În curgerea, harnică, grăbită şi dinamică, a timpului, realizez, încă odată, faptul că, uşor, repede şi sigur, ne apropiem de împlinirea unui an de la înveşnicirea Părintelui nostru scump şi drag Nicolae Bordaşiu – slujitorul vrednic, credincios, loial şi destoinic, părintele cald, bun, îngăduitor şi împăciutor, colegul, camaradul, vecinul, fratele şi prietenul deschis, disponibil, altruist şi înţelegător, omul plin de dragoste, bunătate, zâmbet, cordialitate şi amabilitate!…

Pentru toate acestea şi multe altele, calităţi şi virtuţi, îl pomenim cu mult drag, îl evocăm cu multă recunoştinţă, îl prezentăm, oriunde şi oricând, cu multă admiraţie, preţuire şi dragoste!…

            Dacă este să vorbim despre personalitatea, talanţii, charisma şi unicitatea Părintelui nostru drag, bun şi blând, Nicolae Bordaşiu, care a trecut la veşnicele şi sfintele locaşuri, în ziua de vineri – 09.11.2018, la venerabila vârstă de peste 94 de ani, toate acestea, acum, în anul acesta – 2019, când, dacă ar (mai) fi trăit, printre noi, pământenii, Părintele Nicolae Bordaşiu ar fi împlinit, la 22.05.2019, venerabila vârstă de 95 de ani de viaţă, iar, la 30 noiembrie 2019, la Sărbătoarea închinată Apostolului Neamului nostru Românesc – Sfântul Andrei, ar fi aniversat 50 de ani de slujire sacerdotală, exemplară şi pilduitoare, vom remarca, sublinia şi reţine faptul că Sfinţia Sa a moştenit veleităţile omului dedicat cauzei pe care o susţine de la tatăl său, Gheorghe, preot şi dascăl, un luptător, după cum susţinea Părintele Nicolae Bordaşiu, pentru unitatea României: Tânăr fiind, entuziast şi cu dragoste de ţară şi de poporul românesc, a fost unul dintre cei prezenţi pe Câmpia de la Alba Iulia care au zis: «Vrem să ne unim cu ţara!»“

De aici a început povestea, iar cuvintele sale se înnodau atât de bine unele de altele încât aveai impresia că retrăieşti adolescenţa Părintelui Nicolae Bordaşiu. Ungurii n-au uitat lucrul acesta, că tata s-a răzvrătit şi, după impunerea Dictatului de la Viena (1940), l-au condamnat, în lipsă, la moarte. Eu nu puteam gândi să rămân într-o stăpânire străină şi să învăţ şcoală într-o limbă pe care nu o cunoşteam. Eu nu ştiam limba ungurească.

Asta a vrut Bunul Dumnezeu să se întâmple. Am plecat eu singur întâi de acasă. Apoi, am venit şi am luat-o pe sora mea, aveam doar 16 ani. Mama mea murise şi tatăl meu era ocupat cu şcoala, cu parohia, cu pământul. Faptul că am rămas fără mama a făcut ca eu şi sora mea să fim foarte uniţi. Ea nu a putut suporta să rămână fără mine. Când am venit acasă, îşi pierduse graiul de plâns şi atunci tatăl meu mi-a zis: «Ori o iei şi pe soră-ta, ori nu mai pleci nici tu.»…

Firul poveştii continuă cu perioada liceului, absolvit la Beiuş, unde vedeai oamenii mergând la plug cu căruţa, iar duminica erau îmbrăcaţi impecabil, ca nişte domni adevăraţi de oraş, un oraş cu o istorie culturală bogată, care a pus o bază solidă în educaţia adolescentului cu gânduri şi aspiraţii înalte pentru viitor.

Legat tot de oraşul ardelenesc este momentul întâlnirii Părintelui Nicolae cu Episcopul Martir Nicolae Popoviciu, bucuria vieţii mele acea întâlnire, omul care mi-a îndrumat paşii spre teologie şi m-a sfătuit îndeaproape, imi povestea Părintele Nicolae Bordaşiu. Pentru că era în vremea războiului şi nu era permis decât admiterea la o facultate militarizată, tânărul Bordaşiu Nicolae a dat admitere la Farmacie, ca să poată urma Teologia. Reuşeşte şi urmează în paralel cursurile ambelor facultăţi.

A urmat o perioadă de care Părintele Nicolae Bordaşiu îşi aducea, întotdeauna, aminte cu mare plăcere.

Povestestea de Gala Galaction – Profesor la Studiul Vechiului Testament, o personalitate a Bisericii noastre, scriitor, profesor. Avea o dragoste enormă faţă de slujbă, faţă de Biserică. Gala Galaction s-a apropiat foarte mult de studenţii cazaţi la Internatul Teologic, de la Mănăstirea Radu Vodă, mai cu seamă în serile în care venea şi le vorbea celor 20-35 de tineri ca şi cum ar fi fost copiii lui.

Pe lista numelor care i-au deschis apetitul pentru cunoaştere şi învăţătură se înscriu numai personalităţi marcante. A fost Profesorul Ioan G. Coman, care le făcea expuneri de patrologie, de literatură patristică. Profesorul era o somitate, un savant în materie, cunoscător de limbă greacă şi latină. Apoi, era Haralambie Rovenţa – Profesorul de Studiul Noului Testament, care a publicat nenumărate cărţi de comentarii la Noul Testament. Era un om de o bunătate sufletească şi de o fineţe deosebite. Filosoful Ioan G. Savin, alt om impecabil, pe care studenţii îl aplaudau la curs. Mai era stâlpul Ortodoxiei, cum ziceam noi, Profesorul Tudor M. Popescu – marele istoric, care era un om atât de modest… Venea şi cânta la strană cu noi la slujbele pe care le făceam la Biserica Mănăstirii Radu Vodă, unde Patriarhul Justinian a instituit regim de mănăstire.

Ne-a trimis ca preoţi – slujitori oameni deosebiţi. Acolo a fost Părintele Paulin Leca, care a tradus mai multe cărţi din limba rusă, era foarte bun cunoscător de limba rusă, a fost Maxim Mereanu, care au fost cu toţii trăitori în Grecia. Aceştia veneau şi făceau slujba la biserică, împreună cu preoţii de la facultate şi cei care erau la internat. Internatul Teologic avea şi un statut de institut de educaţie pentru viitori preoţi, îmi mărturiseşte Părintele Nicolae. După care continua: Am avut, de asemenea, colegi deosebiţi: Mitropolitul Nicolae Corneanu, care a fost ucenicul Părintelui Coman, Arhiepiscopul Gherasim Cristea de la Râmnicu Vâlcea, Mitropolitul Antonie Plămădeală, un bun prieten, Părintele Arhimandrit Roman Braga, care acum este duhovnic şi slujitor la o mănăstire din America. Cu părintele Roman Braga am frecventat Mănăstirea Antim din Bucureşti, unde aveau loc întâlnirile «Rugului Aprins». Printre cei de acolo, Părintele Arhimandrit Benedict Ghiuş era asistent la Catedra de Mistică, pe care o ilustra Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, şi pe care îl iubeam foarte mult noi, toţi studenţii…

Venirea la Mănăstirea Antim din Bucureşti i-a permis Părintelui Nicolae Bordaşiu să cunoască viaţa monahală din interior şi „Rugul Aprins“. „Ceea ce nu ştie lumea şi nici nu are de unde să o ştie este faptul că venirea la «Rugul Aprins» a Părintelui Ioan Străinul (Ioan Kulîghin) se datorează, într-o oarecare măsură, Părintelui Roman Braga şi mie. Noi, studenţi fiind, mergeam des la Mănăstirea Cernica şi, într-o zi, mergând pe lângă Biserica «Sfântul Lazăr» din cimitirul Cernicăi, am auzit revărsându-se o melodie aparte. Părintele Roman Braga, basarabean fiind, şi-a dat seama despre ce era vorba. Ne-am oprit, am ascultat şi am continuat să mergem. Am stat la o Sfântă Liturghie oficiată de către Mitropolitul Nicolae al Rostovului, împreună cu câţiva călugări ruşi refugiaţi acolo, şi între ei era Părintele Ioan cel Strein. Era şi un călugăr care ştia româneşte, traducătorul lor.

Când s-a terminat sfânta slujbă, Părintele Roman Braga a sta de vorbă cu ei. Dintr-una într-alta, le-am spus de Cercul de la Mănăstirea Antim din centrul capitalei. Când ne-am întors la mănăstire, i-am spus părintelui Benedict ce am întâlnit noi la Cernica. Părintele s-a dus împreună cu Sandu Tudor, care era, pe vremea aceea, civil, necălugărit, la Mănăstirea Cernica. Astfel a ajuns Părintele Ioan cel Străin să facă parte din «Rugul Aprins», să fie mentorul nostru spiritual.“

Legat de acest episod, Părintele Nicolae Bordaşiu îşi amintea şi rememora clipele în care toţi membrii grupării au primit binecuvântarea rugăciunii neîncetate de la Părintele Ioan: S-a apropiat de fiecare dintre noi, ne-a pus mâna pe cap, ne-a spus binecuvântarea şi ne-a stropit cu puţină apă sfinţită. Aşa am început noi o ucenicie grea, care a mers de-a lungul vremii, alături de cei de la Mănăstirea Antim.

Pe timpurile acelea, fiindcă a început acţiunea de atragere a tineretului către Uniunea Tineretului Comunist, tinerii teologi au gândit o altă formă de activitate pentru tineri, aşa s-a înfiinţat Asociaţia Tineretului Ortodox Studenţesc (ATOS), al cărui preşedinte a fost Părintele Nicolae Bordaşiu. Pe cât de frumoşi au fost anii de facultate, pe atât de crânceni aveau să se dovedească cei care le-au urmat. Mai cu seamă perioada anilor 1948-1955, când Părintele Nicolae a stat ascuns de securitate pentru o condamnare în lipsă la 20 de ani de închisoare. A fost descoperit în anul 1955, iar ceea ce a urmat nu poate fi decodificat decât în termeni de carceră grea, suferinţă, lipsuri la Timişoara, Jilava, Oradea şi Aiud, fiind deţinut politic între anii 1955-1964.

            Revenind, în rândurile următoare, la a vorbi (tot) despre Părintele Nicolae Bordaşiu, vom observa faptul că, oarecum, ca răsplată, parcă, pentru suferinţele îndurate în închisoare, Sfinţia Sa îl întâlneşte pe Părintele Profesor Constantin Galeriu – acest duhovnic, părinte şi paroh al întregii ţări – la Biserica „Sfântul Silvestru“ din Bucureşti.

            Cu Părintele Constantin Galeriu am avut o activitate deosebit de fructuoasă în parohia «Sfântul Silvestru». Era un om extraordinar. El nu era parohul «Sfântului Silvestru» sau a micii parohii de aici, era parohul întregii ţări. Oriunde era solicitat, răspundea cu tot dragul. Era împlinirea vocaţiei lui pastorale, să fie peste tot unde trebuie să fie cunoscut cuvântul lui Dumnezeu. Aici, la biserică, lumea îl iubea foarte mult. Alături de Părintele, am adus o părticică din moaştele Sfântului Silvestru şi pe care vrednicul de pomenire Patriarhul Teoctist, le-a adus de la Roma, de la Cardinalul Camillo Ruini – Vicar General al Romei.

Atunci Părintele Patriarh Teoctist a ţinut o cuvântare în cuprinsul căreia a rostit poate cel mai frumos imn adus Sfântului Silvestru de către cineva. Eu am scris un acatist pentru Sfântul Silvestru pe care îl citim cu regularitate în biserică şi îmi dau seama, cunoscând bine viaţa Sfântului Silvestru şi recitind acest cuvânt al patriarhului Teoctist din Catedrala «San Giovani», Laterno, ce cuprins teologic şi ce formă frumoasă, artistică, literară, avea cuvântul acesta, pe care îl avem aici, în biserică, din anul 2003.

Părintele Profesor Constantin Galeriu a trecut la cele veşnice pe data de 10 august anul 2003. I s-a aşezat locul de aşteptare a Învierii lângă marginea bisericii, pe care a iubit-o atât de mult. Neîncetat şi neântrerupt, de cincisprezece ani, vin oameni de peste tot, pentru a-i aduce un omagiu, să se roage pentru sufletul lui. Florile şi luminile sunt nelipsite de la mormântul părintelui atât vara, cât şi iarna.

În altă ordine de idei, acum, la un moment al comemorării, pomenirii şi evocării Părintelui nostru Nicolae Bordaşiu, scriu aceste rânduri, umile dar curate, sincere şi deschise, pentru a-i mulţumi, şi în acest mod sau fel, cu sinceră recunoştinţă şi caldă afecţiune, pentru tot binele ce l-a făcut împlini şi săvârşit atâtor oameni şi fii duhovniceşti, cărora le-a conturat, amprentat şi marcat viaţa ori personalitatea în sens pozitiv şi luminos. Îl asigurăm, şi acum, (şi) pe această cale, că în sufletele şi în inimile noastre nu va fi niciodată tratat, la timpul trecut sau abordat ca un răposat ci ca un pururea scumpul, dragul, deosebitul şi binecuvântatul nostru Părinte Spiritual Nicolae Bordaşiu.

În aceste clipe, cuprins fiind de emoţie, respect, recunoştinţă şi veneraţie m-am tot gândit, preţ de mai multe zile cum să-mi pot exprima, cât mai bine, în câteva rânduri, aceste stări şi sentimente faţă de Sfinţia Sa, căci constat, cu oarecare strângere de inimă, că nu este uşor să faci un asemenea lucru mai ales pentru unul ca mine care l-am cunoscut de, relativ, puţină vreme adică doar câţiva ani, aici – la Biserica “Sfântul Silvestru” din Bucureşti, ce-l are de ocrotitor spiritual şi pe Sfântul Domnitor Român Neagoe Basarab şi care a a avut, printre alţii, un veritabil slujitor sacerdotal, pastoral, omiletic şi catehetic – în persoana Părintelui Profesor Constantin Galeriu.

            Altfel spus, Părintele Nicolae Bordaşiu, după cum am enunţat şi mai sus, se creiona, se conturează şi se identifică, şi acum, cel puţin în mintea şi în inima mea, prin câteva trăsături şi calităţi distincte: – în primul rând caracterul, onoarea şi demnitatea Părintelui apoi vocea sa inconfundabilă – caldă şi mângâietoare; după aceea cultura teologică şi nu numai cu care este înzestrat datorită muncii şi tenacităţii Preacucerniciei Sale – care este un autodidact înnăscut şi foarte perseverent; comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit şi unic, fiind foarte respectuos, accesibil şi deschis, la orice oră şi în orice loc sau împrejurare, toate acestea descoperind, în persoana sa, o generozitate şi o etică a bunului simţ pe care le-a cultivat de-a lungul întregii sale vieţi şi care astăzi le întâlneşti tot mai rar!…

            Aşa încât, citindu-i şi expunându-i, încă o dată, mai amănunţit, referinţele sale biografice mă uit, cu multă admiraţie, că s-a născut la 22 mai anul 1924 în localitatea Săbolciu din judeţul Bihor. Tatăl său, Gheorghe, a fost învăţător şi din anul 1929 şi preot, iar mama, Maria- nepoată de văr Mitropolitului Vasile Mangra – a fost casnică.

Începutul şcolii primare l-a făcut în satul natal, apoi la Oradea unde a şi studiat cinci clase la liceul Emanoil Gojdu. Când a venit cedarea Ardealului de Nord, familia a fost silită să se refugieze şi s-au stabilit într-un sat sărac, dar cu oameni bogaţi sufleteşte – Poiana Moţilor. A terminat liceul în oraşul Beiuş, un oraş mic dar cu bogat trecut istoric.

După cedarea Ardealului aici erau două Episcopii, Prefectură de Judeţ si apăreau trei ziare. În timpul liceului a fost pedagog la internatul ortodox de baieţi. În acest oraş a avut prilejul să-l cunoască şi să fie aproape de Episcopul Martir Dr. Nicolae Popoviciu, un înţelept ierarh şi mare patriot.

După Examenul de Bacalaureat a urmat cursurile Facultăţilor de Teologie şi Farmacie din Bucureşti. A avut ca profesori la Teologie pe marii dascăli şi Părinţi Profesori: Ioan G. Coman, Petre Vintilescu, Nae Popescu, Rovenţa, Gala Galaction precum şi pe Profesorii Teodor M. Popescu şi Ioan G. Savin. În acelaşi timp avea colegi de facultate pe Mitropoliţii Nicolae Corneanu, Bartolomeu Valeriu Anania, Antonie Plămădeală, Episcopii Roman Stanciu şi Gherasim Cristea, Arhimandritul Roman Braga, sau pe Costel Bărbulescu, Teodor Damşa şi Eliade Buciuc.

A făcut parte, după cum am mai spus şi în răndurile anterioare, din grupul de tineri de la „Rugul Aprins” de la Mânăstirea Antim din Bucureşti, unde împreună cu alţi 11 colegi şi prieteni, între care Nae Nicolau, Roman Braga, Valeriu Streinu, Andrei Scrima, au primit binecuvântarea rugăciunii de la Părintele Ioan Kulâghin sau cel Străin.

A fost secretar şi apoi preşedintele Asociaţiei Studenţilor de Teologie. Pentru a contracara activitatea utecistă în rândul studenţilor, cu binecuvântarea Părintelui Arhimandrit Benedict Ghiuş, împreună cu Roman Braga şi Gheorghe Domăşneanu au înfiinţat Asociaţia Tineretului Ortodox Studenţesc (ATOS) fapt care a făcut să fie arestaţi mulţi din ei în anul 1948.

Părintele Nicolae Bordaşiu a stat ascuns ani îndelungaţi (anii 1948-1955) prin satele bihorene, fiind căutat de securitate pentru o condamnare în lipsă la 20 de ani închisoare. Descoperit şi arestat în anul 1955, au urmat ani grei de închisoare prin Timişoara, Jilava, Oradea şi Aiud, fiind deţinut politic între anii 1955-1964. După eliberare a lucrat ca muncitor, apoi tehnician la Institutul Ioan Cantacuzino, unde a făcut parte dintr-un colectiv care a preparat pentru întâia oară în România gama globulina din sânge retro-placentar.

Întâlnirea cu Părintele Patriarh Justinian Marina în anul 1968 i-a schimbat drumul vieţii. Patriarhul Justinian şi Ministrul Mircea Maliţa din august anul 1968 până în februarie anul 1969 au stăruit la autorităţi ca să obţină numirea sa ca Profesor la Seminarul Teologic Ortodox din Bucureşti. Părintele Patriarh Justinian l-a hirotonit diacon şi apoi preot, de sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, în 30 noiembrie anul 1969. În acest timp a urmat studiile de doctorat la Facultatea de Teologie, avînd ca îndrumător pe Părintele Profesor Dumitru Stăniloae.

În anul 1973 a plecat la studii la Paris, unde a frecventat prelegerile profesorilor Jean Mrie Le Guillou O.P., Charles Kannengisser, Alain Besancon, Henri Bouillard şi unde a obţinut la Institutul Catolic un „Certificat d’habilitation pour le doctorat de 3-eme cycle” (nr. 367/ 01.10.1974). În timpul studiilor la Paris, prin Ion Cuşa, i-a cunoscut pe Ion Mămăligă, Eugen Ionescu (căruia i-a procurat Filocalia). Datorită Părintelui Dumitru Stăniloae, l-a Întâlnit pe Emil Cioran. L-a cunoscut pe Preotul Virgil Gheorghiu şi nu în ultimul rand pe Părintele Arsenie Boca. De asemenea, printre foarte mulţi alţii,  a fost apropiat sau este în continuare, al Părintelui Arhimandrit Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea – Mureş, al Mitropolitului Ardealului de veşnică amintire şi preţuire Dr. Antonie Plămădeală, precum şi al Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania, sau al Mitropolitului Dr. Nicolae Corneanu al Banatului, apoi al Părintelui Arhimandrit Nicodim Dimulescu – Stareţul Emerit al Mănăstirii Crasna – Prahova.

Dar cea mai importantă relaţie a fost cu teologii de la Institutul Ortodox Saint-Serge din Paris: Olivier Clement şi Michel Evdokimov. Revenit în ţară a fost din nou Profesor la Seminar Teologic (1975) până în octombrie anul 1981, când este transferat la Biserica Sfântul Silvestru, unde este şi acum. Aici a avut meritul de a fi între cei dintâi care au început predarea religiei în şcoală, imediat după decembrie anul 1989.

Tot aici a ajutat tineretul să cunoască învăţătura de credinţă şi în colaborare cu „Comunitatea Taize” din Franţa, începând cu anul 1990, a organizat participarea tinerilor la întâlnirile de tineret creştin din Europa. Iar până la urmă, a fost Prefesor şi Director la Seminarul Teologic Ortodox din Bucureşti, perioadă în care l-a cunoscut (şi) pe Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa – pe care l-a şi ajutat, când a fost nevoie.

A publicat studii („Frumuseţea şi însemnătatea preoţiei după Sfântul Grigorie Teologul”) şi multe predici. A acordat foarte multe interviuri diferitelor trusturi de presă ori posturi de radio şi televiziune din ţară. Împreună cu Părintele Profesor Constantin Galeriu au intrat în legătură cu biserica San Silvestro din Roma pentru a obţine, pentru biserica de aici, Sfintele Moaşte ale Sfântul Silvestru, pe care le-a adus de la Roma P.F. Părinte Patriarh Teoctist Arăpaşu, depunându-le în Biserica “Sfântul Silvestru” din Bucureşti, la 3 noiembrie anul 2002.

A făcut parte, în mai multe legislaţii, din Adunarea Eparhială şi Permanenţa Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureştiului. A fost distins cu rangul de Iconom Stavrofor de către P.F. Părinte Patriarh Justinian şi apoi şi de către P.F. Părinte Patriarh Teoctist – amândoi, de veşnică amintire şi pie memorie!…

După trecerea în veşnicie a Părintelui Profesor Constantin Galeriu (la 10 august anul 2003) Părintele Nicolae Bordaşiu a fost numit Paroh al Bisericii “Sfântul Silvestru” din Bucureşti, ascultare pe care a îndeplinit-o, cu multă pricepere, dragoste şi abnegaţie, timp de aproape şapte ani.

Altfel spus, în mintea şi în inima mea, personalitatea Sfinţiei Sale s-a identifica şi se identifică, în continuare, prin câteva trăsături şi calităţi distincte, şi anume: în primul rând prin maturitatea şi bogata experienţă sau înţelepciune pastorală şi duhovnicească, prin ataşamentul său faţă de valorile spirituale, perene ale poporului nostru, prin felul său de a fi, unul foarte firesc şi mai puţin sofisticat sau complicat; după aceea prin tenacitatea şi perseverenţa lui, prin deschiderea, receptivitatea, dispoziţia sau disponibilitatea pe care o avea spre intensificarea eforturilor în vederea rezolvării unei probleme, atunci când situaţia o cerea/o reclama; prin luciditatea şi spiritul critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă prin spiritul său de disciplină, în primul rând cu propria lui persoană, revelat cu fiecare slujire ori cu fiecare predică, discurs ori cuvântare, pe care le susţinea, neîncetat şi neântrerupt, într-un mod foarte concis, coerent dar şi consistent, în diferite împrejurări sau cu diferite ocazii!…

De asemenea, mai avea şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun care îţi inspira foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile eterne ale spiritualităţii noastre romăneşti şi ortodoxe!…

            Cugetând, aşadar, la activitatea şi la personalitatea Preacucerniciei Sale, care era una foarte bine conturată şi cât se poate de autentică şi de firească, mă gândesc la darul omului providenţial cu care l-a înzestrat Creatorul şi Stăpânul nostru al tuturor – Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – pe care sfinţia sa l-a cinstit şi l-a slujit cu toată sinceritatea, dragostea şi abnegaţia!…

            De aceea, m-aş bucura să ştiu că atât contemporanii cât, mai ales, posteritatea îi vor acorda, totdeauna, cinstea, recunoştinţa şi preţuirea cuvenită pentru tot ce a făcut, pentru ceea ce a fost, este şi înseamnă (sau ar trebui să însemneze) în conştiinţa şi în memoria noastră colectivă, care, mă rog lui Dumnezeu să nu fie alterată şi o spun aceasta cu mare înfrigurare fiindcă, din păcate, noi cam avem „darul” acesta de a ne uita, foarte repede binefăcătorii şi înaintaşii noştri dar încerc, totuşi, să–mi fac un act de încurajare şi de optimism şi să cred că ori de câte ori va fi pomenit numele său va fi pronunţat cu veneraţie şi respect, pentru tot binele pe care l-a făcut atâtor oameni şi care fapte sunt consemnate de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Arhiereul Cel Veşnic în Împărăţia Sa cea cerească şi veşnică de care, ne rugăm Lui, să aibă parte; rugăciuni cărora mă alătur şi eu, dorindu-i să ne trăiască în continuare întru mulţi, folositori şi roditori ani!…

Prin urmare, ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Nicolae Bordaşiu a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruiere, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceşti slujitori ai vieţii noastre bisericeşti şi ai spiritualităţii noastre duhovniceşti, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate căte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă, neaducându-ne, astfel, aminte „de mai marii noştri”!…

Dar, „noi locului ne ţinem, cum am fost, aşa rămânem”!…

            În încheiere, eu personal, mă simt foarte onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Parintele Profesor Nicolae Bordaşiu – mare personalitate a spiritualităţii noastre româneşti contemporane şi, nu în ultimul rând de a avea posibilitatea să-mi exprim, şi cu această ocazie, în scris, recunoştinţa şi omagiul meu, acum, (şi) la acest prilej ori ceas comemorativ, când, mă rog lui Dumnezeu să-l aşeze cu drepţii şi să-l numere cu Sfinţii Săi, în Împărăţia cea cerească şi veşnică a Preasfintei Treimi! Amin!…

Totodată, un gând sincer şi profund, de aleasă afecţiune, solidaritate, compasiune, consideraţie, apreciere şi admiraţie faţă de Maica noastră Preoteasă – Doamna Rodica Gabriela Bordaşiu – stâlp, reazăm, prieten sincer, de neasemuită nădejde, al Părintelui Nicolae – pe (tot) parcursul întregii sale vieţi, plină de încercări, obstacole, piedici, suferinţe dar şi cu momente de bucurie, înălţare spirituală şi optimism creştinesc!…

 Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească, cu Aleşii, cu Drepţii şi cu Sfinţii Săi!…

 Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin!…

Dr. Stelian Gomboş