La El ne cheamă în noaptea de Paşti, după ostenelile Postului şi privegherea Prohodului, glasul mângâietor al păstorului: „Veniţi de primiţi lumină!”. În noaptea Învierii, bisericile revarsă peste întreaga lume o mare de lumină. O lumină care vine dinspre Sfânta Masă, de la Mormântul Mântuitorului Hristos, și care își are izvorul dincolo de ceruri.
Cuvinte de dumnezeiască simplitate în chemarea pascală, cuvinte ce risipesc întunericul şi înalţă biruinţa iubirii răstignite, din freamătul catedralelor urbane, dar şi din smerenia locaşului însingurat în munte sau în câmpie, unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Domnului. Mâinile care poartă acum crucea şi făclia aprinsă ne amintesc de lumina Crucii din Sfânta Euharistie, de lumina cuvântului Sfintelor Scripturi, de învierea noastră şi de ridicarea din robia păcatelor. Aceasta e starea interioară a uceniciei întru mântuire: „Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24, 32). Chiar dacă cineva e drept ca o lumânare, dar nu s-a aprins de focul iubirii lui Hristos – rămâne doar întru cele ale pământului.
Cu ochii luminaţi de făclia Învierii, ne aprindem inimile pentru lumina cea neînserată. Veniţi de primiţi lumină! (Pr. Nicolae Dascălu )
