Sfantul Ioan Episcopul cel Minunat, Schitul Sihla (1918- cca. 1951)

Cu adevărat minunată şi sfântă a fost viaţa şi nevoinţa episcopului Ioan cel purtător de Dumnezeu, care s-a nevoit ca un înger în trup în Munţii Sihlei, în prima jumătate a secolului al XX-lea. Însă foarte puţini cunosc viaţa şi aspra osteneală duhovnicească a acestui ierarh purtător de Dumnezeu.

Fericitul episcop Ioan era rus de origine, pentru viaţa sa aleasă a fost hirotonit episcop vicar al Mitropoliei Kievului, prin anul 1915. Apoi, venind peste Rusia ortodoxă cumplita prigoană ateistă, în anii 1917-1918, şi pornindu-se război împotriva Bisericii, fiecare se ascundea din faţa primejdiei.

Văzând aceasta, episcopul Ioan a părăsit pe ascuns Kievul, s-a îmbrăcat în haine civile şi s-a refugiat, neştiut de nimeni, în România, traversând noaptea Nistrul pe o scândură. Apoi s-a dus în părţile Olteniei şi a intrat ca frate începător la Schitul Crasna, judeţul Gorj, prin anul 1920, spunând egumenului Dionisie Lungu că a rămas în ţară cu războiul. Egumenul i-a rânduit să pască vitele.

După trei ani i-a spus stareţul fericitului episcop Ioan: „Frate Ioane, lasă vitele şi pregăteşte-te că în noaptea aceasta te facem călugăr!” Dar el, tăinuindu-se, a dispărut din schit în noaptea aceea şi, neştiut de nimeni, a venit în părţile Moldovei şi s-a făcut mare sihastru în Munţii Sihlei, din judeţul Neamţ.

Cum a ajuns aici şi în ce loc se nevoia, nimeni nu a aflat vreodată. Spun bătrânii locului că avea un bordei tăinuit în pământ, în pădurea deasă dintre Schitul Sihla şi Râpa lui Coroi, în adâncul muntelui, unde s-au nevoit de-a lungul secolelor nenumăraţi sihaştri sfinţi, printre care cea mai vestită era Sfânta Teodora de la Sihla. Mai spun bătrânii de aici că un pădurar din satul Văratec-Neamţ ştia locul şi taina acestui sfânt şi că îi ducea cele de nevoie din când în când.

Primul călugăr care l-a cunoscut pe episcop la Schitul Sihla a fost Protosinghelul Vasian Scripcă, cu metania din Mănăstirea Secu, care era pustnic sub stâncile Sihlei. Părinţii bătrâni spun că el i-a fost mulţi ani duhovnic sfântului episcop Ioan.

În anul 1931 a fost întâlnit pe obcina Sihlei de către Arhimandritul Cleopa Ilie, pe atunci fratele Constantin, care păştea oile Mănăstirii Sihăstria, împreună cu fratele său, Vasile. Episcopul mergea pe potecă spre Sihla şi în urma lui mergea un ierodiacon basarabean, care îi era ucenic.

Episcopul s-a oprit o clipă şi i-a spus ucenicului său în limba rusă: „Spune-i fratelui Vasile să se pregătească, că are de mers o cale lungă!” Diaconul a spus această profeţie fraţilor Vasile şi Constantin. Apoi episcopul a plecat cu ucenicul la Sihla la pustnicul Vasian. După şase luni, profeţia sfântului episcop Ioan s-a împlinit, căci fratele Vasile s-a mutat la Domnul în luna mai, 1931.

Timp de 15 ani, nimeni n-a mai vorbit nimic de acest sihastru sfânt. Dar, după anul 1940, când Protosinghelul Teodul Varzare a ajuns preot slujitor al Mănăstirii Agapia, Dumnezeu iarăşi l-a făcut cunoscut pe episcopul Ioan prin acest duhovnic.

Trecând anii grei ai războiului, 1941-1945, prin rânduială divină, părintele Teodul avea duhovnic pe arhimandritul Cleopa Ilie, stareţul Mănăstirii Sihăstria.

Odată, în vara anului 1945, Părintele Teodul îşi luă toiagul şi, trecând muntele Agapiei, mergea spre Sihăstria. Ajungând la o mică poiană numită „Poiana Trapezei”, l-a întâlnit pe fericitul episcop Ioan, care-l aştepta. Era mic de statură, cu capul descoperit, cu părul cărunt şi era îmbrăcat cu o haină lungă de lână, desculţ şi încins cu o frânghie de cânepă. Nu avea nici toiag, nici traistă, ci numai o aţă de metanii făcută de el.

Văzând pe duhovnic, l-a binecuvântat cu amândouă mâinile şi i-a zis cu glas profetic: „Părinte Teodul, te duci la Sihăstria, la Părintele Cleopa ? De multe ori mă duc şi eu la Mănăstirea Sihăstria şi stau la slujbă în biserică, însă, cu darul lui Dumnezeu, nu mă vede nimeni. Ştiu că sfinţia ta vrei să te retragi din Agapia la Sihăstria, dar să nu te duci. Rămâi acolo şi fă ascultare, că nu degeaba te-a trimis Dumnezeu la Agapia. Acolo este mântuirea sfinţiei tale !”

După ce i-a spus taina vieţii sale, înainte de despărţire i-a zis: „Părinte Teodul, te rog să-mi cumperi un pachet cu hârtie de scris şi cerneală. Îmi trebuie să scriu ceva !” „Să vă cumpăr şi condei, preasfinţite ?”
„Nu, a zis el, adu numai nişte peniţe”. Apoi, arătând cu mâna spre crengile brazilor, a zis: „Ia uită-te câte condeie mi-a dat Dumnezeu!” Apoi l-a întrebat duhovnicul: „Unde şi când să vă aduc hârtia ?”  Iar fericitul episcop i-a răspuns: „Nu te îngriji de aceasta, are grijă Domnul de toate !” Şi iarăşi l-a întrebat:
„Vreţi să vă aduc ceva pesmeţi de mâncare !” „Nu-mi trebuie nimic, a răspuns episcopul, căci, din mila lui Dumnezeu, am de toate !” „Binecuvintează-mă, preasfinţite !” „Domnul să te binecuvinteze, părinte, şi mă iartă!”
Apoi îndată a dispărut sfântul episcop Ioan în desişul pădurii.

După o lună de zile, cumpărând hârtia şi cerneala, părintele Teodul şi-a luat toiagul şi desaga şi, rugându-se să-l întâlnească iarăşi pe episcopul Ioan, a trecut peste munte spre Mănăstirea Sihăstria. Ajungând în Poiana Trapezei, episcopul deja îl aştepta, fără să observe din ce parte vine. Avea chipul alb, luminat şi răspândea o bucurie cerească, străină oamenilor de rând. În mâna stângă ţinea metaniile, iar dreapta era aşezată pe piept ca pentru rugăciune.

Binecuvântându-l iarăşi cu ambele mâini, l-a sărutat pe frunte şi i-a zis: „Părinte Teodul, te duci la Sihăstria ? Mai bine întoarce-te înapoi la Agapia, că părintele Cleopa lipseşte azi din Sihăstria, căci este chemat la Mănăstirea Neamţ !” Apoi duhovnicul i-a spus: „Preasfinţite, v-am adus hârtie, cerneală şi câteva peniţe, cum aţi cerut”. Iar fericitul Ioan episcopul a zis: „Îţi mulţumesc, părinte Teodul. Ştiam că vei găsi !” După aceea le-a pus în desaga pe care o avea în spate. „V-am adus şi ceva de mâncare: pâine, fructe şi puţin vin”. „Dumnezeu să-ţi plătească dragostea, părinte Teodul, dar nu am nevoie de nimic. Are Domnul grijă de mine !”

Apoi a zis fericitul episcop Ioan: „Părinte Teodul, de mare folos este postul pentru călugăr. Să ştii că şapte sunt treptele postului, adică sunt şapte feluri de hrană pentru om, şi anume:

a. Carnivorii, care mănâncă întotdeauna carne. Aceştia sunt în treapta cea mai de jos a postului şi, chiar dacă se înfrânează uneori de la mâncare, ei nu pot spori niciodată în rugăciune.

b. Lactovegetarienii, care nu mănâncă niciodată carne, ci numai lapte, brânză, ouă şi tot felul de legume fierte. Aceştia sunt în treapta a doua a postului, pe care o ţin de obicei călugării din mănăstiri şi foarte rar, mirenii.

c. Vegetarienii care mănâncă numai zarzavaturi şi legume fierte sau nefierte. Rânduiala aceasta formează treapta a treia a postului şi o ţin călugării cei mai râvnitori din mănăstiri. De aici încolo încep treptele postului cele mai aspre, pe care păşesc, de obicei, călugării sihaştri şi pustnicii cei mai nevoitori.

d. Fructiferii, care mănâncă o dată pe zi pâine şi fructe nefierte, fără a gusta vreodată altfel de hrană. Cine a ajuns la această treaptă a postului, acela poate stăpâni cu uşurinţă trupul şi gândurile şi poate spori repede pe calea rugăciunii.

e. Cerealierii formează treapta a cincea a postului. La această treaptă ajung călugării, mai ales cei din sihăstrii şi pustnicii, care mănâncă o dată pe zi numai pâine neagră de cereale şi boabe muiate de grâu, porumb, mei, linte, bob, mazăre etc.

f. Hrana uscată este a şasea treaptă a postului călugăresc, la care ajung de obicei pustnicii cei mai râvnitori. Cei care petrec în această nevoinţă mănâncă numai pesmeţi de pâine muiaţi în apă, cu sare sau puţin oţet, o dată pe zi şi cu măsură. Aşa se nevoiau sihaştrii de pe Valea Nilului.

g. Hrana sau mana dumnezeiască este ultima şi cea mai înaltă treaptă a postului călugăresc, la care ajung foarte puţini dintre asceţi, după o îndelungată nevoinţă, întăriţi fiind cu darul Sfântului Duh. Aceştia se îndestulează numai cu Preacuratele Taine, adică cu Trupul şi Sângele lui Hristos, pe care le primesc o dată sau de două ori pe săptămână, fără a mai gusta ceva decât numai apă. După grele ispite şi nevoinţe am ajuns, cu darul lui Dumnezeu, să mă mulţumesc numai cu Preacuratele Taine, şi nu mai simt foame, nici trebuinţă de pâine şi legume…”

Apoi l-a întrebat părintele Teodul: „Preasfinţite, acolo în pădure, unde locuiţi, nu vă este frig iarna?” „Părinte Teodul, eu sunt cetăţeanul Munţilor Carpaţi şi Domnul are grijă de mine, că, oriunde mă aflu, nu duc lipsă de nimic. Nu simt nici frigul iernii, nici arşiţa soarelui, nici foamea, nici setea, nici altă nevoie pământească !” „Preasfinţite, a zis duhovnicul, tare m-aş retrage la Mănăstirea Sihăstria, lângă călugări ! Acolo aş avea mai multă linişte şi vreme de rugăciune”. Iar el mi-a răspuns: „Dacă ai fost rânduit de Mitropolie la Agapia, fă ascultare, că ai fost trimis acolo cu voia şi porunca lui Dumnezeu !”

Apoi, făcându-i metanie şi sărutându-i mâna, i-a cerut binecuvântare de plecare, iar sfântul Ioan i-a zis: „Domnul nostru Iisus Hristos să te binecuvinteze şi mă iartă !” Şi îndată cuviosul a dispărut.

Aşa s-a despărţit părintele Teodul pentru a doua oară de acest sfânt al zilelor noastre, care se numea şi „cetăţeanul Munţilor Carpaţi!”

A mai trecut un an de zile fără a se şti nimic de episcopul Ioan. În primăvara anului 1946, Protosinghelul Teodul şi-a luat toiagul şi, rugându-se în taină, a trecut muntele spre Sihăstria. Ajungând în Poiana Trapezei, aceeaşi minune s-a săvârşit pentru a treia şi ultima dată. În marginea poienii, sfântul episcop Ioan îl aştepta cu aceeaşi faţă luminată şi cu aceeaşi bucurie şi pace duhovnicească.

Făcându-i cuvenita metanie, cuviosul episcop Ioan a zis: „Aş vrea să mă întorc înapoi în patria mea natală, ca să mă săvârşesc acolo ! Sunt şi la noi păduri destule…”. Iar părintele Teodul l-a întrebat: „Cum să mergeţi acum, când Rusia este condusă de atei şi Biserica este aşa de prigonită ?” Dar sfântul Ioan a zis: „Cred lui Dumnezeu că nu mă va vedea nimeni, căci mâna lui Dumnezeu mă va acoperi…!”

Auzind acestea, duhovnicul Teodul s-a întristat mult şi a lăcrimat. Iar minunatul episcop Ioan l-a întărit în nădejde şi l-a sfătuit să aibă grijă de sufletele încredinţate lui din Mănăstirea Agapia, zicându-i că acolo este mântuirea lui. Apoi, făcându-i metanie, i-a cerut ultima binecuvântare şi aşa s-au despărţit. Episcopul Ioan s-a dus către Sihla, iar părintele Teodul şi-a continuat drumul la Mănăstirea Sihăstria. Din ziua aceea nu l-a mai văzut niciodată. Numai Dumnezeu ştia unde se adăposteşte robul său.

După cinci ani de zile, adică în primăvara anului 1951, Dumnezeu l-a descoperit iarăşi pe sfântul episcop Ioan într-un chip ca acesta: Fratele Ştefan Juncu, păscând oile Mănăstirii Sihăstria prin pădure, deodată a observat un lucru minunat. Câinii s-au oprit din lătrat, iar oile s-au strâns în jurul unui bătrân pustnic necunoscut. Era cuviosul episcop Ioan. Apoi fratele l-a auzit pe sihastru vorbind: „Oare ce am greşit eu astăzi lui Dumnezeu, de m-a arătat oamenilor !” Apoi i-a zis fratelui care păştea oile: „Frate Ştefan, vină încoace şi nu te teme ! Ştiu că te spovedeşti la părintele stareţ Ioil, dar te rog să nu-i spui la spovedanie, nici la altcineva, că te-ai întâlnit cu mine astăzi !” Şi îndată, sfântul Ioan a dispărut în pădure.

Fratele Ştefan a ţinut taina aceasta doar o săptămână, căci la spovedanie i-a spus stareţului Ioil cum s-a întâlnit cu acel sihastru sfânt. Auzind aceasta stareţul, a plecat îndată cu egumenul Sihlei, Visarion, şi o săptămână întreagă au străbătut potecile pădurilor şi locurile pustii, dorind să întâlnească pe sfântul episcop.

După încă o lună de zile, fericitul episcop Ioan l-a întâlnit pe fratele Ştefan cu oile prin pădure şi i-a zis: „Frate Ştefan, te-am rugat un lucru când ne-am întâlnit în pădure şi nu l-ai împlinit ! Să ştii că vei pleca în curând la armată şi înapoi nu te vei mai întoarce !” Această profeţie a sfântului Ioan s-a împlinit întocmai, căci, după ce a făcut armata, s-a căsătorit şi a rămas în lume.

Din anul 1951 nu s-a mai aflat nimic despre acest mare şi sfânt episcop Ioan şi nu putem şti dacă s-a reîntors în patria sa, precum dorea, sau s-a săvârşit în pădurile din Munţii Sihlei, unde, de-a lungul secolelor, s-au nevoit şi s-au sfinţit sute de cuvioşi şi cuvioase, printre care cea mai cunoscută rămâne Cuvioasa Teodora de la Sihla.