Mănăstirea Brâncoveni – Mănăstirea înviată de şapte ori


La fel ca si oamenii, locurile par sa aiba un destin. O soarta mai blanda sau una inversunata, prezisa parca de ursitori. Asemanarea lor cu viata omeneasca este uneori atat de vadita, incat iti vine sa le mangai de mila, ba chiar si sa le preiei suferinta…


Asa s-a intamplat si la Manastirea Brancoveni, din sudul Olteniei. Ctitorie domneasca, veche de peste sase sute de ani, aflata in calea tuturor navalirilor carora Dunarea nu le-a stat niciodata in drum, ea a fost parjolita pana in temelii, dar a inviat de sapte ori din cenusa, in sunet de clopote si cantece bisericesti. Nu intamplator, pe unul dintre peretii bolnitei aflate in curtea asezamantului, mana unui zugrav anonim a caligrafiat cu varful pensulei pe fresca veche, suspinul psalmistului David: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea campului; asa va inflori. Ca vant a trecut peste el si nu va mai fi si nu se va mai cunoaste inca locul sau”… Nu prea departe de manastire, intelepciunea profetului biblic se adevereste in marea de iarba arsa de brumele toamnei, care acopera generatii de oseminte ingropate in pamant.

Ograda cu maici

Drumul ce duce de la Slatina spre Caracal este strajuit de lunca larga a Oltului. La jumatatea sa, pe colinele domoale dinspre rasarit incepe sa serpuiasca, printre vii si livezi tinere, o cale ascunsa vederii. Pe neasteptate, chiar sub buza malului inalt al luncii, iti rasar inainte zidurile albe, de creta, si turla majestuoasa a Manastirii Brancoveni. Uluit de maretia neasteptata a ctitoriei, mirarea e si mai mare cand treci de portile ei. Dintr-o data, la doi pasi de incinta, izbucneste un adevarat furnicar de fiinte tinere, imbracate in vesminte cernite, care alcatuiesc un du-te-vino neintrerupt. Descoperi un asezamant monahal plin de viata, in care cele aproape o suta de maici robotesc de la rasaritul soarelui pana la miezul noptii, fara odihna. Arareori intalnesti o sora varstnica, pe aleile din incinta sau din jurul manastirii. Tineretea isi spune cuvantul chiar si in Imparatia lui Dumnezeu! Conduse cu harnicie administrativa si multa cumintenie de stareta Eufrosina Stanciu, care nu a implinit nici macar 30 de ani, si pastorite cu intelepciune de parintele protosinghel Nichita Pascan, ucenic al iluminatului parinte duhovnic Visarion de la manastirea invecinata, Clocociov, maicile de la Brancoveni alcatuiesc astazi poate cea mai tanara obste monahala din tara. Este tulburator acest contrast intre varsta calugaritelor de aici si zidurile de cateva ori seculare ale asezarii. Intr-adevar, la Brancoveni, batran nu este decat chipul manastirii, pe care timpul trecut abia a mai lasat cateva „riduri” de pisanii domnesti!…

„Drumul Domnului de Roua”

Inceputurile neobisnuitei ctitorii domnesti se pierd in negura vremurilor. Pe aceste meleaguri au sosit in primele veacuri ale celui de al doilea mileniu crestin cativa ucenici ai Cuviosului Nicodim de la Tismana.

Ca si acolo, in nordul apusean al Olteniei, ei au infiintat aici sihastrii cu viata de obste, dupa traditia asprului monahism athonit. La sosirea lor pe aceste meleaguri, sihastrii au descoperit o istorie mai veche de o mie de ani… Traditia locala numea calea pe care treceau spre Dunare carele cu sare extrasa de la Ocnele Mari – „Drumul Sarii” sau „Calea lui Traian”, caci aceasta parte a Olteniei era intens circulata, inca din antichitate. Dar aceeasi „Via Traiana” se mai numeste astazi in amintirile taranilor din partea locului „Drumul Domnului de Roua”. Legenda spune ca un crai sud-dunarean trecea in fiecare noapte pe acest drum, pana la iubita sa, aflata in muntii din nord, dar se intorcea intotdeauna inainte de rasaritul soarelui, fiindca era alcatuit numai din roua… O singura data a intarziat prea mult si razele stralucitoare ale zorilor l-au topit, chiar pe locul manastirii! Sufletul nevazut al tanarului domn, inghitit de pamantul acestor meleaguri, impreuna cu iubirea sa, au fost calcate in picioare de copitele navalitorilor. De aceea se spune ca helesteul din spatele Manastirii Brancoveni izvoraste din lacrimile sale, iar seara, dupa vecernie, daca stai pe mal si asculti, poti auzi o tanguire stinsa, ce le induioseaza pe tinerele maici… De atunci, de jur-imprejur creste iarba amara numita „branca”, de la care s-ar fi tras si numele locului.

Intre trecut si prezent

Miresele lui Hristos de la Brancoveni si-au organizat foarte bine viata de obste, gospodarindu-si sarguincios mica prosperitate manastireasca, fara sa neglijeze pocainta si evlavia. Multitudinea de activitati desfasurate in cuprinsul intregii asezari dovedeste, cu adevarat, ca „omul sfinteste locul”. In cuprinsul unei singure zile, aceeasi maicuta intinde lana pe garduri, participa, pe rand, la curatenie sau gatit, brodeaza, croseteaza sau picteaza, se ocupa de indeletnicirile administrative de la acareturi, hraneste pasarile si animalele, ba chiar gaseste ragazul sa faca un drum cu caruta, pentru cine stie ce nevoi de aprovizionare. Toate acestea fac parte din obisnuitele „ascultari” manastiresti, insa nu le impiedica pe maicute sa-si poarte de grija sufletului, sa participe la slujbe si sa-si rosteasca, in singuratatea chiliilor, rugaciunile fiecarei zile. Abia dincolo de aceasta forfota, un privitor grabit incepe sa inteleaga rostul mai adanc al acestei vieti de fiecare zi. De cand si-a redeschis portile pentru o noua inviere – cea din urma, dupa era prigoanei comuniste -, la Manastirea Brancoveni nu mai mananca nimeni carne, nici monahiile, nici pelerinii! Vitele se cresc pentru lapte, oile pentru lana si pasarile – pentru oua, in rest sunt hranite pana cand mor de batranete… Singura hrana vie oferita musafirilor este pestele din helesteu, dar este cu desavarsire interzis ca acesta sa fie macar curatat in incinta manastirii! Maica Fevronia, care raspunde de bucatarie si cantina, explica aceste restrictii aspre cu voce joasa si privirea usor intristata, in spatele ochelarilor cu lentile fumurii. „Aici s-a murit mult, deseori naprasnic, apoi s-a plans la fel de mult, in vremuri de restriste. Au fost si timpuri de parasire fortata a lacasului. Din belsugul tuturor acestor suferinte se trage fericirea celor mutati pe lumea cealalta, dar noi, cei din urma veniti aici, trebuie sa pomenim neincetat jalea ce a sfintit aceste locuri. Spre mai dreapta cinstire a monahilor care se roaga pentru noi in ceruri, acum, impreuna cu toti ctitorii lacasului acestuia, nimeni nu isi mai ingaduie sa manance carne in cuprinsul manastirii, cata vreme va mai ramane piatra peste piatra aici…”

316-b-la-izvorul-tamaduirii

Izvorul Tamaduitor

Pe harta stolnicului Constantin Cantacuzino, in care este desenata Tara Romaneasca la inceputul secolului al Xvii-lea, satul Brancoveni apare mentionat ca targ si resedinta a fostului judet Romanati. Alaturi, este desenata miniatura manastirii. Cu aceasta harta in mana, istoricul sirian si arhidiaconul Paul de Alep va vizita, putin dupa jumatatea aceluiasi veac, intreaga Valahie, trecand si pe la Brancoveni, despre care afla lucruri uimitoare, pe care le povesteste cu insufletire crestina, spre a fi ferite de uitare.
Pana la sfarsitul secolului al Xv-lea, in acest loc a supravietuit un schit ce fusese transformat in scrum de trei ori, atat de tatari, cat si de turci. Ulterior, puternica si influenta ramura a boierilor Craiovesti, care hotarau soarta tarii in acele vremuri, a transformat schitul infiintat de ucenicii lui Nicodim cel Sfant intr-o manastire bogata, inzestrand-o cu multe averi si adaugand numeroase danii. Cateva decenii mai tarziu, pe tronul Tarii Romanesti se urca, la 53 de ani, Matei Basarab. El si cu rudele sale vor deveni a doua generatie de ctitori. Domnitorul a refacut intreaga manastire din temelii, fortificand-o ca pe o adevarata cetate. Tot el a construit si prima Curte Domneasca, din care se mai pastreaza cate ceva pana in ziua de azi. Traditia locala spune ca Matei Basarab a hotarat refacerea manastirii, in urma vindecarii sale miraculoase cu apa unui izvor tamaduitor, ce curge chiar si in zilele noastre. Legenda consemnata de Paul de Alep povesteste ca, intr-o zi de primavara, Matei Voda a plecat in plimbare prin padurea de sub sat, la marginea luncii Oltului, printre ruinele manastirii ctitorite de boierii Craiovesti. Domnitorul era insotit de Duna Pietrarul, omul sau de incredere si martor al minunii petrecute… „Culegand flori de branca si umplandu-se de tina pe maini, a mers de s-a spalat in apa izvorului. Si, stergandu-se cu sangulia (batista), pe dat a bagat de seama ca bubele ce avea de multa vreme se vindecara ca prin minune.”
Maicutele de astazi spun ca Izvorul Tamaduitor, aflat in livada manastirii, a fost „desfacut” prin rugaciunile Milostivei Fecioare Maria, ca urmare a indelungilor osteneli savarsite de primii sihastri asezati aici. De la Matei Basarab incoace, de-a lungul veacurilor trecute, un sir nesfarsit de pelerini au poposit si poposesc la izvor, rugandu-se si band apa sfintita ce nu a lasat pe nimeni nevindecat, nici macar o singura data…
Ultima mare generatie de ctitori ai asezamantului manastiresc este pictata in tabloul votiv din naos. Sfantul Voievod Martir Constantin Brancoveanu, cel care a renovat si largit intregul ansamblu arhitectural, in forma pe care o cunoastem astazi, sta nemiscat de aproape trei veacuri in fresca luminoasa de pe perete si priveste in jos, catre mormintele parintilor sai, peste care sunt asezate doua lespezi de piatra alba. In fiecare an, pe 16 august, a doua zi dupa marea sarbatoare a Adormirii Maicii Domnului – cand este si hramul bisericii domnesti -, se face pomenirea fericitului ctitor, impreuna cu cei patru fii ai sai si sfetnicul Ianache, care si-au pierdut capetele la Stambul, in fata sultanului, ca pret al pastrarii dreptei credinte stramosesti.

Vecerniile toamnei

In fiecare zi, spre asfintit, toaca incepe sa bata in curtea interioara de la Brancoveni. In sunetele lemnului de nuc, lovit cu ciocanelul spre vesnica pomenire a baterii Mantuitorului in cuie pe Sfanta Cruce, incepe un adevarat pelerinaj al umbrelor tinere. Fiintele cernite, cu talia subtire, ca niste lebede negre, rasar din toate colturile si pasesc usor leganat spre biserica voievodala. Ele se insiruie pe tacute, de-a lungul stranelor. Altele se ghemuiesc in cate un colt, ingenuncheate. Multe raman in pridvorul de piatra, langa crucea lui Popa Sapca, legendarul pasoptist ce este ingropat chiar acolo. Cele din urma se aseaza pe iarba, printre tufele de flori sau inmarmuresc langa zidul exterior al bisericii, cu o mana lipita de piatra rece a batranelor ziduri. Statia de amplificare face ca vocea subtire a parintelui Nichita sa se auda in intreaga incinta manastireasca. Cele doua clopote mari din turn isi raspandesc dangatele peste toata largimea luncii Oltului, pana departe, spre celalalt mal. Oriunde s-ar afla, in cuprinsul manastirii sau in imprejurimi, maicile care nu au putut veni la slujba se opresc din treaba si se inchina foarte cucernic. Peste tot, in biserica, in curte, chiar in livada de langa helesteu, la izvorul Tamaduitor, se afla nenumarati pelerini veniti din intreaga Oltenie si chiar de mai departe. Ei se intorc cu fata spre rasarit si asculta slujba in tacere. Cat timp dureaza Vecernia, pe chipul fiecarei maicute tinere pare sa se aseze o fericita intristare. Au parasit lumea cu bucuriile ei desarte, repede trecatoare, alegand sa-si ofileasca tineretea sub vesmintele negre, in numele sfintei iubiri pentru un singur Mire. Aceasta tristete le face mai fericite decat oricine, caci bucuria pe care o asteapta nu se va mai sfarsi niciodata… „Numai cine crede cu tarie asa ceva isi lasa lumea si vine aici! Amin”, se aude glasul parintelui Nichita, la sfarsitul slujbei de Vecernie.

Ultima inviere

In aprilie 1960, cand portile manastirii se inchideau pentru ultima oara, in urma nemilosului decret 410, care hotara evacuarea mai multor lacasuri din intreaga tara, Eufrosina Stanciu, maica stareta de acum, nici macar nu se nascuse. Ea a pasit pentru prima data in manastirea de aici imediat dupa evenimentele din 1989. Paragina pe care a descoperit-o era de nepovestit… In doar trei decenii, totul devenise aproape o ruina! In biserica mare ploua prin acoperisul spart, chiliile si acareturile gospodariei erau pline de lilieci, iar in bolnita – bisericuta mica, aflata in mijlocul fostului cimitir, langa helesteu – mainile pacatoase ale unor profanatori de morminte, care pangarisera locurile de veci, vechi de sute de ani, inghesuisera saci intregi plini cu oseminte monahale… „M-am asezat pe iarba, impreuna cu alte surori – povesteste, astazi, maicuta tanara – si am inceput toate sa plangem incet, gandindu-ne la timpurile trecute ale sfintei ctitorii domnesti!” Asa a reinceput cea din urma inviere a Manastirii Brancoveni. Osemintele au fost reinhumate cu slujba, candela – aprinsa in biserica inca o data, iar viata de obste s-a infiripat treptat, pe masura restaurarilor, pana la sfintirea din 20 decembrie 1998, zi in care icoana Maicii Domnului, ce statuse cuminte intr-o strana din stanga catapeteasmei timp de treizeci de ani, a devenit, cu putere de la Dumnezeu, Icoana Facatoare de Minuni! „Atunci, am stiut – ofteaza maica stareta – ca Duhul Sfant s-a intors acasa, la Brancoveni, pentru totdeauna…” Marius Petrescu

cititi si: Manastirea Brancoveni, jud. Olt

Reclame

4 gânduri despre „Mănăstirea Brâncoveni – Mănăstirea înviată de şapte ori

  1. …eu ma mai spovedisem si in alta parte. Dar de cand l-am cunoscut pe Parintele Nichita am stiut ca este duhovnicul cautat. Multumesc Domnului ca mi l-a daruit. nu sunt vrednica de asa duhovnic. Domnul sa-l pazeasca si sa-l intareasca!

    Apreciază

  2. La Brancoveni m-am spovedit prima data. Parintele Nichita mi-a revelat cateva adevaruri absolute si mi-a dat sa citesc „Cararea Imparatiei” a Parintelui Arsenie Boca. Acest eveniment unic in viata mea a constituit, cred, un soi de „nastere din nou” pentru mine, devenind astfel un crestin mai constient de ceea ce are de facut in viata.
    Multumesc si Dumnezeu sa aiba in paza manastirea si pe toti vietuitorii sai.

    Apreciază

  3. intr-adevar tin sa va spun ca icoana maicii domnului m-a ajutat si pe mine acum citiva ani am avut o problema cu un copil, plecase dupa revolutie in viena si l-a prins politia de acolo si l-a bagat in lagar . eu nu am stiut ca e facatoare de minuni dar m-am rugat din tot sufletul sa-mi aduca copilul acasa cu ce e pe el si am pupat-o pe obrazul sting si din acel loc a iesit un fum cu miros placut si mi l-a strecurat in gura nu era un miros pamintesc dar in aceea clipa copilul meu a fost eliberat si trimis cu avionul in tara. asa cum am cerut eu din clipa aceea nu am cuvinte sa-i multumesc din tot sufletul si de fiecare data cind ii cer ajutorul e langa mine slava ei ca mila ei e nemasurata si nemarginita!

    Apreciază

  4. Pingback: Mănăstirea Brâncoveni (I) « OBIECTIV ORTODOX

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.