Omul are, pe lângă inteligenţă, sensibilitate şi voinţă. Aceste trei facultăţi ale sufletului nu locuiesc în compartimente absolut separate. Între ele sunt uşi de comunicare. Când aceste uşi se deschid, facultăţile sufletului lucrează împreună şi stabilesc echilibrul şi armonia. Dacă ideea apărută în minte nu-i eficace prin ea însăşi, ea devine eficace cu ajutorul sensibilităţii, a pasiunii şi a voinţei.
Ideea apărută în gând deşteaptă sentimentul sau pofta, concretizându-se într-o dorinţă puternică care cheamă voinţa. Sau, invers, voinţa face apel la raţiune şi la sentiment pentru a le face să tindă la acţiune. Astfel încât se poate spune că, în faptă, intervenţia voinţei este deosebită. Pentru a ajunge de la idee la faptă este nevoie de concursul voinţei.
Orice idee este, cel puţin, sămânţa posibilă a unei fapte. Ideile care sunt îmbrăţişate de sensibilitate şi de voinţă devin cu siguranţă faptă. Fapta porneşte de la idee pentru a merge la cugetare.
Ideea poate fi sugerată de diavolul. Zice Evagrie Ponticul că “de la însuşi lucrul care se deapănă în minte poţi cunoaşte care drac s-a apropiat de tine. De pildă dacă în cugetul meu se înfăţişează chipul omului care m-a păgubit, sau m-a necinstit, el dă pe faţă gândul ţinerii de minte a răului, furişat în mine. Dacă iarăşi se învârte în minte gândul la bani sau la slavă, dintr-asta se va cunoaşte duhul care ne necăjeşte”.
De fapt, gândurile vin din trei părţi: de la om, de la Dumnezeu şi de la diavol. “Între gândurile îngereşti, omeneşti şi de la draci este această deosebire: întâi gândurile îngereşti cercetează cu de-amănuntul firea lucrurilor şi urmăresc înţelesurile şi rosturile lor duhovniceşti, de pildă: de ce a fost făcut aurul … de ce trebuie multă osteneală şi trudă până să fie aflat… ca apoi să fie dat meşterilor pentru a face sfeşnicul, cădelniţa şi vasele de aur… Dar gândul drăcesc nu le ştie şi nu le cunoaşte pe acestea, ci furişează numai plăcerea câştigării aurului fără ruşine şi zugrăveşte desfătarea şi slava ce va veni de pe urma lui. Iar gândul omenesc nu se ocupă nici cu dobândirea aurului şi nu cercetează nici al cui simbol este, sau cum se scoate din pământ, ci aduce numai în minte forma simplă a aurului, despărţită de patimă şi lăcomie”.
Se vede bine că întotdeauna gândul sugerat de către Dumnezeu, prin îngeri, este bun. Cel sugerat de draci este rău. Iar gândul omului este neutru şi poate deveni bun sau rău, depinde ce sugestie primeşte. Logica folosită de Evagrie în cazul aurului e valabilă în toate acţiunile omeneşti.
Între gânduri e mare luptă. Unele gânduri bune pot deveni rele şi unele gânduri rele pot deveni bune. “Dintre gânduri unele taie, altele se taie. Şi anume taie cele rele pe cele bune; dar şi cele rele se taie de către cele bune … Am gândul de a primi pe străini şi-l am într-adevăr pentru Domnul, dar venind ispititorul, îl taie şi furişează în suflet gândul de a primi pe străini pentru slavă. Sau am de gând să primesc pe străini ca să fiu văzut de oameni; dar dacă vine peste el un gând bun, îl taie pe cel rău, îndreptând către Domnul virtutea noastră şi silindu-ne să nu facem aceasta pentru laudă de la oameni”.
Pentru a cugeta frumos, sau pentru a tămădui cugetarea de gânduri păcătoase, reţeta ne este dată tot de Evagrie Monahul. Ziceam că ideea pentru a se pune în practică trebuie să se înfrăţească cu sentimentul şi cu voinţa. În cazul păcatelor, sentimentul devine poftă şi voinţa mânie. “Nu va putea alunga de la sine amintirile păcătoase omul care n-a purtat grijă de poftă şi de mânie, pe una stingând-o cu postiri, cu privegheri şi cu culcatul pe jos; iar pe cealaltă îmblânzind-o cu îndelungă răbdare, cu suferirea răului, cu nepomenirea de rău şi cu milostenii”.
Hierotheos Vlachos, citându-l pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, spune că mintea hrăneşte sufletul şi este cea care determină desfăşurarea întregii vieţi omeneşti. “Mintea noastră este la mijloc între două fiinţe, care îşi lucrează fiecare cele proprii, una virtutea, cealaltă răutatea; adică între înger şi drac. Dar ea are libertatea şi puterea să urmeze sau să se împotrivească cui vrea”.
Mintea răvăşeşte sufletul şi-l dezbină. Ocupându-se cu insistenţă de o patimă va îndrepta sentimentul şi voinţa în direcţia respectivă. Spune tot Evagrie Monahul: “Ce vreau dracii să lucreze în noi? Lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de arginţi, mânia, ţinerea de minte a răului şi celelalte patimi, ca îngroşându-se mintea prin ele, să nu se poată ruga cum trebuie. Căci stăruindu-se patimile părţii neraţionale, nu o lasă să se mişte cu bună judecată”.
Mintea insistă asupra unei patimi fiind stârnită de simţuri, mai ales de văz. În acest sens aminteam televizorul; mai nou Internetul oferă o gamă inimaginabilă de privelişti păcătoase. Curiozitatea, la început stârnită de diavolul, îl face în timp pe om dependent de o lume imaginară a păcatului şi-l înstrăinează de viaţa reală.
Sunt tineri, şi nu numai, care pierd nopţi întregi, hrănindu-şi imaginaţia păcătoasă, în faţa calculatorului. Lucruri ce nu le-au trecut vreodată prin minte le sunt sugerate de către site-urile alcătuite de oameni ajunşi şi ei robi aceloraşi patimi. “Toate gândurile necurate, stăruind în noi, din pricina patimilor, spune Evagrie, duc mintea la stricăciune şi pieire. Căci precum icoana pâinii zăboveşte în cel flămând din pricina foamei şi icoana apei din pricina setei, tot aşa şi ideea avuţiei şi a banilor stăruieşte din pricina lăcomiei, iar înţelesurile gândurilor ruşinoase ce se nasc din bucate, zăbovesc din pricina patimilor noastre”.
Dar mintea poate şi întări sufletul în bine. În acest sens Evagrie Monahul zice: “Când mintea ta cuprinsă de mult dor către Dumnezeu, pleacă oarecum câte puţin din trup şi se depărtează de toate gândurile, care vin din simţire, din amintire, sau din starea umorală…, umplându-se de evlavie şi de bucurie, atunci socoteşte că te-ai apropiat de hotarele rugăciunii”.
Când omul are o disciplină a gândurilor reface legătura cu Dumnezeu, prin rugăciune, intră în comuniune cu semenii şi dobândeşte o stare sufletească pozitivă. În această situaţie “omul scapă de duşmanii propăşirii lui când îşi alungă gândurile rele. Şi nici nu-i greu să-ţi goneşti din spirit gândurile otrăvitoare. Nu-i de făcut altceva decât să pui gândul opus în locul celui producător de panică. Gândurile de milostenie, de dragoste, ucid repede pe cele de răzbunare sau de ură”. Sau, cum zice Evagrie Ponticul, gândurile se taie unele pe altele.
Cum am afirmat la început, acţiunile bune sau rele se întemeiază pe cugetare. În cele mai dificile situaţii, omul care cugetă corect şi duhovniceşte este stăpân pe situaţie. “Cunosc persoane care au pierdut şi familie, şi avere, şi situaţie, şi reputaţie, pe nedrept, şi totuşi nimeni n-a auzit o plângere din gura lor şi n-a putut să observe o slăbiciune în viaţa lor, deoarece au învăţat bine ştiinţa gândirii juste, prin care se alungă din spirit tot ceea ce pricinuieşte durere sau necaz”.
Un om ce gândeşte creştineşte şi are sentimente bune faţă de cei din jur va fi tratat cu aceeaşi monedă. “Ca să ai prieteni, trebuie să-i iubeşti. Ca să fii iubit, iubeşte. Chiar şi animalele sălbatice răspund gândirii ce le-o inducem. Îmblânzitorul stăpâneşte mai bine fiara prin bunătate şi dragoste, decât prin răutate şi puteri fizice”.
Când mintea se apleacă spre vreun gând pătimaş, sufletul se dezbină, spune Nichita Stihatul. Rezultatul este că atunci când stăruie asupra gândului pătimaş, sentimentul şi voinţa se îndreaptă în acea direcţie. Şi invers, când mintea stăruie asupra unui gând bun, sentimentul şi voinţa se îndreaptă către acela.
Asceza ortodoxă acordă o deosebită atenţie disciplinei gândului, pazei gândului, ştiind că atunci când mintea este robită de contemplarea bunurilor materiale şi a desfătărilor trupeşti se îmbolnăveşte. Iar boala minţii se transmite asupra tuturor puterilor sufleteşti, respectiv asupra sentimentului şi voinţei. “După omul cel lăuntric, spune Sfântul Pavel, mă bucur de legea lui Dumnezeu; Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” (Romani 7, 22-24).
Mişcarea minţii poate fi, conform Sfântului Grigorie de Nyssa, după fire, mai presus de fire şi împotriva firii. Liberă fiind, mintea se mişcă cum doreşte. Ea se modifică în funcţie de impresiile ce-i vin de dinafară prin simţuri. Iar simţurile sunt influenţate de mediul în care se complace omul, de ce vede, de ce aude, de ce pipăie şi de ce gustă. Oamenii îşi îndreaptă mintea fie către păcatele lor, fie către Dumnezeu, fie către oameni.
Observând acest rol important al gândirii stăruim pentru o bună lectură, pentru rugăciunea zilnică, pentru post, pentru spovedanie şi pentru participarea la Sfânta Liturghie. Lectura spirituală ne limpezeşte gândurile, rugăciunea ni le hrăneşte. După cum pâinea este hrană trupului, spune Evagrie Ponticul, rugăciunea este hrana minţii. Când mintea se mişcă către Dumnezeu şi se uneşte cu El este sănătoasă şi plină de viaţă.
La efortul nostru de a ne păzi gândurile, evitând imaginile păcătoase şi locurile care ne facilitează căderea, este absolută nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Şi acesta vine prin taina spovedaniei şi mai ales prin Sfânta Împărtăşanie.
Ajutorul lui Dumnezeu vine când cultivăm şi noi gândurile bune. Gândurile bune “trebuie să le cultivi. Să te urmăreşti pe tine însuţi, să te cercetezi şi, atunci când vrăjmaşul îţi aduce gânduri rele, să încerci să le alungi şi să le înlocuieşti cu gânduri bune. Când te vei nevoi aşa, se va cultiva intenţia ta şi va deveni bună. Şi atunci Dumnezeu, văzând intenţia ta cea bună, se va milostivi şi te va ajuta”.
Gândurile bune, rod al unei cugetări binecuvântate de harul dumnezeiesc, antrenând simţirea şi voinţa, se vor concretiza în lucrări pozitive pe toate planurile.
Mai putem trăi frumos? – Pledoarie pentru o viaţă morală curată -, IPS Andrei Andreicuţ
Doar la nepomenitori merg. Altfel, nu.