In preajma zilei simbolice de nastere a lui Mihai Eminescu (cea reala fiind 20 decembrie, dar a fost trecut in acte la 15 ianuarie), profesorul Nicolae Georgescu, eminescolog cu state vechi, ofera cateva date despre cercetarea sa asupra personalitatii lui Eminescu.

Domnule Nicolae Georgescu, sunteti un eminescolog recunoscut. Vorbiti-ne despre descoperirile facute de dumneavoastra in domeniu.

Nicolae Georgescu: Ca bibliotecar la Academia Romana, prima descoperire facuta de mine, care m-a obsedat si pe care am verificat-o cativa ani prin toata presa timpului si in toate documentele de arhiva pe care le-am avut la dispozitie, a fost importanta zilei de 28 iunie 1883 in viata lui Mihai Eminescu. Aici lumea noteaza lapidar ca in aceasta zi Eminescu a innebunit si au urmat sase ani de calvar, de chin, de incercari de a reveni in viata culturala, asa-numitii ani negri din viata lui Eminescu. Ei bine, aceasta zi de 28 iunie 1883 este o zi importanta a istoriei si politicii Romaniei moderne. In aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu Romania timp de 48 de ore, Germania ameninta cu razboiul, prin Bismark, care trimite o telegrama lui Carol I. Societatea Carpatii este desfiintata in aceeasi zi, a fost expulzat din tara Emil Galli, directorul ziarului Independance Roumaine, care a creat scandalul diplomatic ce sta la baza tuturor aceste evenimente, a fost expulzat Zamfir C. Arbore, au fost devastate sediile unor societati nationale, s-a pornit proces ardelenilor. In aceasta zi trebuia de fapt sa se semneze tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Noi tinem minte dintre toate aceste evenimente doar ca a innebunit Eminescu. Nebunia lui Eminescu nu mai este accident privit in seria evenimentelor petrecute in acea zi, si cand stii despre acest tratat secret de alianta, intelegi mult mai bine sorgintea nebuniei lui. Ce voia acest tratat? Ca Romania sa se orienteze politic spre Austro-Ungaria in primul rand. Cu alte cuvinte, Romania nu mai putea sa-si revendice Ardealul. Acest tratat, care a fost semnat in septembrie 1883, muta lupta ardelenilor in Ardeal. Bucurestiul era de 10 ani dominat cultural de ardeleni, care, pe langa cultura, stiinta si administratie, ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile romanilor care erau asupriti de unguri… Or, tratatul le interzice brusc sa protesteze in Bucuresti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici fuge din Bucuresti in 1883 si intemeiaza Tribuna (1884), in jurul ei se organizeaza primele lupte pentru Ardeal. Si timp de 10 ani se va desfasura Miscarea memorandista, incheiata, dupa cum se stie, la 1894 cu procesul bine cunoscut. Ziua de 28 iunie este deci ziua mutarii luptei lor in Ardeal. Conditia semnarii tratatului era deci amortirea vocii pentru Ardeal in Bucuresti. “Directiva de sus” s-a reverberat in diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.

Declararea? In sensul ca nu era cu adevarat nebun?

Iata cum este cu aceasta declarare. Stirea despre boala lui Eminescu apare in ziarul Romanul cu care Eminescu polemiza, la 29 iunie, ziarele sunt antedatate, deci chiar la 28 aparea ziarul de la 29 iunie. “Aflam ca Domnul Mihai Eminescu…” Stirea va fi confirmata de Timpul peste trei zile, “Unul dintre redactorii acestei foi a incetat a mai lua parte la redactiune, atins fiind in mod subit de o grava boala”, asa suna. Deci, este un anunt de destituire, nu mai face parte din redactie. Exista insa un consens in epoca: un om atins de nebunie nu mai are voie sa faca parte din nici o functie publica, or Mihai Eminescu avea o functie publica foarte importanta, fusese in 1881-1882 redactorul-sef al ziarului Timpul, care era organul oficial al Partidului Conservator. Iar Maiorescu spune clar atunci cand se organizeaza Partidul Conservator: “Cei 10 capi ai lui, si al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

Se poate spune ca Eminescu a fost o victima politica?

Fara nici o indoiala. Eminescu a avut sase ani la rand de lupta pentru a reveni in atentie, nu a avut nici pe departe paralizie generala cum s-a spus, n-a avut sifilis. A fost dupa aceea arestat. Eminescu a fost arestat de Politia Romana de opt ori! In diverse contexte: a fost luat din teatre, de pe strada, din berarii. Dupa ce se indragosteste si vine de la Viena in Bucuresti, este trimis la Iasi. Pe urmele lui la Iasi a fost trimis seful Politiei Romane, Radu Mihail. Eminescu era urmarit in primul rand de agentii austro-ungari, sunt rapoartele lor gasite in arhiva, apoi de agenti romani. Era un om foarte incomod prin activitatea lui ziaristica.

SI DACA

Si daca ramuri bat in geam
Si se cutremur plopii
E ca in minte sa te am
Si încet sa te apropii. Si daca stele bat in lac
Adancu-i luminandu-l
E ca durerea mea sâ o împac
Inseninandu-mi gandul.

Si daca norii desi se duc
De ese în luciu luna
E ca aminte sa-mi aduc
De tine întotdeauna.

PORTRET

PORTRET Nicolae Georgescu (n. 1950) este profesor universitar la Universitatea Hyperion, Facultatea de Filologie, si decanul acestei facultati. Este un reputat eminescolog, a scris 15 carti privind opera si personalitatea lui Eminescu. Este doctor in Filologie cu teza “Eminescu si editorii sai. Nucleul maiorescian pana la Perpessicius” (1997). Unul dintre sfetnicii sai in cercetarea dedicata lui Mihai Eminescu este Dimitrie Vatamaniuc. Descoperirile lui Nicolae Georgescu in eminescologie au facut valva prin anii 80, fiind comentat intens in presa culturala a vremii.

sursa: www.mihai-eminescu.net

Atit in cadrul scolii generale nr. 195 din Bucuresti, cit si in mass-media comunista din Romania anilor copilariei mele, Mihai Eminescu era mereu prezentat ca si “poetul national roman”. De la parinti, insa, mai aflasem ca Mihai Eminescu fusese si ramasese “cel mai mare jurnalist roman”. Cind le-am cerut parintilor sa-mi dea articole de-ale sale, mi-au raspuns: “N-avem! Sint interzise. Mai mult, pina si colectia sa de poezii i-a fost cenzurata, in frunte cu marea sa ?Doina ?. Sint materiale care ii sperie pe comunisti, dupa cum i-a speriat si pe politicienii din timpul sau”. In acest an, cercetatorii Cezarina Barzoi si Ionut Baias (publicatia “Permanente” nr. 1-2/2005) au lansat o investigatie cu privire la circumstantele dinaintea mortii si chiar cu privire la cauza decesului marelui Eminescu, punind sub semnul intrebarii versiunea oficiala, acceptata unilateral pina acum, conform careia Mihai Eminescu ar fi murit atit “accidental”, cit si din cauza “nebuniei”. 

Mai mult, cei doi autori avanseaza ipoteza conform careia Mihai Eminescu ar fi fost supus unei campanii de calomnieri (atac la persoana) in perioada anterioara mortii sale. Sa revizuim deci aceste analize.

Calomnierea (atac la persoana)

Prezenta ziaristului si a omului politic Mihai Eminescu in climatul socio-politic al anilor 1880 incomoda teribil cercurile politice romanesti supuse presiunilor oportuniste exterioare si interne de a compromite unitatea si integritatea poporului roman. Eliminarea lui Eminescu parea sa fie o necesitate iminenta pentru acestia, datorita fenomenalei sale popularitati si charisme. Ne aflam in apropierea semnarii unor tratate politice mult negociate de statul roman, care pur si simplu nu mai aveau loc pentru un Mihai Eminescu nobil, patriot, idealist si sincer. Distrugerea sa nu se putea infaptui, insa, printr-un procedeu rapid, direct si evident. Fabricarea “nebuniei” sale reprezenta singura optiune, intrucit se putea invoca ori de cite ori ar fi venit vorba de scrierile marelui ziarist, iar postum se putea spera, intr-o intrare a acestuia in obliviunea istoriei la romani. Daca Eminescu era nebun, nimic din ceea ce a scris nu trebuie luat in considerare, deci “nu-i nimic bun de la un nebun”. Procesul de asasinare fizica si morala a lui Mihai Eminescu explodeaza, se pare, in ziua de 28 iunie 1883. Ziarul “Romanul” (sic!), care se afla in polemica acerba cu Eminescu, scrie pe 1 iulie: “Aflam cu sincera parere de rau ca dl. Mihai Eminescu, redactor la ziarul “Timpul”, tinar plin de talent si inzestrat cu un deosebit geniu poetic, a cazut greu bolnav. Speram ca boala sa nu va fi decit trecatoare si ca in curind vom putea anunta deplina sa insanatosire”. Acesta era semnalul scoaterii din viata publica a marelui ziarist. “Timpul” insusi vine cu o declaratie abia pe 2 iulie 1883, in care spunea: “Cu incepere de astazi, 1 iulie, directiunea politica si redactia ziarului “Timpul” este incredintata d-lui Mihail Paleologu”. Opinia publica presupune astfel ca Eminescu este scos din presa romaneasca. Nicaieri, nimeni nu dadea inca nici un motiv, nici o explicatie asupra imbolnavirii sale subite. “Timpul” revine cu un comunicat a doua zi, pe 3 iulie: “Unul dintre colaboratorii acestei foi, poetul Mihai Eminescu, a incetat de a mai lua parte in redactie, atins fiind in mod subit de o grava boala. Ne place insa a spera ca lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi decit de scurta durata si ca ne va fi data fericirea de a anunta revenirea sa sanatos la functiunile de pina acum”. Trebuie sa observam faptul ca in textul ambelor comunicate Eminescu este numit poet, chiar daca este evident faptul ca functia pe care o indeplinea in cadrul “Timpului” era cea de jurnalist. Ziua decisiva este, dupa cum am spus deja, 28 iunie 1883, cind se petrec o seama de lucruri bizare, atent mestesugite pentru a fabrica “nebunia” eminesciana. Sotia lui Slavici, doamna Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu urmatoarea rugaminte: “Domnul Eminescu a innebunit. Va rog, faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte rau”. Maiorescu gaseste in acest bilet pretextul perfect pentru a pune planul sau in aplicare. Pe de alta parte, insa, se stie ca Eminescu era, in acea zi, nu in vizita la doamna Szoke, ci la “Baia Mitrasewschi”, linga strada Stirbei Voda, nu departe de sediul Societatii “Carpatii”, societate interzisa de oficialitati in aceeasi zi. Eminescu fusese dus acolo de catre Grigore Ventura pentru a-l discredita, ceea ce ii si reuseste, dar numai partial. Eminescu isi “iese din minti”, Ventura il paraseste. Anunta apoi imediat politia ca trebuie sa ridice un “nebun” de la “Baia Mitrasewschi”. Anunta in acelasi timp pe Secaseanu si Ocaseanu, prietenii lui Eminescu, care sosesc imediat la locul respectiv, ajutindu-l pe Eminescu sa isi revina in fire. Ventura era redactorul ziarului ” Independence Roumaine”, ziar al carui director, Emille Galli, fusese expulzat din Romania in aceeasi zi fatidica de 28 iunie. Galli nu este singurul expulzat in acea zi, aceeasi soarta au avut-o si ziaristul Zamfir C. Arbore, prietenul poetului, si cu siguranta multi alti patrioti romani autentici. Toate aceste evenimente s-au petrecut pe fondul semnarii iminente de catre Romania a Tratatului cu “Tripla Alianta” (Germania, Austro-Ungaria, Italia), negociat mai bine de doi ani si jumatate de catre “Junimisti”, condusi de Carp, tratat si sustinut in totalitate de Titu Maiorescu. Sarbatorile nationaliste de la Iasi, insa, de la inceputul lunii iunie 1883, cind s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare si cind Eminescu, perfect sanatos, a citit la “Junimea” poemul sau, “Doina”, au iritat puterile centrale. Alaturi de Eminescu s-a aflat si Petre Gradisteanu, care a avut un discurs la fel de inflacarat. Von Bismarck este gata sa declare razboi Romaniei, daca nu se fac urgent retractari si nu se dau asigurari ferme ca se va intra imediat in sfera de influenta a Germaniei si Austro-Ungariei (adica, de-a se supune noilor stapini). Se cere ferm desfiintarea Societatii “Carpatii”, un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata si in ascuns pentru ruperea Ardealului de la Imperiul Austro-Ungar si alipirea lui la Tara. Rolul central in aceasta Societate il avea Eminescu. Iata ca Romania se supune exigentelor straine, interzice Societatea “Carpatii”, elimina din scena pe multi simpatizanti francofoni. Petre Gradisteanu, impreuna cu D.A. Sturdza, pleaca la Viena sa ii ceara personal “scuze” imparatului pentru discursul de la Iasi. Dar cu Eminescu “ce te faci?”. Toate astea se intimplau pe 28 iunie 1883, ziua caderii lui Eminescu. Revenind la “boala” lui Eminescu, nimeni nu lamureste insa opinia publica asupra “bolii” lui, despre care se afirma numai ca este o “boala grava”. In luna iulie, Titu Maiorescu initiaza o lista de subscriptie pentru a stringe banii necesari internarii lui Eminescu la Viena, lista pe care o publica in facsimil. In numarul din luna august al revistei “Literatorul”, Alexandru Macedonski publica o epigrama prin care va arunca in aer linistea asternuta asupra bolii lui Eminescu. Textul epigramei este urmatorul: “Un X… pretins poet acum,/ S-a dus pe cel mai jalnic drum…/ L-as plinge daca-n balamuc,/ Destinul sau n-ar fi mai bun,/ Caci pina ieri a fost nauc,/ Si azi nu e decit nebun”. Este momentul mult-asteptat de Ventura, care incercase, inca din 28 iunie, sa convinga publicul asupra nebuniei eminesciene, atunci insa cei doi prieteni sositi in graba la “Baia Mitrasewschi” reusisera sa-i dejoace planul si sa-l salveze pe Eminescu, dindu-l de gol pe Ventura pentru aceasta calomnie. Ventura nu mai voia de unul singur sa fie el cel care declara deschis “nebunia” lui Eminescu, intrucit fusese deja implicat in evenimentul mai sus-mentionat. Asadar, epigrama a fost pretextul perfect, ca sa se re-erijeze in protector al lui Mihai Eminescu, imediat dupa aparitia ei Ventura atacindu-l grav pe Macedonski. “Nu este nici o indoiala, prin aceasta epigrama este vizat nefericitul nostru coleg si prieten, Eminescu”. Iata ca Ventura, cel care anuntase politia de existenta “nebunului”, se retrage acum in ipostaza “prietenului indignat” aratind spre Macedonscki cu degetul acuzator: “Iata cine il face ?nebun ? pe bietul Eminescu, eu m-am spalat pe miini”. Macedonski, la rindul sau, incearca sa se apere si el, spunind ca ” …este o epigrama veche care a fost publicata fara stirea mea, epigrama care in plus nici nu il vizeaza pe Eminescu” (sic!). Au urmat manifestatii publice cu torte si geamuri sparte, la casa lui Macedonski, de catre suporterii indignati de calomniile contra lui Mihai Eminescu. Bastonat prin cafenele pe biata lui spinare, oprobriul public a atras multa lume in aceste evenimente, a fost un spectacol bucurestean demn de faima de “duri” a bucurestenilor din toate timpurile. Ventura si Macedonski intra intr-o polemica puternica, insa raul era deja facut, Eminescu era in ochii tuturor un (posibil) nebun tolerat de societate. In codul de moravuri publice si politice ale epocii, “boala grava” a nebuniei il indeparta definitiv de la viata publica pe cel atins de ea. Declararea nebuniei cuiva insemna, implicit, si destituirea lui din functie. Iata, asadar, ce realizeaza Grigore Ventura: dislocarea unui mare ziarist, a unui adversar de temut, din sistemul unui ziar de opozitie. Polemica se stinge, iar la 1 septembrie presa incepe sa discute deschis problema ”
nebuniei” lui Eminescu. “Telegraful” este primul care anunta: “Mai multi prieteni din capitala, amici ai nefericitului Eminescu, s-au decis a contribui lunar pentru intretinerea amicului lor in casa de sanatate. D.T. Maiorescu are partea cea mai mare in aceasta frumoasa si nobila actiune” (sic!). Maiorescu reuseste sa dea lovitura de gratie lui Eminescu la sfirsitul anului 1883, cind publica un volum de 64 de poezii eminesciene, intre care “Mai am un singur dor”, “Se bate miezul noptii” etc. Abilitatea sa a fost extrema, aceste poezii erau menite sa distruga imaginea unui Eminescu nationalist, adversar de temut al liberalilor, teroretician genial al problemelor societatii romanesti, patriot complet. Astfel, Maiorescu reuseste sa scindeze opera eminesciana, limitind-o la poezie. Din acel moment si pina in zilele noastre, Eminescu este cunoscut de toata lumea drept “marele poet”, “poetul national al Romaniei”, stergindu-se aproape complet opera sa ziaristico-politica, la fel de valoroasa si bogata ca si cea poetica.

Una din primele persoane care au sesizat lovitura de maestru a lui Maiorescu a fost Ibraileanu, care scria: “Putea, oare, teoreticianul devenit faimos, al paturilor superpuse, apostolul nationalismului, dusmanul marelui partid liberal, tribunul zilnic al durerilor grave ale poporului sa publice: ?Mi te da cu totul mie ?, ?Nu zi ba de te-o cuprinde ?. (…). Or, chiar si acestea, nepotrivite pentru un luptator politic, cum era el atunci: ?Mai am un singur dor/ In linistea serii/ Sa ma lasati sa mor ? ori ideea de sinucidere din ?Se bate miezul noptii ? (…). Nu cumva acum, la maturitate, si cind avea un stagiu de om public, ca teoretician al unei grave ideologii sociale si nationale – nu cumva credea ca nu i-ar fi sezut frumos sa publice si elegii amoroase ori invitatii la dragoste si alte poezii ?usoare ? – si unele traduse?”. Volumul de poezii are un succes teribil, multe versuri devin suport pentru romante ieftine, cintate in cafenele si saloane, pierzindu-si profunzimea. Eminescu este internat intr-o serie de sanatorii din tara si strainatate, insa starea sanatatii sale era foarte buna, dupa cum marturiseste Ioan Slavici: “Repausul medicamentos sustinut cu indirjire de Mihail Eminescu pe timpul fugii din Bucuresti la Viena si apoi la Florenta l-a adus in tara sanatos”.

Eminescu insusi, viu si dornic sa reintre in presa, isi va asculta “prohodul” in aceasta paranteza a anilor interzisi, 1884-1888. Citeodata se va revolta, va sparge vitrinele librariilor, isi va lua volumul de poezii din raft si-l va arunca in noroi, calcindu-si-l in picioare: atunci fortele de ordine vor interveni prompt si-l vor duce pe “insurgent” la politie. Cum altfel ar fi actionat un om care se stia si se vedea zilnic “vizat” pentru distrugere (la persoana si poate in persoana)?. Asa s-a intimplat la 8 noiembrie 1886, de ziua Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavril, la Iasi: poetul a fost “impachetat” pe loc si dus, ca alienat psihic, la stabilimentul rudimentar de la Minastirea Neamt. Pe linga aruncarea in noroi a propriului volum de versuri, de ziua onomasticii sale, i s-a mai adus acuzatia ca “se lua de femei pe strazile Iasilor”, le “apuca de turnura rochiilor”, le “atingea in mers” etc., fara ca vreo dama sa faca reclamatie in acest sens politiei. Ajuns la Neamt, Eminescu isi gaseste linistea. Continua sa scrie in ciuda tuturor. Acolo, la Minastirea Neamt, poetul va definitiva, zic editorii, poezia “De ce nu-mi vii?”, pe care o va trimite spre publicare lui Iacob Negruzzi, la “Convorbiri Literare”, cu acest biletel: “Iti trimit deodata cu aceasta mai multe versuri carora, de ti se par acceptabile, le vei face loc in ?Convorbiri ?. Indealtminterelea, ma aflu bine si sanatos in mijlocul acestor munti si-ti doresc asemenea”. Eminescu era perfect sanatos in perioada in care a locuit la Minastirea Neamt, 1886-1887. Gala Galaction vorbeste despre un Eminescu intreg la minte in momentele respective, marturie stau si actele de bucatarie ale stabilimentului, intocmite de mina poetului. “Intors in casa Henriettei de la Botosani in 1887, Eminescu este supus unui consult medical din care reiese ca era sanatos psihic. In urma unei subscrieri, initiata de elevii Scolii artelor frumoase din Botosani, s-au strins 400 de lei. De mare ajutor au fost acesti bani, caci au permis sa i se aplice un tratament special, multumita caruia starea sanatatii poetului s-a imbunatatit in modul cel mai vadit, caci astazi Eminescu era tot atit de senin cum a fost inainte de boala cea grea de acum patru ani. In 13 iulie, Eminescu, insotit de sora sa si de dl. Grigore Focsa, doctorul de aici, a sosit in orasul nostru cu trenul de la ora 1 p.m. A doua zi, la ora 11 a.m., a avut loc, in casa d-lui St. Emilian, un consult, la care au luat parte d-nii medici: dr. Filipescu, medic primar al orasului Iasi, col. dr. Otremba, medic-sef al Corpului IV Armata, dr. Rigler, dr. C. Bottez si Dr. Negel, profesori la Facultatea de Medicina. Desi mai multi din acesti domni medici aveau sa plece din Iasi inca in 13 iulie, totusi si-au aminat plecarea pentru a-l putea asista pe Eminescu al nostru. In urma unei cercetari minutioase la care l-au supus pe Eminescu, medicii au ajuns la concluzia ca sanatatea lui nu e deloc alterata si ca trebuie a-l supune unui tratament radical numai in ce priveste boala lui cea neglijata, care se manifestase la picioare”. Eminescu era deci sanatos psihic si perfect capabil de a crea. In 1888, Veronica Micle reuseste sa il scoata pe Eminescu din casa surorii sale si il va duce de mina pe poet la Bucuresti, unde el isi va regasi pana de ziarist. Urmeaza o colaborare anonima la citeva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul facindu-l, pentru o clipa, pe Guna Vernescu sa demisioneze rupind o coalitie destul de fragila de altfel a conservatorilor (care luasera, in fine, puterea) cu liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului in chestiune este “bietul Eminescu” si repede acesta este cautat, gasit, internat la sanatoriul doctorului Sutu, in martie 1889.

La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros cere primului presedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei “cure” pacientului Mihai Eminescu, aflat in casa de sanatate a doctorului Sutu din strada Plantelor. Se constituie un consiliu compus din T. Maiorescu, Dem Laurian, St. Mihailescu, I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu si Mihail Braneanu, care, convocati conform articolului 440 din Procedura Civila (jurnalul 2783/89), depun la sectia a doua a tribunalului un proces-verbal in care sint de parere ca “boala fiind in recidiva, reclama interdictia pacientului si rinduirea unui tutor care sa poata primi de la stat pensia lui viagera si sa se poata ingriji de intretinerea interzisului”. Procesul-verbal al consiliului este scris in intregime si depus de Titu Maiorescu, care era si avocat. Dupa semnarea actului acestuia (12 iunie 1889) si depunerea raportului medico-legal, iscalit de doctorii Sutu si Petrescu, urmeaza celebrul interogatoriu pentru evaluarea starii psihice a pacientului. Iata interogatoriul lui Eminescu, in ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile inainte de moarte:

– Cum te cheama?

– Sint Matei Basarab, am fost ranit la cap de catre Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus sa ma impuste cu pusca umpluta cu pietre de diamant cit oul de mare.

– Pentru ce?

– Pentru ca eu, fiind mostenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu sa nu-i iau mostenirea.

– Ce-ai de gind sa faci cind te vei face bine?

– Am sa fac botanica, zoologie, mineralogie, gramatica chinezeasca, evreiasca, italieneasca si sanscrita. Stiu 64 de limbi.

– Cine e Poenaru care te-a lovit?

– Un om bogat, care are 48 de mosii, 48 de riuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate si care are 48 de milioane. Trebuie sa subliniem faptul ca acest interogatoriu este construit in intregime pe modelul masonic al cifrelor, ca simbolisme esoterice. Are un anumit numar de cuvinte si litere, corespunzind cifrelor masonice 48 si 64. Raspunsul poetului a ridicat nenumarate semne de intrebare. Eminescu nu era, cu siguranta, mason. Exista ipoteza conform careia Eminescu ar fi raspuns prin codul acesta de sorginte Masonica. Aceasta ipoteza nu poate sta insa in picioare, pentru simplul fapt ca intregul interogatoriu se inscrie in criptologia masonica, si nu doar raspunsurile jurnalistului. Este un interogatoriu fabricat in totalitate. Se poate observa si de catre neinitiati, de exemplu, ca exista 48 de stele in constelatia “Gemenilor”, semn astrologic de importanta mare simbolistica masonica (semnul “Gemenilor” este semnul dualitatii, al dublei realitati, al realitatii tangibile si simbolice). Or, se cunoaste realitatea dubla a membrilor masoneriei din lume, intre rolurile de fiecare zi si cele de “initiati”. Conform numerologiei esoterice, de asemenea, numarul 48 simbolizeaza arta “comunicarii”. Or, Mihai Eminescu devenise un pericol in jocurile politice, tocmai pentru excelarea sa ca si “comunicator” al drepturilor romanilor in propria lor tara, ca sa folosim insesi cuvintele lui Eminescu: ” De la Nistru pin’ la Tisa …”. De asemenea, numarul 64 reprezinta chenarele alb/negru ale binecunoscutului joc de sah; or, acest joc, originar din China (si nu din Egipt, dupa cum se crede eronat), este un joc puternic simbolic, unde “nebunul” sade la curtea regelui si este sacrificat pentru beneficiul “regelui/reginei”. Pseudo-diagnoza de “nebun” si sfirsitul prematur al Marelui Eminescu, pentru “apararea statu-quo-ului politic” (”regele” se temea ca sa nu-i iau mostenirea”), este auto-explicativ. Conform aceleiasi numerologii esoterice, numarul 64 reprezinta mintea in miscare. Or, cum Eminescu si-a folosit mereu mintea in miscare pentru descrierea tristelor persecutii ale poporului roman, cit si pentru motivarea compatriotilor sai inspre eliberare, si asta prin mijloacele sale de comunicare, numerele date, 48 si 64, au nu numai un sens, dar si diverse simbolisme esoterice, ceva ce nici un om nebun n-ar fi fost capabil sa raspunda. Cu toate astea, raspunsurile (in cazul in care chiar apartin poetului) pot contine un simbure de adevar. Matei Basarab a fost intotdeauna domnitorul favorit al lui Eminescu, domnitor cu care se identifica. Se presupune ca respectivul Poenaru chiar l-a lovit pe Eminescu in cap, cu o piatra, eveniment ce a plasat-o pe victima, si nu pe atacant (sic!), in curtea sanatoriului. Petre Poenaru este un personaj real, era tenor, din familia mare a actorilor, asadar lume frecventata de Eminescu. Nu era un strain, un oarecare, ci il cunostea pe poet. Nu se explica insa prezenta acestuia la sanatoriu. Cit despre pusca umpluta cu “pietre de diamant”, din nou raspunsul nu este unul in dodii, ci cu simbolism esoteric; el aminteste de o balada populara: “A plecat la vinatoare/ Sa vineze caprioare/ Caprioare n-a vinat/ Si el singur s-a impuscat/ Cu un pistol de diamant/ Cu gloante de briliant”. Iata-l pe Eminescu pus in postura vinatorului care se autovineaza singur, care cade in propria-i cursa. Teorie aberanta, care nu poate sta in picioare. Eminescu nu putea calcula aceste raspunsuri dupa canoanele masonice, pur si simplu pentru ca nu putea anticipa intrebarile. Si chiar daca am accepta ipotetic ca Eminescu a facut respectivele calcule si ar fi raspuns in functie de fiecare intrebare, aceasta ar demonstra un singur lucru: deplinatatea facultatilor mintale ale poetului. In conditii normale, in care incidentul cu Poenaru ar fi real, Parchetul ar fi trebuit sesizat din oficiu si ar fi trebuit macar interogat si autorul prezumtiv al crimei, numitul Petre Poenaru. Nu exista un asemenea interogatoriu. Trei zile mai tirziu, Eminescu moare subit. Doctorul Vines, care a fost de fata in acel moment, avea sa povesteasca in 1926 exact cum s-au petrecut lucrurile: “Eminescu se asaza pe pat si peste citeva minute cade intr-o sincopa si moare imediat”. Varianta oficiala asupra mortii lui Eminescu este insa “dementa paralitica” (sic!). Inainte insa de a analiza putin moartea lui Eminescu, sa luam in discutie perioada 1884-1889, numita “de mare intunecime” a creatiei eminesciene. Marturiile din epoca atesta insa contrariul: cei care l-au vizitat pe Eminescu la Botosani vorbesc de o puzderie de hirtii scrise de catre poet, unele luate de A.C. Cuza si descifrate, altele luate de rudele poetului. Chiar in strada Plantelor, in mai-iunie 1889, vizitatorii lui Eminescu cel “bolnav” vorbesc de maldare de hirtii scrise de catre el, aruncate la cos ori maturate de femeia de serviciu. Argumentul “creativitatii” cade dintr-un condei in fata abundentei de marturii documentare si, cu el, diagnosticul medical. Intr-adevar, un “paralitic general”, un “abulic in ultimul grad”, acesta este un pacient care nu mai creeaza, nu mai face diferenta intre viata si vis etc. Alexandru Vlahuta, vizitindu-l in spital, il gaseste comunicabil, pregatit sa scrie poezii. Ilarie Chendi, care a stat in gazda pe strada Stirbei Voda nr. 72, pe linga Cismigiu, la aceeasi adresa pe care o avusese si Eminescu in anii ‘80 ai secolului XIX, va povesti cum batrinele gazde, niste nemti, incep a-si aduce aminte: “Si mi-au spus, intre altele, ca dupa moartea lui Eminescu, care a avut loc in 1889, au venit la dinsii doi domni care erau prietenii lui Eminescu si, impachetind toata saracia ramasa in urma lui, au umplut doua cufere cu carti si cu manuscrise si au plecat”. “Legendele” eminesciene vorbesc, insa, pina astazi de “caiete” cu poezii ale poetului, pierdute, furate, ascunse in aceasta perioada. Biografii sai trec sub tacere pina si faptul ca in buzunarul de la haina in care si-a dat duhul, in 15 iunie 1889, se aflau scrise de mina lui poeziile “Viata” si “Stelele in cer”. Prima criza a lui Eminescu, din 1883-1884, cind a fost internat la Dr. Sutu, apoi la Ober Doebing, linga Viena, cit si recidiva din 1886-1887, cind a fost internat la Minastirea Neamtului, institutul pentru alienati, corespund in schimb unei psihoze maniaco-depresive, cu siguranta NU bolii incurabile; in amindoua cazurile a parasit spitalul aproape complet restabilit, cu facultatile intelectuale normale. In 1887, medicii din Iasi, dr. Iuliano Bogdan (semnat doctor de Paris), Hynek, dar mai ales dr. Francisc Iszac au pus diagnosticul unei alienatii mintale provocate de gome sifilitice pe creier si la picioare, incepind un intempestiv tratament antisifilitic, cum se facea pe atunci, cu frictiuni de mercur, in doze enorme, cu efecte, de altfel, nule in sifilisul nervos (oare de ce “nu stia” acest lucru doctorul Izsac?!), dar cu urmari catastrofale toxice. Inca din Renastere se stia, insa, dupa cum povesteste Benvenutto Cellini, ca si-a tratat cu fumigatii de mercur boala galica, dar ca efectul privea doar stadiul primar sau secundar, mai putin pe cel tertiar si deloc sifilisul localizat cerebral. Supradozajul medicamentos a jucat un rol nefast in evolutia bolii poetului. De altfel, tocmai infestarea sistemului nervos central in intoxicatia cronica cu mercur explica modificarile de comportament, depresia mentala, insomnie si citeodata halucinatii, care, dupa cum stim, au dominat tabloul simptomatic dupa 1887. Cum reiese din notele doctorului Vines, starea lui Eminescu s-a agravat in clinica, astfel ca i-a aparut o stare deliranta cu dureri in tot corpul, tremuraturi, incetinirea reflexelor pupilare (la internare, normale), tulburari grave sfincteriene, abolirea reflexelor osteo-tendinoase (la internare exagerate) toate simptome explicate dupa noi tocmai datorita injectiilorde mercur pe care le primeste in clinica, fara rezultat asupra bolii psihice, dar cu grave efecte secundare.
Dupa cum se stie, lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 iunie 1889, existind un raport depus la Academie. Acesta este nesemnat. Autopsia evidentiaza “o degenerescenta grasa a peretilor cordului, deveniti fragili si galbeni, si prezenta unor placi intinse si proeminente atit la baza valvulelor aortice, cit si pe fata interioara a aortei anterioare. In fine, din partea hepatului si a rinichilor s-a observat, de asemenea, o degenerescenta granulo-grasoasa considerabila”. Daca modificarile la nivelul aortei apartin unei ateromatoze incipiente, deloc neobisnuite, rinichii albi, cit si modificarile ficatului sint caracteristice pentru o grava intoxicatie mercuriala. Creierul lui Eminescu este “uitat” pe fereastra, in soare, si, dupa citeva zile de nefixare, este trimis lui Gh. Marinescu, pentru a fi examinat. Subliniem faptul ca, in 1889, Marinescu avea 26 de ani, fiind incepator, asistentul lui Babes. Daca prof. Babes nu a primit creierul, pot fi avute in vedere doua posibilitati: ori cazul prezenta interes numai pentru curiozitatea tinarului asistent (ceea ce era de neconceput in cazul creierului lui Eminescu), ori si aceasta este ipoteza spre care inclinam pe undeva, “anumiti” oameni, sa nu spun o “intreaga protipendada”, se temeau de diagnosticul severului prof. Victor Babes, care era personificarea omului de stiinta corect si competent. Gheorghe Marinescu declara despre creierul poetului, multi ani mai tirziu: “Creierul mi s-a adus de la Institutul Sutu intr-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvolutiunilor. Putrefactia era datorata caldurii celei mari, probabil ca s-a scos prea tirziu dupa moarte… Creierul era intr-adevar voluminos, circumvolutiunile bogate si bine dezvoltate si prezenta ca leziuni macroscopice o meningita localizata la lobulii anteriori… Din nenorocire, creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am facut studiul istologic, ceea ce e o mare lacuna…”. Sarmanul Eminescu! Nu a avut parte nici de acest studiu anatomic obiectiv! Eminescu nu a murit insa de paralizie generala, Gheorghe Marinescu se inselase. Punind cap la cap toate dovezile strinse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sint cit se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues, si nu a avut o dementa paralitica”. In ceea ce priveste alcoolismul, acesta nici nu intra in discutie. Presupusul sifilis al lui Eminescu este scos din mineca imposturii si botezat “ad-hoc congenital”.Concluzii:

Asadar, Eminescu a fost scos din viata publica si declarat nebun pentru ca atitudinea lui pentru unirea tarii-mama cu Transilvania nu era bine vazuta de conducerea de atunci a Romaniei, de junimistii P.P. Carp si Titu Maiorescu, care incercau din rasputeri incheierea unei aliante militare cu Germania si Austro-Ungaria. De remarcat in acest sens este o scrisoare a lui P.P. Carp catre Titu Maiorescu in care ii atrage atentia: “Si mai potoliti-l pe Eminescu”. Iar Maiorescu, l-a “potolit”, fabricindu-i nebunia si scapind astfel de o voce “periculoasa”, care il contrazicea tot mai des. Evident ca la baza asasinarii lui Eminescu au stat puterile conspirative internationale si acolitii lor politici de la puterea tarii, care se simteau in pericol tot mai mare, ca urmare a atacurilor lui Eminescu si a deconspirarii de catre o voce credibila si indragita de catre poporul roman, a actiunilor lor antinationale. Astfel, Eminescu a fost scos din viata publica intre 1883 si 1889, in anul asasinarii sale, fiind declarat nebun si, ca urmare, incapabil de a mai crea ceva. Or, marturiile din acea perioada ne arata un Eminescu in plina creatie, lucru care nu ar fi fost posibil daca era “nebun”, caci un nebun e rupt de contactul cu realitatea si nu mai simte nevoia de creatie. Asadar, creatia artistica din acea perioada, insotita de numeroasele dovezi (ale medicilor si prietenilor) ale sanatatii sale mentale ne arata faptul ca Eminescu a fost asasinat printr-un proces lent de otravire. Asasinarea operelor si a valorii nationale a lui Eminescu a continuat si continua si in prezent, prin trecerea sub tacere a activitatii sale de jurnalist politic si a atitudinilor sale nationaliste. Continua prin prezentarea sa in scoli in mod voit deformat, in ipostaza numai de poet genial, sarac si fustangiu. Continua si prin eliminarea din opera sa poetica a acelor poezii cu caracter profund national, cum ar fi poezia “Doina”. Continua prin atacurile tot mai dese si abia disimulate ale asa-zisei “elite culturale romane” (in general pseudo-intelectuali de sorginte comunista).

Asasinarea operei eminesciene continua prin lipsa noastra de cinstire a marelui roman Mihai Eminescu, prin lipsa de informare asupra operei, a luptei si a dorintelor sale pentru neamul romanesc. In prezent, tinerii romani nu cunosc nimic despre titanica activitate culturala, politico-sociala si istorica a lui Eminescu, ei vorbind tot timpul despre poezie (care, chipurile, nu este nici prea valoroasa) si despre mondenitatile lui (reale sau imaginare). Inainte de a ma grabi sa-i discreditez pe elevi, insa, m-am gindit la modul cum este predat Eminescu in scoala: “Poetul nepereche”, “Cel mai mare poet”, “Personalitate completa a culturii romanesti” etc. Daca adaugam la zecile de epitete pe care le rosteste la ora un profesor si interminabilele comentarii pe care bietul elev trebuie sa le inghita cu toptanul, fara prea multe intrebari, avem o imagine a modului defectuos in care va fi perceput Eminescu de copii.

Dupa cum spuneam, nici mie vreun profesor nu mi-a argumentat vreodata de ce Eminescu este un poet atit de mare. Nici unul nu mi-a spus ca jurnalistul Eminescu era cel putin la fel de profund ca poetul Eminescu. Poate nici ei nu stiau aceste lucruri. Dar cei care fac manualele de asa natura stiu exact care este adevarul si actioneaza in consecinta. Cu siguranta ca membrii Academiei Romane de azi stiu si mai bine ce inseamna sa scoti tone de carti despre poezia lui Eminescu, evitind, pe cit se poate de dibaci (ca in timpurile precursoare mortii Marelui Eminescu), texte la fel de importante, in care se pune degetul pe rana societatii romanesti si se dau solutii de vindecare (unele valabile pina si in ziua de azi). Modul ignorant defectuos, sau intentionat defectuos in care se preda Eminescu echivaleaza cu un atentat asupra culturii si istoriei romanesti. Atentat minutios elaborat de propagande neo-comuniste obscure si a caror fata incepem sa o intrezarim in manualele alternative. Nu vorbim aici despre prezentarea lui Eminescu numai in scoala primara, gimnaziu sau liceu, ci si in universitati. Otrava imprastiata ajunge cu mare usurinta in toate revistele literare si culturale. Marii oameni de cultura cad in capcana acestor omisiuni criminale de a accentua operele jurnalistului Eminescu. Eminescu trebuie prezentat copiilor in cu totul alt mod. Nu de “poetul genial” are atita nevoie copilul, cit mai ales de luptatorul neobosit pentru neam si tara. M-as bucura ca in loc de recitarile papagalicesti ale poeziilor lui Eminescu, lumea sa reproduca tot mai mult textele sale politice, sa ia aminte la lupta si la sacrificiul sau. Cind marile manifestatii de reunificare a romanilor basarabeni ai perioadei 1989-1992 adunau in Piata Marii Adunarii Nationale din Chisinau sute de mii de oameni zi de zi (fara ecou la Cotrocenii kaghebistului Ion Ilici Iliescu), acestia se adunau in numele lui Eminescu cel Intreg, si nu numai de dragul poeziilor sale. Sotii basarabeni romani Doina si Ioan Aldea Teodorovici au platit si ei, poate cu propria viata, tot aceasta dragoste pentru Eminescu cel Intreg, pentru ca majoritatea versurilor din cintecele lor de redesteptare nationala erau inspirate din lucrarile poetului. Moartea lor prematura a survenit itntre Bucuresti si Chisinau, din cauza unui nefericit “accident” de masina. Iar cind manifestarile studentilor si ale anticomunistilor de la “kilometrul 0″, din “zona libera de comunism” din Piata Universitatii din Bucuresti, au adunat si ele in anii ’90, zi de zi, sute de mii de protestatari (din nou, fara ecou la acelasi Cotroceni al kaghebistului Ion Ilici Iliescu), tot de dragul Eminescului cel Intreg s-au adunat, si nu numai de dragul “poeziilor” lui. Minerii si securistii lui Ion Ilici Iliescu au imprastiat multimea cu batai de ciomege, facindu-se vinovati si de multe ucideri ale unora dintre ei. Care este adevarul cu privire la cauza mortii lui Eminescu ramine de definitivat, insa cu siguranta ca intr-o investigatie forensica riguroasa si obiectiva – inclusiv raportata la limitele tehnologice ale contemporanilor lui Eminescu -, siguranta afisata cu privire la cauza mortii lui Eminescu fiind cauzata de “sifilisu , “nebunia” sau fiind de natura “accidentala”, ar fi disparut fara urma. Versiunea “oficiala” a mortii lui Eminescu trebuie adusa – chiar doua secole mai tirziu – la lumina adevarului. (Sfirsit)

Gabriel Teodor Gherasim, New-York

sursa: www.mihai-eminescu.net

3 comentarii

  2. cred ca am fost mai mereu un pasalac,datorita faptului ca ne-am autodistrus.acum in mileniul 3 facem tot la fel,cu atat mai mult atunci.daca mafia care ne conduce astazi si ma refer in special la cei din fsn pnl udmr….au facut totul numai pt conturile lor si infometarea poporului,nu vreau sa ma gandesc la conruptia celor din 1883,poate mi se face rau.daca astazi americanii fac in romania km pe autostrada de 3 ori mai scump ca in germania,iar inginerii nostri muncesc peste ocean,cred ca atunci pt spuma de mizerie, era natural sa rupa ardealul in defavoarea poporului dar pt buzunarile lor.sa ne aducem aminte de caragiale…NEBUNII AU CONDUS LUMEA.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.