Întrucât mai sunt unele persoane şi grupări care continuă să conteste în ţară şi străinătate necesitatea şi oportunitatea construirii Catedralei Mântuirii Neamului în Bucureşti, Patriarhia Română face precizarea că Noua Catedrală este o necesitate şi un simbol:
1. Necesitatea liturgică
Numai cine slujeşte sau participă la momentele solemne liturgice şi la ceremoniile bisericeşti din actuala Catedrală patriarhală cunoaşte dificultăţile pe care le creează lipsa acută de spaţiu în desfăşurarea normală a slujbelor religioase. Actuala Catedrală patriarhală, construită la mijlocul secolului al XVII-lea (1656 – 1658), a fost iniţial biserică mănăstirească, devenită ulterior catedrală mitropolitană în anul 1668, iar din anul 1925, odată cu înfiinţarea Patriarhiei Române, ea serveşte în mod provizoriu drept Catedrală patriarhală până la construirea Catedralei Mântuirii Neamului, aşa cum se menţionează în pisania scrisă deasupra uşii de intrare de patriarhul Miron Cristea, după lucrările de restaurare din anii 1932-1935. Toate catedralele mitropolitane din provinciile româneşti sunt cu mult mai încăpătoare decât actuala Catedrală patriarhală şi oferă clerului şi credincioşilor condiţii mai bune pentru desfăşurarea cultului.
2. Necesitatea publică
Potrivit Legii cultelor nr. 489/2006, cultele sunt persoane juridice de drept privat şi utilitate publică (art. 8, alin. 1). În Catedrala Mântuirii Neamului vor fi organizate ceremonii religioase cu caracter public-naţional, ca de exemplu pomenirea eroilor neamului românesc la sărbătoarea Înălţării Domnului – Ziua Eroilor (unul din hramurile viitoarei Catedrale patriarhale) şi a Eroilor din Decembrie 1989 sau slujba de Te-Deum la Ziua Naţională – 1 Decembrie. În acelaşi timp, în Catedrala Mântuirii Neamului se vor desfăşura alte ceremonii, aniversări sau comemorări cu caracter naţional şi internaţional, vor fi primiţi oaspeţii din străinătate şi vor fi organizate evenimente cu semnificaţie religioasă, congrese, conferinţe şi alte manifestări ale preoţilor şi tinerilor români din ţară şi străinătate. Utilitatea publică a viitoarei Catedrale patriarhale va fi evidenţiată şi de amenajarea spaţiului generos de aproape 6 hectare din jurul ei ca parc public, mărind suprafaţa spaţiilor verzi din Bucureşti.
3. Simbol al unităţii dintre lucrarea spirituală şi socială a Bisericii
În ansamblul Catedralei Mântuirii Neamului, lucrarea spirituală de ordin liturgic, catehetic şi omiletic se va desfăşura în unitate şi completare cu lucrarea social-culturală – prin Centrul de conferinţe şi Muzeul creştinismului românesc -, social-filantropică – prin cantina şi căminul pentru pelerini -, şi social-medicală – prin Centrul de diagnostic şi tratament -, toate în incinta Catedralei noi.
4. Simbol al unităţii dintre generaţii şi al românilor de pretutindeni
Catedrala Mântuirii Neamului prin stilul arhitectonic tradiţional bizantin-românesc va fi reprezentativă pentru credinţa majorităţii poporului român. Picturile şi mozaicurile viitoarei Catedrale patriarhale vor include sfinţi şi lăcaşuri de cult reprezentative din toate provinciile româneşti şi chiar ale comunităţilor de români din afara României.
5. Simbol al demnităţii naţionale
Biserica Ortodoxă Română este astăzi singura între Bisericile Ortodoxe fără o catedrală reprezentativă pentru credinţa majorităţii poporului român. În mai multe ţări din lume, Catedrala din capitală se numeşte catedrală naţională. De exemplu, National Cathedral din Washington este catedrală naţională, în care au loc şi ceremonii cu valoare de simbol naţional. De remarcat faptul că în Bucureşti a fost construit stadionul Naţional Arena cu o capacitate de 55.000 de locuri, din fonduri publice, fără mari proteste în legătură cu oportunitatea acestui obiectiv sportiv naţional. În schimb, Catedrala Mântuirii Neamului, cu o capacitate de 5.000 de locuri, va fi construită doar parţial din fonduri publice, ceilalţi bani fiind din donaţii ale clerului şi credincioşilor ortodocşi români din ţară şi străinătate.
6. Complementară şcolilor şi spitalelor din România
Noua Catedrală patriarhală nu poate fi pusă în concurenţă sau opoziţie cu şcolile şi spitalele din România, aşa cum fac cei ostili construirii ei, deoarece ea este complementară acestora. Şcolile publice din România sunt concurate şi completate de multe şcoli particulare, apărute după 1990, aşa cum spitalele şi alte unităţi medicale de stat sunt concurate şi completate de centre medicale private. În schimb, Catedrala Mântuirii Neamului nu poate fi înlocuită de una privată, deoarece Catedrala este un simbol al unei mari comunităţi în rugăciune, al unui oraş întreg.
Biserica este singura şcoală care nu se finalizează cu examenul de bacalaureat sau cu studiile de doctorat, ci rămâne permanent o şcoală spirituală pentru toată viaţa, care îndrumă oamenii să caute viaţa cerească veşnică, încă din timpul vieţii lor pământeşti. În plus, ea este singurul spital care vindecă pe om de păcate prin iertare şi prin cultivarea virtuţilor spre a dobândi sănătate sufletească şi iubire curată pentru armonia în familie şi societate.
Aşadar, Biserica este şcoală spirituală şi spital duhovnicesc, complementară tuturor şcolilor şi spitalelor publice. De aceea, la solicitarea Bisericii, în şcolile publice se predă şi religia care educă pe copii şi tineri în spiritul valorilor perene şi eterne, completând astfel disciplinele ştiinţifice, iar în spitale sunt prezenţi preoţi de caritate care ajută şi completează practica medicală ştiinţifică, întrucât omul este nu numai trup, ci şi suflet.
7. În concluzie, este mai util şi mai demn să construim cu bucurie un spaţiu-simbol al comuniunii decât să apărăm cu patimă un vid spiritual!
Acest adevăr este confirmat de mulţimea clericilor şi credincioşilor români care deja au început să ofere cu bucurie bănuţul lor pentru Catedrala care reprezintă dorinţa lor de întărire în credinţă şi de înălţare în demnitate. (Biroul de presă al Patriarhiei Române)
Câteva gânduri, impresii şi idei despre Catedrala Mântuirii Neamului Românesc – acum, la începutul noului an – 2012…
Catedrala Mântuirii Neamului Românesc reprezintă sinteza ethosului creştin-ortodox al poporului român, zidirea ei implicând variate semnificaţii de la cele duhovniceşti – liturgice-teologice până la cele naţionale-arhitecturale-sociale. În acest sens zidirea ei se constituie într-un simbol al permanenţei sintezei dintre Biserică şi Neam, precum şi într-o afirmare dinamică a valorilor spirituale şi culturale ale poporului român. În imaginea ei se vor regăsi tradiţia şi modernitatea, universalul şi particularul, amprenta inconfundabilă a devenirii istoric-religioase şi culturale a poporului român şi amprenta năzuinţelor spirituale ale acestui popor pentru veacurile ce vor veni.
Este nevoie de un asemenea efort spiritual şi material pentru a da viaţa sacră unui spaţiu care va folosi nemijlocit nu numai unui popor aflat în rugăciune, ci şi unui popor chemat să-şi afirme mereu identitatea, verticalitatea şi măiestria, precum şi fidelitatea faţă de năzuinţele înaintaşilor care doreau cu ardoare zidirea unui asemenea locaş. Comuniune a oamenilor cu Iisus Hristos şi întreolaltă, legătură între generaţii, punte între eclesial, cultural şi social, deschidere responsabilă spre istoria şi spiritualitatea poporului, afirmare a identităţii şi a permanenţei creştinismului ortodox pe aceste meleaguri, simbol al unităţii spirituale a poporului român, spaţiu viu al afirmării valorilor Evangheliei lui Iisus Hristos într-o lume secularizată şi globalizată, Catedrala Mântuirii Neamului Românesc rămâne un ideal care trebuie asumat continuu de către fiecare creştin. De ce? Pentru că are menirea cuprinzătoare de a ne aduce aminte, mereu şi mereu, într-o lume care renunţă cu atâta uşurinţă la propriile-i rădăcini transcendente, cine suntem. Numai în măsura în care vom conştientiza necesitatea acestei mişcări lăuntrice de asumare dinamică a identităţii noastre vom reuşi să descoperim sensul ultim al acestei zidiri impresionante pe pământ românesc care nu este altul decât cel legat de aspiraţia spre propăşire şi mărturisire a credinţei neamului. Ori neamul – chiar într-o lume globalizată – ca de altfel fiecare persoană – chiar într-o lume hiper-individualizată – este chemată să conştientizeze că nu-şi poate afla sensul profund şi ultim al existenţei în afara lui Iisus Hristos. Catedrala ne arată că menirea ultimă a lumii este dincolo de lume, ea ne indică că locul omului este Biserica şi Iisus Hristos este locul omului: în acest adevăr stă „pragul speranţei” pentru noi…
Credinţa ca manifestare a persoanei în comuniune se poate întrupa într-o viziune teologică asupra orânduirii spaţiului sacru care teologhiseşte şi exprimă această credinţă într-o intimă corespondenţă cu Evanghelia, dogma şi experienţa Bisericii. Arhitectonica Catedralei ne introduce în experienţa eclesială a credinţei care converge în multiplele ei manifestări spre dimensiunea sacramentală, care, în Euharistie oferă omului unirea maximă cu Iisus Hristos şi totodată pregustarea plină de har şi de adevăr a Împărăţiei ca neînserată zi a opta. Configuraţia ansamblului arhitectural pune această dimensiune sacramental-liturgică în centru prin simbolistica POTIRULUI, după cum în interiorul acestui centru se ridică maiestuos Catedrala a cărei simbolistică gravitează în jurul Pantocratorului Iisus Hristos şi a Treimii care cuprinde întreg universul creat, începutul, mijlocul şi sfârşitul creaţiei. Statornicia Tradiţiei Bisericii se împleteşte constructiv cu dinamica acesteia într-o aspiraţie spre a cuprinde universalul şi particularul într-o sinteză a coborârii iubitoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu la om şi o urcare iubitoare şi mântuitoare a omului la Dumnezeu prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt. Desigur nu lipseşte din ansamblul arhitectural nici dimensiunea eshatologică a creaţiei reprezentată de cele opt turle ca simbol al zilei a opta. În interiorul Catedralei ca spaţiu sacru, oamenii nu numai vor privi estetica plină de semnificaţii teologice, duhovniceşti şi culturale, ci se vor ruga, se vor angaja într-un itinerar spre sfinţenie, pregustând taina zilei a opta în Tainele Bisericii şi făcând experienţa acestei Taine ca şi sens profund şi esenţial al existenţei personal-comunitare descoperite deplin în Iisus Hristos.
Asumarea unui asemenea proiect deşi se realizează în istorie, depăşeşte pentru fiecare creştin, imediatul cotidian, asemuindu-se cu itinerarul „darului” transformat după cuvintele lui Iisus Hristos în „comoara din ceruri”. De aceea, darul fiecăruia pentru aici, în vederea unei asemenea construcţii, va fi „un dar pentru eternitate”. Pentru împlinirea acestui deziderat spiritual care se întinde ca un arc peste generaţii este nevoie să-i acordăm acestuia un loc în sufletului nostru, loc care va deveni treptat semn al Împărăţiei şi al vieţii veşnice, legându-ne totodată de aspiraţiile înaintaşilor ca la rândul nostru să lăsăm o moştenire cu valoare de simbol naţional şi universal urmaşilor. Totodată, pentru împlinirea acestui deziderat spiritual, care deşi se săvârşeşte pe pământ, are rânduiala cetelor îngereşti, pentru ca oamenii împreună cu îngerii, creaţia întreagă să doxologească Creatorului ei, este nevoie de o credinţă vie şi dinamică şi de o iubire neîndoielnică faţă de Biserică şi Neam.
Biserica este un dar, de aceea să fim fericiţi că suntem chemaţi să fim Biserica lui Dumnezeu, să avem bucuria că aparţinem Bisericii Lui. Ea este un dar frumos, în interiorul căreia noi trăim deodată, cu Iisus Hristos, frumuseţea negrăită a tainei istoriei neamului nostru şi a veşniciei lui. Prin urmare, să fim recunoscători pentru darul Domnului, pentru că „împreună cu Hristos” noi exprimăm experienţa de a fi cu toţi uniţi în numele Lui, experienţa de a fi Biserică, manifestată de poporul lui Dumnezeu în jurul Sfintei Treimi…
Stelian Gomboş.