În ţara noastră dragă întâlnim multe contraste, multe paradoxuri, dar şi multe bogăţii. Bogăţia noastră cea mai de preţ este credinţa noastră. Poate că nu suntem atât de înstăriţi din punct de vedere material, dar totuşi acest “avut” de mult preţ – credinţa – , ne face foarte bogaţi, atât de bogaţi încât putem îmbogăţi şi pe alţii.
Din păcate, în Apusul Europei, credinţa a cam apus… Am remarcat cu îngrijorare faptul că oamenii în Occident sunt foarte bogaţi din punct de vedere financiar, dar atât de săraci duhovniceşte, încât problemele lor fundamentale nu mai sunt legate neapărat de participarea la biserică, de taina spovedaniei şi sfintei Împărtăşanii – rânduieli fireşti în viaţa noastră creştinească – ci problemele lor majore pendulează între existenţa sau neexistenţa lui Dumnezeu…
Am rămas consternat când o doamnă pastor îmi prezenta biserica sa ca pe un muzeu, ce aparţinea de domeniul trecutului, în prezent organizându-se în incinta bisericii, doar concerte şi acelea cu bilet de intrare…
În ţara noastră cu adevărat binecuvântată de Dumnezeu, bisericile sunt casele noastre, în ele trăim duhovniceşte, fiind locaşuri actuale, nu muzee, ci locuri pline de har, părticele din Rai.
Dacă bogăţia credinţei noastre se manifestă prin dărnicie, prin comuniunea împărtăşirii şi dăruirii, prin bucuria dialogului şi a rugăciunii, bogăţia din Vestul Europei se prezintă doar la nivel material. Este o bogăţie care frapează prin lux, confort şi bunăstare. Din păcate, mulţi dintre occidentali au credinţa că tot ce au li se datorează exclusiv. Muncind şi agonisind din belşug au dobândit convingerea că prin propriile puteri au realizat totul, fără ajutorul lui Dumnezeu.
Într-adevăr, organizarea socială, civilizaţia, bunăstarea sunt uimitoare, dar atât de reci… Totul este robotizat, ai senzaţia că această civilizaţie nu are suflet. Deşi e o societate bogată, totuşi e foarte nefericită: oamenii sunt atât de trişti, individualişti, neîmpliniţi sufleteşte, încât uşor se observă sărăcia duhovnicească. Poţi simţi un strigăt mut al unei societăţi prea mândre pentru a-şi dori un răspuns şi o soluţie la provocările cu care se confruntă.
Acolo unde omul nu mai are nevoie de Dumnezeu, îşi găseşte loc altcineva… şi aceasta se observă clar prin multitudinea de anomalii întâlnite în “lumea bună”, dar rea, a Vestului, care de cele mai multe ori a devenit sălbatic…
Dumnezeu totuşi, în iubirea Sa nemărginită, îşi întoarce Faţa către cei care îi întorc spatele… şi în înţelepciunea Sa mai rânduieşte şi câte o criză financiară… În limba greaca, criză (crisis) înseamnă un moment de judecată, în care omul trebuie să-şi revină în fire şi să ia anumite hotărâri ce-i privesc viaţa. Poate fi însă şi o judecată a lui Dumnezeu pentru nerecunoştinţă şi nemulţumire…
Ideal ar fi dacă s-ar putea îmbina bogăţia materială a Occidentului cu bogăţia spirituală a Răsăritului, dar trebuie să ne reamintim permanent că raiul nu e un rai pământesc, ci Împărăţia lui Dumnezeu nu e din lumea aceasta, aşadar idealul nostru este unul eshatologic, viitor şi veşnic. Aceasta nu înseamnă că trebuie să ne complacem şi să aşteptăm, ci să fim hotărâţi, să avem iniţiativă şi cu ajutorul lui Dumnezeu să săvârşim tot ce ne stă în putinţă, pentru a crea un spaţiu civilizat şi binecuvântat.
România este o ţară bogată şi din punct de vedere material şi spiritual, depinde numai de noi dacă ne dorim să trăim bine! Dar traiul bun este doar acela în care Dumnezeu nu este uitat, ci rugat să înmulţească strădania omului, pentru a o binecuvânta şi a o desăvârşi!
teolog doctorand, Alexandru Mălureanu – Elveţia
fotografiile de Irinel Cîrlănaru
