Motto:
„Unitatea naţională fu visarea iubită a voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari, care întrupară în sine individualitatea şi cugetarea poporului pentru a o manifesta lumei.Pentru dânsa ei trăiră, munciră, suferiră şi muriră. Pentru dânsa Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare se luptară toată viaţa lor îndelungată şi traseră asupră-le năvălirea îngrijorătoare a turcilor, pentru dânsa Mihai cel Viteaz cade ucis pe Câmpia Turzii, pentru dânsa Şerban Cantacuzino bea otravă, pentru dânsa Horea moarte cumplită pe roată suferi”.
Nicolae Bălcescu
Ideea de unitate naţională a existat de-a lungul celor peste două milenii de existenţă în conştiinţa poporului român, ea manifestându-se în limba vorbită şi civilizaţia comună a plugarilor, ori a păstorilor ce-şi purtau turmele în lungul şi latul plaiului românesc, a meşteşugarilor, negustorilor şi târgoveţilor, a cărturarilor, preoţilor şi oamenilor politici, a bravilor oşteni de pe câmpurile de luptă.
Baza conştiinţei naţionale de la Nistru şi până la Tisa, de la Dunăre, Mare şi până la Carpaţii Păduroşi, a stat limba, credinţa strămoşească în Iisus Mântuitorul şi cultura. De la naşterea noastră ca popor, ne-am identificat cu moştenirea fundamentală: DACIA, cu spaţiul în care ne-am zămislit ca neam, iar continuitatea în acest areal, cu graiul, cu credinţa, cu tradiţiile şi cultura, au fost valorile ce ne-au dat puterea de a nu fi dezrădăcinaţi de nici o furtună, din acest pământ sfânt.
Umanistul Nicolaus Olahus afirma în opera „Hungaria” ideea unităţii de neam, de origine a românilor: „Moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi religie, ca şi muntenii… Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană, ca unii ce sunt colonii de romani”. Grigore Ureche este şi mai exact în afirmaţiile sale că: „Rumânii câţi se află lăcuitori în Ţara Românească şi la Ardeal şi la Maramuroşu, de la un loc sântu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag”. Celălalt cronicar moldovean, Miron Costin în lucrarea „De neamul moldovenilor” formulează ideea: „Cea mai strălucită dovadă a acestui popor, de unde se trage, este limba lui, care este adevărată latină”.
Eruditul Domn al Moldovei Dimitrie Cantemir afirma: „Romanii sunt moşii şi strămoşii noştri, a moldovenilor, a muntenilor şi a ardelenilor şi a tuturor unde se află… şi limba cea părintească nebiruit martor este”. Dovezi puternice, încă din evul mediu, a conştiinţei de neam a poporului nostru, românii se rugau în biserici la fel, nunţile se făceau peste tot în acelaşi mod, copiii se botezau peste tot după aceleaşi canoane, iar morţii erau bociţi şi înmormântaţi după aceleaşi rituri.
Mihai Eminescu arăta următoarele privind ideea de unitate naţională: „Politiceşte putem fi despărţiţi, dar unitatea noastră de rasă şi de limbă e o realitate atât de mare şi de energică, încât nici ignoranţa, nici sila n-o pot tăgădui… Azi limba este una, azi datina e una, rasa e una şi etnologic e unul şi acelaşi popor, care nu mai doarme somnul pământului şi al veacurilor”.
Iată de ce Mihai Viteazul a năzuit unirea, iar mai târziu acest lucru a devenit dezideratul central al existenţei noastre. Dacă ar fi să vorbim în limbajul de azi, unirea şi făurirea statului naţional a fost PROIECTUL DE ŢARĂ, românii l-au fundamentat şi n-au aşteptat să vină o clasă politică, un om luminat să-l propună şi să-l facă, într-un moment istoric favorabil. Acest proiect de ţară s-a născut pe plaiurile Carpaţilor, pe ogoarele plugarilor, în biserici, pe câmpurile de luptă, în clipele de bucurie şi în cele de necazuri ale poporului nostru.
Unirea de la 1859, „Unirea lui Cuza” nu a fost un act istoric întâmplător, el a venit ca ceva normal, el este rezultatul maturităţii şi cristalizării conştiinţei naţionale. Principatele Unite, apoi în 1877-1878 cu statut internaţional de stat independent, România, ca Regat, joacă un rol deosebit de important în Europa şi mai ales în sud-estul continentului.
Românii din Transilvania ţinuţi în robie de nefasta uniune: „unio trium nationum” (1437) aproape 600 de ani, consideraţi ca toleraţi în propria ţară, nerecunoscându-li-se religia (religia receptă, decretele regelui Ludovic de Anjou 1366) năzuiau să fie acolo, cu fraţii lor, în aceeaşi matcă.
Vestea alegerii lui Cuza ca domn al Moldovei şi Valahiei, în Transilvania, a constituit un moment nu numai de bucurie, ci şi de dorinţă pentru unire. Acelaşi lucru îl nutreau basarabenii şi bucovinenii. Condiţiile politice ale mijlocului de secol al XIX-lea nu au fost favorabile pentru o deplină unire, dar românii au avut răbdare şi credinţă în realizarea visului de a desăvârşi statul naţional unitar român.
România Mare constituită la 1918 a fost un dar al lui Dumnezeu pe care nu am putut să-l păstrăm, în fatidicul an 1940 forţele răului determinând destrămarea ei. Nicolae Titulescu afirma despre unitatea naţională şi suveranitatea statală: „Nu dau dreptul nimănui din afară să se amestece în treburile lăuntrice; cer, dimpotrivă, ca directivele noastre interne să fie pur româneşti. Cu această concepţie şi acest spirit am condus politica externă a ţării şi afirm că i-am asigurat o independenţă, cu privire la înrâuririle de afară, care n-a fost niciodată depăşită de trecut. Dar tocmai pentru că vreau ca românul să fie stăpân la el acasă, doresc să găsească el singur, în plina lui suveranitate, normele cele mai bune pentru păstrarea unităţii noastre naţionale”.
La o sută de ani este însă important să înţelegem că unirea bazată pe limbă, credinţă şi cultură este lucrul cel mai de preţ pe care îl avem, greaua datorie de a o apăra, de a o întări şi de ce nu, a o întregi cu celelalte pământuri ce vremelnic şi de vremuri nefaste, ne-au fost răpite. Anul 2018 trebuie să fie pentru NOI, ROMÂNII DE RÂND, nu numai o sărbătoare, ci anul responsabilităţii faţă de TRECUT, PREZENT şi VIITOR, chiar dacă suntem văduviţi de conducători devotaţi poporului.
Românii au spre fericirea lor Biserici şi slujitori cu dar şi har, dar mai ales credinţa strămoşească ce i-a condus şi ocrotit în toată istoria lor! ❖
Prof. Clement Gavrilă- Sălăuţa__
Un comentariu