Arhiepiscopul Teofil Ionescu
Era buzoian de origine, născut în 1894. A urmat Şcoala de cântăreţi din Buzău, apoi Seminarul „Nifon“ şi Facultatea de Teologie din Bucureşti. Ulterior a obţinut doctoratul în Teologie la Paris, cu o teză despre mitropolitul Petru Movilă. În 1915 a fost tuns în monahism în lavra Tismanei şi a fost hirotonit ieromonah.
Din 1918 a îndeplinit mai multe responsabilităţi în administraţia bisericească: director al Şcolii de cântăreţi din Bucureşti, a fost întemeietorul şi sufletul Asociaţiei misionare „Patriarhul Miron“, arhimandrit şi superior al bisericii române din Paris (1939-1945). În parohia pariziană a întreprins o rodnică activitate misionară în mijlocul coloniei româneşti, fiind considerat un vrednic părinte spiritual.
După al Doilea Război Mondial a refuzat să se întoarcă în ţara de acum subjugată de ciuma comunistă, rămânând în exil. A fost mâna dreaptă a mitropolitului Visarion Puiu, atunci când a fost trimis în Canada să organizeze spiritual şi canonic comunităţile româneşti. La 26 decembrie 1954 a fost hirotonit episcop la Versailles, ca vicar al Eparhiei românilor din străinătate, condusă de Visarion Puiu, dar care nu atârna canonic de Patriarhia din Bucureşti. În 1972 este reprimit în comuniunea Bisericii Ortodoxe Române, „cu toate drepturile“, pentru ca doi ani mai târziu să fie ridicat la treapta de arhiepiscop. La 9 mai 1975 a decedat la Paris.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Duhovnicii Ortodoxiei româneşti în secolul al XX-lea: protosinghelul Iosif Rusu – „părintele săracilor“
Era originar din Icuşeşti-Neamţ şi născut în 1883, într-o familie cu dragoste de Dumnezeu. În 1908 a intrat în Mănăstirea Bogdana, judeţul Bacău, iar după doi ani a depus voturile monahale. Pentru viaţa aleasă, în 1911 episcopul romaşcan, Gherasim Safirin, l-a hirotonit diacon, apoi preot.
În 1914, ieromonahul Iosif s-a dus la Muntele Athos, unde s-a nevoit timp de opt ani de zile. Întors în ţară, aproape 10 ani a slujit la parohia Brâncoveanu, judeţul Dolj, apoi, între 1933-1940 a fost egumenul Mănăstirii Călui. În 1940 s-a retras la Mănăstirea Dintr-un lemn, unde a slujit şi a îndrumat duhovniceşte vieţuitoarele din acest vechi aşezământ din Oltenia. Pentru maicile din mănăstire era o pildă de comportament monahal. Îndată ce auzea toaca sau clopotul, părintele Iosif zicea către ucenica sa:
„- Achilino, mamă, hai la Dumnezeu! Ne cheamă clopotul. Aceasta este calea mântuirii. Aceasta este calea către împărăţia cerurilor. Eu aş vrea să fie biserica cât mai departe, ca să ostenesc cât mai mult, că îngerii lui Dumnezeu ne numără paşii spre biserică.“
Se spune că la mănăstire, zilnic, veneau copii, văduve şi lipsiţi la chilia părintelui Iosif. Iar bătrânul le zicea:
„- Veniţi, tată, veniţi la părintele să vă dea, că are de unde. I-a dat Dumnezeu!“ Apoi îi aşeza la masă şi le împărţea tot ce avea, pâine, bani şi îmbrăcăminte. Iar după ce plecau săracii, zicea către maici:
„- Aceştia sunt avocaţii mei, tată, care o să mă apere în faţa lui Hristos!“
După 58 de viaţă aleasă, milostenie şi jertfă, părintele Iosif şi-a dat obştescul sfârşit la începutul anului 1966.
Adrian Nicolae PETCU (ziarullumina.ro)
