Chipul evanghelic neconvenţional al lui Iisus Hristos


slujba

In primul rand, ne ramane necunoscut Iisus Hristos cel din Evanghelii, in chinul Lui intreg si autentic din ele. Intelegi pe cineva in masura in care il cunosti. Oamenii il inteleg putin sau deloc pe Hristos, pentru ca nu-L cunosc. Important este faptul ca nu numai necrestinii nu-L cunosc sau il evita, ci chiar crestinii il evita sau il falsifica. Iisus Hristos ramane in buna masura necunoscut si celor care folosesc Evanghelia – specialistilor si slujitorilor Lui – pentru ca s-au cantonat intr-o mentalitate rutinata, conservatoare, rigida, comoda, lenesa sau chiar fatarnica; acestia se pot recunoaste din tonul foarte evlavios, sfatos si dulce.

In mentalitatea crestina comuna, Iisus Hristos este Persoana atotbuna, atot-blanda si ingaduitoare, pana la dulceata si naivitate. In orice caz, este simtit ca persoana care s-a manifestat numai intr-o forma controlata, frumoasa, placuta si dulce si care n-a putut avea manifestari aspre, „ne-controlate”: pentru ca L-ar fi coborat din sfera serioasa si impenetrabila a divinitatii. Daca cercetam insa mai atent si mai onest Noul Testament, putem vedea ca El a avut si pastreaza toate simtirile si manifestarile omului autentic si deplin, in afara desigur, de acelea care il injosesc pe om. Astfel, i se pot atribui in mod sigur toate simtirile naturale si afectele care inseamna limitele si deficientele umane ne-pacatoase, precum foamea, frigul, frica, setea, oboseala, uimirea etc.

Mai important este insa sa observam expresiile mai putin comode ale personalitatii Lui – cu care teologii lenesi si fatarnici si crestinatatea comoda nu se pot obisnui – manifestari si calitati care de fapt intregesc splendid chipul Lui si dovedesc ca a fost si ramane om deplin, chiar singurul Om adevarat si deplin. De exemplu, o manifestare care li se pare unora ca ia ceva din finetea Lui, din bunul simt si buna Lui purtare este nerabdarea, ca impetuozitate si chiar „scapare de sub control” si „iesire din fire”. Pare nepotrivit pentru persoana care este Dumnezeu – controlat perfect – sa isi mai „iasa din fire”; El isi permite insa asa ceva. In Sfanta Evanghelie de la Ioan cap. 6 se arata ca, dupa ce le-a spus ucenicilor ca El este „painea cea vie care s-a pogorat din cer” (Ioan 6.5 1), ca „nimeni nu traieste daca nu mananca Trupul si nu bea Sangele” (Ioan 6,53) Lui, unii n-au inteles, s-au smintit si au plecat de la El. Iar Iisus, in fata acestei neintelegeri si defectiuni actioneaza – din punctul de vedere al bunului simt – necontrolat si irational, spunand celor care au ramas: „Nu vreti si voi sa va duceti?” (Ioan 6, 67). Cu alte cuvinte: ” Voi de ce nu plecati? Parasiti-Ma si voi! Hai sa vedem!”. Dupa logica noastra, daca ar fi fost om „cuminte” ar fi trebuit sa „repare” efectul dezastruos prim, printr-o captatio benevolentiae. Si totusi, cata omenie, cata naturalete, cata autenticitate, sinceritate si deplinatate in aceasta manifestare a Lui! Aceasta a fost de fapt atitudinea cea mai „rationala”, adica mai sincera si deplin-umana; pentru ca El n-a cautat niciodata castiguri false, n-a cautat sa-i castige sau sa-i convinga ieftin pe oameni, sa carpeasca ceea ce nu e de carpit. Adevarul Lui a fost totdeauna unul clar si deplin, la care n-a facut rabat. Noi gandim numai electoral sau managerial, dar El nu s-a gandit niciodata sa „converteasca”, adica sa castige usor. Cu 70 de ani inaintea Lui, cand i s-a spus lui Iuliu Cezar ca despre unii nu se stie daca sunt pentru el sau impotriva lui, Cezar a raspuns „inteligent”, electoral: „Cine nu-i impotriva noastra, e pentru noi!”. Iisus Hristos, dimpotriva, vorbeste aspru si exclusiv: „Cine nu e cu Mine este impotriva Mea si cine nu aduna cu Mine risipeste” (Matei 12,30; Luca I 1,23). Cezar, ca toti oamenii „destepti” gandea inclusiv, adica electoral; numai Iisus gandeste exclusiv si neelectoral, pentru ca este singurul care nu vrea sa-i castige formal pe oameni ci sa-i schimbe si sa-i mantuiasca.

O alta dovada de nerabdare o gasim in Evanghelia de la Luca 12.49. o izbucnire care este de fapt sublima; nimic mai omenesc si mai dumnezeiesc decat aceasta impetuozitate. Intr-o lunga cuvantare, dupa ce le vesteste ucenicilor Patimile si le spune cum va fi sfarsitul lumii, dintr-o data, aparent fara nici o legatura, Mantuitorul debordeaza: „Foc am venit sa arunc pe pamant si cat as vrea sa-l vad aprins!… Vi se pare ca am venit sa aduc pace pe pamant? N-am venit sa aduc pace ci dezbinare!” Iata ca „blandul” si „dulcele” Iisus este de fapt violentul si revolutionarul, asa cum L-au reprezentat o parte din teologia si arta moderna, precum pictorul mexican J. Orozco, de exemplu. Iata ca Stapanul universului, Armonia, Echilibrul si Controlul absolut isi „iasa din fire”; dar ce „iesire”! Este iesirea din limitele naturale, din limitele umanitatii neputincioase, nenorocite, mici, urate, degradate si bolnave si avantarea in alta conditie: in conditia proprie, in destinul si menirea adevarata, finala si eterna a celui care stie ca nu este cocos de curte, ci vultur depasind tariile. Oamenii sunt obisnuiti sa vada fie masura Lui de om, separat, fie masura de Dumnezeu, separat. Ei nu sunt in stare sa le vada intr-o singura persoana: sa vada dumnezeieste cele omenesti si omeneste cele dumnezeiesti, asa cum le are si lucreaza El de fapt.

El ne-a revelat si ne impune o indrazneala omeneasca maxima, intemeiata si transmisa din Persoana sa divina dar si umana. In Evanghelia de la Ioan 16,33, dupa ce le da o serie de sfaturi, zice: „Acestea vi le-am grait ca intru Mine pace sa aveti. In lume necazuri veti avea; dar indrazniti. Eu am biruit lumea”. Iisus vrea sa-i intareasca pentru toate incercarile prin care vor trece ei si orice om. Dar cuvantul ,,indrazniti, Eu am biruit, lumea!” inseamna altceva, inseamna mult mai mult. El nu inseamna ca „Eu biruiesc orice dusmanie, biruiesc pe cei ce ne infrunta, incercarile, necazurile si suferintele!” Nu numai aceasta; inseamna: „Eu biruiesc tot! Eu sunt Omul exemplar, care va arat ca biruiesc tot, ca si voi sa biruiti tot!”. Experienta ne arata ca omul este o fiinta de nimic, un mare zero; pentru ca se naste, gandeste, simte ceva, adica „se tulbura”, dar apoi moare. Este adevarat ca e singura fiinta de pe pamant care „se tulbura” – adica percepe prin sensibilitate lumea – singura care adera la fiinta, o judeca si o asuma. Dar, oricat ar fi el de grozav, se apropie repede de nimicnicie si chiar aceasta si devine: praf si cenusa, un nimic. Fiecaruia ii vine sorocul si in final se dovedeste ca „s-a tulburat” degeaba, pentru ca moartea ii egaleaza si-i reduce pe toti la zero. Si atunci, omul este un mare invins. Si poate ca nu este nici macar un invins; pentru ca invins este numai cel ce a luptat. Dar oare omul a luptat? Cu cine a luptat? Cu nefiinta? Chiar daca a dus vreo lupta, oricum este un invins. Istoria, lumea si minima experienta personala impun acest adevar.

Si totusi, prin cuvintele de la Ioan 16,33, pentru prima si unica data in istorie, un om indrazneste sa spuna: „Eu am biruit lumea!”. Adica: „am biruit tot, tot ce inseamna natural, relativ, limitat, deficitar, slab, neputincios, urat, meschin si mizerabil, toata suferinta, boala si moartea”. El dovedeste ca nu trebuie invinsi dusmanii si adversitatile, ci slabiciunile proprii; si nu numai suferinta si boala, ci chiar moartea si totul. A avea constiinta de om, de fiinta, originea si menirea ta, inseamna a simti ca prin legatura cu Marele Frate si tu poti sa biruiesti totul si nu exista forta sa te invinga. Inseamna a vedea ca esti un om de nimic daca nu te gandesti si nu simti acest adevar. Daca ai organ sa perceapa, sa masoare si sa judece lumea, vei constata ca masura ta adevarata si menirea de la care nu te poate impiedica nimeni este totalitatea. „Indrazniti, Eu am biruit lumea!” vrea sa spuna: „Vi Se parea ca sunteti fiinte de nimic. Toti si toate s-au straduit sa va convinga de asta. Nu acesta este adevarul vostru si Eu am sa va arat ca nu este asa!”. In poezia „Gradina Ghetsimani”, scriitorul rus Boris Pasternak exprima exceptional aceasta constiinta umana suverana, descriind agonia si in acelasi timp constiinta divina a Omului care infrunta moartea si totusi ramane suveran in constiinta lui:

„Ci cartea vietii isi intoarce, iata,
Preasfanta fila spre-omenescu-mi chin.
Ce-i scris in ea se va-ntampla indata.
Deci faca-se ce-i scris in ea. Amin.
Vezi, ca o pilda veacurile toate
Pot un sfarsit sa-si afle-n mersul lor.
Spre slava pildei astea-nfricosate,
Prin chinuri, in mormant o sa cobor.
Si-a treia zi ma voi scula din moarte,
Iar secolele, prin cea bezna grea,
Ca plutele, ca barcile pe ape,
Se vor tari la Judecata Mea”‘.

„Eu am biruit lumea” este constiinta invingatorului nefiintei, indrazneala umana maxima asupra fiintei. Aceasta o exprima si ultimul cuvant al lui Iisus, in clipa mortii: „Parinte, in mainile Tale incredintez Duhul Meu!” (Luca 23,46). El n-a spus: „Parinte, mor!”, sau „Parinte, imi dau duhul!”. Cuvintele „In mainile Tale incredintez Duhul Meu” vor sa spuna: „Iata sufletul Meu! De buna voia Mea Ti-l intind, acum!” Aceste cuvinte sunt deci un act de vointa si de suveranitate, de forta si de triumf.

Adevaratul chip al Mantuitorului este deci un chip de indrazneala, de forta umana maxima si nu de „cumintenie” sau blegeala. Oamenii sunt obisnuiti sa vada, sa creada si sa simta bunatatea ca o blegeala. Dar tocmai aceasta e problema: nu exista bunatate bleaga! Noi suntem obisnuiti cu un Iisus Hristos „cuminte”, pentru ca ni se pare ca bunatatea ar exclude indrazneala sau forta. Dar bunatatea adevarata este ea insasi putere, forta autocontrolata, dar maxima, insusirile de nerabdare, impetuozitate si indrazneala pe care le constatam la Mantuitorul nu sunt „necrestine”, „ne-bisericesti”, „ne-teologice” sau neserioase – cum par unora – ci sunt dumnezeiesc de umane.

Dar iata o manifestare a lui Iisus care pare chiar slabiciune. In Evanghelia de la Matei 8,10, la cuvantul sutasului „Nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu; zi numai un cuvant si se va vindeca sluga mea!”. Mantuitorul S-a minunat si a zis celor ce veneau dupa El: ,Adevarat va zic voua, la nimeni in Israel n-am gasit atata credinta!”. Uimirea aceasta pare ceva necontrolat, oarecum afectand perfectiunea sau atotstiinta divina. Hristos este Dumnezeu; cum sa se minuneze Dumnezeu de om? Ce poate sa faca omul ca sa-L uimeasca pe Dumnezeu? Pentru oameni, uimirea apare atunci cand nu intelegi sau cand esti surprins. Dar la El nu poate fi vorba de niciuna; El stie tot ce se va intampla, astfel ca nu poate fi surprins. Si totusi, se minuneaza; si nu numai ca om, ci si ca Dumnezeu, caci toate manifestarile si simtirile Lui sunt umane si divine in acelasi timp.

Trebuie sa intelegem ca omul poate sa-i faca „surprize” lui Dumnezeu si chiar asta vrea Dumnezeu, ca de multe ori Dumnezeu bate din palme de admiratie si de bucurie; caci daca n-ar face asa, n-ar fi bun. Altfel, i-am refuza lui Dumnezeu una dintre cele mai frumoase manifestari pe care le poate avea un suflet la reusita altuia. Trebuie sa intelegem ca aceasta-L face fericit pe Dumnezeu: sa-L uimeasca omul in fiecare zi.

Dumnezeu este nu numai cel ce se uimeste ci chiar cel ce se „copilareste”, care se joaca cu oamenii. Exista in literatura rabinica o povestire in care se spune: „Dumnezeu este ca un copil care vrea sa se joace de-a v-ati ascunsele cu copiii; Se ascunde, dar nimeni nu-L cauta, intristandu-L”. De fapt, Dumnezeu este cel ce ii invita mereu pe oameni: „Mie imi place sa ma joc!”. Noi insa nu ne jucam, pentru ca ne socotim maturi”, „seriosi”. Noi avem treburi serioase, unificam continente si planete, n-avem timp de joaca. Oamenii vor sa fie mai „seriosi” decat Dumnezeu si-L intristeaza. Caci ei nu inteleg ca a fi persoana deplina, om serios si intreg, inseamna tocmai a lua in serios persoana, a te ocupa de ea, a o ajuta, a fi aproape, a o intelege, a te juca cu ea, adica a o multumi, odihni si implini.

Dar Mantuitorul avea si voiosie sau exuberanta. Daca citim convertirea vamesului Zaheu (de la Luca 19, 9) vedem ca, primindu-L pe Iisus, Zaheu a pus imediat masa, intr-o voiosie si un avant nestavilit. In cuvintele lui, „Iata, jumatate din averea mea, Doamne, o dau saracilor si daca am nedreptatii pe cineva cu ceva, intorc impatrit”, este usor de simtit o izbucnire si o fericire fara margini. Zaheu si-a facut praf averea, pentru ca murea de fericire. Iar Mantuitorul, in loc sa-l potoleasca si sa-l aduca cu picioarele pe pamant, dimpotriva, il aproba incantat si-i zice: „Astazi s-a facut mantuire casei acesteia …”. Are loc deci o izbucnire de voiosie si din partea Mantuitorului. Episodul Zaheu este semnificativ, dar nu este singurul si nici cel mai tare. Evangheliile sunt pline de ospetele si mesele Mantuitorului, de la nunta din Cana si pana la Cina cea de Taina. Iisus Hristos recunoaste ca e socotit de contemporani drept om mancacios si bautor de vin, prieten al vamesilor si al pacatosilor” (Matei 11, 19). Unii l-au putut socoti chiar petrecaret sau chefliu; in orice caz mergea bucuros la mese si probabil n-a refuzat vreo invitatie la masa. Este limpede si sigur ca iubea oamenii, cu lumea, bucuriile si necazurile lor, mici si mari, ca mizera conditie umana avea pret infinit in ochii Lui. In acest inteles, El este un „degustator” al vietii, prezentand chiar viata vesnica – nici mai mult, nici mai putin decat – ca pe o mancare si bautura: „Ca sa sedeti, sa mancati si sa beti la masa Mea, in imparatia Mea!” (Luca 22, 30).

Toate acestea arata ca viata noua pe care o ofera Iisus Hristos nu este un spiritualism uscat, ca „opozitia plaloniciana intre un corp dispretuit si un suflet exilat era straina lui Iisus”. Astazi este cat se poate de limpede ca multe „spiritualitati” crestine – indeosebi neoprotestante – au pervertit crestinismul fie intr-un consumism, fie intr-un spiritualism sec, de genul unui „platonism cu pret redus” cum il numea Nietzsche.

Sfintele Evanghelii ne arata insa altceva. Spiritualitatea ortodoxa a retinut cu fidelitate ca in ele „Hristos ni se dezvaluie Domn al belsugului, veseliei si plinatatii iar crestinismul ca intrutotul diferit de un soi de puritanism posac si mohorat, amator si slavilor de lipsuri, sarmanie, putinatate, intransigenta si acreala, vetre stinse si fete aspre. Dar nu! Domnul blagosloveste inmultirea roadelor, prisosul de vin, voiosia fapturilor sale”. Hristos cel din Evanghelii ofera si promoveaza mereu increderea si bucuria, pentru ca mesajul crestinismului este optimismul sau viata insasi.

Astazi noi putem sa intelegem ca Mantuitorul a fost nu numai voios; in masura in care umorul e bunatate si comuniune si El trebuie sa fi avut umor. Caci numai rautatea si diabolicul nu stiu de gluma; Dumnezeu stie de gluma si chiar face glume bune. Folclorul romanesc nu este numai literatura reusita ci si o splendida aprofundare, incredintare si asumare.a acestei divine intelegeri. Unii Sfinti Parinti ne incredinteaza si ei de acest fapt. Sfantul Maxim Marturisitorul, reluand cuvantul Sfantului Grigorie Teologul din Sfaturi catre fecioare” (vers. 499), teologhiseste in lucrarea „Ambigua” despre felul cum „se joaca Cuvantul inalt in tot felul de chipuri …”. Sfintii Parinti isi permit aceasta afirmatie, pentru ca au de grija sa explice ca „nebunia, slabiciunea si jocul sunt privatiuni la noi … dar atribuite lui Dumnezeu indica o supraabundenta a intelepciunii, a puterii si a judecatii cumpanite”. Daca salta si joaca, evident ca Dumnezeu poate face si glume.

Este o problema foarte serioasa daca Mantuitorul a zambit sau a ras vreodata. Cei mai multi o considera rezolvata de mult, in sensul ca de plans, a plans, dar de ras, n-a ras niciodata: pentru ca ar fi nu numai o ireverenta sau o delasare nepermisa,ci chiar un pacat. In Sfintele Evanghelii nu exista nici o mentiune a rasului Mantuitorului, nici macar a unui zambet. Totusi, opinia noastra este ca Mantuitorul a zambit cel putin, pentru ca zambetul tine esential de impartasirea bunatatii: ceea ce este esential si lui Iisus Hristos. De altfel, o intreaga traditie crestina, evidentiata exceptional intr-o monografie actuala, sta marturie in acest sens.

Problema este insa urmatoarea: exista, de fapt, un ras absolut nepacatos? Sau, orice ras contine o delasare, o relaxare, o scapare care nu poate fi decat condamnabila? Trebuie sa subliniem in primul rand ca rasul poate fi o expresie sublima a omului, a umanitatii si a omeniei, ca omul lipsit total de ras este foarte aproape de iad, pentru ca trebuie sa fie departe de bunatate si de speranta. Rasul este un act cat se poate de „serios” si valoros si nici nu este asa de departe de plans pe cat s-ar parea; poetul Nichita Stanescu a reusit capodopere asupra rasul plansului ca stare de simtire maxima. Rasul poate sa fie deschiderea totala fata de celalalt, desfacerea baierilor sufletului, sfaramarea barierelor inimii, dorinta de a-l bucura pe celalalt, aprecierea lui maxima, fericirea de a fi cu el. Rasul nu e necesar sa fie delasare sau scapare de sub control; el poate fi si un act de vointa maxima. Este adevarat ca de cele mai multe ori – adica in cazul oamenilor obisnuiti – rasul este un act de relaxare, in care vointa cedeaza sentimentului. Dar – in cazul oamenilor superiori – exista si rasul ca forma de expansiune maxima a bunatatii, bucuriei si omeniei. Avand in vedere persoana umana in conditia ei istorica, rasul apare drept una dintre cele mai specifice si mai reusite expresii ale bunatatii si spiritului in general. Rasul ne apare ca stralucirea inimii, a sufletului si a fiintei in general, ca deschidere maxima a persoanei. El este un fel de parasire de sine in slujba celuilalt, din bunatate si pretuire fata de el. In sensul acesta, rasul ni se pare dumnezeiesc de omenesc si omenesc de dumnezeiesc si parca nu putem sa-i refuzam Mantuitorului cel putin minunea si fericirea zambetului.

Exista insa manifestari si mai variate si mai complicate ale lui Iisus Hristos. Este interesant, de exemplu, felul in care Mantuitorul se exprima cu doua intelesuri; exista ambiguitatile si paradoxurile Mantuitorului. Dupa Inviere, conform Luca 24,28, insotindu-i pe cei doi ucenici care mergeau spre Emaus si apropiindu-se de sat, „El se facea ca merge mai departe”; cu alte cuvinte „se prefacea”, „juca putin teatru”, vrand sa sugereze alta intentie. De asemenea, atunci cand ai Lui L-au invitat sa mearga de sarbatori la Ierusalim, El a raspuns: „Mergeti voi la sarbatoare. Eu nu merg la sarbatoarea aceasta … Dar dupa ce fratii Sai s-au dus la sarbatoare, atunci S-a suit si El, dar nu pe fata, ci pe ascuns” (Ioan 7,8-10). Pur si simplu ni se pare ca aici Mantuitorul nu S-a tinut de cuvant, sau S-a contrazis. Un alt exemplu de vorbire si purtare ambigua ni-l ofera Mantuitorul in convorbirea cu femeia samarineanca, pe a carei fiica o va vindeca. Ea implora „Miluieste-ma Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rau chinuita de demon” iar ucenicii, exasperati, intervin: „Slobozeste-o, ca striga in urma noastra” (Matei 15,23). Totusi, Iisus nu cedeaza si murmura numai: „Nu sunt trimis decat catre oile cele pierdute ale casei lui Israel”, El, care pana acum nu astepta sa fie rugat ci ajuta imediat, adaugand si lauda „credinta ta te-a mantuit”, acum se arata parca ursuz si fara bunavointa. Si chiar la strigatul ei, „Doamne, ajula-ma!” El raspunde tot negativ: „Nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci cainilor”. Dar El stia desigur dinainte ce va urma, stia ca o va ajuta. Pe de o parte ii spune „Nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci cainilor”, dar pe de alta parte, la nadejdea ei atotbiruitoare – „Adevarat Doamne, dar si cainii mananca din faramiiurile ce cad de la masa stapanilor” – Iisus „n-are ce mai face” si biruit, cedeaza: „O, femeie, mare este credinta la; fie tie dupa cum voiesti” (Matei 15. 28): Hristos pare aici „depasit” de situatie. Intrucat este si Dumnezeu, El nu poate fi niciodata depasit; evident ca avem aici numai o, splendida ambiguitate, menita sa puna in lumina extraordinara credinta a femeii si nemasurata bunatate a lui Dumnezeu, care vrea sa fie asaltat si „biruit” de insistenta si speranta omului.

Dar poate cel mai bun exemplu de ambiguitate a Mantuitorului este pilda iconomului necredincios, in care Iisus Hristos „a laudat pe iconomul cel nedrept, caci a lucrat intelepteste. Caci fiii veacului acestuia sunt mai intelepti in neamul lor decat fiii luminii” (Luca 16,8), adaugand apoi stupefiant:

„Faceti-va prieteni cu bogatia nedreapta, ca atunci cand veti parasi viata, sa va primeasca ei in corturile cele vesnice” (Luca 16,9). Este aici o culme a ambiguitatii, care parca ne depaseste. Noi stiam, chiar de la Mantuitorul, ca orice bogatie este nedreapta, ca „un bogat cu greu va intra in imparatia cerurilor … ca mai lesne este sa treaca camila prin urechile acului decat sa intre un bogat in imparatia lui Dumnezeu” (Matei 19,23-24). Paradoxul trebuie sa aiba o rezolvare si un sens, care poate fi urmatorul: omul destept si bine intentionat gaseste o solutie oricand. In raporturile dintre persoane, dintre oameni si Dumnezeu, oricand exista o solutie. Oricat ar fi de complicate, de grele si de rele, toate pot fi depasite. Omului cuminte si bun ii da minte si sfat chiar Dumnezeu. Omul bun este si intelept, el nu-si pierde capul si de aceea gaseste o rezolvare. Daca escrocii si ticalosii gasesc oricand o solutie, este nelogic ca cei buni si nedreptatiti sa nu creada intr-o solutie; ar fi necredinta fata de Dumnezeu.

Dar sa vedem si ironia Mantuitorului, in gradina Ghetsimani, in momentele cumplite ale agoniei, le cere ucenicilor: „Ramaneti aici si privegheati impreuna cu Mine” (Matei 26,38). Spune aceasta si a doua oara, fara efect, iar a treia oara le zice: „Dormiti de acum si va odihniti! Iata s-a apropiat ceasul si Fiul Omului va fi dat in mainile pacatosilor” (Matei 26,45). Din moment ce sosisera cei ce vroiau sa-L prinda, desigur ca era absurd ca ucenicii sa continue somnul tocmai acum; dimpotriva, ne-am fi asteptat ca Mantuitorul sa spuna: „Treziti-va repede, ca au sosit cei ce vor sa Ma prinda!” Bineinteles ca e vorba de o ironie amara, care vrea sa spuna: „Acum puteti sa tot dormiti, daca n-ati privegheat pana acum; acum nu mai are nici un rost!”

Dar exista si o ironie mai limpede. In convorbirea cu Nicodim, Mantuitorul insista sa-i lamureasca faptul ca, pentru a se mantui, orice om are nevoie de o renastere. Orice om este o fiinta slaba, deficitara, nenorocita si pacatoasa, care alearga spre moarte. Adevarul omului nu este insa moartea, ci viata; de aceea, acest curs spre moarte trebuie schimbat printr-o renastere a omului. Cu toate explicatiile, Nicodim nu pricepe si atunci Iisus ii spune: „Tu esti invatatorul lui Israel si nu cunosti acestea?” (Ioan 3, 10). Nicodim era fariseu si carturar, invatatorul si lumina poporului. EI avea datoria si pretentia ca-i invata pe oameni; si, totusi, nu intelegea explicatii simple. De aceea, raspunsul Mantuitorului este o ironie ca repros.

Mantuitorul a exprimat si ironia in sensul ei propriu si deplin. Dupa o lunga discutie cu fariseii, care-1 haituiau ca sa-si iasa din fire si sa greseasca cu ceva, ajungand pana la o confruntare deschisa, cu invective de ambele parti, Iisus ii intreaba retoric: „Multe lucruri bune v-am aratat voua de la Tatal Meu; pentru care din ele vreti sa aruncati cu pietre asupra Mea?” (Ioan 10, 32). Aici este vorba, fara indoiala, de ironia muscatoare, ca profunda umanitate a Celui care este si ramane singurul Om deplin si adevarat.

Una dintre cele mai neconventionale trasaturi ale chipului Mantuitorului este insa aceea care ni-L arata ca pe un provocator. Departe de a fi bun si impaciuitor, de multe ori El starneste lucrurile, le imboldeste si nu le lasa sa stea in pace. In Evanghelia de la Luca se relateaza ca, la prevenirea binevoitoare a unor farisei, Irod vrea sa-L omoare, in loc sa se arate recunoscator si sa vorbeasca impaciuitor, Mantuitorul inteteste spiritele zicand: „Duceti-va si spuneti vulpii acesteia …etc” Pana aici nu se stie ca acest Irod L-ar fi jignit formal pe Iisus cu ceva. Si totusi, Mantuitorul „incepe scandalul”, pentru ca nu-L intereseaza sa salveze aparentele. La fel, in Evanghelia de la Ioan cap. 6, dupa ce afirma ca „daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi” (Ioan 6, 53) iar unii se smintesc si Il parasesc, Mantuitorul in loc sa caute un compromis si sa-i impace, ii provoaca pe cei ramasi, zicand: „Nu vreti si voi sa va duceti?” (ioan 6, 67). Ca si cum ar fi zis:”Daca nu va place, parasiti-Ma si voi!”

O provocare aprinsa are loc intr-o lunga incaierare verbala si hartuiala cu fariseii; dupa ce schimba o multime de expresii dure, Mantuitorul le spune in fata: „Voi sunteti din tatal vostru, diavolul si vreti sa faceti poftele tatalui vostru” (Ioan 8.44). Culmea provocarii o constituie insa probabil episodul de la Luca 11,40-54, in care, dupa ce-i mustra pe carturari si farisei si trece si la invatatorii de lege, fiind prevenit de un invatator cu cuvintele „Invatatorule, acestea zicand ne mustri si pe noi!” (Luca 11,45), Iisus in loc sa se opreasca, nu accepta „bunavointa” si – impotriva celei mai elementare diplomatii -ataca frontal: „Vai si voua, invatatorilor de lege!” Cu alte cuvinte: „V-am jignit? O sa va jignesc si mai tare de acum!” Aceasta pentru ca Iisus Hristos nu agreeaza duplicitatea si jumatatile de masura; Lui „i-au fost pe plac un prigonitor ca Saul din Tars, o desfranata din pasiune ca Maria Egipteanca, un vames inrait ca Zaheu, o sfadareata ca samarineanca; nu i-au placut fetele palide, calaii, plangaretii, strecuratorii de izma, chimen si untarita, fatarnicii, purtatorii de caftane si ciucuri lungi; zelosii aprinzatori de lumanari”. S-a observat, in acelasi inteles, ca Iisus a sfidat logica, legile, randuielile si mentalitatea timpului, complacandu-se in tovarasia vamesilor si desfranatelor, lasandu-se intretinut de femei bogate (Luca 8, 3) si mergand pana la anti-legalism in Predica de pe munte. Daca toate religiile se bazeaza in buna masura pe obligativitatea unor ritualuri si pe interdictii, pentru Mantuitorul acestea sunt „desigur respectabile dar cu totul secundare. Caci raul nu vine de la ceilalti, din alimentele ingerate, ci din propria noastra inima”. Chiar cei mai ferventi si fideli urmatori ai Lui recunosc ca „Evanghelia Lui nu avea nimic comun cu un vis frumos sau o stare de relaxare”,ci dimpotriva, „istoria lui Hristos este o istorie a unei calatorii, as spune chiar – istoria unei campanii militare”. Departe de a fi linistitor si impaciuitor, Iisus Hristos este sublimul provocator al omului, al istoriei si al fiintei. El n-a venit sa adoarma conflicte si constiinte, ci sa provoace cu orice pret: „Pe cat este de sigur si de limpede ca Domnul a venit sa ne mantuiasca … pe atat este de logic si de rational a deduce din toate faptele si invataturile Sale ca a venit cu buna stiinta si cu tot dinadinsul, sa ne scandalizeze.

Faptul insusi al intruparii lui Dumnezeu este un imens scandal …”. Iisus Hristos ramane eternul provocator, pentru ca e singurul care nu face rabat de la adevar, singurul care nu ne, lasa sa dormim somnul lenei, compromisului si conventionalismului, singurul care ne impune fara menajamente ca exista o cale fara variante spre mantuire: calea chinului, a sacrificiului si a mortii. Trebuie sa observam insa faptul esential ca lisus Hristos n-a fost provocator in sensul maieutic filosofic (precum Socrate) si nici taumaturgic (precum Apollonios din Tyana si taumaturgii antici), asa cum cred unii cercetatori. El este total opus acestora, opus oricarui histrionism, relaxari sau gratuitati. Orice provocare a Lui a fost o asumare totala a suferintei umane. Chiar si zambetul Lui – daca a fost – ramane serios. in acest sens, se poate spune ca ceilalti jntemeietori de religii si credinte sunt neseriosi si histrioni.

Probabil ca expresiile care socheaza cel mai tare si par a contrazice frumusetea, bunatatea si suveranitatea Mantuitorului sunt cele care pun in lumina asprimea Lui. Avand in minte blandetea si bunatatea Lui, cei mai multi nu le inteleg si le evita. Este de vazut insa ca in lumea noastra, in conditia istorica, adevarul este inevitabil aspru. De frica, din neputinta sau comoditate, oamenii prefera o minciuna placuta unui adevar aspru, acceptand sa se insele. In acest inteles observa cu sarcasm Eminescu: „imi place axiomul cel tacit, fiinti spurcate: / Popoarele exista spre a fi inselate” (O, adevar sublime …). Atat cuvintele cat si actele Mantuitorului sunt dificile, greu de purtat si de suportat si astazi.

De multe ori era aspru, pentru ca avea sinceritate si nu duplicitate. Chiar celor buni, pe care-i sfatuia, le spune: „Deci daca voi, rai fiind, stiti sa dati daruri bune fiilor vostri, cu cat mai mult Tatal vostru cel din cer va da daruri bune …” (Matei 7,11). Un exemplu de duritate „inexplicabila” este intampinarea tatalui unui copil lunatic cu cuvintele „O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi, pana cand va voi suferi pe voi?” (Matei 17,17). Cititorului obisnuit i se pare ca, in acea situatie de mare suferinta – chiar sa fi fost ticalos si sa nu fi avut dreptate – respectivul tata nu merita atunci o asemenea bruftuluiala; caci, chiar daca a avut o adresare mai larga, fara indoiala ca acest cuvant se refera si la el. Asprimea Mantuitorului are insa o logica si un rost. Ea inseamna mustrarea necredintei, mustrarea copilului ce a uitat de Parintele sau, a omului ce a iesit din Dumnezeu. Un fiu normal si un om credincios trebuie sa simta totdeauna ca viata e identica cu credinta, ca neincrederea in Parintele tau este pacat strigator la cer.

Mai mult decat asprimea este mania aratata de Iisus Hristos. Vindecand pe omul cu mana uscata, in fata relei-vointe diabolice a celor care cautau sa-l invinuiasca pentru ca vindeca sambata, in ziua legiuita pentru odihna, lisus „a privit la acestia cu manie” (Marcu 3, 5). Iar mania dezlantuita, totala, o vedem la Matei 23, 22, unde, dupa o lunga cuvantare in care ii condamna de opt ori cu vehementa pe carturari si farisei cu imprecatia „Vai, voua!”, intr-un sir de o violenta inimaginabila, dupa ce mai adauga „nebuni si orbi!” si „calauze oarbe!”, la urma isi varsa naduful in clocot zicand: „Serpi, pui de vipere, cum veti scapa de osanda gheenei?” (Matei 23, 33).

In sfarsit, iata si brutalitatea Mantuitorului. Prezentand Judecata de apoi, Iisus afirma ca Dreptul Judecator se va adresa pacatosilor cu cuvintele: „Duceti-va de la mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui” (Matei 25, 41). Acestia sunt ingroziti si nenorociti si, oricum, sunt fiii lui Dumnezeu, „chipul si asemanarea” Lui; si totusi nu-i menajeaza. Si, ca sa nu mai existe vreo interpretare alegorica sau figurata, Mantuitorul insusi a intrupat brutalitatea atunci cand i-a gonit pe vanzatorii din templu cu biciul (Matei 21, 12; Marcu 11, 15; Luca 19, 45).

Extras din articolul “Iisus Hristos, contemporanul necunoscut”

Pr.prof.dr. George Remete

DoarOrtodox

Anunțuri

Un gând despre „Chipul evanghelic neconvenţional al lui Iisus Hristos

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s