Câteva lămuriri necesare: despre papalitate, cruciade, templieri, ioaniţi şi cavaleri teutoni

 Despre supremația și infailibilitatea papală

Definiții

Supremația papală și infailibilitatea papală sunt două erezii strâns legate una de alta. Supremația papală este pretenția papei de a fi împărat și dumnezeu, adică stăpân suprem peste cele materiale și spirituale. Este evident că, dacă se consideră dumnezeu, consideră că este și infailibil. De aici rezultă a doua erezie, cea a infailibilității papale, conform căreia papa nu poate greși.

Forme de exprimare

Papa a luat locul lui Dumnezeu pe pământ. De-a lungul timpului, aceste erezii s-au exprimat în mai multe forme:

„Papa ține locul lui Dumnezeu pe pământ”;

„Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”;

„Papa este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului”;

„Papa este Dumnezeu pe pământ”;

„Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”;

„Sfânta Scriptură primește puterea și autoritatea de la Papa”

„Toată puterea Bisericii emană de la Papa”;

„Papa e izvorul preoției”;

„Cel mai important lucru din religia creștină este infailibilitatea Papei”;

„Papa și ca învățător privat este infailibil”.

La prima vedere, aceste afirmații exprimă lucruri diferite. Însă la o cercetare teologică atentă se poate constata că ele sunt echivalente. Toate exprimă aceeași idee: „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”.

Considerăm prima afirmație eretică. Din afirmația „Papa ține locul lui Dumnezeu pe pământ”, rezultă că Dumnezeu își poate înceta lucrarea proniatoare, fiindcă papa se ocupă de aceasta în locul Lui. În particular, „Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”. Obținem astfel a doua afirmație. Dar Biserica este trupul lui Hristos: „Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adică Biserica” (Colos. 1: 24). Dacă „Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”, înseamnă că papa sprijină trupul lui Hristos și îi păzește unitatea. Rezultă că este mai mare ca Hristos sau identic cu Hristos, fiindcă cineva mai mic nu ar avea această putere. S-a ajuns astfel la a treia afirmație eretică: „Papa este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului”. Însă Iisus Hristos este Dumnezeu. Dacă papa ar fi Iisus Hristos, ar însemna că este Dumnezeu. Se obține a patra afirmație eretică din listă: „Papa este Dumnezeu pe pământ”.

Dacă „Papa și ca învățător privat este infailibil”, atunci înseamnă că nu poate greși; rezultă că el este Dumnezeu, fiindcă numai Dumnezeu nu poate greși. Se obține din nou afirmația eretică: „Papa este Dumnezeu pe pământ”, care este echivalentă cu „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”.

În concluzie, sub orice formă s-ar exprima erezia supremației și infailibilității papale, ea este echivalentă cu: „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”.

Ce spun papii despre ei

Papa Leon al XIII-lea (1878-1903) urmărea atragerea ortodocșilor la papism și spunea că unirea se poate dobândi numai prin recunoașterea lui ca Pontif Suprem, ca cel mai înalt ocârmuitor spiritual și vremelnic al Bisericii universale și ca unic reprezentant al lui Hristos pe pământ și împărțitorul a tot harul.[1] Într-o enciclică din 1894, el declara: „Noi ţinem pe acest pământ locul lui Dumnezeu cel Atotputernic”.[2] Iar într-o enciclică din 1896, considerându-se urmaș canonic al Sfântului Apostol Petru, declara: „Prin voinţa şi porunca lui Dumnezeu Biserica se întemeiază pe Sfântul Petru, la fel cum o clădire se bazează pe fundamentul ei. Acum natura corectă a unei fundații este de a fi un principiu de coeziune pentru diferite părți ale clădirii. Aceasta trebuie să fie o condiție necesară de stabilitate și rezistență. Eliminați-o și întreaga clădire va cădea. Este, prin urmare oficiul Sfântului Petru acela ce sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă.”[3]

Papa Pius al X-lea (1903-1914) a spus: „Papa este nu numai un reprezentant al lui Iisus Hristos, ci este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului.”[4]

Papa Pius al XI-lea (1922-1939) a rostit următoarele: „Voi ştiţi că sunt Sfântul Părinte, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, Vicarul lui Hristos, ceea ce înseamnă că eu sunt Dumnezeu pe pământ.”[5]

Ce spun „teologii” papistași despre papa

Dominicanul Martin de Tropau (sec. XIII) îl egala pe papă cu Hristos. Alţii îl numeau „Dominus Deus noster Papa”.

Ereticul Toma de Aquino (sec. XIII) declara supunerea faţă de papă ca o condiţie a mântuirii.

În secolul al XIV-lea, italianul Augustinus Triumphus şi spaniolul Alvarus Pelagius considerau că nimeni nu poate să apeleze de la papă la Dumnezeu şi că nimeni nu poate să intre la „Consistorium Dei” decât prin mijlocirea papei, care este purtătorul cheilor de la Consistoriul vieţii veşnice. Triumphus mai spunea că numai papa este mijlocitor între Dumnezeu şi poporul creştin.[6]

Ereticul Alvarus Pelagius a alcătuit în 1340 o lucrare care cuprindea ansamblul doctrinelor papistășești de la Gregoriu VI până la acea dată. El scrie : „Nici chiar un Sinod ecumenic nu poate să judece pe Papa, chiar nici pentru erezii. Dacă într-o privință lumea întreagă ar fi de altă opiniune, nu de a Papei, ar trebui să urmăm părerea Papei, pentru că Papa e superior tuturor. De la el primesc Sinoadele ecumenice concesiune de a se aduna, de la el autoritatea și jurisdicțiunea, nu el de la ele. Fiecare Papă are toată puterea pe pământ, pe care a avut-o Christos ca om. Precum Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu, așa este și Papa după chipul lui Christos și reprezintă pe Christos pe pământ. Întru atâta Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu. Papa este Adam, Biserica este Eva cea făcută din trupul lui Adam. Puterea papei nu are nici număr, nici măsură.”[7]

Ereticul Silvester Prierias, așa numitul „Magister sacri palatii”, afirmă că: „Este eretic acela care nu recunoaște pe Papă ca normă infailibilă, de la care și Sfânta Scriptură primește puterea și autoritatea ei.”[8]

Ereticul Albertus Pighius scrie : „Christos a dat numai lui Petru și scaunului său (adică papalității, n.n.) privilegiul infailibilității. Papa și ca învățător privat este infailibil, și este peste putință ca un Papă să fie eretic.”[9]

Iezuitul Gregoriu de Valentia scrie : „În adevărul despre infailibilitatea Papei este cuprinsă suma și lucrul de căpetenie a religiunei creștine. Papa, ori studiază chestiunea, ori nu, vrând a hotărî, de bună seamă nu greșește în hotărârea sa.”[10]

Ereticul Abraham Bzovius, în scrierea „Pontifex romanus”, din 1619, afirmă : „Papa e izvorul preoției din al cărui scaun apostolesc curge toată dignitatea episcopească.”[11]

Din păcate, chiar unii foşti ortodocşi, adepţi ai unirii cu papa, îl considerau pe acesta Dumnezeu. După ce în sinodul de la Florenţa, cei mai mulţi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe, trădători ai Ortodoxiei, au recunoscut supremaţia papei, un trimis al patriarhului de Alexandria declara papei Eugeniu IV acestea: „Tremur înaintea ta, eu praf şi cenuşă, tu Dumnezeu pe pământ. Da, tu eşti Dumnezeu pe pământ şi Hristos şi vicarul Lui, capul şi învăţătorul Bisericii universale, căruia îi sunt date cheile pentru a închide şi deschide paradisul cui vei voi tu, regele regilor.”[12]

Cum să se întoarcă papii la Ortodoxie, când şi unii foşti ortodocşi admit că papa este Dumnezeu pe pământ ?

Combaterea acestor erezii

Absurditatea acestor erezii este evidentă. Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, este unul singur. El este Persoană Dumnezeiască, nu omenească. Este și om, în sensul că are și fire omenească. Este Fiul lui Dumnezeu, Care, prin întrupare, a luat fire omenească. Iar papii sunt persoane omenești. Niciun papă nu poate să fie Hristos! Nici un papă nu poate să fie infailibil!

„Papii romani timp de o mie de ani şi ceva au lucrat în folosul mândriei lor şi al minciunii, nu al lui Hristos, nu al Bisericii Lui, născocind o mulţime de învăţături false – despre primatul papal în biserică, despre infailibilitatea papală, despre azime la Liturghie, despre împărtăşirea numai cu Trupul, nu şi cu sângele lui Hristos, despre purgatoriu şi altele; au îngrămădit atâtea dogme noi, nemaiauzite, încât este cu neputinţă ca cineva să se mântuiască, dar ei cred că este cu putinţă – pentru cel ce mărturiseşte credinţa catolică şi minciuna catolică o socoteşte adevăr.”[13]

Sfântul Ioan de Kronstadt se întreabă: „Cine e papa?” Şi răspunde: „Un idol, nu Hristos”.[14]

Sfântul Ioan spune că „marea greşeală constă tocmai în dogma infailibilităţii, fiindcă papa este un om păcătos şi nemernic, dacă el crede despre sine că este infailibil. Să ne gândim câte erori colosale, fatale pentru sufletele omeneşti a născocit biserica catolică papală, în dogme, în rituri, în dreptul canonic, în slujbele dumnezeieşti, în relaţiile ostile dintre catolici şi ortodocşi, în ponegririle şi calomniile la adresa Bisericii Ortodoxe, în injuriile aduse Bisericii Ortodoxe şi creştinilor ortodocşi! Şi de toate vinovat este papa, pasă-mi-te infailibil şi doctrina iezuiţilor lui, duhul falsităţii şi duplicităţii lor”.[15]

[1] Viața și nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, p. 181-182.

[2] Great Encyclical Letters of Pope Leo XIII, 20 June 1894, cf. Viața şi nevoinţele celui între sfinţi Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumeniţa, p. 196-197

[3] Papa Leon XIII, Enciclica Satis cognitum, 29 iunie, 1896.

[4] Cf. Viața și nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, p. 197.

[5] Ibidem, p. 196-197.

[6] cf. Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951, p. 513-517.

[7] Cf. Simeon Popescu, Desvoltarea primatului papal și influența lui asupra Creștinătăței, Sibiiu, 1882, p. 95.

[8] Ibidem, p. 96.

[9] Ibidem, p. 97.

[10] Ibidem, p. 100.

[11] Ibidem, p. 101.

[12] cf. Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951, p. 516.

[13] Ne vorbeşte Sfântul Ioan de Kronstadt, Ultimul Jurnal mai-noiembrie 1908, Ed. Egumeniţa, p. 53.

[14] Ibidem, p. 102.

[15] Ibidem, p. 70.

Autor: VLADIMIR GUETTÉE, doctor in teologie al Bisericii Ortodoxe a Rusiei
Traducere de Protosinghelul GHERASIM SAFFIRIN (1849-1922)
Editura SCARA, 2010, 346 pagini, coperta cartonata
Pret: 22 Lei

Citez din articolul O noua editie a cartii PAPALITATEA ERETICA (traducere revizuita):

Prezentare:

Papalitatea eretica este negresit cea mai buna carte scrisa pina acum asupra acestei pricini, lamurand in chip desavarsit intelegerea cumplitei erezii a Bisericii Romane atat din punct de vedere teologic, cat si istoric. Totodata, aceasta lucrare scrisa in urma cu un veac si jumatate, ca raspuns la hotararile Conciliului intai de la Vatican, este de actualitate pentru noi acum, cand papismul a ajuns (de la al doilea Conciliu din Vatican) nu numai dogma a dogmelor in “Biserica Apuseana”, dar se cere a fi si in aceea Ortodoxa. Caci nimic altceva nu se doreste prin „unirea Bisericilor surori”. Unire care nu e un lucru nou – fiind savarsita o data, la Sinodul de la Ferarra-Florenta, cel putin pe hartie – doar ca aceasta se va intimpla si cu fapta cat de curind.

Editia de fata se sprijina pe traducerea Preasfintitului episcop al Romanului Gherasim Saffirin (1849-1922), care a fost el insusi unul din rarii marturisitori ai vremii sale, la fel de tulburata ca si aceea a noastra. Astfel, el a aratat cum trebuie sa fie adevaratul ierarh ortodox, impotrivindu-se de unul singur ratacirilor spre care era impinsa si atunci Biserica Romana (de la Roma).

Fiind o lucrare de eruditie, cartea Parintelui Vladimir Guettée face trimitere la o multime de personaje, locuri si intamplari din istoria Apusului, necunoscute cititorului roman. Pentru aceasta, a trebuit sa aducem in subsol numeroase note lamuritoare.

In sfarsit – de vreme ce papalitatea a trecut in ultima vreme dincolo de toate marginile ereziei, fiind pagana si antihristica pe fata – am adaugat la urma un cuvant privitor la aceasta.

Cuprins:

Cea dintii erezie a papalitatii: dogma sa privitoare la intemeierea dumnezeiasca a Bisericii [„Primatul papal”] [„Lipsa de greseala” a papei]

A doua erezie a papalitatii: dogma sa in privinta Treimii [„Filioque”]

A treia erezie a papalitatii: dogma sa in privinta Intruparii [Nestorianismul Bisericii Romane], [„Sacra-Inima a lui Isus”]

A patra erezie a papalitatii: dogma sa in privinta Rascumpararii [„Pelagianismul Bisericii Romei”] [„Imaculata Conceptiune”] [Indulgentele si Purgatoriul]

Erezii si rataciri ale papalitatii privitoare la Sfintele Taine
1. Botezul si Mirungerea
2. Sfinta Impartasire (Euharistia) [Cultul Trupului lui Hristos], [Materia Tainei Impartasirii], [„Forma” Tainei], [Hostiile], [Desfiintarea impartasirii copiilor], [Desfiintarea impartasirii cu Singele Domnului], [Liturghiile private], [Schimbari in rinduielile liturghiei]
3. Pocainta si ispasirea
4. Despre hirotonie
5. Taina Casatoriei.
6. Ungerea bolnavilor [Taina Sfintului Maslu]

EREZII SI GRESELI ALE  PAPALITATII CE PRIVESC LA VIATA VIITOARE

PAPALITATEA SAU MAREA EREZIE APUSEANA

CUVANT DE INCHEIERE AL EDITORULUI: PAPALITATEA PAGANA SI ANTIHRISTICA

I. Paganismul Bisericii Romane
A. Biserica Romana si paganismul lumii vechi
B. Biserica Romana si paganismul contemporan: Miscarea Ecumenica
II. Inainte-mergatorul Antihristului sau Cuvant pentru Fiara ce va iesi din pamant

Comenzi: Cartile comandate vor fi trimise prin posta, cu plata ramburs. Pretul coletului include pretul cartilor comandate + taxele postale de expeditie. Va rugam sa trimiteti adresa dumneavoastra postala si numarul de carti dorite la adresa de email: stuparu_s@yahoo.com

Cauzele cruciadelor

„Cruciadele sunt un fenomen complex şi adesea greşit înţeles, deoarece sunt privite numai din punctul de vedere al Occidentului şi doar ca fenomen de natură religioasă. În realitate, rolul cel mai important în desfăşurarea cruciadelor l-au jucat interesele politice şi economice, numai că ele au fost disimulate de ideologia eliberării locurilor sfinte. Papii înşişi, care doreau să lichideze schisma din 1054 şi să readucă Orientul sub autoritatea lor, nu au fost întotdeauna slujitorii puri ai unui ideal exclusiv religios”[1].

Papa Grigorie al VII-lea, supremaţia papală şi ideea de „cruciadă”

Prin schisma cea mare (1054), adunarea papistaşilor (numită acum „Biserica Catolică”) s-a rupt de Biserica Ortodoxă care este adevărata Biserică a lui Hristos. La scurtă vreme după schismă, rătăcirea adunării papistaşilor a început sa se vadă clar, exprimându-se nu doar prin formule pseudo-teologice, ci şi prin intrigi şi crime odioase. Teoreticianul „cruciadelor” este papa Grigorie al VII-lea (1020-1085, papă între anii 1073-1085), considerat sfânt de către papistaşi; el se gândea la organizarea unui imperiu „teocratic”, de fapt papocratic, în care includea şi Locurile Sfinte ca „patrimoniu al Sfântului Petru”, după concepţia expusă în „Dictatus Papae”. Această lucrare expune, prin 27 de teze, doctrina puterii absolute a papei[2]. Conform acestei doctrine „singur Papa are putere să pună şi iarăşi să repună pe Episcopi. El singur, după împrejurări, poate da legi noi; el singur se poate folosi de insigniile imperiale; singur pe Papa au să-l onoreze toţi Principii, sărutându-i picioarele. Papei îi este permis să depună pe Împăraţi. Niciun sinod neconchiemat de Papa nu se poate numi ecumenic. Niciun capitol, nicio carte nu e canonică fără autorisaţiunea Papei. El singur poate respinge opiniunea tuturor, pe a sa nimenea”[3]. Pentru meritele sale în interesul papalităţii, papa Grigorie al VII-lea a fost beatificat de către papa Grigorie al  XIII-lea în anul 1584 şi sanctificat de către papa Benedict al XIII-lea în 1728.

Papa Urban al II-lea şi prima „cruciadă” (1096-1099)

Începutul colonialismului european

Cel care va trece efectiv la fapte este papa Urban al II-lea (1042-1099, papă între anii 1088-1099)[4].  Declarând oficial că voieşte să apere şi să extindă Creştinătatea, el pune în mişcare o armată de 80 000 de soldaţi, însă nu pentru a ajuta Răsăritul ameninţat de musulmani, ci pentru a-l cuceri[5]. Oamenii simpli, însufleţiţi de expediţia eliberării, vor primi numele de „Militia Christi” sau „Milites Sancti Petri”. Mergând să săvârşească fapte „pentru Dumnezeu”, ei îşi vor pune cruci pe arme; datorită acestui fapt, se vor numi „cruciaţi”; acţiunile lor vor fi numite „cruciade”. Pentru a da o motivaţie soldaţilor, papa le-a acordat o „indulgenţă plenară” prin care considera că le iartă toate păcatele trecute, prezente şi viitoare. În plus, proprietăţile soldaţilor au fost considerate „sacre”. Înşelaţi de aceste promisiuni, soldaţii au comis apoi, fără mustrări de conştiinţă, orice fărădelege. „Cruciaţii” au ajuns la Constantinopol, unde au fost primiţi de împăratul bizantin Alexie Comnenul. Subliniem faptul ca împăratul bizantin nu ceruse latinilor decât soldaţi pentru a-l ajuta să apere Creştinătatea împotriva atacurilor păgâneşti; el nu accepta ideea de „cruciadă” şi nu putea să dorească succes unei acţiuni militare care ar fi dus la supunerea Răsăritului faţă de Apus.

În 1098, Boemund, principele de Tarent, a cucerit Antiohia. În anul următor, Gottfried de Buillon se proclamă rege în Ierusalim; Tancred în Capernaum, Raymundus în Laodiceea, Balduin în Edesa şi Boemund în Antiohia sunt vasalii noului rege al Iarusalimului. În locul patriarhului ortodox, latinii au pus un patriarh papistaş, fapt care dovedeşte că ei nu doreau eliberarea Ierusalimului, ci aducerea lui sub autoritatea papei. „Lucrul cel mai grabnic al acestor cuceritori este să închine papei ţările cucerite, punând în Ierusalim şi Antiohia patriarhi latini, cu alungarea celor ortodocşi”[6]. Stabilirea „cruciaţilor” în Palestina, după ocuparea Ierusalimului, la 15 iulie 1099, este considerată a fi începutul colonialismului european.

Cruciadele, templierii, ioaniţii şi teutonii

Pentru menţinerea ordinii în rândul populaţiei cucerite şi pentru înlăturarea răscoalelor s-au înfiinţat ordine militaro-călugăreşti: ordinul ioaniţilor şi templierilor, organizat la începutul secolului al XII-lea de călugării papistaşi francezi şi ordinul german al teutonilor, spre sfârşitul aceluiaşi veac.

Ordinele cavalereşti care provin din acestea, acţionează şi azi, în peste 120 de ţări, declarând că scopul lor este unul filantropic; mai afirmă că lucrează pentru apărarea civilizaţiei creştine.

Ordinul cavalerilor ioaniţi a avut sediul iniţial la Ierusalim; după 1530, sediul se stabileşte în insula Malta, insulă dăruită ordinului de către împăratul Carol Quintul. De atunci se numesc „cavaleri de Malta”. Despre venirea şi activitatea ioaniţilor pe teritoriul ţării noastre găsim informaţii în „Diploma Ioaniţilor”. Este vorba de diploma pe care regele Bela al IV-lea al Ungariei a acordat-o în 1247 cavalerilor ioaniţi pentru a se stabili în Banatul de Severin şi pentru a-l coloniza.

Ordinul cavalerilor de Malta a activat oficial în România, începând din anul 1932. A fost desfiinţat în perioada comunistă. După Revoluţia din decembrie 1989, profitând de libertatea de acţiune, ordinul a fost reînfiinţat. În prezent, ordinul cavalerilor de Malta din România cuprinde şi membri ecumenişti, care mai înainte au fost ortodocşi. Cavalerii de Malta recunosc implicarea ecumenismului şi declară că sunt fascinaţi de progresul ecumenismului în România: „Astăzi Ordinul este reprezentat de Ambasadorul şi Comisarul Magistral al Asociaţiei, Franz Alfred Reichsgraf von Hartig, acreditat în 13 Mai 1997 şi de hospitalier Tibor Graf Kalnoky. Un lucru deosebit este faptul că Asociaţia Românească este singura Asociaţie Malteză din lume, care are în componenţă şi o parte ortodoxă acreditată de conducerea Ordinului: familiarii ordinului. Acest privilegiu unic a fost acordat în urma vizitelor Papei Ioan Paul al II-lea şi ale Marelui Maestru Fra Andrew Bertie în Romania, aceştia fiind fascinaţi de funcţionarea exemplară a echipelor ecumenice de lucru din interiorul Ordinului şi ale Serviciului de Ajutor şi de progresul ecumeniei în România creştină”[7].

Ordinul cavalerilor templieri avea un sprijin important în persoana lui Bernard de Clairvaux, un cleric papistaş de frunte, şi nepot al unuia dintre cavalerii fondatori. El a vorbit şi a scris în numele lor; în 1129, la Conciliul din Troyes, ordinul templierilor a fost oficial recunoscut de adunarea papistaşilor (aşa numita „Biserică Catolică”). Odată cu acest act formal, templierii au început să primească mari sume de bani, pământuri şi fii de nobili de la familii dornice să îi sprijine. Un alt beneficiu l-au primit templierii în 1139, când enciclica papei Inocenţiu al II-lea, intitulată „Omne Datum Optimum”, i-a scutit de supunerea la legile locale. Acest lucru însemna că templierii puteau traversa liber orice graniţe, nu trebuiau să plătească taxe, şi nu răspundeau decât în faţa papei. Pe aceşti „milites Templi”, papa Inocenţiu al II-lea i-a declarat „apărători ai bisericii catolice” (cum nomine censeamini milites Templi, constituti estis a Domino catholice ecclesie defensores)[8]. Enciclica este semnată, în mod orgolios: „Ego Innocentius catholice ecclesie episcopus”, adică: „Eu Innocentius, Episcop al Bisericii Catolice”, arătând prin aceasta supremaţia asupra întregii Biserici. Această enciclică este confirmată în 1145 de enciclica „Militia Dei” a papei Eugen al III-lea.

Templierii au rămas în istorie şi prin ritualul obscen din cadrul „procedurii de iniţiere”prin care se realizează primirea în ordinul lor, aşa cum au stabilit Hughes de Bure şi Raoul de Gisy. De asemenea, ei venerau pe baphomet (idolul cu cap de ţap, venerat de satanişti).

Templierii sunt prezenţi oficial în România din 2003. Unii îl prezintă astfel: „Ordinul Cavalerilor Templieri s-a înfiinţat în 1118 şi de atunci s-a răspândit în peste 40 de ţări, cu scopul de a apăra civilizaţia creştină. La noi, există de cinci ani şi are peste 500 de membri, afacerişti, politicieni, avocaţi, ofiţeri etc”[9].

Despre ordinul cavalerilor teutoni se ştie că a fost întemeiat în 1191. În anul 1211, cavalerii teutoni şi-au început activitatea în Transilvania, stabilindu-se în Braşov (numit de ei Kronstadt).

de Ioan Vlăducă,
continuarea în revista ATITUDINI, NR 16

Bibliografie

Simeon Popescu, profesor de Teologie în Sibiiu, Desvoltarea primatului papal şi influenţa lui asupra Creştinătăţei, Ed. autorului, Tiparul Tipografiei Archidiecezane, Sibiiu, 1882.

Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951.

Euseviu Popovici, Istoria Bisericească Universală şi Statistica Bisericească, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Filiala din Mânăstirea Cernica, 1926.

Sfânta Mănăstire Paraklitu, Despre cum s-a făcut papa pe sine împărat şi dumnezeu. Papismul ieri şi azi, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2010.

[1] http://info-valahia.blogspot.com/2009/07/primele-cruciade.html

[2] http://www.katholieknederland.nl/abc/detail_objectID592694.html

[3] Cf. Simeon Popescu, Desvoltarea primatului papal și influenţa lui asupra Creștinătăţei, Sibiiu, 1882, p. 80.

[4] http://www.newadvent.org/cathen/15210a.html

[5] Cf. Simeon Popescu, op. cit., p. 122.

[6] Ibidem, p. 123.

[7] http://www.maltez.ro/index-ro.php?id=70

[8] http://www.knightstemplarvault.com/static.php?page=omnedatumoptimum

[9] http://www.click.ro/actualitate/bucuresti/Cavalerii-Romania-templieri-au-in_0_827317362.html (articol postat  Duminică 11 Octombrie 2009).

SURSA: APOLOGETICUM

Aberatiile blasfemiatoare din dogma papistasa a Conciliului I Vatican

De ce catolicismul nu este biserica, ci adunare de eretici