristos, care a purtat cu vrednicie jugul preoţiei atât în vremea regimului comunist, înfruntând nouă ani de temniţă, cât şi după anul 1990, de când a slujit ca preot şi duhovnic la această sfântă mănăstire. Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei – Arhiepiscopul de atunci al Alba Iuliei, a spus despre Părintele Ioan Iovan„a fost un mărturisitor al lui Iisus Hristos. Cu orice risc şi-a exprimat crezul său, fiind un mare misionar. Misiunea lui şi-a întemeiat-o datorită convingerii pe care o avea, şi anume că se poate regenera viaţa noastră duhovnicească printr-o regăsire a comuniunii cu Iisus Hristos în Sfânta Euharistie. A fost un misionar care l-a propovăduit pe Domnul Iisus Hristos Euharistic, iar noi nădăjduim că Domnul Hristos îl va face părtaş al ospăţului credinţei cel veşnic”.

Ce să mai zic într-o astfel de situaţie: că în ultima vreme am petrecut destul de mulţi părinţi duhovniceşti, mai cu seamă în ultimii doi ani şi iată acum a sosit ceasul să facem acelaşi lucru şi cu Părintele Arhimandrit Ioan Iovan – care va rămâne în amintirea şi în conştiinţa noastră cu multe învăţături şi fapte minunate, printre care, la loc de frunte stă aceea că a încurajat şi ajutat o mulţime de tineri teologi să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste.

A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român. Apoi mai rămâne în sufletul nostru prin caracterul, onoarea şi demnitatea lui, apoi vocea sa caldă dar în acelaşi timp hotărâtă şi fermă; după aceea cultura teologică şi nu numai cu care a fost înzestrat datorită muncii şi tenacităţii prea cuvioşiei sale; luciditatea şi spiritul său critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă spiritul de disciplină, în primul rând cu el însuşi, de rigoare academică, doctrinară, liturgică şi canonică revelată cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte coerent şi elevat în diferite împrejurări şi cu diferite ocazii; comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit şi unic, fiind foarte respectuos, accesibil şi deschis, toate acestea ducând la descoperirea în persoana sa a eticii bunului simţ, pe care a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieţi şi care astăzi o întâlneşti tot mai rar!…

Părintele Arhimandrit Ioan Iovan a mai avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!…

Şi ca o exemplificare concretă în acest sens ne vom aduce aminte, aici şi acum, de folositoarele sesiuni ale Universităţii de Vară conduse de către Părintele Ioan Iovan şi distinsul Părinte Profesor de Morală şi Spiritualitate profund ortodoxă şi autentic românească Ilie Moldovan, şi el trecut, între timp, la veşnicele lăcaşuri – toate sub auspiciile călăuzitoare ale vrednicului de pomenire ierarh şi slujitor fidel al Bisericii noastre din perioada interbelică – Episcopul Nicolae Popoviciu al Oradiei.

De aceea, aici şi acum mă gândeam şi la vestita Academie Teologică şi Duhovnicească de la Mănăstirea „Sfântul Constantin Brâncoveanu” din Ţinutul Făgăraşului nostru transilvan, ctitorită de Mitropolitul şi cărturarul de pie memorie Dr. Antonie Plămădeală al Ardealului, la rosturile şi importanţa ei, care au fost preluate şi dezvoltate şi de către această soră a ei – Academia Spirituală „Episcop Dr. Nicolae Popoviciu – Martirul şi Mucenicul Credinţei” de la Sfânta Mănăstire Recea – unde iată, a mai vieţuit unul dintre apropiaţii, discipolii şi ucenicii cei iubiţi ai vrednicului ierarh, în persoana Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Iovan, care l-a pomenit cu atâta veneraţie, respect şi recunoştinţă!…

Nu în ultimul rând muzeul ctitorit şi organizat în cinstea aceluiaşi distins ierarh, martir şi slujitor al bisericii din perioada interbelică – Episcopul Nicolae Popoviciu al Oradiei…

De fiecare dată, când ne întâlneam, îmi vorbea mult şi profund despre anii închisorii comuniste, despre prigoana şi urgia comunistă ce s-a abătut asupra neamului nostru timp de o jumătate de veac, despre anii copilăriei din satul său natal – Husasău de Criş şi de consătenii lui, de „bihorenii lui” cu care vorbea în graiul specific locurilor sale natale, de tatăl său care a fost tot slujitor al altarului, apoi de anii de studii de la Oradea şi Cluj, de Episcopul care l-a hirotonit şi marcat pozitiv şi plenar – Nicolae al Oradiei, de împlinirile şi neîmplinirile pe care le-a avut de-a lungul vieţii, de realizările şi bucuriile duhovniceşti de care s-a împărtăşit în ultimii 17 ani la Mănăstirea Recea, şi mai ales, despre Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie, cu alte cuvinte, de prezenţa permanentă şi pururea a Mântuitorului nostru Iisus Hristos – Euharistic în viaţa noastră – ca fiind condiţie indispensabilă mântuirii şi înveşnicirii noastre cu Domnul!…

Ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Arhimandrit Ioan Iovan a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruire, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă!…

Şi totuşi, în dimineaţa înmormântării şi, mai cu seamă, la sfânta slujbă a participat foarte multă lume care l-a cunoscut şi la preţuit în mod deosebit pe Părintele lor duhovnicesc – Ioan Arhimandritul!

Au fost multe coroane, multe flori, multe lacrimi pline de recunoştinţă şi (de) nădejde, că părintele s-a mutat de la moarte la viaţă, acolo unde nu mai este nici suferinţă, nici întristare nici suspin ci viaţă fără de sfârşit!…

Eu personal, mă simt foarte onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhimandrit Ioan Iovan – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii acestor ţinuturi şi nu numai, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

parintele ioan recea.jpgŞi cum spuneam, la începutul acestui material pro memoria (sau in memoriam), aici, în duhovniceasca lavră a spiritualităţii noastre dreptmăritoare, am stat de vorbă cu vrednicul de pomenire Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan, abordând şi dezbătând tema esenţială a Euharistiei şi Mântuirii noastre, despre necesitatea existenţei acesteia într-un mod cât se poate de indispensabil, pe drumul nostru către îndumnezeire şi, iată ce ne-a răspuns, în cele ce urmează, din prea multa-i sa dragoste şi experienţă, şi pe care-l oferim, în cele ce urmează, cititorilor dreptmăritori creştini interesaţi de acest important subiect, întru amintirea şi pururea pomenirea Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Iovan:

Preacuvioase Părinte Arhimandrit, este perceput Iisus Hristos ca fiind „ieri, azi şi în veci Acelaşi” în lumea de astăzi, în condiţiile secularizării la care, din păcate, suntem cu toţii părtaşi, într-o mai mică sau mai mare măsură?!…

– Dragul meu, Iisus Hristos este Acelaşi, noi însă nu. Trebuie să ne apropiem mai mult de El, în sensul real, euharistic, prin învăţătura Bisericii, prin Sfintele Taine şi prin trăirea creştinească în sânul familiei şi peste tot acolo unde locuim şi ne desfăşurăm activitatea, să simţim că trăieşte în noi Dumnezeu. La toate acestea se poate ajunge cu ajutorul catehizării de care suntem încă foarte mulţi, lipsiţi.

 Ce credeţi, Preacuvioase Părinte, că înţeleg oamenii de astăzi prin noţiunea de Euharistie şi cum vedeţi raportarea lor la acest termen teologic care reflectă o realitate duhovnicească foarte mare, de fapt, cea mai mare?!…

– Mai întâi trebuie explicat termenul Euharistie, pentru a înţelege şi conştientiza credincioşii importanţa termenului şi a faptului pe care el îl conţine, care este ceva obligatoriu şi indispensabil mântuirii.

Mai vedeţi astăzi, o raportare personală şi autentică a credincioşilor la Sfânta Euharistie, cu alte cuvinte la Sfânta Liturghie ca fiind „Taina tainelor”?!…

 În anul 1986, cu prilejul vizitei sale în România, Patriarhul Ierusalimului – Diodor, după participarea sa la mai multe Sfinte Liturghii a concluzionat că este impresionat de numărul mare de credincioşi participanţi, dar că este foarte trist pentru faptul că a văzut foarte puţini s-au nu a văzut nici un credincios care să se împărtăşească!… Nu este voie să existe Liturghie fără Împărtăşanie!… Mie nu mi-a lipsit liturghia şi împărtăşania nici chiar în puşcărie, unde am cusut pe partea din spate a maieului Sfântul Antimis, vinul îl aducea un medic într-o sticluţă de vin tonic, pâinea şi apa o reţineam din hrana şi din alimentele primite şi aşa mai departe. Găsirea unei explicaţii la toată această situaţie ne duce cu gândul la existenţa tainei lui Dumnezeu!… Astăzi încă nu prea ştim (cum) să ne raportăm la Sfânta Împărtăşanie dar suntem în drum spre, căci Împărtăşania înseamnă câştigarea Împărăţiei lui Dumnezeu de aici, cu alte cuvinte este vorba de îndumnezeirea prin har, care se face încă din această viaţă.

 În altă ordine de idei, care vedeţi a fi termenul corect de abordare a acestei probleme: – acela de deasă împărtăşanie, rară împărtăşanie, cu vrednicie, fără, cu pregătire sau fără, ori continuă împărtăşanie?!… Care este, cu alte cuvinte, poziţia Sfinţilor Părinţi cu privire la această problemă?!…

– Răspunsul meu este: Continuă Împărtăşanie, iar cât priveşte vrednicia, noi preoţii sfărâmăm Sfintele, după cum citim în rugăciunea de după Epicleza Euharistică ce zice: „Se sfărâmă şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâmă şi nu se desparte, Cel ce se mănâncă şi niciodată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte” – argument pentru continua împărtăşanie. În ce priveşte vrednicia, aceasta este un dar de la Dumnezeu şi nicidecum meritul nostru!… Motivele invocării nevredniciei, cu canoanele, să ştiţi că sunt din lipsa de dragoste şi să se mai ştie că Liturghierul care cuprinde rugăciunile de taină speciale pe care le citesc preoţii, trebuie să fie concrete, vii, personale iar nu doar teoretice şi abstracte în idei!…

Care este diferenţa de curente, de opinii sau de abordare referitor la practica împărtăşirii credincioşilor la slavi, români şi greci şi de ce asistăm la evidenţierea acestor deosebiri de abordare a aceluiaşi fenomen, dacă pot să mă exprim cu aceste cuvinte?!…

– Este o greşeală de preţuire a lui Iisus Hristos, că dacă îL iubeşti cu adevărat nu te cramponezi în aceste deosebiri, din moment ce este vorba de unul şi acelaşi lucru, în fond de acelaşi text liturgic – cu acelaşi conţinut!… Este dureros că există aceste deosebiri şi, drept urmare, să ne străduim ca acolo unde ne aflăm noi, să fie desfiinţate, deoarece nu este mai importantă tâlcuirea lingvistică şi cea tipiconală decât receptarea Harului Divin!…

 Este lumea bisericească contemporană suficient de conştientă de valoarea şi supremaţia acestei Sfinte Taine, care nu abordează o simplă practică liturgică ci pe ea se sprijină, de fapt, toată viaţa noastră eclesiologică, soteriologică şi, îndeosebi, cea eshatologică?!…

– Este deplin corigentă din păcate, de la A la Z, de la Ortodoxie la Catolicism şi de la Α la Ω!…

Avem noi, astăzi, bine structurată şi articulată o teologie a Sfintelor Taine şi, în special, a Sfintei Liturghii?!…

– Din nefericire lipseşte evlavia cu privire la trăirea în Iisus Hristos, permanentă, şi numai Bunul Dumnezeu poate remedia lucrul acesta!…

 Din punct de vedere moral – duhovnicesc cum ne raportăm noi la Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie, în condiţiile în care, la momentul potrivit din cadrul Sfintei Liturghii se împărtăşesc foarte puţini oameni, gândindu-mă, aici, la situaţia de la noi din ţară?!…

– Ar trebui să ne raportăm printr-o durere adâncă şi prin începutul unei râvne a mântuirii ce are în centrul ei tocmai pe Cel care ne mântuie. Dacă El este Centrul, atunci haideţi să mergem cu toţii la El!… La Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinţă. Ferice de cel care, indiferent ce vârstă şi în ce rost al vieţii se află, se întoarce la trăirea cu Iisus Hristos, fiindcă prin aceasta el se face apostol şi pentru alţii!… Ca o concluzie aş susţine că, pentru a scoate asemenea apostoli trebuie să ajungem la sacrificiul apostolic şi misionar de reunire a Bisericilor şi de revenire la trăirea primilor apostoli, astfel încât, Sfânta Euharistie trebuie să fie şi temeiul unităţii creştine a reunirii Bisericilor, a mişcării ecumenice autentice, încununată fiind de strădania îndumnezeirii de pe pământ către cer!…

Cine ar trebui să-şi asume vina sau responsabilitatea pentru abordarea, de multe ori, destul de superficială a acestei probleme fundamentale a spiritualităţii noastre?!…

– Să nu căutăm vinovaţi ci să mergem încrezători cu convingerea că Dumnezeu ne poate ierta de păcatul delăsării duhovniceşti, şi rugându-ne ca El să ne ia de mână, ca prin potir să ajungem acolo unde am fost, în paradis!… Aşadar, Hristos prin Euharistie ne reîntoarce la El, unde datorită comuniunii euharistice vom ajunge la comuniunea (cea veşnică) cu El.

Mai este, astăzi, relaţia părinte duhovnicesc – fiu duhovnicesc una sinceră, profundă, într-un cuvânt, autentică?!…

– Mai rar, dar este. Să ne rugăm să se îndesească, să se întărească!…

Care ar fi soluţia sau modalitatea îndreptării acestei stări de fapt, a acestei situaţii de compromis?!…

– Implorând Providenţa Divină să privească spre noi cu ochi milostivi şi povăţuitori, convinşi fiind că se aplică şi aici cuvântul Scripturii care zice că „Fără de Mine nu puteţi face nimic”.

Credeţi că lucrările de învăţătură ortodoxă, „catehismele” noastre prezintă corect lucrurile cu privire la această problemă sau sunt destul de scolastice?!…

– Suntem chemaţi să scoatem scolasticul de aici!… Toată învăţătura catehetică are o comoară de izvoare, mult folositoare, cu toate că unele au fost schimbate în conţinutul lor şi care astfel, nu au făcut altceva decât să servească modernismului ispitit. În general, Catehismele sunt foarte bune dar şi în ele se strecoară, uneori, păreri subiective.

Este nevoie, cumva, de o (re)catehizare a credincioşilor noştri cu privire la această problemă a Bisericii şi nu numai, adică asistăm, cumva, la o „evoluţie” istorică a acestei probleme?!…

– Repet, numai Providenţa Divină va face lumină în privinţa cursului creştinismului nostru, care nu se poate concepe decât urcând din nou, spre culmile desăvârşirii!…

Vedeţi cumva, o stare de revigorare a acestei situaţii, sunteţi optimist, în acest sens?!…

– Da, bineînţeles, nu cred, ci sunt convins că Dumnezeu Care a creat Biserica şi pe om, cu promisiunea că pe Aceasta „Nici porţile iadului nu o vor birui” nu va întârzia această revigorare până la sfârşit, ci cu mijlocirea Maicii Domnului „Biserica cea Vie” se va reface Ierusalimul pământesc şi abia apoi se va contopi cu cel ceresc, când va fi „un cer nou şi un pământ nou”.

Acum în încheierea acestui interviu v-aş ruga, Preacuvioase Părinte Ioan, să trasaţi câteva concluzii urmate de câteva sfaturi!…

– Dacă dorim ca Dumnezeu să îndrepte mila Sa spre noi şi Biserica Lui, să fim creştini ai milei şi ai iertării şi să trăim mai mult în Iisus Hristos Euharistic şi-n evlavie la Maica Domnului şi aşa, pururea cu Domnul vom fi până la sfârşitul veacurilor!…

– Acestea fiind zise, vă mulţumesc foarte mult, dorindu-vă să aveţi parte de multă sănătate, de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti!…

Iar acum, după unsprezece ani de la acest frumos, folositor şi duhovnicesc moment, şi totodată, la împlinirea a zece ani de la mutarea sfinţiei sale în veşnicele şi cereştile lăcaşuri, ne rugăm cu toţii ca Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie pomenirea şi amintirea! Amin!…

Cu aleasă  preţuire şi deosebită recunoştinţă,

Dr. Stelian Gomboş

 https://steliangombos.wordpress.com/

DoarOrtodox

Troparul, acatistul și viața Sfintei Fecioare şi Muceniţe Achilina (13 iunie)


Troparul Sfintei Muceniţe Achilina, Glasul 4

Mieluşeaua Ta, Iisuse, Achilina, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.

DoarOrtodox

În cetatea Palestinei, care se numeşte Vivlos, vieţuiau nişte creştini care învăţaseră credinţa cea în Hristos de la Sfinţii Apostoli. Unul dintre aceia cu numele Evtolmie, petrecînd cu plăcere de Dumnezeu în cinstita însoţire, Domnul i-a dat binecuvîntarea Sa şi femeia lui, zămislind în pîntece, a născut o pruncă, pe care a numit-o Achilina.

Cînd prunca era de patru luni, maica ei, luînd-o, a dus-o la episcopul Evtalie; iar acela, însemnînd pe acea copilă cu semnul Sfintei Cruci în numele Domnului nostru Iisus Hristos, i-a pus numele Achilina şi, după două luni, a luminat-o cu Sfîntul Botez. Cînd era de un an, tatăl ei, Evtolmie, s-a mutat din cele pămînteşti la cele cereşti, iar maica creştea pe pruncă după obicei. Deci, fiind de şapte ani, a învăţat-o toate obiceiurile care se cuvin creştinilor. Acea copilă, cu cît înainta cu anii în vîrstă, cu atît mai mult se umplea de Duhul Sfînt şi se înfrumuseţa cu darul lui Hristos, în care a sporit atît de mult, încît, în puţinii şi nesăvîrşiţii ani ai tinereţilor sale, a călcat poruncile păgînilor împăraţi, cele pentru închinarea idolilor, puse înaintea tuturor, le-a răsturnat cu bărbăţie şi le-a batjocorit, precum se va arăta în cuvîntul ce urmează:

Cînd fecioara era de zece ani, chema neîncetat pe Dumnezeu în rugăciuni şi, în al şaptelea an al împărăţiei lui Diocleţian, un oarecare Volusian, fiind născut mai mult sataniceşte decît omeneşte, a luat antipatia laturii Palestinei. El, neştiind pe adevăratul Dumnezeu făcătorul a toate, a început cu toată răutatea a prigoni pe dreptcredincioşii închinători ai adevăratului Dumnezeu. Mulţi viteji pătimitori ai lui Hristos, săvîrşind cu bărbăţie nevoinţele lor, s-au învrednicit bunurilor celor nevestejite. Într-acea vreme şi fericita fecioară Achilina, care ştia bine pe Dumnezeu, adeseori sfătuia pe fecioarele cele de o vîrstă cu ea, zicîndu-le: „Ce vă foloseşte pe voi cinstirea idolilor celor mulţi şi nesimţitori? Au nu ştiţi, că cei ce cred în ei şi li se închină lor au nădejde zadarnică, oarbă, vătămătoare de suflet şi diavolească? Căci acei zei, fiind ei înşişi morţi şi neputincioşi, cum pot să facă bine altora?”

Fecioarele cele de o vîrstă cu ea o întrebau: „Dar tu pe care Dumnezeu cinsteşti?” Achilina a răspuns: „Pe Unul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele dintr-însa; pe Acela Îl cinstesc şi Aceluia după vrednicie mă închin, Care din veci a făcut bine tuturor. Cred întru El şi nădăjduiesc spre Dînsul, că El este puternic să facă bine pînă la sfîrşitul lumii celor ce-L cheamă pe El”. Atunci, cele de o vîrstă cu ea, i-au zis: „Noi am auzit că pe Dumnezeul cel propovăduit de tine iudeii L-au răstignit pe Cruce, pe care a şi murit”. Sfînta a răspuns: „Moartea nu are stăpînire asupra Lui, pentru că nu a înviat numai El singur, ci a înviat şi pe cei ce muriseră cu moarte bună şi pe care i-a răscumpărat cu cinstitul Său sînge şi i-a înviat. El, văzînd pe om rătăcit din calea cea adevărată, a voit a se întoarce şi a se face om, ca să ridice firea noastră cea căzută şi să o povăţuiască la calea cea mîntuitoare, pierzînd înşelăciunea diavolească, şi să ne dăruiască darul cel împreunat cu adevărul”.

Fecioarele acelea au întrebat-o: „Cine este Acela care a fost răstignit?” Achilina a răspuns: „Mîntuitorul tuturor, ziditorul şi iubitorul neamului omenesc, Care a voit ca pe omul cel vechi să-l îmbrace în cel nou, prin apă şi prin duh; răbdînd pătimirile de bună voie, S-a suit pe Cruce, voind să mîntuiască nu numai pe cei ce vieţuiesc pe pămînt, dar şi pe cei ţinuţi în iad să-i dezlege din legăturile morţii, înviind a treia zi, a arătat cu adevărat că, la a doua venire a Sa, are să fie la toţi învierea din morţi cea de obşte”. Atunci, cele ce vorbeau cu dînsa au zis: „Dacă Acela, pentru care tu grăieşti, a făcut atîtea bunătăţi în lume, atunci pentru ce iudeii, din al căror neam a fost şi El, nu Îl au ca pe un Dumnezeu?” La acestea, înţelepţita de Dumnezeu Achilina, a răspuns: „Totdeauna neamul jidovesc s-a abătut din calea cea dreaptă, fiindcă, avînd sufletul orbit de răutate şi cerbicea învîrtoşată, leapădă cele ce sînt drepte şi adevărate; de aceea s-au lepădat de Acela care le-a făcut mult bine, dîndu-L lui Pilat, spre a fi răstignit pe Cruce”.

Fericita fecioară, grăind adeseori acestea cu acele fecioare, Nicodim, unul din slugile antipatului, auzind cele spuse, a alergat la antipat şi i-a spus, că în acea cetate este o fecioară care nu se supune poruncilor împărăteşti pentru cinstirea zeilor, socotindu-i de nimic şi numindu-i diavoli; iar pe Unul, Care S-a răstignit, Îl propovăduieşte Dumnezeu şi întoarce şi pe celelalte fecioare de la părinteasca cinstire de zei. Antipatul, aflînd acestea, a trimis pe slujitori să prindă pe fericita fecioară. Sfînta Muceniţă Achilina, fiind prinsă la pătimire în al doilea an al antipatiei lui Volusian şi al doisprezecelea an de la naşterea sa, a fost adusă la păgîneasca judecată.

Antipatul i-a zis mai întîi: „Oare tu te împotriveşti poruncilor împărăteşti şi amăgeşti pe alte fecioare ca să nu se supună zeilor noştri şi le îndemni să se închine Omului Cel răstignit? Nu ştii că împăraţii au poruncit ca pe cei ce mărturisesc pe Iisus să-i dăm la tot felul de munci şi la pedeapsă cu moartea? Deci, lasă şi tu pe Cel răstignit şi adu cinste şi jertfă zeilor celor fără de moarte, ca să nu ne sileşti să te dăm la munci”. Fericita Achilina a răspuns: „O, antipate, de mă vei da la munci amare, îmi vei fi mijlocitor a căpăta cununa cea nestricăcioasă, pe care aştept s-o iau de la Mîntuitorul meu; de vreme ce pe El Îl mărturisesc şi nu mă voi lipsi de Dînsul nicidecum, măcar de aş fi în cele mai cumplite munci. Pentru aceea, nu zăbovi, ci caută asupra mea tot felul de munci, ca să mă cunoşti că stau înaintea ta înarmată cu credinţă şi nu mă tem nici de tine, nici de muncile tale”. Continuă lectura

PENTRU CE AM PĂRĂSIT PAPISMUL Episcopul Pavel (Ballester-Convolier) al Nazianzului


Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 15

Anul acesta se împlinesc 26 de ani de la moartea mucenicească a episcopului Pavel de Ballester-Convolier (1927-1984). Întru pomenirea sa, readucem la lumină această mărturie, în care ne explică cum şi de ce a trecut de la romano-catolicism la Ortodoxie, scris pe vremea când era încă ierodiacon. Acest articol a fost publicat în două numere ale revistei „Kivotós” (din iulie 1953, pag. 285-291 şi decembrie 1953, pag. 483-485). Fostul monah franciscan venit la Ortodoxie (la obârşie, un nobil catalan din Barcelona) a studiat în Grecia, la Atena şi Halki. Acolo a fost hirotonit ierodiacon în 1953 şi ieromonah în 1954. Prima sa slujire preoţească a fost în Constantinopol (1954-1959), apoi în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti a Americii (1959-1984). În 1970 a fost hirotonit episcop al Nazianzului, în New York, cu scaunul în Mexic. Lucrarea sa de cleric, profesor universitar şi autor prolific a fost strălucită şi remarcabilă, punându-i-se din păcate capăt prin moartea sa prematură. A fost ucis la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii slujită în capitala Mexicului în anul 1984, de un fanatic romano-catolic. La înmormântarea sa a mers şi Arhiepiscopul Iacov al Americii, care cunoştea lucrarea misionară a energicului episcop. În 2006, osemintele acestui nou-mucenic al Ortodoxiei au fost strămutate din porunca Patriarhiei Ecumenice într-un monument aparte, în curtea catedralei mitropolitane din Ciudad de México. (Familia Ortodoxă)

O DILEMĂ ÎNFRICOŞĂTOARE

Întoarcerea mea la Ortodoxie a început într-o zi când făceam ordine în cataloagele din biblioteca mănăstirii de care aparţineam. Această mănăstire este a ordinului Franciscanilor şi se află în patria mea, Spania.

Pe când aranjam diferite documente vechi referitoare la Inchiziţie, mi-a căzut în maini un manuscris cu adevărat şocant, ce data din anul 1647. În acest manuscris se spunea despre o decizie a Inchiziţiei care anatematiza ca eretic pe orice creştin ce cuteza să creadă, să accepte şi să transmită altora faptul că Apostolul Pavel avea drept suport al propovăduirii sale autoritatea apostolică.

Era vorba de o descoperire de-a dreptul cutremurătoare, pe care mintea mea n-o putea cuprinde. M-am gandit pe moment, ca să-mi liniştesc sufletul, că poate este vorba de vreo greşeală de tipar sau de vreo plastografie – lucru de altminteri obişnuit în Biserica Apuseană din acea perioadă, căci despre ea era vorba în acel manuscris. Dar tulburarea şi surprinderea mea a devenit şi mai mare când am cercetat şi am constatat că acea hotărâre a Inchiziţiei la care făcea referire acel text a existat în realitate, era autentică!

Într-adevăr, deja în două cazuri anterioare, adică la 1327 şi respectiv la 1351, Papii Ioan al XXII-lea şi Clement al VI-lea condamnaseră succesiv şi anatematizaseră pe oricine ar fi îndrăznit să tăgăduiască că Apostolul Pavel, pe toată durata lucrării sale apostoleşti, ar fi fost subordonat în totalitate autorităţii monarhico-bisericeşti a primului Papă şi Împărat al Bisericii – adică Apostolului Petru. Mai apoi, în 1907 şi 1920, Pius al XX-lea şi Benedict al XIV-lea au respectat aceleaşi anateme şi aceleaşi condamnări. În consecinţă, se exclude orice posibilitate de inadvertenţă sau plastografie. Şi astfel am întâmpinat îndată probleme de conştiinţă! Personal mi-era cu neputinţă să accept că Apostolul Pavel îşi desfăşura lucrarea apostolică sub vreo oarecare comandă sau ordin al Apostolului Petru.

Independenţa lucrării sale apostolice printre neamuri, faţă de ceea ce caracteriza apostolia lui Petru între cei tăiaţi-imprejur, era pentru mine un fapt de nezdruncinat, propovăduit cu glas mare de către Sfânta Scriptură [1].

Lucrurile erau foarte clare pentru mine, de vreme ce lucrările exegetice ale Sfinţilor Părinţi cu privire la acest subiect, nu lasă loc nici celei mai mici îndoieli. „Pavel” – scrie sfinţitul Gură-de-Aur – „propovăduieşte egalitatea lui cu ceilalţi apostoli şi se poate compara nu doar cu ceilalţi apostoli, ci şi cu primul dintre ei, ca să dovedească că fiecare din ei are aceeaşi autoritate”. Cu adevărat, toţi Sfinţii Părinţi acceptă într-un glas că „toţi ceilalţi apostoli erau la fel cum era şi Petru, adică erau înzestraţi cu aceeaşi autoritate şi cinste”. Era cu neputinţă pentru oricine din ei să exercite vreo stăpanire mai presus de ceilalţi pe temeiul că titlul apostolic ce-l avea era „cea mai mare autoritate, vârful tuturor supremaţiilor”. „Toţi erau păstori, în timp ce turma era una. Iar această turmă era păstorită de apostoli cu împreună-înţelegerea unanimă a tuturor”.

Chestiunea era deci foarte limpede. Şi, totuşi, învăţătura romano-catolică era în acest punct contrară evidenţei. Astfel, pentru prima oară în viaţa mea, am intrat într-o dilemă infricoşătoare. Ce să fi ales? Pe de-o parte se aflau Sfânta Evanghelie şi Sfânta Tradiţie, pe de altă parte învăţătura Bisericii mele. Potrivit teologiei catolice, este de neapărată trebuinţă pentru mântuire să credem că Biserica e o monarhie nepătată, al cărei conducător şi monarh este Papa. Astfel, Conciliul Vatican I, expunând pe scurt toate condamnările anterioare, a declarat oficial: „Dacă cineva zice… că Petru (considerat a fi primul Papă) n-a fost rânduit de Hristos ca mai-mare al apostolilor şi cap văzut al Bisericii… să fie anatema”!


CONFESORUL MEU

În această frământare sufletească, m-am îndreptat către confesorul meu şi i-am expus cu naivitate problema în cauză. Era unul din cei mai renumiţi preoţi ai mănăstirii noastre. M-a ascultat cu mâhnire, dându-şi seama că era vorba de o problemă dificilă. După ce se gândi câteva clipe, căutând zadarnic o soluţie satisfăcătoare, mi-a spus în cele din urmă nişte lucruri pe care, mărturisesc, nu mă aşteptam să le aud:

– Scriptura şi Sfinţii Părinţi ţi-au făcut rău, fiule! Pune-le pe ambele deoparte şi limitează-te să urmezi cu fidelitate învăţăturile infailibile ale Bisericii noastre, şi nu te mai lăsa pradă unor astfel de gânduri. Nu da prilej să ţi se zdruncine credinţa în Dumnezeu şi în Biserică de orice ar putea pricinui aşa ceva dintre făpturile lui Dumnezeu!

Acest răspuns, dat cu multă naturaleţe, a făcut ca nedumerirea mea să ia proporţii. Întotdeauna eram de acord că Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru ce nu poate fi desfiinţat. Fără ca să mi se dea răgazul de a face vreo obiecţie, confesorul meu a adăugat:

– În schimb, am să-ţi dau un catalog cu operele a diverşi scriitori în care credinţa ta se va întări şi odihni, căci în ele vei afla învăţătura Bisericii noastre fără vreo pată sau zbarcitură.

Şi, întrebându-mă dacă aveam altceva care să prezinte „mai mult interes”, a pus capăt discuţiei noastre.

Câteva zile mai târziu, confesorul meu plecă din mănăstire pentru a ţine nişte predici pe la diferite biserici de-ale Ordinului nostru. Mi-a lăsat lista cu scriitorii respectivi, recomandându-mi să-i citesc. Şi m-a rugat să-i fac cunoscute progresele mele pe parcursul acestei lecturi, prin scrisori pe care i le-aş fi trimis. Deşi vorbele lui nu mă convinseră nicidecum, am adunat acele cărţi şi m-am pus pe citit cu toată imparţialitatea şi atenţia posibilă. Cele mai multe dintre cărţi erau texte teologice şi rezumate ale hotărarilor Papilor, precum şi ale „sinoadelor ecumenice” papiste [2].

M-am afundat în studiu cu o căutare sinceră, având ca singură călăuză Sfânta Scriptură, care era „făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele”. Pe cât înaintam în citirea acelor cărţi, înţelegeam din ce în ce mai bine că până atunci nu ştiam prea multe despre natura Bisericii mele. De abia fiind convertit la creştinism şi botezat imediat ce-mi terminasem studiile din învăţământul general, am urmat apoi cursuri de filosofie; în perioada în care se întamplau toate acestea, mă aflam de abia la începutul studiilor teologice. Era vorba de o ştiinţă cu desăvârşire nouă pentru mine. Până atunci, creştinismul şi Biserica Romano-Catolică erau în viziunea mea un amalgam, ceva absolut nedefinit. În viaţa mea monahală mă preocupa doar aspectul lor suprafiresc; încă nu mi se dăduse prilejul să examinez mai în profunzime temeiurile şi perceptele fundamentului organic al Bisericii mele.


ÎNVĂŢĂTURA ABSURDĂ DESPRE PAPĂ

papa semn demonic satanistAşadar, chiar în acel buchet de texte alese cu înţelepciune de confesorul meu, începuse să se descopere în adevăratul său chip acest organism monarhic-religios numit „Biserica Catolică”. Cred că o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor ei este binevenită:

Întâi şi întâi, în romano-catolicism Biserica Creştină „nu este altceva decât o monarhie absolută”, al cărei singur conducător este Papa, acţionând în fiecare sector în calitatea lui de Papă. În această suveranitate papală „stă toată puterea şi tăria Bisericii”, care „altminteri nu va dăinui”. Însuşi creştinismul are ca suport total Papalitatea. Încă ceva: Papalitatea este nici mai mult nici mai puţin decât „cel mai important element al Creştinismului; vârful şi esenţa lui”.

Autoritatea suverană a Papei în calitate de comandant suprem şi cap văzut al Bisericii („Piatra cea din capul unghiului”; „Dascăl al lumii, fără de greşeală în materie de credinţă”; „Reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ”; „Păstorul păstorilor” şi „Marele Arhiereu”) este dinamică şi puternică, însumând toate drepturile legislative şi doctrinare ale Bisericii. Papa îşi extinde „dreptul divin” asupra tuturor şi îndeosebi asupra fiecărui om botezat din toată lumea. Această autoritate dictatorială poate fi deci exercitată oricând în mod direct asupra oricărui creştin, laic ori preot, şi asupra oricărei Biserici, de orice rit sau neam ar fi, dat fiind că Papa e super-episcopul fiecărei eparhii ecleziastice din lume.

papa benedict demisionarToţi cei ce refuză să-i recunoască această autoritate şi nu i se supun orbeşte sunt „schismatici”, „eretici”, „necinstitori de Dumnezeu” şi „sacrilegi”, iar sufletele lor sunt de pe acum sortite osândei veşnice, întrucât pentru a ne mântui e necesar să credem în dumnezeiasca instituţie papală şi să ne supunem ei şi reprezentanţilor ei.

Astfel, Papa întruchipează acel fantastic conducător despre care a prevestit Cicero când scria că toţi vor trebui să-l recunoască pentru a se mântui. Întotdeauna, conform învăţăturii catolice, „dat fiind că Papa are dreptul să intervină şi să judece deplinătatea problemelor spirituale ale tuturor creştinilor şi ale fiecăruia în parte, cu atât mai mult are dreptul să facă aceasta şi în problemele lor lumeşti. Nu poate fi limitat doar la a judeca prin prisma pedepselor spirituale, privându-i de mântuirea veşnică pe cei ce nu i se supun, dar are de asemenea şi dreptul de a exercita stăpânire lumească asupra credincioşilor, pentru că Biserica are două săbii, simbol al puterii spirituale şi lumeşti. Prima dintre ele e în mâna clerului, cealaltă în mâna împăraţilor şi a ostaşilor, care totuşi şi ei sunt în slujba clerului, supunându-se lui”.

Papa susţine că este pe pământ vicarul Aceluia a Cărui „Împărăţie nu este din lumea aceasta”, a Aceluia Care n-a îngăduit Apostolilor să-i imite pe împăraţii pământului care „stăpânesc neamurile”, arogându-şi titulatura de împărat lumesc şi continuând, ca atare, tradiţia imperialistă a Romei. În diferite epoci, Papa a ajuns, într-adevăr, stăpân peste domenii întinse şi a purtat războaie sângeroase împotriva altor regi creştini pentru a pune stăpânire pe alte întinderi de pământ sau, pur şi simplu, din sete de alte bogăţii şi stăpâniri. Avea nenumăraţi sclavi. Juca un rol vital şi de multe ori decisiv în istoria lumii. Datoria principilor creştini este de a ceda în faţa „divinului şi dreptului împărat”, dându-i lui tronul acestei împărăţii politico-bisericeşti.

Astăzi, împărăţia lumească a Papei este restrânsă la statul Vatican. E vorba de un stat independent, cu ataşaţi diplomatici la guvernele celor două emisfere, cu armată, armament, poliţie, închisori, monedă etc. Şi ca o cunună şi un apogeu ale atotputerniciei Papei e faptul că el se bucură de un privilegiu teribil, unic în lume.

Un privilegiu absurd, ieşit din comun, pe care nici idolatrii cei mai învederaţi nu şi-l puteau închipui. Este infailibil de drept divin, potrivit definiţiei dogmatice a Conciliului Vatican I din anul 1870. De atunci încoace, acestuia omenirea îi e datoare să i se adreseze cu cuvintele adresate Domnului: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice”. De aici încolo nu mai e nevoie de Duhul Sfânt ca să călăuzească Biserica „la tot adevărul”. Nu mai e nevoie de Sfânta Scriptură, nici de Sfânta Tradiţie, căci de acum este un dumnezeu pe pământ, având puterea de a cataloga ca netrebnice şi înşelătoare învăţăturile Dumnezeului Ceresc.papa paul al II lea semne oculte

În virtutea acestei infailibilităţi, Papa este singurul dreptar al credinţei şi poate afirma şi susţine, chiar şi contrar învăţăturii Bisericii, noi dogme, pe care credincioşii sunt datori să le primească pentru a nu-şi pierde mântuirea. „Depinde doar de voinţa şi dispoziţia lui ca un lucru pe care îl vrea (Papa) să fie considerat sfânt sau sfinţit în toată Biserica”, iar edictele lui epistolare trebuiesc luate în consideraţie şi crezute, cerând aceeaşi supunere ca nişte „epistole canonice”.

Din moment ce Papa este infailibil, trebuie ascultat orbeşte. Cardinalul Bellarmine, proclamat „sfânt” de către Biserica Catolică, zice următoarele într-un mod foarte firesc: „Dacă Papa într-o bună zi impune păcatul şi interzice virtutea, Biserica este datoare să creadă că păcatul este bun, iar virtutea este rea şi vătămătoare”.


Prin întoarcerea la Ortodoxie a părintelui Ballester cititorul are prilejul să urmărească pas cu pas evoluţia controversată a unui monah franciscan – de la primele ezitări timide până la mărturisirea fermă a Ortodoxiei ca fiind Adevărata Biserică a lui Hristos. Astfel de întoarceri, din ce în ce mai multe şi mai dese, constituie un mesaj îngrijorător pentru acea „Biserică” ce şi-a pierdut deja postura medievală de centru dictatorial al unei monstruoase împărăţii politico-bisericeşti.

Stanislav Jedrezeski
Fragment din prefaţa cărţii scrisă de Părintele Pavel Ballester cu titlul „Întoarcerea mea la Ortodoxie” (Atena, 1954). (n.ed.gr.)

RĂSPUNSUL CONFESORULUI MEU

După ce am citit acele cărţi, m-am simţit ca un străin în Biserica mea, al cărei conţinut organic nu avea nici o legătură cu Biserica întemeiată de Hristos, organizată de Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor şi înţeleasă în acest fel de Sfinţii Părinţi.
Înrâurit de această convingere, i-am scris confesorului meu prima scrisoare: „Am citit cărţile ce mi le-aţi recomandat. Nu voi încălca niciodată dumnezeieştile porunci pentru a mă încrede în nişte învăţături omeneşti ce nu au nici cel mai mic temei în Sfânta Scriptură. Astfel de învăţături sunt seria de absurdităţi în ceea ce priveşte Papalitatea, dat fiind că natura Bisericii o putem înţelege prin intermediul Sfintei Scripturi, iar nu prin prisma hotărârilor şi opiniilor omeneşti. Adevărul de credinţă nu izvorăşte decât din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a întregii Biserici”.
Răspunsul a venit îndată: „Nu mi-aţi urmat sfatul” – se plângea confesorul meu – „şi v-aţi lăsat sufletul pradă influenţei primejdioase a Bibliei, care arde şi înnegreşte ca focul atunci când nu luminează, în astfel de împrejurări ca a ta. Papii au spus că «este o mare înşelare să se creadă că toţi creştinii pot citi Sfânta Scriptură», iar teologii noştri ne asigură că Scriptura e «un nor întunecat». «A crede cineva în limpezimea şi capacitatea Scripturii de a-l lumina pe om este o dogmă eterodoxă», spun infailibilii noştri superiori. Cât despre Tradiţie, nu consider necesar să-ţi reamintesc că trebuie «să urmăm mai întâi de toate pe Papa, atunci când e vorba de chestiuni de credinţă». În acest caz, Papa valorează mai mult decât zeci de mii de Augustini, Ieronimi, Grigorii şi Hrisostomi…”
Această scrisoare mi-a întărit convingerea, în loc să mi-o surpe. Mi-era cu neputinţă să pun pe plan secund Sfânta Scriptură, după Papa. Combătând Sfânta Scriptură, Biserica mea pierdea orice autoritate în ochii mei şi devenea una cu ereticii, care, „mustraţi de Scriptură, se întorc împotriva ei”. A fost ultima legătură cu confesorul meu.


PAPA E TOTUL, IAR BISERICA NIMIC

Dar nu m-am oprit acolo. Începusem deja să mă îndepărtez de deraierile Bisericii mele. Apucasem un drum pe care nu trebuia să mă mai opresc până nu aflam o soluţie viabilă. Drama mea, în acea vreme, era că mă înstrăinasem de Papism, dar nu mă apropiam de nici o altă realitate ecleziastică. Ortodoxia şi Protestantismul erau pentru mine idei confuze, şi încă nu mi se dăduse prilejul să realizez că puteau să-mi ofere ceva în zbuciumul meu. Cu toate acestea, continuam să-mi iubesc Biserica care mă făcuse creştin şi a cărei pecete o purtam. Aveam încă nevoie de multă aprofundare ca să ajung, încet, încet, cu osteneală şi durere, la concluzia că Biserica pe care o iubeam nu putea exista în sistemul papal. Continuă lectura