Rasputin – „Sfânt” sau „eretic rustic”?


Când rostim în zilele noastre „Rasputin”, cel mai adesea asociem acest nume cu un cântec al unei celebre formaţii disco-pop de la sfârşitul anilor ’70, cu o marcă de votcă sau cu filme şi cărţi „noir” ieftine, menite să stârnească fiori şi patimi „picante”. Dacă ne-am lua după aceste aspecte, un articol despre celebrul favorit al ţarinei Alexandra a Rusiei nu s-ar încadra în paginile unei publicaţii de spiritualitate creştină. Şi totuşi, în perioada Primului Război Mondial şi imediat după, presa bisericească din România a acordat spaţii ample rolului jucat în istoria Rusiei de cel pe care unii l-au văzut un mântuitor, iar alţii încarnarea Antihristului.

Grigori Efimovici RasputinGrigori Efimovici Rasputin s-a născut pe 10 ianuarie (stil vechi) 1869 în micul sat Porkrovskoye, gubernia Tobolsk, din Siberia. Despre copilăria sa se ştiu puţine amănunte precise, însă legenda encomiastică care s-a construit treptat în jurul său sublinia că încă de mic Grigori a făcut dovada înzestrărilor sale supranaturale (clarviziune, vindecări miraculoase etc.).

La vârsta de 18 ani Rasputin petrece trei luni la Mănăstirea Verkhoturye, posibil ca o pedeapsă pentru furt. După plecarea din mănăstire el a pretins că a avut o vedenie cu Maica Domnului, devenind pentru scurt timp unul dintre mulţii vagabonzi mistici care împânzeau drumurile Rusiei în acea vreme.

Unele surse afirmă că, în această perioadă, Rasputin a intrat în contact cu secta interzisă a hlâştilor, ai cărei membri erau acuzaţi de practici orgiastice. De această grupare religioasă leagă unii istorici bizarele idei ale lui Rasputin despre mântuirea prin adâncirea în păcat. Lucrurile nu sunt deloc clare, deoarece acuzele aduse în acest sens de unii oameni politici, nemulţumiţi de ascensiunea „ţăranului din Siberia”, au făcut obiectul unei anchete a ministrului de interne ce nu a fost făcută publică din ordinul ţarului Nicolae al II-lea, care, în plus, l-a destituit pe ministrul prea zelos.

„Sfânt” sau „eretic rustic”?

Tot în acei ani de început, Rasputin îl întâlneşte pe Macarie, considerat „om sfânt”, asociat la rându-i de unii cu gruparea hlâştilor, care a exercitat asupra tânărului o foarte mare influenţă. În anul 1889 Rasputin se căsătoreşte cu Prascovia Fiodorovna Dubrovina, cu care are trei copii (Dmitri, Varvara şi Maria).

Anul 1901 aduce o schimbare radicală în comportamentul lui Rasputin. Îşi părăseşte casa şi pleacă în pelerinaj la Athos şi la Ierusalim, un obicei de altfel foarte răspândit printre ruşi în acea perioadă, chiar şi printre categoriile cele mai defavorizate, care făceau jertfe imense pentru a ajunge la Locurile Sfinte. Însă, după încheierea pelerinajului, Rasputin nu se mai întoarce acasă, ci se stabileşte în 1903 la Sankt Petersburg, capitala Imperiului Rus, unde începe să-şi construiască o faimă de „om sfânt”, cu puteri vindecătoare şi profetice, atrăgând în preajma sa tot mai multe personaje influente din înalta societate, în special femei.

Triumful raţiunii naşte monştri

Într-un articol din revista „Biserica Ortodoxă Română” din anul 1915, profesorul Drag. Demetrescu reproducea opinia unui teolog ortodox referitoare la religiozitatea unei părţi a înaltei societăţi din capitala Rusiei imperiale: „În viaţa socială rusă se văd, nu arareori, lucruri extraordinare. Unii oameni care se deosebesc prin o puternică împătimire către misticism, fără nici un fel de cultură, ci numai prin recomandarea lor sufletească, prin înfăţişarea şi impunerea exteriorului lor, reuşesc ca să aibă o asemenea influenţă într-un anumit cerc social, pe care, de cele mai multe ori, îl compun doamne bogate şi din cea mai înaltă aristocraţie, aşa încât aceştia să cuprindă în sfera socială în care se impun astfel de persoane, care să aibă relaţie imediată şi directă cu cei ce conduc trebile politice şi bisericeşti ale ţării. Aceşti oameni mai totdeauna inculţi, dar foarte inteligenţi, numiţi bătrâni (fie că adesea ori nu sunt tocmai bătrâni), exercită o astfel de putere de hipnotizare şi influenţă magică îndeosebi asupra doamnelor din înalta aristocraţie, aşa încât foarte degrabă se răspândeşte faima despre ei că sunt sfinţi; şi astfel orice cuvânt al lor trece drept lege. Şi îmbrăcaţi cu o astfel de sfinţenie, sunt socotiţi ca aleşii lui Dumnezeu, care comunică muritorilor misterele necunoscute, ca şi cum ar fi înzestraţi cu darul profetic şi vestitori ai voinţei dumnezeieşti”.

Textul poate fi citit în mai multe chei, în funcţie de ce se înţelege prin „cultură”, pe care autorul nu-l defineşte foarte bine. Dacă prin „cultură” înţelegem cunoaşterea învăţăturii şi tradiţiei Bisericii, atunci avem de-a face cu o dublă ignoranţă: pe de-o parte, a aşa-zisului „mistic” care confundă propriile senzaţii şi idei cu învăţătura Bisericii sau, mai rău, se consideră pe sine mai presus de tradiţie şi de restul corpului eclesial şi, pe de altă parte, ucenicul care confundă ascultarea creştină cu credulitatea şi transformă adesea în personaj divin un om, uitând de adevăratul Dumnezeu.

În schimb, dacă prin cultură înţelegem spiritul raţionalist al modernităţii noastre, atunci avem de-a face cu un paradox: la limită, unde ne aşteptăm la cel mai riguros raţionalism şi echilibru, găsim de fapt cele mai bizare superstiţii şi un iraţional din cele mai înfricoşătoare. Acest clivaj, între un raţionalism din ce în ce mai uscat şi un iraţional tulbure, porneşte tocmai de la negarea a ceea ce unii teologi numesc divino-umanul, a dimensiunii duhovniceşti a vieţii, a caracterului ei dincolo de raţiune, fără însă a fi neraţională, a legăturii între minte şi inimă şi a acestora amândouă cu Dumnezeu. Este lumea lui Dr. Jekyll şi Mr. Hide sau cea a doamnelor încorsetate de uscata morală de tip victorian şi care-şi deversează obsesiile refulate pe canapeaua doctorului Freud. Doamnele înaltei aristocraţii ruse, obligate prin natura statutului lor social să fie credincioase, amestecând însă frânturi din programe diferite de adevăr, şi-au găsit „salvarea” din diversele încorsetări într-o fantasmă, pe care alţii, ignoranţi, au numit-o „ortodoxie”. Şi azi există persoane care, din neştiinţă sau rea credinţă, originează aberaţiile lui Rasputin în învăţătura de credinţă ortodoxă, dovadă, chipurile, a caracterului „iraţional” al acesteia. Însă revenind la discuţia generală, putem spune că încercarea de „raţionalizare” a lumii nu a condus la altceva decât la o explozie a „iraţionalului”. Pe plan istoric, acest lucru a fost perceput în mod acut de societatea europeană în urma catastrofei Primului Război Mondial, care a distrus aşa-numita „belle epoque”, rod al civilizaţiei raţionale moderne, aducând în schimb haosul, iraţionalul şi absurdul, care s-au manifestat din plin în totalitarismele secolului al XX-lea. În logica acestei „apocalipse” secularizate, Rasputin poate juca fără îndoială rol de Antihrist, ca simbol şi emblemă a destrămării şi spulberării unui paradis care pentru mulţi părea veşnic.

Favoritul familiei imperiale ruse

În momentul în care Rasputin a intrat în anturajul familiei imperiale ruse, acesta căpătase deja o oarecare notorietate. El a fost recomandat ţarinei Alexandra în anul 1905 de către o bună prietenă, Anna Virubova, care a asigurat-o că „stareţul” (aşa i se spunea, deşi se ştia că este căsătorit şi nu a fost vreodată monah) este în stare să-l vindece „prin rugăciune” pe ţareviciul Alexei, care suferea de hemofilie. Conform versiunii oficiale, Rasputin, prin rugăciunile sale, a reuşit să liniştească suferinţele micului prinţ. Lucrul prin care a cucerit definitiv încrederea familiei imperiale a fost, se spune, scrisoarea trimisă în anul 1912 tocmai din Siberia ţareviciului aflat cu familia la Spala, în Polonia, pe care a primit-o exact când acesta avea o nouă criză de hemofilie şi care, miraculos, a oprit sângerarea. Faptul a contribuit la creşterea faimei lui Rasputin de vizionar şi vindecător.Rasputin alaturi de admiratoriÎn acel timp, Imperiul Rus trecea prin mari frământări. În urma războiului dezastruos cu Japonia din 1905, Nicolae al II-lea fusese nevoit să renunţe la autocratismul tradiţional, să liberalizeze oarecum regimul politic şi să convoace Duma de Stat a Imperiului Rus, cu rol de parlament. Ţarul Nicolae, fire blândă, însă educată în spiritul tradiţiei autocratice, a îndurat greu schimbările petrecute în viaţa politică rusească. Rasputin a ştiut să intre pe sub pielea monarhului în aceşti ani de derută, promovându-i imaginea de stăpân şi „salvator” al Rusiei. Şi mai mult succes a avut „stareţul” cu împărăteasa Alexandra, care a fost fascinată de personalitatea siberianului. Mai mult, fiind la origine o prinţesă germană de credinţă lutherană, ea avea puţine cunoştinţe în ceea ce priveşte credinţa ortodoxă, în care se botezase după căsătorie. Dorind să se integreze noii sale patrii, ea a văzut în Rasputin întruchiparea sufletului religios al Rusiei, legătura între împărăteasă şi „talpa ţării”.

Treptat, influenţa la curte a lui Rasputin creşte din ce în ce mai mult, fapt de netăgăduit, deşi aici este locul pentru multe nuanţe, în funcţie de perspectiva adoptată. Astfel, există în acest caz două poziţii radicale, între care se pot intercala numeroase alte puncte de vedere. Pe de-o parte, există apărătorii autocratismului imperial, ai valorilor tradiţionale ale „Sfintei Rusii”, care fac din Rasputin principalul vinovat al prăbuşirii ţarului şi al Rusiei imperiale. Pe de altă parte, istoriografia sovietică, care susţine caracterul „obiectiv”, „legic”, al prăbuşirii vechiului regim, din cauza „contradicţiilor fundamentale” care-l măcinau, a rezumat rolul lui Rasputin doar la o efigie a „popimii”, el fiind doar un exemplu mai amplu mediatizat al turpitudinii unei categorii sociale considerate imorale, inutilă şi periculoasă societăţii.

Cauza-simbol a unui sistem pervertit

Evident, un singur om nu putea să distrugă de unul singur o ţară uriaşă precum Rusia ţaristă. La fel de adevărat este că influenţa lui a fost în foarte multe cazuri extrem de mare, deopotrivă în domeniul politicii interne şi externe. Astfel, Rusia, datorită „viziunilor” lui Rasputin, a bâjbâit mult timp în ceea ce priveşte acţiunile diplomatice şi militare din vremea Primului Război Mondial. Mai ales „vedenia” în care se spunea că victoria armatelor ruse va fi asigurată doar dacă în fruntea lor se va afla ca şi comandant suprem însuşi împăratul a avut urmări catastrofale, deoarece Nicolae al II-lea era lipsit de experienţă în ceea ce priveşte războiul. Cât timp ţarul a fost ocupat pe câmpul de luptă, poziţia lui Rasputin s-a întărit şi mai mult la curte, el devenind „cheia” către favorurile imperiale. De la numiri pe plan politic s-a trecut în scurt timp şi la numiri pe teren bisericesc.Rasputin_pt

Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a condamnat de la început ideile şi practicile lui Rasputin, contrare învăţăturii ortodoxe. Apărătorii „stareţului” au căutat să argumenteze că acuzaţiile oficialilor Bisericii sunt doar calomnii izvorâte din invidie, însă există mărturii indubitabile asupra comportamentului profund imoral al celui care credea că prin beţie şi preacurvie poate afla iluminarea supremă. Din păcate, criticile oamenilor Bisericii nu au avut ecou, în condiţiile în care, de la Petru cel Mare, Biserica Ortodoxă Rusă era lipsită de patriarh, iar împăratul exercita un control tiranic, prin celebrul ober procuror. Conform mărturiilor epocii, la cererea lui Rasputin „se strămută arhierei (pe Teofan de la Eparhia Taurică la Astrahan), sunt condamnaţi la exil sau izgoniţi, fără vreo vină şi fără judecată (Ermoghen al Saratovului), se alege exarh al Georgiei (arhiepiscopul de Tobolsk, Alexie), iar în Tobolsk se aşază ca mitropolit al întregii Siberii monahul simplu şi analfabet Varnava, care fusese mai înainte grădinar”. Toate aceste lucruri reprezentau numai o mică parte din „rodul” acţiunilor lui Rasputin.

Nemulţumirile au izbucnit în mod plenar în anul 1915, în cadrul Dumei de Stat, cu prilejul discuţiei bugetului care urma să fie acordat Bisericii Ortodoxe. Aceste dezbateri au fost reproduse în revista „Biserica Ortodoxă Română”, motivul acestui gest reprezentându-l interesul pentru situaţia celei mai mari dintre Bisericile ortodoxe, care se afla în acel moment la o răscruce. În cadrul discuţiilor din Dumă, deputaţii, laici sau clerici, de tendinţă liberală au criticat extrem de dur starea considerată „deplorabilă” a Bisericii Ortodoxe Ruse, numele lui Grigori Rasputin fiind adesea adus în discuţie. Astfel, unul dintre deputaţi, vorbind de situaţia „jenantă” în care a ajuns Rusia, condusă fiind de un „eretic rustic”, ajunge la următoarea concluzie: „Biserica noastră este sclavă în mâinile ierarhiei, ierarhia este aservită de stat, iar statul este sclavul aventurierilor. Şi vă întreb: în astfel de condiţiuni sau, mai bine zis, într-o astfel de stare de lucruri, mai este cu putinţă ca să se poată vorbi despre o reformă bisericească? Este cu putinţă ca să se poată vorbi despre o influenţă a Bisericii asupra vieţii şi despre o îndreptare a vieţii morale şi spirituale? Nu, domnilor. Liberaţi mai întâi statul de sub sclavia aventurierilor şi ierarhia de sub servitutea statului şi Biserica de sub sclavia ierarhiei”.

Rasputin şi noul drum al Bisericii Ortodoxe Ruse

Deputaţii fideli vechilor rânduieli au încercat să contracareze afirmaţiile „stângii” arătând legătura dintre ţar şi Biserică, rolul benefic al ober procurorului etc., însă în zadar. Rasputin devenise subiectul principal de bătaie pentru toţi cei care doreau o reformă profundă a statului rus, inclusiv în ceea ce priveşte raporturile acestuia cu Biserica. Asasinarea lui Rasputin, în decembrie 1916, de un grup de conspiratori, care credeau că prin uciderea acestuia dinastia va fi salvată, nu a putut opri mersul istoriei. În februarie 1917 se declanşa Revoluţia, ţarul abdica şi se instaura un guvern provizoriu condus de Kerenski. Pe plan bisericesc, noul guvern, în acord cu Biserica, a trecut la reforme în spiritul celor enunţate în 1915. O serie de sinoade au prevăzut emanciparea Bisericii Ortodoxe Ruse de sub tutela statului, reînfiinţarea instituţiei patriarhului şi implicarea clericilor şi laicilor în alegerea ierarhilor şi viaţa Bisericii. Toate aceste lucruri au fost văzute ca o regăsire de sine şi o purificare a Bisericii, o reluare a caracterului organic al acesteia, în opoziţie cu vremurile de dinainte, al căror simbol odios a fost Rasputin.palatBiserica Ortodoxă Română a salutat renaşterea patriarhatului rusesc, la unul dintre sinoadele din anii 1917-1918 luând parte şi o delegaţie română, în frunte cu viitorul patriarh Nicodim Munteanu, pe atunci episcop de Huşi. Din pricina războiului, evenimentele nu au putut fi reflectate în presă decât abia în anul 1922, când arhimandritul Iuliu Scriban rememorează evenimentele din Biserica Ortodoxă Rusă din perioada războiului, acordând o atenţie deosebită activităţii lui Rasputin. Motivul era legat şi de evoluţia evenimentelor din Rusia, unde revoluţia „burghezo-democratică” a fost continuată de una bolşevică, care a început să distrugă sistematic Biserica abia renăscută a Rusiei. Ura dezlănţuită şi propaganda sistematică i-au făcut pe cei din afară să creadă că înşişi oamenii simpli luptă împotriva Bisericii, iar acest lucru se datorează unor cauze mai vechi. Părintele Scriban aminteşte aici cuvintele unui fost ministru rus, care se întreba la un moment dat dacă acţiunile lui Rasputin nu au contribuit la creşterea necredinţei oamenilor: „Dacă s-ar căuta anume să se stârpească în popor orice respect pentru religiune, şi orice credinţă religioasă, nu s-ar lucra altfel. Ce va mai rămânea în curând din Biserica Ortodoxă? În ziua în care ţarismul în primejdie va voi să se sprijine pe ea, nu va mai găsi nimic. Şi eu încep să cred că Rasputin e Antihrist”.

După cum arată istoria, ministrul s-a înşelat. Rasputin a fost doar groparul dinastiei. Biserica a supravieţuit şi a descoperit că nu trebuie să fie legată de o instituţie lumească. Mai mult, adevăraţii credincioşi i-au rămas alături, aceştia ştiind să facă distincţie între adevărul cel veşnic şi inerentele erori şi greşeli în istorie.

„Rasputin a ştiut să intre pe sub pielea monarhului în aceşti ani de derută, promovându-i imaginea de stăpân şi „salvator” al Rusiei. Şi mai mult succes a avut „stareţul” cu împărăteasa Alexandra, care a fost fascinată de personalitatea siberianului. Mai mult, fiind la origine o prinţesă germană de credinţă lutherană, ea avea puţine cunoştinţe în ceea ce priveşte credinţa ortodoxă, în care se botezase după căsătorie. Dorind să se integreze noii sale patrii, ea a văzut în Rasputin întruchiparea sufletului religios al Rusiei, legătura între împărăteasă şi „talpa ţării”.”

dr. George ENACHE – text preluat de pe http://ziarullumina.ro

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.