Despre tristețe

Tristetea este „o patimă aducătoare de stricăciune în suflet şi în trup” (Nichita Stihatul). Evagrie Ponticul spune despre această patimă că „este o stare abătută a sufletului, care se alcătuieşte la gândurile mâniei”. Deci este o urmare a mâniei. Înşiruirea patimilor nu este întâmplătoare. Tristeţea vine după mânie, pentru că ea este un rod al mâniei.
De asemenea spune Evagrie Ponticul despre tristeţe că „este o gură de leu care înghite pe cel întristat. Este un vierme al inimii care mănâncă mama (adică sufletul) ce îi dă naştere. Este o piedică în calea oricărui lucru bun”. 

Tristeţea este o patimă atunci când, la fel ca şi în cazul mâniei, o putere naturală care este sădită de Dumnezeu în sufletul omului, este pervertită. În sufletul omului există această disponibilitate spre o tristeţe naturală sau o stare a firii care nu este în sine nici rea nici bună şi care a fost lăsată de Dumnezeu în suflet pentru a fi folosită în mod pozitiv, în vederea apropierii de Dumnezeu, şi anume tristeţea ca o stare legată de săvârşirea păcatului, ca o părere de rău pentru săvârşirea păcatului, tristeţea care devine astfel temei al pocăinţei. Dar această stare naturală a sufletului, care a fost lăsată de Dumnezeu tocmai pentru ca omul să se întristeze pentru păcatele sale şi să se îndrepte spre Dumnezeu, este pervertită în cazul omului pătimaş şi atunci tristeţea devine o patimă, o patimă care se manifestă prin tristeţea nu pentru păcatul săvârşit ci pentru imposibilitatea săvârşirii anumitor păcate sau ca urmare a săvârşirii anumitor păcate, dar nu împletită cu pocăinţa, cu părerea de rău pentru săvârşirea acelui păcat.
Înainte de a trece la identificarea propriu-zisă a mecanismului desfăşurării acestei patimi, să spunem că Sfinţii Părinţii, mai precis Sfântul Maxim Mărturisitorul, identifică trei forme în care se manifestă această tristeţe pătimaşă, păcătoasă, rea.

Prima este supărarea. Prin supărare înţelegându-se o tristeţe care pătrunde până în adâncul sufletului, infiltrând toate gândurile şi sentimentele omului.
O altă formă a tristeţii este necazul. Prin necaz părinţii înţeleg o nelinişte şi o apăsare, care ia naştere în urma unor împrejurări neplăcute prin care trece omul, dar care nu este de profunzime şi nici nu este de durată.
Şi o a treia formă prin care se manifestă această tristeţe este pizma sau invidia. Este o întristare care vine datorită bunurilor materiale, sau sufleteşti pe care le observăm la cei din jurul nostru.

Această ultimă formă a tristeţii, anume pizma sau invidia, la rândul ei dă naştere la alte păcate. Astfel pizma, invidia dă naştere la ură. Pe cel pe care îl invidiem pentru darurile sale, pentru bunurile sale, începem să-l urâm. Apoi din ură ajungem la clevetire, începi să îl vorbeşti de rău pe cel care îl urăşti. Din clevetire se ajunge în osândire, în acuzarea celui pe care îl invidiezi. Apoi un alt păcat care se naşte din invidie este bucuria de răul celuilalt. Te bucuri când vezi că se întâmplă un rău celuilalt pe care îl invidiezi pentru anumite lucruri şi ,pe de altă parte, îţi este necaz atunci când vezi că dobândeşte un bine, când un bine vine asupra lui.

În ceea ce priveşte rădăcinile tristeţii am arătat mai sus că tristeţea naturală este o stare firească a sufletului omului care nu este în sine rea sau bună şi care a fost lăsată de Dumnezeu pentru a sluji ca temei al pocăinţei. Şi chiar mai mult, această tristeţe, această întristare pentru păcatele săvârşite, este absolut necesară omului pentru a dobândi Împărăţia lui Dumnezeu. Deci, dacă omul nu se întristează pentru păcatele săvârşite şi în urma acestei întristări nu se pocăieşte pentru păcatele pe care le-a săvârşit, atunci el nu are cum să se apropie de Dumnezeu şi cum să devină părtaş Împărăţiei cerurilor.
Reaua întrebuinţare a tristeţii sau întrebuinţarea ei contrară firii face ca tristeţea să devină o patimă. Răutatea acestei patimi a tristeţii constă în aceea că omul nu se mai întristează pentru starea de decădere în care se află, ci se întristează din pricina unor lucruri pentru care nu merită să te mâhneşti şi de multe ori se întristează pentru că nu poate să facă nişte lucruri care chiar îi provoacă răul pentru că îl îndepărtează de Dumnezeu.

Să vedem aşadar care sunt cauzele care provoacă tristeţea pătimaşă, tristeţea cea rea.
1. În primul rând, Părinţii ne spun că una din cauzele tristeţii este lipsa împlinirii uneia sau mai multor dorinţe. Omul îşi doreşte anumite lucruri şi în special anumite plăceri trupeşti sau de altă natură şi pe care nu poate să le dobândească dintr-un motiv sau altul şi atunci se întristează. Aş vrea să am o maşină scumpă şi nu am acea maşină, şi atunci mă întristez şi sunt tulburat că de ce nu am acea maşină. Sau îmi doresc să îmi satur trupul cu o anumită mâncare scumpă, pe care nu am posibilitatea să o cumpăr şi să o dobândesc şi atunci mă tulbur, sunt întristat etc.
Tot în această cauză mare, ca lipsă a împlinirii uneia sau mai multor dorinţe, intră şi pierderea vreunui bun sau lucru material sau a unui câştig. Deci am un bun la care ţin neapărat, am un obiect, de exemplu am o haină la care ţin foarte mult şi o pierd, sau am un stilou sau ştiu eu ce lucru şi îl pierd, mă întristez, mă supăr. Înseamnă că sufletul meu a fost lipit de acel obiect şi îl doream, îl deţineam cu o plăcere pătimaşă şi pentru aceasta sufletul meu se întristează. De asemenea această tristeţe poate să vină ca şi urmare a lipsei unui câştig. Deci mi-aş dori să câştig poate anumiţi bani sau mi-am făcut un anumit plan că voi câştiga foarte mult dintr-o anumită afacere şi nu-mi iese afacerea şi pierd şi atunci mă întristez pentru că nu am reuşit să câştig.
Tot tristeţea poate să vină şi din pizma faţă de bunurile celuilalt. Am văzut mai înainte, mă întristez că vecinul meu şi-o cumpărat o maşină scumpă, când văd că colegul meu are o haină mai frumoasă ca mine, mă întristez când văd că celălalt şi-o luat casă sau aşa mai departe.

O altă cauză a tristeţii poate să fie lipsa onorurilor din partea lumii. Mă cred foarte bun şi aş vrea ca lumea să mă laude, să mă cinstească, să mă onoreze şi lumea nu mă onorează, nu mă cinsteşte şi atunci mă întristez pentru că nu sunt onorat de către oameni.

Dar, ne atrag atenţia Părinţii că tristeţea vine şi ca urmare a împlinirii unei plăceri trupeşti. Sfântul Maxim Mărturisitorul în mod deosebit insistă asupra faptului că rezultatul împlinirii oricărei plăceri trupeşti păcătoase aduce după sine o tristeţe în suflet, deci o tristeţe care vine din pierderea harului lui Dumnezeu. O senzaţie de gol în adâncul sufletului pe care poate de multe ori nu poţi să ţi-o explici, dar care te cuprinde. Ai săvârşit un păcat, ţi-ai împlinit o plăcere vinovată, păcătoasă, şi sufletul pierde harul şi atunci se umple de întristare.
Deci întristarea iată, că poate să vină atât ca urmare a neîmplinirii unei plăceri, te întristezi că ai fi vrut să-ţi împlineşti o plăcere păcătoasă şi n-ai putut să o împlineşti, dar poate să vină şi ca urmare a împlinirii unei plăceri păcătoase şi a pierderii harului.

Întristarea poate să vină şi ca urmare a unei insatisfacţii de ordin general, un sentiment de frustrare pe care îl putem avea faţă de întreaga existenţă. Ne simţim nedreptăţiţi, ne simţim frustraţi de nişte lucruri pe care credem noi că le-am merita şi atunci tristeţea ne cuprinde sufletul.

2. O a doua mare cauză a tristeţii este mânia.
Tristeţea vine în urma mâniei. După ce ne mâniem pentru un motiv sau altul, după ce trece mânia, tristeţea cuprinde sufletul. Tristeţea cuprinde sufletul o dată pentru că prin mânie am pierdut harul lui Dumnezeu şi sufletul nostru rămâne gol. Tristeţea ne poate cuprinde poate, atunci când suntem înrăiţi, pentru faptul că nu am fost mai agresivi în momentul în care ne-am mâniat sau tristeţea poate să ne cuprindă în general aşa ca o stare a sufletului după ce ne-am mâniat. Această tristeţe este împletită cu amintirea răului. Amintirea răului pe care ceilalţi ni l-au prilejuit.

Am văzut până acum care au fost cauzele mari ale mâniei. Una din cauzele mâniei sunt ca şi la tristeţe: neîmplinirea unor pofte pe care noi le dorim, sau perspectiva pierderii posibilităţii împlinirii unor pofte sau o altă cauză spuneam că este, o jignire adusă persoanei noastre, o lovire în iubirea noastră faţă de noi înşine. Şi atunci şi tristeţea tot aşa este produsă şi de o jignire care ne-au produs-o ceilalţi. Când cineva te jigneşte întâi te mânii şi după aceea te întristezi pentru jignirea care ţi-a produs-o.
Această întristare care vine în urma unei jigniri primite dovedeşte că suntem cuprinşi de slavă deşartă şi de mândrie, pentru că noi am vrea ca lumea să ne laude, ca lumea să ne trateze cu toate onorurile şi nu să ne jignească.

3. În afară de aceste două cauze, care vin, spuneam din lipsa împlinirii unor pofte sau ca urmare a mâniei, o a treia cauză spun Părinţii că este lucrarea diavolească. Este acea tristeţe care ne cuprinde sufletul fără a fi aparent o cauză concretă. Sunt anumite perioade când ne cuprinde o stare de tristeţe profundă a sufletului fără să putem să identificăm o cauză anume care o produce. Şi atunci spun Părinţii că această tristeţe vine din lucrare diavolească. Este un semn că diavolul s-a abătut asupra sufletului şi ne-a adus această stare. De obicei această stare este legată de pierderea harului, dintr-un motiv sau altul, şi atunci sufletul fiind lipsit de harul lui Dumnezeu este invadat de diavol care aduce după sine tristeţea.

Tristeţea este o boală a sufletului, tristeţea în înţelesul ei pătimaş bineînţeles. Părinţii spun că tristeţea este o formă de nebunie pentru că, atunci când sufletul este cuprins de tristeţe, el se întunecă, mintea se orbeşte, puterea de judecată a omului se tulbură. Deci, omul nu poate să mai judece limpede.
Tristeţea descompune şi distruge echilibrul şi liniştea sufletească şi se opune vieţii duhovniceşti. Deci atunci când tristeţea ne invadează sufletul echilibrul nostru sufletesc se zdruncină, pacea noastră sufletească este alungată.
Dar ceea ce este interesant este că, după cum ne atrag atenţia Părinţii Bisericii, aşa cum în mânie este o plăcere morbidă, este o plăcere bolnăvicioasă, când eşti mânios parcă te cuprinde aşa o plăcere a stării aceleia de mânie, deşi îţi dai seama că este ceva rău, tot aşa uneori există o plăcere mai mult sau mai puţin conştientizată de către om a stării de tristeţe. Te cuprinde tristeţea sufletului şi deşi nu eşti mulţumit, parcă o plăcere morbidă, bolnăvicioasă o simţi în adâncul sufletului.
Despre această tristeţe rea, păcătoasă, Sfântul Ioan Casian ne spune că „este morocănoasă, fără răbdare, neîndurătoare, pizmaşă, de o stearpă amărăciune şi de o dureroasă disperare. Pe cel ce l-a cuprins ea îl zdrobeşte sufleteşte, paralizându-i orice sârguinţă şi dorinţă de mântuire căci este fără raţiune şi nu numai că zădărniceşte foloasele rugăciunii, dar chiar nimiceşte darurile duhului pe care le aduce cealaltă tristeţe, adică tristeţea cea bună, tristeţea după Dumnezeu”.
Aşadar această tristeţe pătimaşă îl face pe om morocănos, rău, ranchiunos, plin de amărăciune, pizmaş, lipsit de răbdare.
Într-o formă extremă a sa tristeţea îl aduce pe om în deznădejde, adică în pierderea nădejdii în Dumnezeu. Şi atunci când omul este cuprins de deznădejde, deci când îşi pierde nădejdea că Dumnezeu mai poate să îl mântuiască, atunci omul se dedă patimilor celor mai distrugătoare. Este acel gând: dacă tot Dumnezeu nu mă iartă, ce rost mai are să mă străduiesc să duc o viaţă după voia lui Dumnezeu, să împlinesc voia lui Dumnezeu, măcar să caut o mângâiere, cât de cât în păcat, în plăcerea păcatului. Şi din nou intervine la un moment dat şi acea plăcere bolnavă de autodistrugere. Deci omul îşi dă seama că se distruge şi totuşi merge pe această cale, face lucruri pe care simte că-i fac rău şi totuşi parcă simte o plăcere de autodistrugere. Toate acestea vin din deznădejde, din pierderea nădejdii.
Deznădejdea dusă la extremă duce la sinucidere. Deznădăjduitul, la capătul deznădejdii sale, îşi dă seama că nimic nu mai are sens şi atunci ce rost are să mai prelungească această existenţă şi hotărăşte să îşi pună capăt zilelor. Bineînţeles că este o falsă soluţie, pentru că sinuciderea nu rezolvă starea, ci acea stare cumplită de deznădejde prin sinucidere nu face altceva decât să fie permanentizată, pentru că omul în starea în care este prins de sfârşitul său de moarte în aceea va rămâne pe veci. De aceea cel care se sinucide într-o stare de deznădejde pe veci va rămâne în acea stare deznădejde, în acel iad în care se află sufletul său.
În legătură cu această formă extremă a tristeţii, a deznădejdii, cunoaştem acel cuvânt pe care Sfântul Siluan Athonitul l-a primit de la Hristos în lupta sa cu deznădejdea. Este cuvântul: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” în care acel „nu deznădăjdui” este practic o făgăduinţă pe care Hristos i-o face lui şi ne-o face nouă tuturor. Poate că de multe ori în viaţă ajungem în nişte stări de deznădejde, în acele stări trebuie să ne aducem aminte de această făgăduinţă a lui Hristos: „Nu deznădăjdui!” Nu deznădăjdui, pentru că oricât ai fi de disperat, oricât ai fi de căzut, Hristos poate să te scoată, poate să-şi arate mila faţă de tine şi şi-o va arăta dacă te vei smeri.

Întorcându-ne la întristare, spuneam că întristarea, tristeţea, este o stare naturală care poate fi folosită spre bine, devenind o virtute, întristarea după Dumnezeu, sau poate să devină o patimă, ca întristare pătimaşă, întristare păcătoasă. De aceea Sfântul Apostol Pavel în Epistola a II-a către Corinteni, în capitolul 7, versetul 10, ne spune: „Întristarea care este după Dumnezeu lucrează pocăinţa spre mântuire, iar întristarea lumii moarte lucrează”.
Este vorba despre cele două aspecte: întristarea după Dumnezeu, adică întristarea pentru depărtarea noastră de Dumnezeu, pentru faptul că am fost cuprinşi de păcat, întristarea atunci când realizăm starea decăzută în care suntem, dar această întristare care devine o temelie pentru pocăinţă, pentru întoarcerea spre Dumnezeu şi, pe de altă parte, întristarea pătimaşă, întristarea împletită cu deznădejdea şi care, ne spune şi Sfântul Pavel, este moarte, lucrează moarte.

În ceea ce priveşte terapia întristării, vindecarea întristării pătimaşe, dacă vrem să vindecăm întristarea trebuie să anulăm cauzele care duc la ea. Şi atunci în ceea ce priveşte lupta cu întristarea, Părinţii ne îndeamnă să acţionăm în cele trei direcţii principale, împotriva celor trei cauze mari care produc întristarea.
Prima cauză a întristării am văzut că este lipsa împlinirii uneia sau mai multor dorinţe. Pentru a nu ajunge la întristare trebuie să renunţăm atunci la dorinţele şi plăcerile trupeşti, să ne dezlipim mintea de bunurile materiale. Să nu ne căutăm împlinirea şi fericirea în bunurile materiale sau în plăcerile trupeşti.
Tot aici vine lupta pentru a ne despătimi, de a ne vindeca de patimi, de toate patimile care ne atrag spre plăcerile acestea vinovate. Şi aici se include un aspect foarte important şi anume dispreţuirea slavei şi demnităţii pământeşti. Să nu căutăm slava de la oameni, să nu căutăm din partea oamenilor să fim apreciaţi, cinstiţi, onoraţi.
A doua cauză mare a întristării am văzut că este mânia, atunci lupta cu întristarea trebuie să meargă şi aici. În primul rând să luptăm cu patima mâniei, să căutăm să nu ne mâniem, dar dacă s-a întâmplat să ne mâniem şi în urma mâniei să intrăm într-o relaţie de dispută cu cineva, cu aproapele nostru, dacă aproapele nostru ne-a făcut ceva sau noi i-am făcut lui, sau noi ne-am mâniat pe el, dacă ne-am certat, dacă i-am aruncat vorbe grele, ne spun Părinţii că pentru a ne tămădui de întristare nu trebuie să-l evităm pe omul respectiv, ci din contră trebuie să-l căutăm. Mai întâi trebuie să-l iertăm din suflet, să lepădăm toată ranchiuna faţă de el şi să-i arătăm bunăvoinţă şi iubire şi mai ales să ne rugăm pentru el. Să păstrăm legătura cu acel om, să căutăm să-l întâlnim, să-l vedem, să-i vorbim, să nu evităm pe omul care ne-a mâniat într-o împrejurare sau alta.
Tot aici Părinţii ne atrag atenţia că pe cei care ne jignesc într-o împrejurare sau alta trebuie să-i socotim ca pe nişte binefăcători ai noştri şi ca pe nişte doctori pentru că ei ne ajută să ne vindecăm de patimile care ne cuprind şi în principal de patima slavei deşarte şi de patima mândriei. Deci ei nu sunt de fapt nişte duşmani ai noştri, ci prin ei Dumnezeu lucrează tămăduirea noastră şi atunci aşa trebuie să-i privim, aşa trebuie să-i înţelegem, ca pe nişte binefăcători, ca pe nişte doctori, ca pe nişte tămăduitori ai noştri.
Am văzut că a treia cauză a întristării păcătoase este lucrarea diavolească. Pentru a lupta cu patima întristării provenită din această întristare diavolească, Părinţii ne recomandă să facem mai multe lucruri.
În primul rând să ne descoperim gândurile în faţa duhovnicului. Deci aceste gânduri de întristare trebuie descoperite în faţa duhovnicului şi să primim cuvântul pe care Domnul ni-l dă prin duhovnicul nostru. Apoi citirea şi meditarea textelor Sfintei Scripturi care ne descoperă dragostea şi mila lui Dumnezeu faţă de întreaga făptură şi bineînţeles şi faţă de noi. Rugăciunea este o altă cale foarte importantă. Deci să ne rugăm! Prin rugăciune tristeţea diavolească asupra sufletului nostru este îndepărtată, este împrăştiată.
Apoi un alt lucru foarte important, spun Părinţii că este participarea la slujbe. Participarea la slujbele Bisericii ne ajută să luptăm cu întristarea care ne cuprinde sufletul şi, sigur, în primul rând participarea la Sfânta Liturghie.
Şi bineînţeles lucrul cel mai important care îl avem la îndemâna pentru a lupta cu toate patimile este împărtăşirea cu Sfintele Taine, cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.
Deci pentru a lupta cu întristarea care vine din lucrarea diavolească, spovedania cu descoperirea gândurilor în faţa duhovnicului nostru, citirea şi meditarea textelor Sfintei Scripturi, rugăciunea, participarea la slujbe, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.
Ca o concluzie a acestei terapii, a acestei vindecări a patimii întristării, Sfântul Ioan Casian ne spune că „meditaţia inimii curate, meditaţia duhovnicească a inimii curate şi grija mereu trează a sufletului ne ajută să scăpăm de patima întristării”.

Spuneam că, la fel ca în cazul tuturor patimilor, tristeţea ca putere naturală a sufletului a fost lăsată de Dumnezeu pentru ca să ne ajute să ne apropiem de El. Şi de aceea tristeţea cea bună, cum o numesc Părinţii, tristeţea cea după Dumnezeu, tristeţea pentru starea noastră de decădere, este o temelie a pocăinţei şi a întoarcerii noastre spre Dumnezeu. Părinţii numesc această tristeţe fericita întristare, fericita tristeţe. Fericita tristeţe care îl apropie pe om de Dumnezeu şi care aduce bucuria cea duhovnicească, fericita tristeţe care trebuie să o dobândim cu toţii pentru a putea ajunge la Dumnezeu.