Un marș pentru susținerea familiei tradiționale la care au participat cateva mii de oameni în Iași, a trecut aproape total “neobservat” de mass-media noastră. *Redăm mai jos un articol apărut mai înainte pe situl Doxologia și în Ziarul Lumina scris de Daniel Palade care ar trebui citit și povestit de cât mai mulți oameni.
Chiar înainte de a pleca în coloană, la Marşul pentru Familie, organizat de Asociaţia Familia Tradiţională pe 1 iunie 2014, am auzit un cameraman spunând: „Bă, ăştia sunt mai mulţi ca la Pungeşti!“. M-a bucurat să aud asta, ştiind cât de mult şi-au dorit organizatorii să ajungă la inima oamenilor şi să-i determine să intre, pentru câteva ore, în rândul celor ce susţin o familie în sensul ei tradiţional: femeie, bărbat şi copii.
Nu mi-am imaginat că acţiunea va fi preluată de CNN sau de Le Monde, aşa cum nu mi-am imaginat că vor fi doar comentarii pozitive. În fond, orice manifestare publică îşi asumă posibilitatea de a fi aplaudată sau incriminată. Totuşi, nici nu mi-am imaginat că, în media, cu excepţia câtorva timide comentarii locale, va fi o linişte totală asupra evenimentului.
Sfârşit de oboseală, la ştirile de după miezul nopţii am luat telecomanda şi am mutat din program în program, în speranţa că voi prinde vreo ştire despre Marşul de la Iaşi. Nimic. Toate ştirile despre 1 iunie erau o combinaţie de copii şi politicieni. Se mai vorbea despre protocolul încheiat între BOR şi Ministerul Educaţiei, privitor la profesorii de religie care vor avea nevoie de un aviz din partea Bisericii. Deşi protocolul a fost pus la dispoziţia presei la două minute de la semnare, un anume post tv deconspira, cică, secretoasa înţelegere. Mai mult decât atât, un domn de la o asociaţie umanistă avea alocat un foarte larg spaţiu pentru a comenta această ultimă „conspiraţie“ între cele două instituţii.
Nedumerirea mea nu vine din combinaţia copii-politicieni, nici din supravegherea atentă a relaţiilor interinstituţionale. Nici măcar din faptul că unui singur om, de la o singură asociaţie umanistă, i se alocă pe un post naţional atâtea minute. Nedumerirea mea vine din faptul că niciun post naţional nu a găsit măcar 30 de secunde pentru a arăta ce au făcut, la Iaşi, câteva mii de oameni (estimările optimiste au depăşit cu mult cifra de 8.000 de participanţi, cele mai pesimiste nu au scăzut nicicum sub 6.000).
O zi mai târziu, un prieten mă anunţa că pe Gândul au apărut deja ştiri depre evenimentul Gay Pride, care anul acesta se va numi Bucureşti pride şi va fi organizat pe 7 iunie. Mă aştept ca, în zilele ce urmează, să fie o avalanşă de ştiri pe această temă – care reia povestea drepturilor minorităţilor. Spunând asta, ştiu că deja mi-am făcut o groază de duşmani, care m-au pus imediat la zid ca fiind intolerant, homofob, medieval. Am şi eu, însă, câteva întrebări:
De ce eu sunt medieval, homofob, intolerant când îmi apăr valorile proprii, nici măcar spunând ceva împotriva altei scări de valori, iar cei ce mi le terfelesc pe ale mele şi protestează la acţiunile mele paşnice sunt moderni, toleranţi, europeni?
De ce vorbim despre minorităţi discriminate şi nu şi despre o majoritate discriminată? Pentru că eu aşa mă simt. Pentru că nu cred, spre exemplu, că Bucureşti, capitala ţării mele, este o capitală a homosexualilor.
Cum ar trebui să se simtă cei peste 8.000 de oameni care nu au scandat nimic împotriva cuiva, ci doar au venit cu copiii lor şi s-au bucurat de ideea unei familii compuse din bărbat, femeie şi copii, dar niciun post naţional nu a semnalat atitudinea lor?
Oare, pentru a se sesiza presa, ar trebui să ieşim cu bâte? Să vorbim agresiv? Oare nu mai este în ţara noastră loc pentru acţiuni decente?
Aş încheia cu o întâmplare care mi-a fost povestită de cineva, cu puţin timp în urmă. În Anglia, la o oră de educaţie sexuală obligatorie în şcoli, unor elevi de 11 ani li s-a prezentat un film video cu un orgasm sado-masochist. O fetiţă din clasă a fost extrem de bulversată de acest film. Tatăl fetiţei a protestat faţă de ceea ce se petrecuse, prin urmare a fost arestat… Comentariile sunt de prisos!
Daniel Palade
Vedeţi şi articolul pe acelaşi subiect, al pr. C-tin Sturzu, Nu pot ei ignora cât putem noi manifesta!
Mai poţi vorbi despre presă, în genere, ca despre “câinele de pază al democraţiei”, când poporul (demos) arată că nu doarme, că e conştient că are o putere (kratos) pe care şi-o manifestă în mod paşnic, în timp ce jurnalistul nostru fuge repede din stradă în cuşca stăpânului, să nu vadă, să nu audă, să nu vorbească despre ceea ce este dator a comunica? Sau este, cum se insinuează prin unele medii online, acest fost fioros “câine de pază” doar un chihuahua uşor de purtat în poşetuţa vreunei “scoicuţecârnăcior”?
Pe 1 iunie, de ziua copilului, centrul Iaşului a fost traversat de o mare de oameni, în care se regăseau absolut toate vârstele, de la bebeluşi purtaţi de părinţii lor până la venerabili bunici (o galerie foto edificatoare găsiţi pe doxologia.ro). Cele mai pesimiste estimări arătau că sunt prezenţi 6.000-6.500 de persoane, cele mai optimiste arătau că s-a trecut de 10.000 (cert este că atunci când ultimii “mărşăluitori” treceau de clădirea Universităţii din Copou, primii se apropiau deja de Catedrala mitropolitană, coloana trecând prin Piaţa Unirii). Organizat de Asociaţia “Familia Tradiţională”, ideea marşului a fost de a reuni pe toţi cei care cred, în continuare, că familia este o instituţie sacră, întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie. Deşi această acţiune poate fi considerată şi ca o reacţie la legiferarea “căsătoriilor” dintre homosexuali – cum se întâmplă în unele ţări occidentale şi cum se doreşte a se impune, forţat, şi în România -, totuşi participanţii, prin mesajele afişate sau comunicate verbal, nu au făcut nici un fel de referire directă la această problematică. Au fost doar mesaje pozitive, de sprijinire a valorilor tradiţionale şi de afirmare a dreptului la viaţă a copiilor încă de la concepţie. Remarcabil a fost şi faptul că Marşul Familiei a reunit atât un număr consistent de credincioşi din parohiile ortodoxe, cât şi, din câte am sesizat, persoane de confesiune romano-catolică sau (neo)protestantă. Aşadar, toate ingredientele unei ştiri importante pentru orice instituţie de presă care se respectă. Rezultatul? Cu excepţia a vreo trei palide reflectări în mass-media, în care s-au vehiculat cifre de până la de zece ori mai mici decât cele mai pesimiste estimări ale prezenţei, toată lumea a tăcut. Întâmplare? Da’ de unde…
Pentru mine acesta a fost cel mai elocvent exemplu al ultimilor ani că nu se mai poate vorbi decât la modul declarativ şi, în cel mai bun caz, punctual despre profesionalismul presei. La cât de greu se adună astăzi în stradă chiar şi o sută de oameni, a aduna mii de persoane la un loc ar trebui să fie subiect de “prime time” şi “news alert”, ca să ne alintăm englezeşte. De câte ori nu am asistat la ore în şir de transmisie în direct a manifestărilor unor grupuri de demonstranţi ce încăpeau lejer în două autobuze (or, la Marşul Familiei de la Iaşi au venit, numai din afara urbei, 12 autocare şi zeci de maşini). Dar dacă nu am strigat împotriva primarului sau a preşedintelui sau a primului-ministru, dacă nu venim în întâmpinarea intereselor vreunui patron de presă, dacă nu defilăm în pas de dans crăcănat, dar pe o coregrafie născocită în laboratoarele “corectitudinii politice”, atunci nu existăm! Mai poţi vorbi despre presă, în genere, ca despre “câinele de pază al democraţiei”, când poporul (demos) arată că nu doarme, că e conştient că are o putere (kratos) pe care şi-o manifestă în mod paşnic, în timp ce jurnalistul nostru fuge repede din stradă în cuşca stăpânului, să nu vadă, să nu audă, să nu vorbească despre ceea ce este dator a comunica? Sau este, cum se insinuează prin unele medii online, acest fost fioros “câine de pază” doar un chihuahuauşor de purtat în poşetuţa vreunei “scoicuţecârnăcior”? Probabil ca lucrurile să arate şi în felul acesta. Dar eu aş căuta explicaţia în altă parte.
Mai degrabă cred că mass-media a fost luată prin surprindere (deși, asta e cam cum sunt autorităţile surprinse când vine iarna). Cel mai probabil, oamenii de presă se aşteptau ca o acţiune iniţiată de un ONG înfiinţat recent, chiar şi dacă are parteneriate cu instituţii respectabile şi cu multă notorietate, să nu scoată în stradă decât doi-trei pensionari nostalgici. Adevărul este că şi eu am asistat uimit cum treceau pe lângă mine şiruri interminabile de familii. E greu de crezut că în Iaşi mai poate ieşi atâta lume în stradă şi nu pentru a protesta, nu din revoltă sau de foame, ci pentru a-şi arăta chipurile frumoase de mame, taţi, copii sau bunici. Fiind prea obişnuiţi să se vorbească doar despre “minorităţi sexuale”, “căsătorii” homosexuale şi, mai nou, poligamie (“bărbat căsătorit cu mai multe femei”), poliandrie (“femeie căsătorită cu mai mulţi bărbaţi”) sau chiar poliamorie (“femei şi bărbaţi trăind, ca parteneri sexuali, împreună”), sigur că te uimeşte să vezi că, dincolo de ecranul lustruit de barba unei “păsări Phoenix”, mai există o lume pe care o credeai pierdută prin curtea bunicilor de la ţară. Să vezi o mamă care îşi ţine cu duioşie la piept pruncul, sprijinindu-şi capul pe umărul soţului, pare o imagine de arhivă, încât nu te poţi hotărî dacă asta este o ştire de actualitate sau doar subiect de documentar din suita “Lumi pierdute”. Iar când vezi un băiat ţinând, cu sfiiciune, o fată de mână, evident că nu-ţi zguduie retina precum pupatul a două bărbi la Gay Fest. Altfel spus, asta nu poate fi, deocamdată, o ştire pentru presa noastră atât de intoxicată! Ea are o reacție aidoma celei pe care am văzut-o la un copil care, după ce a mâncat doar pui “de galantar” și iaurt sintetic, refuză o friptură din pasăre de țară și un lapte acru (chișleag, cum i spuneam în copilărie) de la bunica. Pur și simplu nu știe ce este bun și refuză organic gustul mâncării naturale, sănătoase.
Aşa mândri sunt bucureştenii?
Apropo de Gay Fest… Aflăm, cu stupoare – din presă, de unde altundeva, din mai toată presa! – că anuala – acuş vor zice că “tradiţionala” – defilare veselă a celor ce se autoprescurtează LGBT, se va desfăşura cu pompoasa titulatură de “Bucharest Pride”. Asta să fie mândria Bucureştiului, exhibarea unor comportamente sexuale deviante? Să deducem, de aici, că toţi sau majoritatea cetăţenilor capitalei sunt mândri de astfel de opţiuni? Clar, nu. Atunci înseamnă că asistăm la o escaladare fără precedent a ceea ce părea o glumă, la început, anume dictatura minorităţilor. Orice persoană are dreptul la a fi protejată, indiferent de poziţie, rasă, orientare etc. Creştinismul a valorizat dintotdeauna persoana şi a avut o grijă specială pentru omul păcătos – a se vedea pildaoii pierdute, în căutarea căreia se pleacă, lăsând acasă pe celelalte 99 de oi cuminţi (Luca 15, 4-7). Chiar şi pierdută, pentru un păstor tot oaia sa rămâne. Chiar şi dacă ar fi în păcate grele, un suflet de om rămâne un suflet de om! Dar şi păcatul se cheamă tot păcat, indiferent cine ar decreta altfel.
Revenind… De ce este nevoie de un Marş al Familiei? Reacţia (sau, mai degrabă, lipsa de reacţie a) presei este cea mai bună dovadă că acest marş trebuie reluat periodic. Dacă pe un canal TV se ţine, de dimineaţă până seara, acelaşi discurs împotriva unei autorităţi, telespectatorul chiar ajunge să creadă în ceea ce se spune (ca să nu mai vorbim de cei din platoul de emisie). Tot aşa, dacă în societate se vor auzi doar vocile celor care contestă valori tradiţionale, iar urechile le vor fi înfundate cu discursuri anticreştine sau anticlericale, dacă se va promova insistent concupiscenţa, perversiunea sau anormalul drept firesc, tendinţa este de a crede că e un lucru unanim acceptat şi că, de fapt, asta este realitatea! E ca atunci când stai, ore în șir, cu ochii doar în televizorul de la care afli, la un moment dat, că afară plouă şi nu te mai oboseşti să te ridici din fotoliu să arunci o privire pe geam, să vezi cum e, de fapt, vremea. Spaţiul mediatic trebuie să fie şi o reflectare a ceea ce se întâmplă în mod real în societate, iar pentru aceasta presa are nevoie de ajutorul majorităţii. Sigur că vor fi existând şi interese obscure ale patronatului, care pe unii îi vor împiedica să transmită astfel de informaţii sau îi vor determina să o facă timid şi sporadic. Dar o ştire rămâne, până la urmă, o ştire, şi concurenţa te va obliga, finalmente să o difuzezi. Aşa încât, dacă nu vor sau nu pot încă să ne ia în seamă, atunci am să propun, în nume personal, celor de la Familia Tradiţională (sau altor entităţi din societatea civilă) să facem mai des câte un Marş al Familiei, în care să promovăm, paşnic şi cu bună dispoziţie, tot ceea este frumos, tradiţional, autentic şi valoros în societatea românească. Am fi din ce în ce mai mulţi în stradă, ar deveni un fenomen imposibil de ignorat. Vorba – parafrazată – a unui slogan: nu pot ei ignora cât putem noi manifesta!
Reblogged this on albastru de ….