Mănăstirea din Pădurea Călugărească


Crucea alba din padurea Calugareasca. Candva, se afla in poarta unei mari manastiri.


I se spune Odaia calugarului, si in urma cu sute de ani, sub ramurile stejarilor uriasi a existat o manastire bogata, care a disparut ca un fum. In urma ei au ramas doar povesti si niste popoare de cruci care au pornit in bejenie, prin Baragan.

O cruce in ceata

Eram in adancurile campiei, pe langa Piscul Crasani, acolo unde, pe un platou de lut galben, deasupra marelui sarpe al Ialomitei, se spune ca a fost demult, in ceata istoriei, cetatea Helis a legendarului rege Dromichete. Bantuiam pe sub norii nebuni, manati de vant peste soare, atunci cand am descoperit padurea. Mi s-a parut ciudata, ratacita cumva, in mijlocul intinderilor cat vezi cu ochii ale Baraganului. O liziera de salcami, dincolo de canalele parasite si cotropite de ierburi ale campiei. Atunci cand intri in ea nu-ti dai seama ca e o padure adevarata. E ca si cum s-ar ascunde. Iarba e marunta si deasa, strabatuta de cararui abia vazute, dar pe masura ce inaintezi, bagi de seama ca salcamii se fac mai mari si mai mari, pentru ca, in cele din urma, sa faca loc stejarilor si fagilor uriasi, printre crengile carora abia poti vedea cerul. Abia atunci iti dai seama ca in padure nu bate vantul, ca si cum el ar aluneca pe deasupra, iti dai seama ca in jurul tau e o liniste stranie, ca ai intrat intr-un spatiu diferit. Asa s-a intamplat atunci, in primavara despre care va povestesc. O ceata subtire si miscatoare acoperea cararile, atarna in crengile marilor copaci, asezandu-se apoi in straturi transparente deasupra pamantului.
Atunci am vazut pentru prima data crucea. Cam o suta de pasi spre miazanoapte, de la un stejar cu trei brate, despre care aveam sa aflu mai tarziu ca are cam patru-cinci sute de ani. Acolo, chiar langa el, din adancurile padurii si ale ceturilor, a aparut crucea de piatra, alba, uriasa, putin inclinata, ca si cum s-ar fi clatinat sub apasarea timpului. De departe, arata ca o mare silueta omeneasca alburind printre copaci. De aproape, fuioarele ceturilor se agata de ea. O ating si eu, cu inima tremurand, nu stiu de ce. E de piatra veche, grea, asezata pe un postament ciudat, acoperit cu semne nedeslusite. In mijloc, acolo unde se afla inima crucii, e o scobitura in care, poate, s-a aflat candva o icoana. Jos, la picioarele ei, se afla prabusita o alta piatra. Crucea a fost acoperita candva. Cineva a vrut s-o apere de ploaie si de timp. Cativa pasi mai departe, se afla o scobitura imensa, ca si cum un animal enorm ar fi sapat cu ghearele si cu dintii o groapa pentru a-si ascunde singuratatea. Intrebarile curg, si ele, prin ceturi. Cine a pus-o aici? De ce? Ce e cu trupul acesta din piatra strajuind ascunzisul padurii? Trebuie sa se fi petrecut ceva important aici, daca traitorii acelor vremuri au ridicat o asemenea lucrare uriasa… 1831. Anul e scris pe fruntea crucii, cu cifre contorsionate, razbind afara din carnea pietrei, ca si cum ceva dinlauntrul ei ar striga. 1831.
Am stat un timp acolo, tragand in piept subtirimea diafana a ceturilor tesute intre stejari, tragand cu urechea la curgerea vantului si la zgomotele marunte ale padurii. Era o taina acolo. Ceva nefiresc. O poveste pierduta, inchisa in tacerea de piatra a crucii. Un inteles tulburator si neclar, care ma ispitea sa-l dezleg. Am ratacit apoi un timp pe cararile aburoase, ca sa tin minte drumul pe care urma sa ma intorc.

Inscrisurile de pe cruce. Intre ele si anul: 1831

Iulie 2007. Campia e ca o tipsie incinsa, pamantul e crapat, desi cu o noapte inainte a fost o furtuna grozava care a rupt plopii, care a culcat la pamant porumbul pipernicit de seceta, care a spulberat fiinta chircita de caldura a florii-soarelui, intinsa pana la orizont.Drumul marginit cu plopi atat de grosi incat nu-i poti cuprinde cu bratele taie aceasta campie in doua jumatati. La capatul lui este padurea misterioasa numita Calugareasca si care, in alte timpuri, s-a numit Odaia Calugarului. In mijlocul ei este crucea de piatra vopsita in alb. Au trecut vreo doi ani de cand am gasit-o. Poate mai mult. Dar povestea ei a ramas nedeslusita. La muzeul de istorie din Slobozia nimeni nu a auzit vreodata de locul acesta, pe care eu il caut acum din nou. Trec prin sate cu case micute, din chirpici, care se ghemuiesc la pamant, ascunzandu-se de arsita campiei. Pe stalpi sunt cuiburi cu berze incremenite in pozitii imposibile, corcodusele licaresc stins in frunzisuri sarace, lumanarici uriase au crescut pe marginea drumului, taind vantul cu florile lor galbene. Este atat de cald, incat fluturii lasa in urma lor zigzaguri de lumina in aerul incins. Satul Salcioara pare parasit in arsita amiezii. Dincolo de el este padurea. In marginea ei o troita, al carei lemn s-a chircit deasupra pamantului uscat. Iisus are chipul strans de sete. Undeva, in dreapta, e o fantana cu cumpana. Nimeni. Apoi o mica cruce de piatra, asezata la granita padurii. Soarele se scurge din cer ca un trunchi de foc. Am o tinta. Pe partea dinspre apus a padurii se afla un canton silvic. Trebuie sa fie cineva acolo, poate ca voi gasi o urma, o amintire, o umbra a istoriei acestui loc.

Schimnicul din Odaie

Drumul care margineste padurea se strange la orizont intr-un punct tremurator. Din punctul acesta apare mai intai o silueta neclara care creste, pentru ca in cele din urma sa apara o cotiguta incarcata cu bete uscate, trasa de un magarus. Asa l-am cunoscut pe Dan Iancu Mihail zis Lache al lu` Nuca din Salcioara, om atos, de campie, trecut prin ciur si prin darmon, cu ochii stransi in bataia soarelui, cu camasa ponosita incheiata pana la gat, ca sa nu iasa racoarea de sub ea.
Stam in buza padurii, acolo unde ea nu pare decat un crang, si privim peste campia galbena, spre marginea de apus a lumii. Eu fumez. El s-a lasat. Are 78 de ani. Magarusul, pe care omul acesta il numeste armasar, pare salbatic. Rage de nerabdare, bate din picioare, sfornaie cumplit in mijlocul arsitei. Padurea, as vrea sa stiu despre padure, despre crucea aceea ciudata din piatra, infipta in inima ei. Batranul ramane o clipa pe ganduri, ca si cum ar trebui sa se duca undeva inlauntrul lui ca sa aduca afara ceea ce vreau sa stiu. El s-a nascut la Copuzu, de partea cealalta a padurii, dincolo de rapa galbena, unde Ialomita face noduri. Acolo este o biserica insurubata in carnea dealului de lut galben, o bisericuta in care iarna e cald si vara e racoare, inconjurata, si ea, de niste cruci nemaivazute de piatra, „Pfai de mine”, face omul, „ce cruci sunt acolo, nepoate, cum n-ai vazut in viata lu` matale, niste cruci care au venit peste rapi, prin maracini, s-or fi tarat pana la umbra bisericii, la Copuzu. Stii de unde au venit?”. Isi da palaria pe spate si se apleaca spre mine. „Din Odaie au venit, nepoate, asta stiu eu de cand eram copil, de la batu, de-aicea, din padurea asta au venit. Nimeni nu stie cum s-au dus ele acolo. Nimeni nu le-a pus, nimeni nu le-a vazut venind.”

In scobitura inimii a fost o icoana

Odaia Calugarului, asa s-a numit padurea candva, pe timpul cand Lache al lu` Nuca era copil, cu 70 de ani in urma, pentru ca in padurea asta a fost o manastire, si mai inainte de manastire era codru nepatruns, si in adancul lui isi gasise salas Schimnicul. „Padurea a fost plina de cruci. Plina ochi”, zice Lache, „cruci de calugari de pe timpuri. Cica au fost omorati de turci, imprastiati ca pleava, una cu pamantul, da` cica ultimul care-o fi fost a aruncat blestem mare asupra lor. Crucea mare a mai ramas, atata tot, in mijlocul padurii.” Si Schimnicul? „Asta a fost un sfant, nepoate, atata de demult, ca nimenea nu mai stie, cu el a inceput calugaria aici. A lui a fost Odaia. Odaia era asa, un bordei de pamant si de creanga de tufan unde statea el si se ruga, si cica venea domnitori, nepoate, venea la el sa-i binecuvanteze, Negru Voda venea, atata de sfant era. Pe urma, cand Schimnicul s-a facut pamant, s-a inaltat manastirea de calugari in codru adanc si-a mai trecut timp si pe urma i-a imprastiat paganii de-a ramas numa` blestemul.”
Isi framanta mainile, si mainile lui sunt crapate, de culoarea lutului ars de vipia campiei. Parca ar vrea sa-mi mai spuna ceva. „Nene Lache”, zic, „padurea, cand erai copil, cum era padurea?” Se framanta putin. „Era adanca, nepoate, mai mare ca acuma, da` tot umbla zvonu` blestemului pe sate, de nu prea intra lumea. Cica era cuprinsa la o vreme de niste nori care se lasau peste ea. Ceru` era senin sticla, numa` padurea era negurata, si atuncea, pe care-l prindea pe-acolo, nu mai iesea teafar. Cica umbla duhurile paganilor blestemati, care isi manjise sabiile cu sange sfant, urland prin padure, ca nu stia pe unde sa iasa. Altii zicea ca s-aude Schimnicu` zicand rugaciuni si blesteme si zornaind, ca cica avea la brau un lant gros si de el agatata o cruce de fier. Si el cica macina si-acuma la pagani. Daca te-ajunge ceasul de taina in padure, tre` sa stai pe langa crucea mare din mijlocul ei, nu pa marna, ci numa` acolo, si sa spui rugaciunile, ca numa` asa scapi. Si cica crucile da piatra de pe marnea padurii d-aia sunt puse, ca sa nu iasa duhurile pagane ferecate inauntru, legate cu blestem. Asa era cand eram eu copil. Asa stiu eu.” Si-acuma, nene Lache, cum e acuma? Tace o clipita. Magarusul rage si da din picioare ca un apucat. „Ei”, face mosu` neprivindu-ma in ochi, ci numai in departare peste camp, „si-acuma-i tot cam asa.” Am vazut si eu ceata, nene Lache, ii zic soptit, am vazut-o. Isi intoarce ochii stransi de soare catre mine si da din cap, ca si cum ar zice, „Stiu, nepoate, stiu.”

Calugarul cu parul rosu

Lache al lu’ Nuca si cotiguta lui

Lache al lui Nuca a disparut asa cum a venit. S-a indepartat pe drumul care taie lumea in doua, cotiguta s-a facut din ce in ce mai mica, punct tremurator pe pamantul incins, pana a disparut. Eu strabat desisul de salcami fragili si inalti, pana acolo unde vantul devine subtire, pana acolo unde ierburile devin de culoarea pietrei, pana acolo unde incep cararile abia inchipuite ale padurii si pana unde aerul se face de culoarea vinului alb si vechi si unde locuiesc tufanii cei mari, stejarii seculari. Intru in inima padurii, acolo unde marele trup de piatra al crucii apasa pamantul, doar asa, ca sa mai vad o data locul, ca sa mai pun o data mainile pe semnele ei nedeslusite, in speranta ca voi auzi vreo soapta. Aceeasi tacere nepatrunsa, aceleasi sunete de pasari care mereu sunt departe, acelasi abur care pluteste printre copaci. Ca si intaia data, am stat in marea groapa din fata crucii, si am privit-o urcandu-se la cer, odata cu trunchiurile copacilor.
Daca este cineva care cunoaste cararile padurii Calugareasca cu adevarat, atunci acela este Costandin, omul care locuieste de 35 de ani in marginea ei si care spune despre sine ca nu este padurar, ci o straja a padurii. Costandin iubeste copacii, iubeste misterul padurii de la Calugareasca, iubeste ceata subtire care nu dispare aproape niciodata si fara de care n-ar putea trai. Stau fata in fata cu el. Este atos, ca oamenii de campie, ars de soare, cu priviri patrunzatoare si cu degete osoase, in care tine vesnic o tigara. Mancam branza in casa lui. Nevasta-sa, Ana, e in preajma. „Povesti, domnu` Horea, sunt povesti, vorbe babesti, dar ceva trebuie sa fie adevarat din toate astea. Simt eu ca-i adevarat. Nu-i fum fara foc. Manastirea a fost cu adevarat. Crucea cea mare a fost in fata portilor manastirii, iar acolo unde-i groapa, acolo a fost un put. Pe urma, crucile de-s in sat la Copuzu… Oricine le poate vedea ca nu-s de-acolo, ca-s prea multe si ca-s prea altfel pentru un sat asa de sarac. Ceva s-a intamplat prin locurile astea. Se simte. Nimeni nu stie de-adevaratelea ce, ca n-a fost nimeni sa cerceteze, da` a fost ceva… grav.” Trage din tigara si se uita la Ana. Ea da din cap. Asa e. Ceva grav. „Cateodata, gasesc scormonituri prin padure. Unii cauta comori.” Coboara vocea, pana cand aproape nu-l mai pot auzi. „Ati vazut cusma de piatra a crucii cazute jos, langa ea? Aia a fost deasupra, acoperea crucea sa n-aiba capul gol dinaintea cerului. Au dat-o jos, ca sa caute aurul. Eu stiu cine-a dat-o jos. Si-asa era unu` fara noroc, vai de capul lui. Dupa fapta asta, i-a mers si mai rau. I s-a-ntamplat un accident a doua zi. Nu-i gluma. Vedeti ce vreau sa spun?” Ana aproba din cap. Da, se petrec unele lucruri de mirare. „Si-apoi, aburul acesta subtire, care curge printre copaci, poate ca e un fenomen, ceva, o evaporare, dar uite, n-a plouat de doua luni in campie, toate s-au scorojit, pamantul a baut apa intr-o clipita dupa furtuna si aburul tot e. Eu stiu unde-au fost chiliile, pe grindul din mijlocul padurii. Mi-am dat seama unde-o fi fost si biserica, am vazut pietre iesind din pamant si pe urma disparand, ca si cum n-ar fi fost. Astea le vad, dar mai mult nu pot spune, ca ce spun oamenii e treaba lor. Unii vad lumini alergand si viseaza la comori, altii zic ca se fac nefacute in padurea asta. Eu pot sa spun ca ceva este. Dar ce este, nu stiu. C-or fi fost omorati calugarii, c-o fi blestem… Sigur e ca crucile s-au dus la Copuzu, s-au aciuit pe langa biserica de-acolo, aliniate, parca-s cruci de soldati, nu alta.

Povestitorul campiei

Da-ntr-o zi a venit unu` , calugar era, spune tu, Ana, cum a fost si ce-a zis, ca poa` sa fie important.” Ana aproba din cap. Intr-o buna zi, acum vreo doi ani, a venit un calugar din munti, cam la vreo 50 de ani, puternic ca o catana, cu parul rosu si cret, legat la spate, cu o centura care-i strangea vesmantul. A strabatut padurea in lung si-n lat, a inspectat toate crucile de pe margini, apoi a facut curat la crucea cea mare, a aprins lumanari in memoria monahilor care au vietuit acolo candva si a dormit o noapte acolo, in inima padurii. I-a spus Anei ca e de la un schit din munti, din Bucegi, si ca atunci cand manastirea a fost rasa de pe fata pamantului, o parte din frati au plecat acolo, sus.”Padurea cica ar fi fost toata a lor,” zice Ana, „si ca or s-o ia inapoi intr-o zi. Pe urma, ne-a spus sa dam tot timpul crucea cu var, s-avem grija de ea ca de ochii din cap, ca-i lucru sfant, si pe urma dus a fost, si n-a mai venit niciodata.”

Povestile lui Baticu

Sunt intr-o curte mica din satul Salcioara, de partea cealalta a padurii. Gardurile sunt acoperite cu iedera si cu flori cataratoare. Langa mine se afla Costandin, padurarul de la Calugareasca, iar in fata mea, Baticu, asa cum ii spune el cu drag. Baticu are 78 de ani, dar se tine tare sub palaria de pai. „Ah, padure-padure-padure”, zice el cu ochii inchisi in lumina soarelui, clatinand din cap, „pai acolo m-am nascut, in padure, sunt coborator din padurea asta, ce mai, una cu padurea!” Deschide ochii. „Tata”, zice, „pai tata-meu a fost padurar demult de tot. Cand m-am nascut eu, in `29, el erea p-aicea vechiut, sapase carare pasind prin padure. Calin Barsan il chema pe tata, era din partile Brasovului, de la Sacele, scoborat in campie. Si pe urma asa am crescut si eu, prin padure. Si sa-ti spui ceva: padurea asta e asa de candu-i lumea, nu s-a clintit. Si cine-a clintit-o nu i-a fost bine, ca ceva tot o apara pe ea. C-o fi crucile de marni, c-o fi v-un juramant, ceva… Cum a fost unu`, boieru` Iorgu Iatan din Crasani, care luase padurea cica de la calugari si care incepuse sa dea jos tufanii cei mari, grosi de nu-i cuprindea trei oameni. Nici ala bine n-a sfarsit, ca ajunsese la urma sa doarma pe la fostele lui slugi, de sarac ce era. Vezi bine, tufanii aia nu era arbori obisnuiti, nu trebuia doborati. Da` el facuse banci la crasma din ele.”

Constandin, strajerul padurii

Nea Niculae, cum il cheama de fapt pe Baticu, povesteste doar cu ochii inchisi, iar mainile lui noduroase deseneaza prin aerul incins. Cand vorbeste despre tufani, mainile se ridica precum crengile, catre cer, cand vorbeste despre ceturile vesnice ale padurii copilariei, mainile lui se unduiesc orizontal de parca ar dansa, cand vorbeste despre crucile calatoare care au parasit padurea ca sa plece dincolo de rape, la Copuzu, mainile deseneaza in aer linii frante. Da, Baticu a vazut luminile albastrui alergatoare prin padure atunci cand era copil, a aprins lumanari la crucea cea mare, a vazut ierni grozave, cu nameti care se catarasera in marginea de rasarit a padurii, atat de sus, incat erau pana la jumatatea copacilor. „Vezi bine, viscolul campiei se lovea de padure ca de un zid, ca in padure nici viscolul nu putea intra”. Da, a auzit cateodata vaiete ciudate si stie bine ca in padurea asta, multi s-au ratacit, cat e ea de mica, unii s-au invartit zile intregi si n-au putut iesi, prinsi in vartejurile aburoase, si pe urma sunt pasarile pe care le poti auzi, dar nu le poti vedea niciodata, nimeni nu stie de ce, si noptile cu luna plina, cand chiar ceata padurii e luminoasa, cand se aud fosnete si murmure si cand putini au curajul sa intre acolo. Cand s-au intamplat toate acestea? Cand a fost spulberata manastirea? Baticu nu poate sa spuna, pentru ca memoria lui „nu e cu timp, e altfel”. Isi aduce aminte „chestii, parc-ar fi acuma”, dar nu poate

spune cand au fost. Pe crucea mare scrie 1831. Cand taica-sau a venit padurar, dupa primul razboi, povestile padurii traiau deja. Trecusera aproape o suta de ani de cand manastirea disparuse, de cand oamenii din Salcioara si din Copuzu si din Crasani erau vecini cu padurea misterioasa si cu duhurile care locuiau acolo, si atunci cand ceva se intampla, lucrul acela se transforma pe loc in poveste, fara date, fara ani. Legenda. Poate ca sunt si eu doar martor la o poveste, imi zic, al carei adevar nu-l voi afla niciodata. Poate ca finalul calatoriei mele nu este decat aflarea povestilor. Trebuie sa vad crucile calatoare de la Copuzu, imi spun, crucile de piatra care au calatorit peste rape si au coborat acolo, in vale, la adapost. „Merg si eu”, zice Baticu, pe care nu-l rabda inima sa nu mai scormoneasca in povestile din inima lui. Suntem trei deja, in cautarea povestii: eu, Costandin, strajerul padurii, si Baticu.

Nodul de apa

Copuzu. Drumurile sunt de praf galben, pamantul lutos, casele mici, de campie, ca vanturile sa treaca pe deasupra. Biserica e mica si ea, cu o singura turla acoperita cu tabla, ghemuita in causul unei rape adanci. Deasupra ei se afla ruinele cetatii lui Dromichete, cotropite de ierburi. Ca si in padure, oriunde ai sapa, gasesti ceva: o urma, un semn, un ciob. O istorie de mii de ani se afla ingropata in malul Ialomitei, care inconjoara satul ca un nod de apa. Langa biserica locuieste mos Vile Naftaila, descendent dintr-o familie straveche a locului, care acum, la cei 83 de ani batuti pe muchie, este crasnicul bisericii. Pe mos Vile il inconjoara tacerea ca un glob. Stie totul, dar fiecare vorba e socotita. Traverseaza arsita spre biserica, drept ca o lama. Suntem patru. Eu, Costandin, Baticu si mos Vile.

Mos Vile

Si, dintr-o data, Dumnezeule!, vad crucile impresurand biserica din Copuzu, precum o armata din piatra. Niste cruci cum n-am mai vazut niciodata, unele mari, altele pipernicite, unele duble sau triple, cu bratele incrucisate, ca si cum s-ar strange la un loc, intr-o hora, sprijinite unele pe altele, randuri-randuri, coborand de pe deal spre biserica, printre tufisuri maracinoase, itindu-se dintre ierburi, un popor de cruci pornite in bejenie. Dintr-o data inteleg totul. Inteleg ce voia sa spuna Costandin. Crucile acestea nu sunt de-aici, nu apartin acestui satuc pierdut in campie, ele au venit de undeva de departe, s-au refugiat ca in fata unei primejdii, arata ca si cum ar fi venit ascunse pe sub pamant. „Pe sub pamant au venit”, face mos Vile zambind, „de cate ori sapam o groapa, gasim cate un pui de cruce si-l punem in rand cu celelalte. Vezi, astea mai albe sunt abia iesite din tarna.” Alerg de colo-colo, cu aparatul de fotografiat in mana, nevenindu-mi sa cred ca toate acestea exista cu adevarat. Baticu tace, Costandin tace, desi au mai vazut toate acestea. Pentru ei, aceste cruci sunt dovada ca povestile pe care le stiu din stramosi sunt adevarate, sunt confirmarea ca ceva foarte grav s-a intamplat acolo, in padurea de la Calugareasca, din moment ce crucile au pornit in bejenie, ca si cum si-ar fi cautat adapost. Vasazica e adevarat. Manastirea a existat si acestea sunt crucile monahilor care au trait candva acolo, in padure. Mos Vile stie de la preotul Nae si de la altii, ca la 1848, cand a fost cladita biserica asta in campie, aici, pe malul Ialomitei, in nodul apelor, era metocul manastirii Calugareasca, locul in care monahii aduceau vitele la adapat. Si mai stie ca icoanele dinlauntrul bisericii sunt venite in parte tot de la vechea manastire dintre stejari, pentru ca sunt mult mai vechi decat biserica din Copuzu. Si ca asta e tot ce-a mai ramas din legendara Odaie a Calugarului, intemeiata de un sihastru. Schimnicul. Vile Naftaila stie din ce i-a spus strabunicul. Stie ca legamantul pe padure a fost facut de el.

Epilog

Biserica din Copuzu si cimitirul ei cu sute de cruci venite din alta parte

Candva, probabil pe la 1500, cand padurea Calugareasca era un codru adanc, acolo si-a facut salas si loc de rugaciune un sihastru al carui nume s-a pierdut. Este cel cunoscut sub numele de Schimnicul. Padurea a luat numele de Odaia Calugarului. In jurul salasului a luat cu timpul fiinta o manastire care a crescut, pana cand, pe la 1700, devenise mare si bogata. Toata padurea era a manastirii si calugarii aveau turme si pamanturi. Prin multe a trecut manastirea aceasta. A fost daramata, arsa, jefuita, uneori calugarii au fost ucisi de turci si de alti pagani, dar, pentru ca era protejata de duhul Schimnicului si de crucile de piatra care strajuiau marginile sale, a supravietuit. Pe la 1800, staretii manastirii erau greci, aveau legaturi cu Athosul, manastirea era bogata si puternica. Avea deja cateva sute de ani, judecand dupa numarul crucilor de piatra care au fost ale monahilor, si dupa vechimea lor. Apoi s-a intamplat ceva. Nimeni nu stie ce. Unii spun ca dupa 1864, cand s-au secularizat averile manastiresti, grecii au plecat, iar calugarii s-au imprastiat care incotro. Altii spun ca manastirea a fost trecuta prin foc si sabie, a fost rasa de pe fata pamantului de n-a mai ramas piatra pe piatra si ca icoanele cele vechi si padurea de cruci ale monahilor s-ar fi refugiat in mod miraculos, mai jos, imprejurul fostului metoc, devenit biserica de la Copuzu. In orice caz, in jurul anului 1900, padurea de la Calugareasca era deja plina de povesti cu duhuri si cu comori, bantuita de amintirile neclare ale sutelor de ani care trecusera peste ea. Marea cruce de piatra din inima padurii a ramas in picioare pana in zilele noastre, strangand imprejurul ei istorii stravechi, spuse din tata-n fiu in satele dimprejur. In ce-l priveste pe calugarul cu parul rosu si cret, in cele din urma am plecat in Bucegi, sa il caut. Calugarul Irinel. Am fost la schitul de la Pestera, apoi la Cocora, apoi la manastirea Inaltarea Domnului, unde am dat peste alte povesti extraordinare, dar nu si peste monahul Irinel. Acesta parca n-a existat niciodata. Nimeni nu a auzit vreodata de el. Un singur calugar, foarte batran, pe nume Nifon, auzise ca demult de tot ar fi fost o mana de monahi veniti din adancurile campiei, in munte, la adapost… Sa fi fost si Irinel o poveste?

Nimeni nu stie cum au ajuns din padurea Calugareasca in sat

Calugarul care a dormit o noapte in padure, care s-a rugat si care a aprins lumanari sub crucea de piatra face parte, si el, din misterul care va inconjura pentru totdeauna Calugareasca. Poate ca Baticu are dreptate: „Poate c-am visat eu toate astea, dar de unde stiu ca visul nu e adevarat, si ca acuma nu visez?”.

  • reportaj de Horia Turcanu publicat in Formula AS, nr.778
Reclame

Un gând despre „Mănăstirea din Pădurea Călugărească

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.