Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – Teologul (1903-1993); 115 ani de la naşterea sa pământească şi 25 ani de la naşterea sa în ceruri…

Prolog – Introducere, prezentare şi evocare…

dumitru-staniloae Iată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, suntem capabili să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!…

Anul acesta – 2018 prăznuim împlinirea a 115 ani de la naşterea în viaţa cea pământească, vremelnică şi, mai cu seamă, 25 ani de la naşterea în viaţa cea veşnică a Împărăţiei Cerurilor a celui mai mare teolog ortodox al secolului al XX – lea, mare cunoscător şi mărturisitor al învăţăturii scripturistice, patristice şi dogmatice a Ortodoxiei cea mult slăvitoare – Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, după ce şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea vieţii şi a suferinţei, de-a lungul timpului său, pe acest pământ!…

Din acest motiv, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a închinat şi dedicat anul 2013, drept unul comemorativ, jubiliar şi omagial!…

Totodată, pentru noi, din anul 1993, această zi a naşterii sale celei veşnice, ne va duce întotdeauna cu gândul, mintea, cugetul şi simţirea la „Părintele Dumitru Teologul”, fără a sugera prin aceasta în mod expres o tentativă de canonizare, căci acest lucru se va decide în timp, atunci când se vor înmănunchia toate criteriile doveditoare ale sfinţeniei vieţii lui.

Însă, apelativul de „teologul” i se potriveşte întru totul, deoarece a fost omul care, nu numai că a vorbit despre Dumnezeu, ci mai ales a vorbit cu El.

Aceasta înseamnă că a intrat în comuniune cu El, trăind prin El şi cu El. Şi cum nici un canon nu stipulează cât timp trebuie să treacă pentru a canoniza pe cineva, ajungem la concluzia că trăirea Părintelui cu Domnul Iisus Hristos şi în Hristos s-a consumat deja în această istorie.

Teologia Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae este o teologie filocalică. Este frumoasă prin însăşi natura ei, dar conduce şi la o înfrumuseţare duhovnicească a celor ce se apleacă să o studieze.

Oricine citeşte o scriere a Părintelui poate să-şi dea foarte repede seama că are de-a face cu altceva, cu ceva care nu se mai găseşte într-o asemenea consistenţă şi intensitate, la alţi teologi. Iar acest ceva este duhul Părinţilor Filocalici în care Părintele Dumitru Stăniloae a scris şi a trăit.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – „cel mai influent teolog al contemporaneităţii…, venerat de mulţi ca un părinte spiritual” – apare şi astăzi ca un părinte spiritual ce ne aduce, prin opera sa, la comuniune şi, deci, la comunitate. Este o realitate paradoxală să vezi cum teologii protestanţi şi romano-catolici împărtăşesc aceleaşi idei cu teologii ortodocşi, atunci când este vorba de teologia Părintelui Dumitru Stăniloae. Şi apare, în mod inevitabil, următoarea întrebare: Care este cauza acestei apropieri? Cred că este important să găsim răspunsul la această întrebare, deoarece în el se ascunde şi misiunea ce ne revine nouă, teologilor de astăzi.

Însă acest răspuns nu poate fi dat printr-o prelegere, un studiu sau o carte, ci trebuie urmărit prin întreaga noastră activitate teologică ulterioară.

De fapt, ceea ce căutăm noi nu este un simplu răspuns, ci reprezintă esenţa gândirii Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae care ne adună spre a ne hrăni cu darurile teologiei sale. Chiar sfinţia sa spunea, ca un testament lăsat teologilor de azi, că teologia sa îşi va împlini rostul numai în măsura în care va plămădi şi cultiva, în mintea celor care o studiază, puterea iubirii spre dezvoltarea ideilor la care el a ajuns.

Observăm că dragostea şi iubirea ce au stat la baza studiului său şi pe care le-a inserat cu prisosinţă în creaţia sa, ne cheamă să le cultivăm în viaţa noastră şi a semenilor noştri, din întreaga lume.

Din această perspectivă putem spune că opera Părintelui Stăniloae este izvorâtoare de iubire şi comuniune, iar structura supremei iubiri şi comuniuni este Sfânta Treime.

Din iubirea Sfintei Treimi revărsate peste lume sub forma darurilor creaţiei şi din iubirea jertfelnică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos îşi extrage şi îşi adună Părintele Dumitru Stăniloae forţa scrisului său. El nu face teologie după modelul matematic, în care rezultatul apare în urma unei analize, ci teologia lui are la bază modelul agapic.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae nu caută să ajungă prin analiza teologică la descoperirea lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, el doreşte să descrie experienţa iubirii şi comuniunii cu Dumnezeu, pentru ca şi alţii să pătrundă pe drumul pe care el se află.

Credem că întreaga sa operă poate fi văzută ca un răspuns dat iubirii lui Dumnezeu. El se străduieşte şi chiar reuşeşte ca, prin scrisul lui, să ne arate cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi cât de mult trebuie să-l iubim şi noi.

De aceea, putem spune că teologia Părintelui Dumitru Stăniloae se adresează nu numai minţii, ci şi inimii şi voinţei noastre. Aceasta face să ne dăm seama de ce atunci când citim o pagină din lucrările sale suntem transpuşi într-o stare de linişte, meditaţie şi reculegere.

Mai trebuie reţinut faptul că opera Părintelui profesor Dumitru Stăniloae se remarcă prin conţinutul său autentic. În acest sens, teologia sa este una hristologică şi hristocentrică. Ea pleacă de la Iisus Hristos şi prin intermediul lui Iisus Hristos duce tot la Iisus Hristos – Domnul şi Mântuitorul.

De la Iisus Hristos Cel mărturisit în Sfânta Scriptură, prin Iisus Hristos propovăduit de Sfinţii Părinţi, Părintele Dumitru Stăniloae ajunge la Hristos Cel cosmic şi euharistic.

Domnul Iisus Hristos este şi rămâne Acelaşi, iar noi suntem împreună cu Sfinţii Apostoli, cu martirii, mucenicii şi cu Sfinţii Părinţi contemporani ai lui Iisus Hristos…

Impactul operei Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae asupra culturii, spiritualităţii, teologiei şi ştiinţei conpemporane

Cu alte cuvinte sau altfel spus, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae s-a născut la 16 noiembrie 1903, din părinţii săi Irimia şi Reveca, fiind ultimul din cei cinci copii ai lor. Locul naşterii sale a fost comuna Vlădeni, de lângă Braşov, de care este legat nu numai natural, dar şi spiritual. „În satul Vlădeni din Transilvania, în care m-am născut, spune dânsul, am început să iubesc pe Dumnezeu şi lumea şi le iubesc si acum” [1].

Se pare că de această dată se întâlneşte cu Lucian Blaga, care spunea că eternitatea s-a nascut la sat. A urmat mai întâi cursurile unei şcoli confensionale ortodoxe, şi apoi pe cele ale Liceului „Andrei Şaguna” din Brasov, unde a învăţat germana şi franceza.

După anul 1918, doreşte să devină preot şi se mută in Bucovina, la Facultatea de Teologie din Cernăuţi. Îşi continuă studiile la Facultatea de Litere din Bucureşti.

În anul 1925 apare primul său articol în care tratează despre problema muncii şi a proprietăţii în Noul Testament.

Din îndemnul Mitropolitului Ardealului Nicolae Balan, care deschisese Academia Teologică din Sibiu, şi-a reluat studiile sale teologice în anul 1926. Ca licenţiat, tânărul Dumitru Stăniloae a elaborat, sub conducerea profesorului Vasile Loichiţa, o teză despre „Botezul copiilor”, încheindu-şi astfel formarea teologică primară.

O schimbare semnificativă în viaţa sa a avut loc între anii 1927 si 1929, când Dumitru Staniloae a fost trimis la studii în Grecia, unde a audiat cursurile lui Hristu Andrutsos, personalitate cunoscută a teologiei greceşti.

Deşi a rămas numai un an la Atena, totuşi tânărul Dumitru Stăniloae considera că „teologii acestei perioade, deşi trăiau într-o epocă tulbure a istoriei Greciei moderne, avea geniul, fantezia, curajul de a face o teologie creatoare, fiindcă a trebuit să creeze manuale şi să dea o orientare noilor ramuri ale ştiinţelor teologice. Cu Hristu Andrutsos şi Rosis, teologia acestei perioade a făcut mai mult decat un pas” [2].

În anul 1928, tânărul Dumitru Stăniloae a sosit la München, unde, printre altele, a făcut cunoştinţă cu teologia dialectică protestantă, extrem de populară în acel timp, reprezentată de Gogarten, Thurneysen şi Barth. Aici s-a aplecat asupra ideii barthiene de diastază (A Celui cu Totul altul), prin care teologul protestant a căutat să reliefeze transcendeta radicală a lui Dumnezeu şi incomprehensibilitatea lui”.

În spiritul gândirii palamite, teologul Dumitru Stâniloae avea să ajungă la concluzia, după cum vom vedea mai târziu, că Dumnezeu nu este numai transcendent, dar si imament creaţiei.

A mai călătorit în anul 1929, la Paris, Berlin, Belgrad sau Constantinopol, dar experienţele teologice din Grecia şi Germania au pregătit calea pentru studiul teologiei Sfântului Grigore Palma [3].

Dumitru Stăniloae şi-a susţinut, în mai 1928, teza de doctorat despre patriarhul Dositei al Ierusalimului, la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, unde îşi începuse studiile teologice.

La vârsta de 26 de ani, a început cariera sa de profesor de Dogmatică la Academia Teologică Andreiana din Sibiu. La 4 octombrie 1930 s-a căsătorit cu Maria Mihu, care i-a fost tovarăşa de viaţa timp de 63 de ani. Singura fiică care a supravieţuit, Lidia, s-a născut la 8 octombrie 1933.

La un an după căsătorie, a fost hirotonit ca diacon şi începând din ianuarie 1934 a devenit directorul ziarului „Telegraful roman”, în care a publicat peste 350 de titluri.

Pe lângă numeroasele articole din revista „Telegraful roman”, care mergeau de la pietate şi cultură până la comentarii asupra evenimentelor vremii, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a dedicat o bună parte a activităţii sale publicistice unei teme care i-a fost deosebit de scumpă, cea a românismului şi Ortodoxiei. O selecţie a articolelor sale pe această temă a fost publicată în anul 1939, sub titlul elocvent „Ortodoxie si Românism”.

În această perioadă apar însă şi primele sale cărţi, una în care se tratează despre „Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigore Palama, cu trei tratate traduse (Sibiu, 1938), „Poziţia Domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi Ortodoxie”, (Sibiu, 1942), şi „Iisus Hristos sau restaurarea omului”. (Sibiu, 1943).

Aceste cărţi, cu caracter teologic şi filosofic, privesc filozofia lui Lucian Blaga, teologia Sfântului Grigore Palma şi doctrina ortodoxă despre Iisus Hristos. În cunoscutele sale lucrări, „Trilogia culturii”(1936 – 1937), „Artă şi valoare”(1939) şi „Diferenţele divine”(1940), Lucian Blaga pleda pentru imposibilitatea omului de a cunoaşte pe Dumnezeu, limitând oarecum viaţa şi cultura umană la dimensiunile ei orizontale. Metafizica lui includea un fel de dimensiune religioasă, dar mai mult estetică şi panteistă şi vorbea despre spiritul român – ortodox şi exalta Ortodoxia din raţiuni stilistice.

Dispunând de o mare capacitate dogmatică şi apologetică, Părintele Dumitru Stăniloae a clarificat şi limpezit pozitia sa creştin ortodoxă faţă de gândirea acestui original şi apreciat filosof român, într-un volum intitulat: „Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de Creştinism şi Ortodoxie”.

În această lucrare se opune imanentismului cultural al lui Lucian Blaga, oferind în schimb o viziune asupra istoriei şi culturii în care elementul divin şi umanitatea se disting, dar conlucrează strâns [4].

După zece ani de studii şi refelcţie, teologul român a publicat, la Sibiu, în anul 1938, volumul „Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigore Palama”, cu trei tratate traduse din greceşte.

În acest studiu Parintele Profesor Dumitru Stăniloae se dovedeşte un adevărat savant, care cercetează teologia palamită şi descoperă că numai tradiţia patristică poate da răspunsul la problemele epocii şi umanităţii moderne.

Prin studiile asupra lui Grigore Palama, tânărul nostru teolog Dumitru Stăniloae începe să se orienteze către Filocalie, care pune un accent deosebit, pe idealul nepătimirii sau al unirii cu Dumnezeu [5].

Dintr-o astfel de orientare apare şi opera binecunoscută a marelui nostru teolog: „Iisus Hristos sau restaurarea omului”. În această lucrare descoperim, pe de o parte, numele unor teologi si filosofi occidentali ai vremii (Gogarten, Buber, Jaspers, Heidegger, Barth, Brunner, Blathasar, Guardini, Svelktov, Bulkgakov), pe de alta parte, se simte influenţa marilor Părinţi ai Bisericii, ca Atanasie cel Mare, Chiril al Alexandriei, Grigore al Nyssei, Maxim Mărturisitorul şi multi alţii [6].

Această puternică prezenţă a gândirii patristice în opera sa teologică, îl vor face pe Părintele Dumitru Stăniloae să împletească mai târziu dimensiunea verticală a comuniunii cu cea orizontală, punând astfel în evidenţă caracterul sobornicesc al Bisericii.

După cum se ştie, evenimentele istorice din anii 1939 – 1945 au provocat multe schimbări şi au avut un impact profund asupra vieţii oamenilor din ţările Europei centrale cum este România.

Încă din toamana anului 1939, România a pierdut, în virtutea pactului germano-rus, Basarabia şi o parte din Bucovina, a renunţat la o parte din teritoriul ei de sud – est în favoarea Bulgariei, iar o parte din Transilvania a fost cedată Ungariei.

Evenimentele vremii n-au rămas străine de activitatea publicistică a Părintelui Dumitru Stăniloae.

Încă din anul 1937, în timpul războiului spaniol, Părintele Stăniloae a publicat o serie de articole critice la adresa comunismului, iar după ce România a intrat în război, în anul 1941, au mai apărut şi alte articole îndreptate împotriva comunismului.

Cu toate acestea, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae nu şi-a abandonat preocupările sale strict teologice, dând la iveala în anul 1944, în “Revista Teologică” din Sibiu, o traducere însoţită de ample comentarii la Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul.

Cu toate dificultăţile războiului, între anii 1941 şi 1945, tânărul Stăniloae a continuat să lucreze la traducerea şi aprofundarea Filocaliei, şi a publicat mai mult de o sută de articole, în revista “Telegraful Român”, pe teme teologice variate şi mai cu seamă referitoare la identitatea românească şi Ortodoxie.

În tot acest timp, a continuat să fie rectorul Academiei Andreiene din Sibiu [7].

Odată cu instaurarea regimului comunist în România, Părintele Dumitru Stăniloae a avut de suferit.

Din pricina activităţii sale academice, intelectuale şi teologice şi a relaţiilor sale cu anumite persoane, ca Nichifor Crainic spre exemplu, a devenit o persoană „neagreată” de noul regim.

A pierdut toate funcţiile pe care le-a deţinut şi a trebuit să se mute la Bucureşti, unde a funcţionat ca profesor de teologie dogmatică la Institutul Teologic din capitală.

În toată această perioadă de grea încercare pentru sfinţia sa, a dat la iveală primele patru volume din „Filocalia” la Sibiu, iar în revistele centrale ale Patriarhiei Române a publicat mai mult de treizeci de articole de teologie comparată, asupra mariologiei sau eclesiologiei ortodoxe şi catolice.

A contribuit la elaborarea unui Catheism ortodox, care a apărut la Bucureşti, în anul 1952, ca şi la elaborarea Manualului de Teologie Dogmatică, împreună cu profesorii N. Chiţescu, I. Todoran şi I. Petreuţă.

Din cauza adeziunii sale la grupul „Rugul aprins”, considerat ca mistic şi subversiv, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a fost condamnat de către regimul comunist, în anul 1958, la zece ani de închisoare, ca delicvent politic.

A fost amnestiat în anul 1964, datorită unor schimbări intervenite în orientarea regimului din acea vreme [8].

Experienţa tristă a anilor de închisoare s-a reflectat însă chiar şi în teologia sa, unde a vorbit nu numai de cunoaşterea naturală şi supranaturală a lui Dumnezeu, dar şi de cunoaşterea lui Dumnezeu din împrejurările şi suferinţele vieţii.

În următorii treizeci de ani a publicat mai mult de 150 de articole, în care a dezvoltat numeroase aspecte ale învăţăturii ortodoxe, şi a dat la iveală următoarele opt volume ale „Filocaliei”, care reprezintă una din cele mai importante realizări spirituale şi teologice din viaţa sa.

A mai tradus numeroase opere ale unora din vestiţi Părinţi ai Bisericii, ca Grigore de Nyssa, Atanasie cel Mare, Grigore de Nazianz, Maxim Mărturisitorul sau Sfântul Simeon Noul Teolog.

De altfel, comentariile sale la traducerile filocalice sau la cele patristice sunt adevărate comori de spiritualitate şi gândire teologică.

În anul 1981, publică volumul „Spiritualitatea ortodoxă”, iar în 1986, o lucrare despre „Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă”.

Pe lângă cursul de Teologie dogmatică, a redactat un curs de Teologie mistică şi ascetică şi altul de Teologie morală, pentru studenţii în teologie.

A călătorit mult în străinatate, unde a ţinut numeroase conferinţe şi a fost distins cu multe titluri academice. A primit titlul de „Doctor honoris causa” din partea Facultăţii de Teologie din Atena, Tesalonic şi Belgrad, şi a Institutului „Saint Serge” din Paris. A fost recompensat cu premiul „Dr. Leopold Lukas” din partea Facultăţii de Teologie din Tübingen şi cu „Crucea Sfântului Augustin” de către Primatul Angliei. În anul 1990 a devenit membru al Academiei Române, iar în anul 1992 a fost declarat „Doctor honoris causa” de către Universitatea din Bucureşti. După o intensă activitate, încununată de o impresionantă operă teologică, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a adormit întru Iisus Hristos Domnul la 5 octombrie 1993 [9].

În decursul prodigioasei sale activităţi, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a dat la iveală o monumentală operă teologică, care însumează 90 de cărţi, 33 de traduceri, 275 de articole teologice, 22 de recenzii, 16 prefeţe, 35 cuvântări comemorative, 475 articole de ziar, 17 interviuri, 15 predici publicate şi 60 de convorbiri sau interviuri înregistrate la radio şi televiziune [10].

Pe parcursul acestei impresionate creaţii teologice, Părintele Dumitru Stăniloae a trecut în revistă şi a comentat pe larg, în perspectiva autentic patristică a Revelaţiei Divine, toate capitolele ce constituie obiectul cuprinzător al unui tratat de teologie ortodoxă.

În conţinutul acestei opere descoperim ideile scânteietoare, ale unui om inspirat de Duhul lui Dumnezeu, care au contribuit la înnoirea teologiei şi la impactul ei asupra culturii contemporane.

Motivul principal care s-a aflat la originea uriaşei reconstrucţii teologice pe care a intreprins-o de-a lungul întregii sale vieţi, ni-l arată chiar Părintele Dumitru Stăniloae atunci când purcede la comparaţia dintre teologia dialectică, pe care a cunoscut-o în perioada studiilor sale din Germania şi teologia Sfântului Grigore Palama însufleţită de duhul gândirii patristice, caruia I-a consacrat unul din primele sale volume importante, asa cum am văzut mai sus.

Iată ce ne spune eminentul nostru teolog, din acest punct de vedere: „dialectica am găsit o imagine a unui Dumnezeu separat şi distant, în timp ce în teologia palamită am întâlnit un Dumnezeu care vine spre om, se deschide spre el ca lumina prin rugăciune.

Îl umple de energiile Sale, rămânând incomunicabil în fiinţa Sa, necuprins, apofatic” [10].

Diferenţa fundamentală dintre aceste două moduri de a face teologie, una care închide pe Dumnezeu într-o transcedentă inaccesibilă şi alta care îl vede pe Dumnezeu coborând spre omul concentrat în rugăciune, constă în absenţa unui fundament spiritual la primul şi prezenţa lui în cel de-al doilea.

Întreaga operă a Părintelui Profesor Dumitru Staniloae este străbătută de dorinţa de a conferi învăţăturii dogmatice a Bisericii un fundament spiritual, de a crea o sinteză între teologie şi spiritualitate.

Iată ce ne spune ilustrul nostru teolog despre această operă de adevărată reconstrucţie teologică, în prefaţa tratatului său de teologie dogmatică: „Ne-am străduit în sinteza noastră dogmatică ca şi în studiile noastre să descoperim semnificaţia duhovnicească a învăţăturilor dogmatice, să evidenţiem adevărul lor în corespondenţă cu trebuinţele adânci ale sufletului, care-şi caută mântuirea şi înaintează pe drumul ei în comuniunea cât mai pozitivă cu semenii, prin care ajunge la o anumită experienţă a lui Dumnezeu, ca suprem izvor al puterii de comuniune.

Am părăsit în felul acesta metoda scolastică a tratării dogmelor ca propoziţii abstracte, de un interes pur teoretic şi în mare măsură depăşit, fără legătură cu viaţa adâncă duhovnicească a sufletului.

Dacă o Teologie Dogmatică Ortodoxă înseamnă o interpretare a dogmelor – în sensul scoaterii la iveală a adâncului şi nesfârşit de bogatului conţinut mântuitor, adică viu şi duhovnicesc, cuprins în scurtele lor formulări – noi credem că o autentică Teologie Dogmatică Ortodoxă e cea care se angajează pe acest drum…

Ne-am străduit şi silit să înţelegem învăţătura Bisericii în spiritul Părinţilor, dar în acelasi timp să o înţelegem aşa cum credem că ar fi înţeles-o ei astăzi. Căci ei n-ar fi făcut abstracţie de timpul nostru, aşa cum nu au făcut de al lor” [11].

După cum am arătat, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a alcătuit o întreagă operă filocalică pe care a tradus-o în româneşte şi a însoţit-o cu ample comentarii extrem de edificatoare, prin care aprofundează gândirea filocalică sub aspecte inedite. Ei bine, această lucrare considerabilă nu constituie un domeniu de sine stătător al gândirii sale, ci constituie tocmai conţinutul spiritual, pe care dascălul nostru l-a inserat în arealul teologiei dogmatice.

A dat naştere unei fericite sinteze dintre spiritualitate şi teologie, care i-a îngăduit să depăşească dimensiunea pur teoretică a cunoaşterii lui Dumnezeu, a cunoaşterii la distanţă, cum repeta adesea şi să pună la baza acestei cunoaşteri experienţa întâlnirii duhovniceşti a credinciosului cu Dumnezeu, în vederea desăvârşirii lui morale şi spirituale.

Cunoaşterea lui Dumnezeu nu are numai o simplă dimensiune intelectuală sau gnostică, ci îmbrăţişează omul în totalitatea fiinţei lui psiho-fizice, pentru a-l desăvârşi în Iisus Hristos.

Omul creat dupa chipul lui Dumnezeu este menit să se înalţe spre asemănarea cu Creatorul său.

Pentru a pune în evidenţă impactul operei Părintelui Dumitru Stăniloae asupra gândirii teologiei şi culturii vom căuta să descoperim modul în care a elaborat adevărate sinteze între teologie şi spiritualitate, la trei niveluri diferite: la nivelul doctrinei trinitare, pentru a scoate în evidenţă că Treimea rămâne deschisă şi coboară către om şi creaţie, apoi la nivelul creaţiei însăşi, pentru a sublinia că cosmosul rămâne deschis şi aspiră către Dumnezeu, şi la nivelul Hristologic, pentru a scoate în evidenţă legătura dinamica şi personală a Mântuitorului cu Biserica şi creaţia întreagă, în perspectiva eshatologică.

Ne limitam la aceste aspecte, atât din cauza timpului limitat pe care îl avem la dispoziţie, dar mai cu seamă fiindcă aceste aspecte, cu toate că sunt extrem de importante şi se află la temelia grandioasei reconstrucţii teologice intreprinse de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, sunt totuşi mai puţin cunoscute.

III. După cum am văzut, motivul principal al reconstrucţiei trinitare întreprinse de Părintele Dumitru Stăniloae a fost aceea de a depăşi separaţia omului de Dumnezeu şi pentru a sublinia că Dumnezeu coboară către om, ca Dumnezeu al iubirii.

Separarea omului de Dumnezeu este rezultatul unei gândiri filosofice care a separat natura divină de caracterul ei ipostatic sau personal şi a pus accentul pe caracterul nemişcat şi neschimbabil al naturii divine, izolând divinitatea în transcendent.

La baza acestei gândiri se află convingerea că în timp ce lumea se mişcă, Dumnezeu trebuie să rămână nemişcat.

În acest context, Părintele Dumitru Stăniloae pune accentul pe legătura indisolubilă dintre persoană şi natura în Dumnezeu şi afirmă cu Sfântul Maxim Mărturisitorul că Dumnezeu se mişcă rămânâd nemişcat [12].

Sau, după cum spune sfinţia sa, Dumnezeu S-a coborât la nivelul temporar fără să părăsească eternitatea Sa, fiindcă Dumnezeu este întreit personal.

Problema care se pune însă este aceea de a descoperi adevăratul motiv pentru care teologia creştină nu a reuşit să depăşească separaţia dintre natura divină de persoană, în ea însăşi, chiar la nivelul divinitatii, acolo unde nu există imperfecţiuni omeneşti.

Dar în acelaşi timp trebuie să arătăm şi modul în care Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a ajuns la sinteza indisolubilă dintre natura şi persoana divină.

Dacă nu răspundem la această întrebare, nu putem descoperi unul din aspectele importante ale teologiei trinitare ale ilustrului nostru dascăl.

Iată şi calea prin care a reuşit să rezolve această dilemă, cu grave consecinţe pentru viaţa creştină: „Faptul că vorbim de Ipostasurile divine ca subiecte, spune dânsul, nu înseamnă că reducem natura divină la o realitate nesubiectivă.

Persoana nu aduce caracterul de subiect ca ceva nou în natura divină, căci persoana nu este decât modul de subzistenţă reală a naturii [13].

Este necesar să vedem fiinţa divină simultan ca unitate – relaţie, ca relaţie în sânul unităţii. Nici unitatea nu trebuie sfărâmată în favoarea relaţiei, nici relaţia anulată în favoarea unităţii” [14].

Ne aflăm în prezenţa unor consideraţii teologice decisive pentru înţelegerea raportului dintre natura şi persoana la nivelul Sfintei Treimi, fiindcă Părintele Profesor Dumitru Stăniloae pune degetul pe rană.

Dacă natura divină ar fi redusă numai la unitate, fără să fie şi relaţie, atunci avem de-a face inevitabil cu o natură omogenă, cu o natură pură, care pierde legătura cu persoana şi rămâne închisă în ea însăşi. Această închidere a naturii în ea însăşi, din cauza caracterului ei omogen, conconstituie de altfel şi motivul principal pentru care nu se poate vorbi de energiile necreate divine.

Dimpotrivă, dacă natura divină este în acelaşi timp unitate şi relaţie, dacă are caracter onto-relaţional, dincolo de orice considerente filosofice şi metafizice, care nu au ce căuta în sanctuarul treimic al Dumnezeirii, atunci natura dumnezeiească presupune cu necesitate persoana, fiindcă fiinţa nu este reală decât în ipostas [15]. Natura divină nu este omogenă în constituţia ei, ci relaţională şi tocmai această relaţionalitate i-a permis Părintelui Dumitru Stăniloae să înrădăcineze persoana în natura divină şi să arate Treimea ca structură a iubirii supreme.

În virtutea acestei structuri personale, natura nu mai rămâne închisă în ea însăşi, ci devine mijloc de legătură interioară între Persoanele divine, după cuvântul Mântuitorului: „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine”.

Acest mod de existenţă al persoanelor divine, care nu rămân Una lângă Alta, ci se poartă reciproc, este înfăţişată de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae ca intersubiectivitate divină şi comentată pe larg [16].

Şi tot în virtutea acestei structuri trinitare, în care persoana deschide natura spre comunicare, se poate vorbi şi de o comunicare a lui Dumnezeu cu omul, pentru că aceasta să se împărtăşească din izvorul vieţii veşnice.

Dar dacă comunicarea dintre Persoanele divine la nivelul vieţii interioare a Sfintei Treimi se realizează prin împărtăşirea lor de aceeaşi viaţă a firii divine în relaţie cu oamenii, Dumnezeu se comunică prin energiile necreate. Tatăl coboară prin Fiul, în Duhul Sfânt, către om, pentru ca acesta să se înalţe la comuniune de viaţă veşnică cu Dumnezeu în Sfânta Treime, prin Biserică. „Părinţii răsăriteni, spune dascălul nostru, au reuşit să sintetizeze cele două concepţii: neschimbabilitatea lui Dumnezeu, cu activitatea Lui privitoare la făpturi…

Dumnezeu cel în Sine, mai presus de timp, se întâlneşte cu creaturile temporale prin energiile Sale” [17].

Marele merit al Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae constă în faptul de a fi prezentat Sfânta Treime ca structură personală onto-relaţională a iubirii supreme, arătând că dincolo de individualism şi colectivism, omul a fost creat pentru comuniune cu Dumnezeu, ca să se împărtăşească din energiile necreate ale eternităţii Sale.

A doua reconstrucţie teologică pe care o intreprinde ilustrul nostru dascăl, are în vedere deschiderea cosmosului creat faţă de Ziditorul lui.

Din acest punct de vedere Părintele Dumitru Stăniloae vorbeşte fie de raţiunile divine ale creaţiei fie de naţionalitatea ei plasticizată, sau despre lucrurile create ca icoane ale raţiunii Logosului, ca tot atâtea expresii ale legăturii dintre Dumnezeu şi creaţie [18].

Din nefericire însă, aceste expresii au fost înţelese adesea mai mult poetic decât real, fără să se precizeze conţinutul lor natural şi supranatural, ca şi cum lumea ar fi mai mult supranaturală decât naturală, mai mult necreată decât creată.

De la bun început trebuie însă precizat cu Sfântul Maxim Mărturisitorul că Logosul creaţiei are două aspecte, unul natural, altul supranatural [19].

Pentru a înţelege valoarea reconstrucţiei teologice a Părintelui Dumitru Stăniloae sub aspectul natural al creaţiei, vom spune potrivit gândirii teologice crunte că lumea funcţionează în virtutea unei ordini naturale mecaniciste, bazate pe existenţa lucrului în sine şi pe relaţia exterioară dintre cauză şi efect.

Expresia acestui punct de vedere îl aflăm în susţinerea teologică „Dumnezeu nu conferă creaturilor numai existenţa lor, ci şi demnitatea lor de a acţiona prin ele însele, de a fi cauze şi principii unele pentru altele şi de a coopera astfel la împlinirea scopului voit de Dumnezeu” [20].

Faptul că crezurile devin cauze unele pentru altele, denotă mentalitatea mecanicista a acestei concepţii, care nu vrea să ştie de Duhul Sfânt, iar faptul că această ordine funcţionează prin ea însăşi, fiindcă Dumnezeu a conferit lucrurilor demnitatea de a acţiona prin ele însele, scoate în evidenţă caracterul autonom al creaţiei în raport cu Dumnezeu. Lumea apare astfel ca un fel de maşină care funcţionează prin ea însăşi, autonom şi independent de Creatorul ei.

Ei bine, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae nu a avut intenţia de a nega existenţa acestei ordini naturale sau mecaniciste, ci de a o completa cu dimensiunea ei spirituală creată. Iată ce ne spune dânsul: „Teologia ortodoxă a devenit aşadar o teologie a lumii, reântorcându-se prin acest aspect la Tradiţia Părinţilor răsăriteni înşişi, care aveau viziunea cosmosului recapitulat în Dumnezeu.

Din acest punct de vedere probelma cea mai importantă pentru teologia ortodoxă de mâine va fi aceea de a reconcilia viziunea cosmică a Părinţilor răsăriteni cu o viziune ce creşte plecând de la rezultatele ştiinţelor naturii.

Teologia de mâine trebuie să fie deschisă spre întreaga realitate istorică şi cosmică, dar în acelaşi timp trebuie să fie şi duhovnicească” [21].

Marele nostru teolog şi dogmatist a transformat toată această dorinţă de reconciliere într-o realitate efectivă, punand la baza ordinii naturale mecaniciste fundamentul ei spirirual concretizat în această raţionalitate plasticizată, care constituie una dintre cele mai importante şi fericite expresii pe care le-a creat, în domeniul lumii materiale.

Faptul că această „raţionalitate plasticizată” aparţine ordinii naturale o spune însăşi autorul ei atunci când afirmă că „lumea materială este o ţesătură a raţionalităţii plasticizate sau materializate cu caracter de obiect” [22].

Prin aceasta vrea să se arate că materia dispune de o structură raţională care poate fi modelată şi de om aşa cum a fost modelată de Dumnezeu. Părintele Dumitru Stăniloae consideră că Dumnezeu a creat lumea cu ţesătura ei raţională în vederea omului, pentru ca acesta să lucreze împreună cu Dumnezeu la desăvârşirea ei. Raţionalitatea lumii cere raţionalitate omului şi se completează cu aceasta. „Raţionalitatea lumii îşi descoperă un sens prin faptul că se completează cu raţionatitatea subiectului uman, care e conştient şi de o bogăţie inepuizabilă. Raţionalitatea lumii este pentru om şi culminează în om, fiindcă nu omul este pentru raţionalitatea lumii. O persoană s-a gândit la persoana omului când a creat lumea” [23].

Pe de altă parte, creaţia are şi o temelie supranturală dată în ideile sau raţiunile divine care izvorăsc din Logos ca dintr-un focar al lor, potrivit cu planul veşnic al lui Dumnezeu de creare a lumii. „Dumnezeu a gândit raţiunile lucrurilor şi apoi a creat lucrurile”.

Acesta vrea să spună ca lumea nu este o copie nereuşită a Divinităţii, aşa cum se întâmplă cu sistemele panteiste, care nu pot face deosebirea fundamentală între Dumnezeu şi lume, ci opera gândirii şi lucrării lui Dumnezeu.

Aşa cum tabloul unui pictor provine din lucrarea lui artistică creatoare, plină de fantezie şi imaginaţie, tot astfel lumea este rezultatul gândirii creatoare a înţelepciunii divine. Lumea a fost creată de Dumnezeu şi are sens numai în Dumnezeu. „Potrivit credinţei noastre, spune Părintele Dumitru Stăniloae, lumea se realizează în relaţia ei ontologică cu Dumnezeu, care este sensul ei suprem” [24]. „Dumnezeu a gândit raţiunile lucrurilor şi le-a dat o îmbrăcăminte plastică… ca să fie mijlocul Său de dialog cu oamenii” [25].

Oamenii au astfel posibilitatea să sporească nu numai din punct de vedere tehnic, dar şi spiritual. În concluzie, raţiunile divine ţi raţionalitatea plasticizată constituie cele două componente ale structurii spirituale a lumii, natural şi supranatural, care i-au permis Părintelui Stăniloae să depăşească autonomia mecanicista a lumii şi să deschidă cosmosul către Dumnezeu.

În al treilea rând, am dori să ne referim la sinteza hristologică a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, cu implicaţii eclesiologice şi eshatologice profunde.

În centrul teologiei ortodoxe ca şi în centrul gândirii marelui nostru dascăl, se află Persoana lui Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, care întruneşte în Sine trei calităţi care se completează între ele.

Mai întâi este vorba de Iisus Hristos ca Logos divin, prin care Tatăl a zidit lumea prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt.

Poate că nimeni altul nu a reuşit să pună în evidenţă rolul Logosului în crearea lumii, aşa cum a făcut-o, la vremea sa, Sfântul Atansie cel Mare, pe care Părintele Profesor Dumitru Stăniloae l-a tradus şi comentat pe larg în ultima parte a activităţii sale.

Iată ce ne spune Sfântul Atanasie cel Mare despre rolul creator al Logosului: „Deci Însuşi Cuvântul atotputernic şi atotdesăvârşit Sfânt al Tatălui, sălăşluindu-se şi întinzând puterile Lui în toate şi pretutindeni şi luminându-le pe toate cele arătate şi nevăzute, le ţine în Sine şi le strânge, nelăsând nimic gol de puterea Lui, ci dându-le viaţă tuturor păzindu-le pe toate împreună şi pe fiecare în parte…

Precum un cântăreţ, combinând sunetele joase cu cele înalte şi pe cele din mijloc împreunându-le prin arta lui, alcătuieşte o unică melodie, aşa şi Înţelepciunea lui Dumnezeu, purtând tot universul ca pe o liră şi împreunând cele de pe pământ cu cele din cer şi unind întregurile cu părţile şi cârmuindu-le pe toate cu voia Sa, alcătuieşte o singură lume şi o unică rânduială frumoasă şi armonioasa a ei, El Însuşi rămânând nemişcat, dar mişcându-le prin crearea şi orânduirea lor, dupa bunăvoirea Tatălui” [26].

Comentând acest text, Părintele Dumitru Stăniloae spune că „pornind de la ideea că lumea este o unitate, pentru că unul este Dumnezeu care a creat-o şi o cârmuieşte, Sfântul Atansie a progresat la ideea că lumea este un tot armonic, pentru că Cel prin care s-a creat şi se susţine este Raţiunea supremă.

Ca atare, Ea (Raţiunea) are o funcţie armonizatoare. Lumea nu este una prin simplitate uniformă, ci unitatea ei se conciliază cu bogaţia energiilor şi formelor ei” [27].

Raţionalitatea Logosului este raţionalitatea treimica în care unitatea se conciliază cu diversitatea formelor, pentru a alcătui o ordine armonioasă. „Ordinea lumii este podoaba ei. Dumnezeu a împodobit creaţia, sau a făcut-o un cosmos, o podoabă, o frumuseţe, întrucât a întipărit în ea orânduiala. Esteticul apare astfel tot aşa de strâns legat cu raţionalul, ca şi binele” [28].

Importanţa deosebită a acestor consideraţii constă în faptul că lumea poartă în ea, prin ţesătura ei raţională, capacitatea de a fi transfigurată de puterea energiilor necreate în Iisus Hristos.

A doua calitate a lui Iisus Hristos este aceea de Logos Răscumpărător. Pentru a înţelege acest rol trebuie spus mai întâi că omul a fost creat de Dumnezeu pentru a constitui, prin structura sa psiho – fizică, inel de legătură dintre creaţie şi Dumnezeu, ca să transforme creaţia în Paradis, adică să o facă să participe la nemurirea lui Dumnezeu.

Datorită căderii lui în păcat, omul s-a închis în el şi s-a separat de izvorul vieţii veşnice, introducând corupţia în el însuşi şi în creaţie.

Acesta este motivul pentru care Sfântul Apostol Pavel spune că creaţia suferă şi aspiră să fie eliberată de stricăciune pentru a ajunge la mărirea fiilor lui Dumnezeu (Romani 8,20).

Rostul întrupării Fiului lui Dumnezeu a fost cel de a restabili comuniunea întregii creaţii cu Dumnezeu, fiindcă Iisus Hristos n-a venit să mântuiască o parte din creaţie, ci creaţia în totalitatea ei.

Acesta este motivul pentru care Părintele Dumitru Stăniloae afirma cu întreaga patristică că mântuirea adusă de Iisus Hristos are dimensiune cosmică, că Iisus Hristos a îndumnezeit potenţial întreaga creaţiei în El, prin opera Sa de răscumpărare [29].

Dar Iisus Hristos este şi Cap al Bisericii, ca Trup al Său. Una din contribuţiile cele mai importante ale Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae în domeniul hristologiei, constă în reliefarea legăturii indisolubile dintre persoana Mântuitorului şi opera Sa de răscumpărare [30].

Consecinţa directă a acestei legături constă în faptul că prin actele Sale mântuitoare, prin jertfă, înviere şi înalţare la cer, Iisus Hristos a transfigurat atât de profund firea Sa omenească, încât aceasta a devenit izvor al harului Sfântului Duh, care s-a coborat peste Sfinţii Apostoli la Cincizecime, ca să întemeieze Biserica şi să ridice actual omul şi creaţia la comuniune de viaţă veşnică cu Creatorul lui.

Părintele Dumitru Stăniloae a subliniat în repetate rânduri ca rolul lui Iisus Hristos de Cap unic decurge din faptul că harul Duhului Sfânt nu vine în Biserică de undeva din afara trupului personal al lui Iisus Hristos, ci prin trupul Său slăvit la dreapta Tatălui ceresc.

Unul din aspectele cele mai interesante ale operei teologice a Părintelui Dumitru Stăniloae constă în legătura dintre Iisus Hristos şi Duhul Sfânt, astfel că Duhul Sfânt coboară mereu în Biserică cu Iisus Hristos Însuşi [31].

Pentru ca Biserica să poată corespunde acestei misiuni, ea dispune de învăţătura de credinţă, primită de la Mântuitorul prin Sfinţii Apostoli, de Tainele rânduite de Mântuitorul pentru împărtăşirea harului sfinţitor şi de o organizare sinodală care structurează Biserica sub forma comuniunii.

Această structură a Bisericii este consfinţită de la Duhul Sfânt care coboară în mod egal peste Sfinţii Apostoli la Cincizecime, pentru a scoate în evidenţă că Biserica rămâne, atât sub aspectul ei vizibil, cât şi sub cel spiritual sau invizibil, o comuniune.

Aşadar, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae spune că nu există mântuire în afară de Biserică, fiindcă daca omul poate cădea singur în păcat, nu se poate mântui decât în comuniunea de iubire a Bisericii. Dumnezeu este Iubire şi nimeni nu se poate înălţa la Dumnezeu fără să se integreze în comuniunea iubitoare a Bisericii.

Pentru marele nostru dascăl şi teolog, „Biserica este imanentul care are în ea transcendentul, comunitatea treimică de persoane plină de o nesfârşită iubire faţă de lume” [32].

Ca atare, prin Biserică, Iisus Hristos extinde comuniunea treimică asupra lumii, sub trei aspecte diferite. Mai întâi la nivelul mădularelor care alcătuiesc Biserica ca Trup al lui Iisus Hristos.

Sub acest aspect Părintele Dumitru Stăniloae ne spune că Biserica, prin capul ei Iisus Hristos, se structurează ca un tot armonios, în care fiecare mădular împlineşte lucrarea corespunzătoare” [33] în cadrul unei comuniunii care poartă numele de sobornicitate. „Dacă prin însuşirea unităţii se afirmă simplu că Biserica este una, prin însuşirea sobornicităţii se arată de ce natura este această unitate. Ea este unitatea realizată şi menţinută prin convergenţa, comuniunea, complimentaritatea unanimă a membrilor ei, nu printr-o simplă alăturare sau printr-o contopire a tuturor într-un tot uniform.

Deci sobornicitatea şi sinodalitatea implică sensul Bisericii ca întreg organic-spiritual şi prin aceasta se apropie de înţelesul adevărat al termenului catolic, fără să-l exprime direct [34].

La baza sobornicităţii se află principiul pnevamatologic enunţat de Sfântul Vasile cel Mare, pe care îl găsim într-o altă formă îl aflăm şi în fizica modernă, că Duhul Sfânt este întreg în fiecare parte şi este întreg pretutindeni”.

Datorită acestui fapt, fiecare mădular al Bisericii are, în acelaşi timp, atât o lucrare proprie, cât şi o lucrare comună, spre folosul tuturor, prin lucrarea Duhului în Iisus Hristos [35].

Toate mădularele care alcătuiesc Biserica ca Trup al lui Hristos sunt egale între ele, fiindcă valoarea unitară a lucrului săvârşit de ele în comun se răspândeşte ca un nimb peste toate mădularele care iau parte la îndeplinirea lui” [36].

Poate că nimeni nu a pus în relief atât de percutant semnificaţia sobornicităţii, ca Sfântul Apostol Pavel, care ne spune că „dacă sufera un mădular suferă toate mădularele”.

Apoi, extinderea lui Iisus Hristos prin Biserică are în vedere nu numai pe credincioşi ca atare, ci şi grupurile sau popoarele din care fac ei parte. Potrivit poruncii Mântuitorului date Sfinţilor Apostoli, de a propovădui Evanghelia la neamuri, după specificul lor etnic, Biserica dobândeşte configuraţia unei comuniunii de Biserici locale sau naţionale, ca expresie a Bisericii Universale.

Altfel spus, universalul nu este dat pe deasupra localului şi nici naţionalul deasupra universalului, ci prin Duhul Sfânt şi Iisus Hristos, ca temelie ontologic-pnevmatică a Bisericii, universalul este dat prin diversitatea Bisericilor locale sau naţionale, pentru a le afirma identitatea lor şi pentru a le ţine împreună în comuniunea lor universală. Împletirea interioară dintre universal şi naţional, i-a permis Bisericii să-ţi păstreze, în Iisus Hristos şi Duhul Sfânt, unitatea ei sinodală sau conciliară, împotriva vicisitudinilor pe care a trebuit să le înfrunte în decursul unei istorii de două ori milenară, şi să-şi păstreze această unitate chiar şi atunci când a trebuit să treacă de la organizarea ei imperială, după dispariţia Imperiului Bizantin, la cea naţională, în Biserici autocefale.

Organizarea autocefală a Bisericii Ortodoxe a fost benefică fiindcă i-a permis să se înrădăcineze în viaţa popoarelor lor şi să dea naştere la culturi naţionale care se completează şi se îmbogăţesc reciproc.

În acest sens, Papa Ioan Paul al II-lea a avut cuvinte de apreciere faţă de Bisericile Ortodoxe care au fost capabile să creeze culturi naţionale, care au valoare considerabilă astăzi când se pune accentul pe identitatea etnică a grupurilor sau popoarelor, fiindcă contribuie la îmbogăţirea reciprocă a tuturor [37].

Suntem pentru globalizare şi integrare europeană, dar şi una şi alta trebuie să manifeste respect pentru specificul cultural şi spiritual al fiecărui popor. „Nu numai fiecare persoană, spune Părintele Dumitru Stăniloae, dar şi fiecare naţiune are modul său propriu de a trăi credinţa creştină. Credinţa creştină influenţează şi contribuie la formarea unei spiritualităţi anume a fiecărei naţiuni şi spiritualitatea astfel afirmată, este reflectată de modul în care o naţiune înţelege şi trăieşte credinţa creştină” [38].

Unul dintre aspectele importante ale culturii româneşti pe care îl subliniază cu predilecţie Părintele Profesor Dumitru Stăniloae constă în spiritul ei de sinteză. „Poporul român, spune dascălul nostru, este un popor român în Europa Răsăriteană, înconjurat de popoare cu care împărtăşeşte credinţa ortodoxă, şi de popoare ce poartă amprenta catolicismului şi a protestantismului. Este un popor care a realizat o sinteză între toate acestea. Are în comun cu Occidentul latinitatea şi Ortodoxia pe care o împărtăşeşte cu popoarele răsăritene. Împletirea acestor două elemente a transformat spiritualitatea românească într-o punte între spiritualităţile răsăritene şi occidentale” [39].

Această sinteză, continuă dânsul, între exactitatea organizată de către occidentali şi simţul frumuseţii indescriptibile a Tainei în viaţa poporului român, se poate descoperi în originale creaţii populare, fie că este vorba de icoane pe sticlă, fie de covoare, sau cântece populare!” [40].

În acelaşi fel şi chip s-au exprimat şi Patriarhii Bisericii noastre – Teoctist şi Daniel când au afirmat că „simbioza dintre limba noastră de origine latină şi credinţa ortodoxă, a constituit şi constituie un factor foarte important de legătura între Apus şi Răsărit”.

Iar Papa Ioan Paul al II-lea declara, într-o cuvântare publică, cu prilejul vizitei sale în România, urmatoarele: „România, ţara punte între Orient şi Occident şi punct de răscruce între Europa centrală să orientală, Dumnezeu să te ocrotească şi să te binecuvinteze” [41].

Iisus Hristos însă lucrează prin Biserică nu numai asupra oamenilor, ci şi asupra cosmosului, fiindcă între Biserică şi cosmos există o dublă legătură.

Pe de o parte creaţia este în Biserică, ca una ce a fost zidită de Dumnezeu. Ea constituie parte integrantă a ofrandei euharistice prin care credincioşii îşi exprimă recunoştinţa lor faţă de Dumnezeu, fiindcă creaţia constituie un dar făcut omului de către Creator.

Acesta este sensul cuvintelor pronunţate de preot în timpul Sfintei Liturghii: „Ale tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate”.

Pe de altă parte însă şi Biserica este în creaţie, ca să elibereze de sub povara stricăciunii provocate de om, ca să ajungă şi Ea la mărirea fiilor lui Dumnezeu.

Rolul Bisericii nu este de a domina lumea sau de a o condamna fără drept de apel, ci de a o transfigura, fiindcă este menită să devină cer nou şi pământ nou la sfârşitul veacurilor. „Omul nu se poate concepe în afara naturii cosmice, spune veneratul nostru dascăl. Prin coruperea, sterilizarea şi otrăvirea naturii, omul face imposibilă existenţa sa şi a semenilor săi.

În acest fel, natura nu este numai condiţia existenţei omului singular, ci şi a solidarităţii umane. Natura apare într-un mod clar ca mediul prin care omul poate face bine sau rău semenilor săi, dezvoltându-se sau ruinându-se el însuşi din punct de vedere etic şi spiritual.

Imposibilitatea separării persoanei umane de natura cosmică, face ca mântuirea şi desăvârşirea persoanei să se proiecteze asupra întregii naturi. Natura întreagă este destinată slavei de care se vor împărtăşi oamenii în Împărăţia cerurilor şi încă de pe acum ea se resimte de liniştea şi de lumina ce iradiază din omul sfânt” [42].

Această legătură dintre Biserică şi cosmos în Iisus Hristos, prin Duhul cel Sfânt, se descoperă, în mod plastic, în pictura interioara şi exterioară a bisericilor din Nordul Moldovei, care vrea să arate că nu numai omul dar şi cosmosul sunt chemate să facă parte din Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu.

Este adevarat însă, că numai prin efortul comun al tuturor Bisericilor şi al oamenilor de bună credinţă se poate duce la capăt o misiune atât de importantă, pentru prezervarea vieţii omului pe Pământ, într-o vreme în care poluarea a atins dimensiuni planetare, dar şi pentru faptul că natura nu este menită să fie pângărită, ci purificată şi sfinţită.

Acum, când ne apropiem de sfârşitul acestui material – studio de sinteză, trebuie să vedem impactul pe care grandioasa reconstrucţie teologică, intreprinsă de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, îl poate avea asupra teologiei, ştiinţei şi culturii.

În acest mod Convingerea noastră este că acest impact va fi considerabil pentru două motive principale.

Mai întâi, pentru că această reconstrucţie spirituală a teologiei creştine, care se întemeiază pe Revelaţia divină, a scos în relief un lucru extrem de important pentru ecumenism şi pentru unitatea creştină, anume că structura autentică a Biserici nu poate fi decât o structură capabilă să corespundă atât Sfintei Treimi ca structură a iubirii supreme, dar şi structurii raţionale şi armonioase a creaţiei, la care se referea Sfântul Atanasie cel Mare.

Cu alte cuvinte, structura Bisericii, interpretată în lumina acestor două perspective, nu poate fi decât o structură de comuniune conciliară şi sinodală.

Orice altă structură nu face decât să închidă Biserica faţă de Sfânta Treime şi faţă de creaţie şi să transforme într-un obstacol pe calea unităţii creştine şi la ignorarea identităţii specifice fiecărei naţiuni sau popor.

Prin urmare, numai printr-o structură de eclesială comuniune, care îmbrăţişează deopotrivă aspectul văzut şi nevăzut al Bisericii, Iisus Hristos coboară prin Duhul Sfânt în Biserică, ca să înalţe omul şi creaţia, în varietatea formelor ei de viaţă şi existenţă, la comuniune de viaţă veşnică cu Dumnezeu – Tatăl.

Până acum s-a vorbit mai mult de o conformitate a structurii eclesiale cu structura Sfintei Treimi, însă Părintele Dumitru Stăniloae ne atrage atenţia asupra legăturii dintre Biserică şi cosmos, fiindcă cosmosul dispune de o structură raţională sau de o ordine interioara din care izvorăşte varietatea fiinţelor şi lucrurilor, a omului şi popoarelor din cuprinsul creaţiei. „Raţiunile lucrurilor ne descoperă sensul comuniunii noastre cu Dumnezeu, spune Părintele Dumitru Stăniloae, fiindcă în creaţie există „reflexe ale Treimii”.

Prin reconstrucţia sa teologică Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a voit să arate că Treimea şi cosmosul rămân deschise una faţă de alta, pentru ca Biserica să se poată înrădăcina în realitatea treimică şi cea cosmică, ca să restaureze prin Iisus Hristos Însuşi, temelia ei, comuniunea întregii creaţii cu Dumnezeu şi să păşească astfel către cerul şi pământul nou de la finele veacurilor, în toată varietatea formelor ei voite de Creator, fie că e vorba de om, de popoare, sau de mediul natural.

Am putea spune că Sfânta Treime şi cosmosul devin în Iisus Hristos, ca Pantocrator, premiza sine qua non a ecumenismului din mileniul viitor, fiindcă va obliga mereu mai multe Biserici să iasă la largul Sfintei Treimi iubitore şi a cosmosului infinit, în vederea unităţii creştine; ea va fi premiza pentru păstrarea identităţii spirituale şi culturale a popoarelor, într-o lume preocupată de procesul globalizării, dar va fi şi premiza pentru preocupările de ordin ecologic, menite să contribuie la protejarea mediului natural.

Dar impactul reconstrucţiei teologice a Părintelui Dumitru Stăniloae asupra teologiei şi asupra culturii se va impune şi va fi cu atat mai mare cu cât progresul fizicii fundamentale contemporane a descoperit că la temeilia macrocosmosului văzut se află un microcosmos nevăzut, unde nu există nici o particulă elementară care să existe prin ea însăşi, ci toate se află în corelaţie reciprocă.

După cuvântul unui fizician cunoscut, Fritjof Capra, „evenimentele individuale (din lumea subatomică) nu au totdeauna o cauză bine definită, fiindcă producerea lor este determinată de dinamica întregului sistem atomic. În timp ce în fizica clasică proprietăţile şi comportarea părţilor le determina pe cele ale întregului (fiindcă se pornea de la existenţa lucrului în sine), în fizica cuantică lucrurile se schimbă, fiindcă întregul determină partea şi influenţa conexiunilor globale devine din ce în ce mai importantă şi separarea părţii de întreg devine tot mai dificilă” [43].

Sub impactul unor astfel de constatări surprinzătoare, mulţi dintre cei mai cunoscuţi fizicieni ai lumii contemporane au început să devină metafizicieni, şi să declare ca „o ordine implicită foarte profundă şi invizibilă, lucrează dedesbutul dezordinei explicite care se manifestă cu atâta generozitate.

La originea creaţiei nu există evenimente întâmplătoare, nu există hazard, ci o ordine cu mult superioară tuturor celor pe care putem să le imaginam, – ordinea supremă care reglează constantele fizice, condiţiile iniţiale, comportamentul atomilor şi viaţa stelelor.

Puternică, liberă, existenţa în infinit, taina implicită, invizibilă, sensibilă, ordinea se află acolo, eternă şi necesară în spatele fenomenelor foarte sus deasupra universului, dar prezentă în fiecare particulă” [44].

De la o lume mecanicistă, închisă în ea însăşi, se ajunge astfel la lumea deschisă către Dumnezeu, care ne aminteşte de corelaţia şi armonia creaţiei în Logosul divin, la care se referă Părintele Dumitru Stăniloae, în comentariul său asupra cosmologiei atansiene. Impactul considerabil al reconstrucţiei teologice a Părintelui Dumitru Stăniloae are toate şansele să se impună progresiv teologiei şi culturii contemporane, fiindcă se sprijină atât pe adevărul suprem al Revelaţiei divine, dar şi pe gândirea unora dintre cei mai iluştri fizicieni ai lumii actuale.

Iar rezultatul lor conjugat va avea drept scop depăşirea autonomiei în care a fost închisă ordinea naturală, din cauza unei concepţii mecaniciste, şi deschiderea ei către transcendent, pentru a face posibilă coborârea lui Dumnezeu către oameni, în vederea renaşterii lor spirituale şi morale. Se împlineşte astfel aspiraţia profundă care se află la baza programului teologic al veneratului nostru dascăl, care dobândeste conotaţia unui testament spiritual: „Problema cea mai importantă pentru teologia ortodoxă de mâine, spunea dânsul, va fi aceea de a reconcilia viziunea cosmică a Părinţilor cu o viziune ce creşte plecând de la rezultatele ştiinţelor naturale şi exacte. Teologia de mâine trebuie să fie deschisă spre întreaga realitate istorică şi cosmică, dar în acelaşi timp trebuie să fie duhovnicească”, adică deschisă către transcendent [45].

Desigur, pentru a deveni o realitate, reconstrucţia teologică intreprinsă de veneratul nostru dascăl trebuie cunoscută şi difuzată în cercuri cât mai largi, dupa cum trebuie cunoscute şi rezultatele fizicii contemporane, prin intermediul unor conferinţe şi studii în domeniu, seminarii de profil sau simpozioane de specialitate… (Cf. Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Popescu – http://www.agoracrestina.ro/biblioteca/dumitru_popescu-impactul-operei-parintelui-staniloae-asupra-teologiei-si-culturii-contemporane.html – 11.09.2012/19.07.2016).

Epilog – concluzii şi încheierea

Drept urmare, acum şi aici, în concluzie, vom reţine şi afirma ori susţine faptul că, scrierile Părintelui Dumitru Stăniloae sunt impregnate de prezenţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aici Domnul Iisus Hristos este prezent în măreţia slavei Sale, dar şi în smerenia Sa slujitoare. Nu este un Hristos conceptualizat, ci Hristos Cel unic şi adevărat, Dumnezeul – Om, prin care suntem trecuţi de la moarte la viaţă.

De aceea, şi din acest punct de vedere, opera Părintelui Dumitru Stăniloae trebuie considerată un punct de reper. Ea nu ne lasă să orbecăim în căutarea mântuirii, ci ne reîntoarce la Iisus Hristos – Unicul Răscumpărător şi Mântuitor.

Înălţarea la Cer, aşa cum spune Părintele Dumitru în lucrarea sa „Iisus Hristos sau Restaurarea omului”, nu reprezintă o îndepărtare a lui Iisus Hristos de umanitatea istorică. Prin înălţare Iisus Hristos nu părăseşte lumea, ci îşi transpune umanitatea asumată în planul atotprezenţei duhovniceşti, pnevmatice, pentru ca toţi să ne putem uni cu El.

Încă un aspect foarte important ce nu trebuie omis este puterea eliberatoare şi înnoitoare pe care o reprezintă opera Părintelui Dumitru Stăniloae în contextul actual.

Această operă înlătură toate atacurile pe care impersonalismul, dualismul, existenţialismul, gnosticismul, evoluţionismul, precum şi celelalte concepţii ale modernităţii le-a adus împotriva persoanei umane. Omul nu este lăsat să fie distrus de aceste concepţii, ci este repus în adevărata sa demnitate.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae accentuează foarte mult ideea de persoană şi pe cea de comuniune interpersonală. Sfânta Treime este Comuniune de persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, dar şi omul este o persoană creată după chipul lui Dumnezeu şi care tinde la asemănarea cu El. Ca persoană, omul este menit să intre în comunicare şi comuniune cu ceilalţi semeni şi cu Dumnezeu, fapt ce duce la naşterea unei comunităţi ziditoare şi sfinţitoare, adică mântuitoare.

Astfel, eliberat fiind de falsele concepţii antropologice, omului i se oferă perspectiva înnoirii şi desăvârşirii prin Iisus Hristos şi în Iisus Hristos. Sub această formă, concepţia antropologică a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae constituie un izvor nesecat de idei care pot formula un răspuns consistent şi substanţial înaintat provocărilor actuale.

Dragostea sa faţă de Adevărul – Iisus Hristos l-a făcut pe Părintele Dumitru Stăniloae să nu fie de acord cu concepţiile eronate ale vremii, ci să se ridice împotriva lor şi să le descopere. Aşa se face că el a avut mult de suferit de pe urma regimului comunist. În acest fel, se poate spune că teologia sa este şi jertfelnică dar şi eshatologică.

De aici deducem că, privind eshatologic, teologul trebuie să se jertfească mereu pentru a putea lucra la transfigurarea lumii, aşa cum a făcut Părintele Profesor Dumitru Stăniloae.

Alte două elemente ale gândirii Părintelui Dumitru Stăniloae pe care le consider foarte importante sunt darul şi dorul. Părintele se foloseşte foarte mult de aceste două noţiuni.

El arată că întreaga creaţie este un dar al lui Dumnezeu, cu tot ceea ce ea cuprinde, iar la rândul său, şi omul este un dar ce cuprinde însă şi dorul după Dumnezeu şi nemurire.

Ca teologie a darului şi a dorului, opera Părintelui Dumitru Stăniloae trebuie văzută atât ca o mulţumire, cu alte cuvinte ca o euharistie, pe care el personal o aduce lui Dumnezeu, cât şi ca un dar pe care Dumnezeu îl face, prin noi, ortodocşii, lumii întregi. Depinde de fiecare cum îl chiverniseşte, cum îl valorifică şi onorează acest dar.

În altă ordine de idei, am constatat că toţi discipolii care s-au apropiat de opera Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, nu s-au înfruptat doar dintr-o comoară spirituală, ci au aflat pe cel ce a dăruit această comoară, ca pe un învăţător şi un părinte căruia i s-au ataşat cu credinţă şi cu dragoste.

Apoi vedem cum opera marelui teolog nu se încheie când încetează să mai scrie, datorită plecării sale din viaţa cea vremelnică, eveniment petrecut cu douăzeci şi patru de ani în urmă, ci se continuă prin ucenicii săi.

Prin urmare, Părintele Dumitru Stăniloae a reuşit să adune sub aripa ocrotitoare a dragostei sale, cu competenţă şi căldură inegalabilă, teologi nu numai din ortodoxie ci şi din celelalte confesiuni creştine, dobândind cu toţii acelaşi glas şi deci o cale unică spre Dumnezeu, prin cultivarea şi valorificarea teologică a operei sale, la care, deci, nu au aflat decât miere curată şi sfântă, strălucind autenticitatea adevărului mântuitor.

Recunoaştem, deci, cu toţii adevărul şi realitatea că Părintele Profesor Dumitru Stăniloae avea un chip frumos şi paşnic, asemeni crinului Bunei Vestiri.

În faţa lui senină şi diafană întrezăreai cu uşurinţă „chipul nemuritor al lui Dumnezeu – Iubire” iar din vorba lui filocalică simţeai savoarea „persoanei omului în veşnic dialog cu Dumnezeu”.

Gesturile lui calme şi niciodată de prisos concordau cu gândirea lui sistematică, lipsită de orice ambiguitate.

Scrisul său părea (şi de fapt chiar este) un urcuş nemijlocit către înviere şi prezenta, cu certitudine, trăirea sa în Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Din orice expresie a Părintelui, scrisă ori vorbită, se distingea profilul teologului şi a filozofului creştin ortodox de netăgăduit. A fost teologul care a mers la izvoarele dătătoare de binecuvântare şi energie necreată, de unde s-a adăpat şi a devenit el însuşi izvorul, căci viaţa lui s-a desfăşurat ca pe o scenă deschisă.

Tot ceea ce el a avut ca dar – talanţii şi talentul oferit lui de Dumnezeu – le-a arătat tuturor, făcând din acestea un bun comun, al tuturor.

Opera sa teologică poate fi citită şi este la îndemâna oricui, însă nu şi interpretarea ei, fiindcă o experienţă mistică şi duhovnicească este necesară celui care încearcă să pătrundă şi să înţeleagă teologia lui atât de variată şi de profundă.

S-a tot spus despre sfinţia sa că este „cela mai mare teolog ortodox al secolului XX”. Şi aşa este! Părintele Dumitru Stăniloae este autorul unei teologii mărturisitoare şi al unei teologii filocalice, unice. Asemeni marelui Sfânt Apostol Pavel, avea permanent conştiinţa prezenţei proniatoare al lui Dumnezeu.

De aceea, nu a scris o teologie teoretică, scolastică, ci o teologie trăită, experiată în propria-i viaţă. Lucrările sale sunt mai curând o convorbire cu Dumnezeu, decât o vorbire despre Dumnezeu.

Când citim din dogmatica sa, parcă îl simţim pe Dumnezeu care suferă datorită neputinţei noastre de a iubi. A fi cum el a fost, acelaşi pentru toţi laolaltă şi totodată diferit pentru fiecare în parte, această calitate nu a aparţinut decât marilor părinţi filocalici ce au realizat în chipul lor asemănarea cu Dumnezeu.

Pentru Părintele Profesor Dumitru Stăniloae fiecare om era unic şi niciodată nu făcea o ierarhie a persoanelor care-i călcau pragul.

În camera sa de lucru, asemenea unei chilii de călugăr, păşeai cu multă sfială, dar o pace îţi inunda întreaga fiinţă imediat ce intrai în spaţiul acela sacru, venerabil, de imortalitate.

În faţa lui luminată, în ochii să mereu întredeschişi, în vorba lui dulce dar fermă, găseai imediat chipul marelui teolog, ori a părintelui duhovnicesc ce exercita acea paternitate duhovnicească, asemenea marilor părinţi ai Bisericii din trecut.

În încheiere voi spune doar că Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a trăit nouăzeci de ani, însă în toţi aceşti ani, el s-a uitat pe sine şi a făcut totul pentru alţii, pentru Biserica pe care a slujit-o, pentru ţara sa, pentru Ortodoxia românească şi universală.

S-a mai spus şi de către alţii, o spun şi eu, că a-l numi pe Părintele Dumitru Stăniloae „părintele meu” sau „părintele tău”, ori „părintele spiritual al unui grup de teologi entuziaşti”, ar fi o adevărată nedreptate. El este pentru totdeauna „părintele nostru” – „Părintele Bisericii Universale”.

Prin urmare, nădăjduiesc că vom şti, pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii aşa cum se cuvine deşi în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…

Şi totuşi, sunt convins de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune! Amin!…

Câteva note, indicii şi referinţe bio – bibliografice:

F. Strazzari – I. Prezzi, Una teologia filocalica. Intervista a padre Dumitru Staniloae, Il Regno – attaulita 34 (1989), p. 107.
^Ibidem, p. 108.
^Macoiej Bielawski, Părintele Dumitru Stăniloae. O viziune filocalică despre lume, „Deisis”, Sibiu, 1998, p. 39.
^Ibidem, p. 39.
^Ibidem, p. 43.
^Ibidem, p. 45.
^Ibidem, p. 47.
^Ibidem, p. 59.
^Ibidem, p. 68.
^Ibidem, p. 41.
^Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, IBMO, Bucureşti, 1996, vol. I, p. 7.
^Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PSB, Bucuresti, 1986, p. 87.
^Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 203.
^Ibidem, p. 205.
^Ibidem, p. 205.
^Ibidem, p. 207.

17.^ Dumitru Stăniloae, Theology and the Chruch, New-York, 1980, p. 173.
18. ^ Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti 1996, vol. I, p. 251.

^Sfântul Maxim Mărturisitorul, Pater, PG 90, 901 D, CCSG 23, p. 65.678 -66.679.
^Cathechismn de l Eglise Catholique, Mame-Plon, Paris, 1992, p. 74 (306).
^Dumitru Stăniloae, Teology and the Church, New-York, 1980, p. 224.
^Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti 1996, vol. I, p. 251.
^Ibidem, vol. I, p. 241.
^Ibidem, vol. I, p. 240.
^Ibidem, vol. I, p. 242.
^Sfântul Atansie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, PSB, Bucureşti, 1987, p. 79.
^Ibidem, p. 80. nota 99.
^Ibidem, p. 76, nota 92.
^Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I,

Bucureşti, p. 31.

^Ibidem, vol. II, p. 108.
^Ibidem, vol. II, p. 209.
^Ibidem, vol. II, p. 208.
^Ibidem, vol. II, p. 211.
^Ibidem, vol. II,p. 283.
^Ibidem, vol. II, p. 288.
^Ibidem, vol. II, p. 275.
^Orientale lumen, II Regno 5, 1995, p. 267.
^Dumitru Stăniloae, The Romenian Spitituality – A Syntesis between East and West, ROC 17, 1987, p. 92.
^Ibidem, p. 92.
^Ibidem, p. 40-41.
^S.S. – Papa Ioan Paul al II-lea, Cuvântare publică rostită cu prilejul vizitei în România, Bucureşti, mai 1999.
^Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti, 1996, vol. I, p. 223.
^Fritjof Capra, Taofizica. O paralelă între fizica modernă şi mistica orientală, Ed. Tehnica, Bucureşti, 1999, p. 234.
^Jean Guitton, Dumnezeu şi ştiinţa, Ed. Harisma, Bucureşti. 1992, p. 41.
^Dumitru Stăniloae, Theology and the Church, p. 224.