Cuprins fiind de emoţie, respect, recunoştinţă şi veneraţie m-am tot gândit, preţ de mai multe zile cum să-mi pot exprima, cât mai bine, în câteva rânduri, aceste stări şi sentimente faţă de Preacuviosul Părinte Arhimandrit Nicodim Dimulescu acum, la momentul prohodirii şi înmormântării sfinţiei sale, după, vieţuirea, exemplară, nobilă şi pilduitoare, pe parcursul a peste patruzeci şi opt de ani de viaţă călugărească, autentică, în una şi aceeaşi Mănăstire – Crasna, judeţul Prahova!…
Constat, cu oarecare strângere de inimă, că nu este uşor să faci un asemenea lucru mai ales pentru unul ca mine care l-am cunoscut de, relativ, puţină vreme adică de numai douăzeci şi cinci de ani, acolo – la mănăstirea care de atunci, din cauza acestui stareţ, vieţuitor şi vrednic slujitor al ei, a devenit lăcaşul meu de suflet şi de reculegere spirituală deosebită!…
Părintele Arhimandrit Nicodim Dimulescu s-a conturat şi s-a identificat, întotdeauna, cel puţin în mintea şi în inima mea, prin câteva trăsături şi calităţi distincte: – în primul rând caracterul, onoarea şi demnitatea părintelui apoi vocea sa inconfundabilă – acel timbru baritonal de neegalat; după aceea cultura teologică şi nu numai cu care a fost înzestrat datorită muncii şi tenacităţii preacuvioşiei sale – care a fost un autodidact înnăscut şi foarte perseverent; luciditatea şi spiritul său critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă spiritul de disciplină, în primul rând cu el însuşi, de rigoare doctrinară, liturgică şi canonică revelată cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte coerent şi elevat în diferite împrejurări sau cu diferite ocazii; comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit şi unic fiind foarte respectuos, accesibil şi deschis toate acestea descoperind, în persoana sa, o generozitate şi o etică a bunului simţ pe care le-a cultivat de-a lungul întregii sale vieţi şi care astăzi le întâlneşti tot mai puţin şi tot mai rar!…
Părintele Nicodim mai avea şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun care îţi inspiră foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii noastre monastice, şi ale culturii noastre autentice!…
Citindu-i datele sale biografice mă uit, cu multă admiraţie, la data şi locul naşterii sale: – 11 mai anul 1935 în localitatea Cărpeniş, judeţul Argeş; la viaţa călugărească în care a intrat din fragedă copilărie, la vârsta de treisprezece ani la Mănăstirea Slănic, din judeţul Argeş, unde a cunoscut părinţi duhovniceşti de cea mai bună calitate, cum ar fi Preacuviosul Părinte Arhim. Teofil Bădoi – trecut la cele veşnice în vara anului 2010; apoi a vieţuit în Mănăstirea Râmeţ, judeţul Alba, unde l-a cunoscut pe vestitul duhovnic Părintele Dometie Manolache şi a legat o prietenie sinceră şi durabilă cu duhovnicul ei: – Părintele Arhim. Ioachim Popa – retras în momentul de faţă la mănăstirea sa de metanie – Frăsinei – Vâlcea; la anii de prigoană comunistă care nu l-au ocolit şi nu l-au scutit nici pe sfinţia sa de şicane, ispite, piedici şi necazuri; la oamenii pe care i-a cunoscut şi cu care a colaborat: – Patriarhii de vrednică amintire Iustinian, Iustin şi Teoctist – care l-a evocat de foarte multe ori deoarece îl aprecia foarte mult; Nu în ultimul rând trebuie menţionaţi aici numărul foarte mare de monahi şi tineri pe care i-a format cu atâta dragoste şi înţelegere, pe care i-a ajutat, şi are încă foarte mulţi pe care îi susţine, în vestitele şcoli teologice din ţară şi străinătate şi care au devenit slujitori de marcă ai bisericii noastre, atât în rândul cinului monahal cât şi în rândul clerului de mir aşa încât şase dintre ei sunt astăzi ierarhi de vază şi membri marcanţi ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, iar alţii sunt stareţi vestiţi sau preoţi parohi renumiţi – realizări pentru care Părintele Nicodim Dimulescu a fost o persoană, o personalitate cam singulară şi unică în zilele noastre, motiv pentru care a ajuns să fie foarte apreciat şi preţuit de către mulţi dintre cunoscuţii săi dar şi invidiat de către unii care, probabil, sunt stăpâniţi de vreun complex!…
Mă mai gândesc, în aceste momente, la întâlnirile şi discuţiile ziditoare, din punct de vedere duhovnicesc, pe care le-am avut cu Părintele şi care, toate au fost prilej de mare înălţare sufletească pentru mine!…
Tot aici şi acum mă gândesc la faptul că Părintele Nicodim Dimulescu avea o foarte mare dragoste şi recunoştinţă faţă de înaintaşii vieţuitori ai sfintei Mănăstiri Crasna pe care îi evocă cu foarte mare emoţie, referindu-mă, aici, de pildă, la Părintele Arsenie Praja – în memoria căruia a scris o carte în care prezintă viaţa, faptele şi învăţătura vestitului duhovnic crăsnean!…
De asemenea, tot acum mă gândesc la dragostea Părintelui Nicodim pentru calitatea cea autentică în toate, având în mintea mea felul în care arată mănăstirea, căci îl ştiam pe Părintele că era un foarte mare iubitor al florilor aşa încât curtea mănăstirii cea foarte îngrijită, arăta permanent, ca un colţ de rai, ca un paradis ceresc coborât pe pământ!…
Ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Nicodim a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruire, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceşti slujitori ai vieţii noastre bisericeşti şi ai spiritualităţii noastre duhovniceşti, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă!…
În acest context, m-aş bucura să ştiu, că atât contemporanii cât şi posteritatea îi vor acorda, totdeauna, cinstea, recunoştinţa şi preţuirea cuvenită pentru tot ce a făcut, pentru ceea ce a fost şi însemnat (sau ar trebui să însemne) în conştiinţa şi în memoria noastră colectivă, care, mă rog lui Dumnezeu să nu fie alterată şi o spun aceasta cu mare înfrigurare fiindcă, din păcate, noi cam avem „darul” acesta de a ne uita foarte repede binefăcătorii şi înaintaşii noştri, dar încerc totuşi, să–mi fac un act de încurajare şi de optimism şi să cred că ori de câte ori va fi pomenit numele său va fi pronunţat cu veneraţie şi respect pentru tot binele pe care l-a făcut atâtor oameni şi care fapte sunt consemnate de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Arhiereul Cel Veşnic şi Izbăvitorul de moartea noastră cea veşnică şi de toate durerile, chinurile şi răutăţile acestui veac, în Împărăţia Sa cea cerească şi veşnică, de care, ne rugăm Lui, să aibă necontenită, neîntreruptă şi neîncetată parte!…
Eu, personal, mă simt foarte onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhim. Nicodim Dimulescu – mare personalitate a spiritualităţii monahale româneşti contemporane şi, nu în ultimul rând de a avea posibilitatea să-mi exprim, în scris, recunoştinţa şi omagiul meu la acest ceas de, vremelnică despărţire, când mă rog lui Dumnezeu să-l ierte, să-l odihnească în pace, să-l aşeze cu drepţii şi să-l numere cu sfinţii Săi, totdeauna, acum şi pururea şi, în vecii vecilor! Amin!…
Pomenirea lui din neam în neam! Amin!…
Bucureşti – 19.04.2022
Cu aleasă preţuire şi deosebită recunoştinţă,
Dr. Stelian Gomboş
https://steliangombos.wordpress.com/
