Teologia Sfinţilor Grigorie Teologul, Grigorie al Nyssei şi Atanasie cel Mare *


 ( * ) ….  „Sfântul Maxim Mărturisitorul şi teologia bizantină. Studiu teologic.” Prof. S. L. Epifanovici, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2009

Concepţiile acestor trei Părinţi indicaţi, legaţi printr-o unitate a duhului şi a direcţiei, le ofereau bizantinilor o imagine de ansamblu cu privire la concepţia despre lume. În general, ei sunt înfăţişaţi astfel.

Sf-Ierarh-Grigorie-TeologulPe culmile teologhisirii, în învăţătura despre Cauza Sublimă a toate, domneşte punctul de vedere relativist al Sf. Grigorie Teologul, descoperit la timpul său ca şi contracarare la rătăcirea lui Eunomie. Dumnezeu e de nepătruns în Fiinţa Sa. Noi putem cunoaşte doar aceea că este El, dar nu şi ceea ce înseamnă – El este. Trei Ipostasuri ale Dumnezeirii, unite prin unitatea de fiinţă, Treimea în Unitate şi Unitatea în Treime, în lumina Căreia se cuprinde fericirea noastră, se înalţă deasupra cunoaşterii noastre printr-o măreţie nevăzută. Noi, printre altele, putem atinge calităţile Dumnezeirii prin manifestările, energiile Sale, contemplându-L pe Dumnezeu ca şi Creator, Proniator şi Judecător. Toate aceste manifestări sunt acţiunile Logosului. În Sf. Treime, Tatăl binevoieşte, (şi doar) Fiul acţionează, iar Duhul desăvărşeşte. Centrul Creaţiei şi al plăsmuiriii lui Dumnezeu este omul, această „mică lume în cea mare”. Aceasta este cea mai desăvârşită creaţie a lui Dumnezeu în această lume. Sf. Grigorie Teologul împărtăşeşte pe deplin acea înfăţişare înălţătoare şi idealistă despre om, precum şi destinaţia şi starea primordială a lui, pe care atât de reliefant a exprimat-o Sf. Grigorie al Nyssei în învăţătura sa antropologică. Mai trebuie să remarcăm şi faptul că această înfăţişare era în general răspândită în Răsărit, alcătuind una dintre caracteristicile teologiei greceşti faţă de cea latină.

Sf. Grigorie de NyssaLa baza concepţiei Sf. Grigorie al Nyssei se afla convingerea că omul, acest chip al lui Dumnezeu, n-a fost la început după structura corpului său astfel, ca acum. Conţinutul corpului său era deosebit, nepătimaş, nefiind supus stricăciunii; omul nu era predestinat să se înmulţească pe calea căsătoriei; împărţirea sa în genul masculin şi cel feminin a fost îngăduit numai datorită previziunii păcatului. Primul om a fost conceput ca un adevărat chip al lui Dumnezeu Cel nesupus stricăciunii şi nepătimaş.Cu atât mai mult din această cauză s-au produs schimbările care au adus în om căderea în păcat, când el s-a trezit în starea sa empirică naturală ca o fiinţa pătimaşă şi supusă stricăciunii.  Omul trebuia salvat nu numai din ghearele păcatului, dar şi din osândirea stricăciunii. Taina răscumpărării e adâncă şi de nepătruns. Însă cu toate acestea, pentru înţelegerea ei, sursa învăţăturii Sf. Atanasie cel Mare ne poate lumina în multe privinţe.

Sf-Atanasie-cel-MareDin punct de vedere al marelui „Părinte al Ortodoxiei” , mântuirea omului, izbăvirea lui din stricăciune era posibilă numai prin introducerea principiului nestricăciunii în umanitate, prin unirea lui cu Dumnezeu şi îndumnezeirea. De aici, acest lucru putea fi înfăptuit numai prin însuşirea lui Dumnezeu Cuvântul a firii noastre, prin Întruparea Sa. După întrupare, învăţarea adevărului şi pătimirile răscumpărătoare au alcătuit deja următorul moment în realizarea mântuirii noastre, condiţionat fiind de primul. Principalul în acest proces este unirea cu Dumnezeu şi îndumnezeirea. Din acest punct soteriologic de vedere, la Sf. Atanasie se luminează şi Persoana Răscumpărătorului şi este nuanţat întregul sens vital al mărturisirii Lui ca Dumnezeu şi om. Răscumpărarea săvârşită de către Hristos trebuie să ne-o împropriem. Ambii Grigorie ne-au lăsat idei directoare în această privinţă. Mântuirea noastră constă în îndumnezeirea noastră. Mijloace ne sunt Sfintele Taine. Noi ne renaştem şi ne asemănăm cu Dumnezeu, naşterii şi morţii Sale, prin botez, dar ne prefacem în El şi ne îndumnezeim prin împărtăşanie. El însă devine în noi în întregime, ceea ce Însuşi este, şi, în felul acesta, ne mântuieşte.

Sf Maxim MarturisitorulÎn persoanele celor trei Părinţi menţionaţi, teologii bizantini îi aveau întotdeauna pe cei mai buni călăuzitori în problemele teologhisirii. Noi vom vedea ulterior că anume concepţiile acestor Mari Părinţi s-au răsfrânt şi asupra învăţăturii Sf. Maxim [Mărturisitorul] şi au fost uniţi de către el într-un sistem unitar de concepţii teologico-filozofice. Aceasta este cea mai bună demonstraţie că părinţii alexandrini, şi anume cei menţionaţi mai sus, aveau în Bizanţ o însemnătate deosebită în teologie. În această influenţă preponderent a Părinţilor alexandrini îşi găseşte, printre altele, explicaţia şi acel straniu fapt la prima vedere că, în tâlcuirea Sfintei Scripturi, Sf. Maxim s-a înrădăcinat pe terenul alegorismului şi a făcut acest lucru chiar după ce a fost înaintată metoda literală de tâlcuire – împotriva alegorismului, ca fiind mai corectă, atât de strălucit reprezentată de Sf. Ioan Gură de Aur şi Fer. Teodoret.

Legat de predominarea în Bizanţ a alexandrinilor în domeniul teologiei, era firesc să ne aşteptăm la acelaşi lucru şi în ascetică. Şi, într-adevăr, noi observăm că misticismul creştea în Bizanţ alături de foarte popularul moralism al asceţilor antiohieni. Însă trebuie totuşi să recunoaştem că, controversele dogmatice ale epocii s-au răsfrânt nefavorabil în parte asupra importanţei lui şi l-au slăbit oarecum, deşi nu în toate ramurile sale.

VEDEREA LUMINII DUMNEZEIŞTI LA SF. GRIGORIE PALAMA (IDEI EXTRASE)

Sfântul Grigorie Palama vorbeşte despre trei lumini: 1. lumina sensibilă, 2. lumina inteligenţei şi 3. lumina necreată care le depăşeşte pe primele.

Lumina inteligenţei este diferită de lumina percepută de simţurile noastre. Lumina sensibilă ne descoperă obiectele proprii simţurilor noastre, iar cea intelectuală serveşte la manifestarea adevărului care se află în gândire. Deci, vederea şi inteligenţa nu percep una şi aceeaşi lumină, ci este propriu fiecăreia din cele două facultăţi să acţioneze după natura lor şi limitele lor. Totuşi, atunci când cei care sunt vrednici primesc harul şi puterea spirituală supranaturală, ei percep atât prin simţuri, cât şi prin inteligenţă ceea ce este mai presus de orice simţ şi de orice intelect. Cum?
Acest lucru este cunoscut numai de Dumnezeu şi de cei care au avut experienţa harului său
Lumina divină nu este una materială şi nici spirituală sau sensibilă, dar nici nu este o lumină inteligibilă sau de ordin intelectual. Această lumină este divină şi necreată. Vederea luminii dumnezeieşti, nu este o analogie simbolică cu lumina fizică sau o simplă teorie, ci semnul prezenţei vii şi personale a lui Hristos.

Această lumină divină se descoperă oamenilor curaţi duhovniceşte şi care ajung pe culmile cele mai înalte ale virtuţii şi duco viaţă de sfinţenie. În lumina divină omul îl vede pe Hristos, Îl cunoaşte, comunică cu El și se bucură nespus de prezența Lui.
Unirea omului cu Dumnezeu este una lipsită de confuzie, fără amestecarea sau absorbirea identităţii umană în cea divină, ci păstrându-se caracterul personal al celor care se întâlnesc. Este o comuniune personală cu Dumnezeu Cel personal.

Lumina necreată se împărtăşeşte şi poate fi văzută în chip suprasensibil de cei vrednici, de sfinţi, care experiază astfel strălucirea naturii dumnezeieşti. Fiul lui Dumnezeu Care sălăşluieşte în lumină, S-a întrupat şi a sălăşluit printre noi, dorind să Se sălăşluiască, prin har, și în inimile noastre credincioase și curate. Reflectând la această triplă sălăşluire, suntem îndemnaţi de Părinții bisericești să ne curățim simțirile, pentru ca, prin rugăciune curată și stăruitoare, să-L primim pe Dumnezeu în sufletele noastre şi să-L preaslăvim pentru că ne-a îngăduit accesul la lumina Sa.
Pentru vederea dumnezeieștii lumini, călugării isihaști întrebuințau o anumită metodă. Retrăgându-se în locuri singuratice, înlăturau mai întâi orice i-ar fi putut distrage în vreun fel și le-ar fi putut tulbura liniștea, apoi stăruiau în concentrarea gândului la rugăciune, ochii fiind sustrași oricărei priveliști externe, însă nu închiși, pentru a putea vedea lumina taborică.
Ei își aplecau bărbia în furca pieptului, cu privirea deschisă spre un punct oarecare spre abdomen, și rosteau, continuu, la început unii șușotind pentru a putea menține mai lesne atenția minții, o rugăciune scurtă, numită rugăciunea minții, sau rugăciunea inimii, sau rugăciunea lui Iisus: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!, sau în forme mai scurte, de pildă: Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!, controlându-și în același timp și respirația, pentru ca apoi să o poată rosti odată cu aceasta.
Într-o stare de curăție lăuntrică desăvârșită, după o atentă concentrare și exerciții perpetue, unii călugări îmbunătățiți au ajuns să vadă prin contemplație lumina dumnezeiască necreată, aceeași pe care au văzut-o Sfinții Apostoli Petru, Iacov și Ioan pe Muntele Tabor, la Schimbarea la Față a Domnului (Mt. 17, 1-8; Mc. 9, 2-9; Lc. 9, 28-36). Vederea acestei divine lumini nu o considerau ca fiind o răsplată pentru ostenelile lor, ci ca pe un dar al milei dumnezeiești.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.