STUDENT: Ce ne puteti spune despre sistemul de datare cu Carbon 14 ?
Părintele SERAFIM: Datarea cu carbon se foloseste doar pentru substante organice. Perioada de înjumătătire al Carbonului 14 este de 5700 de ani, deci e limpede că această metodă nu poate merge prea departe în urmă. Unii cred că se poate ajunge cu ea până la 20 000 de ani sau mai mult, dar aceasta ar implica atât de multe presupuneri, încât nu poate fi precisă. Chiar apărătorii ei spun că te poti încrede în ea cam până la 3000 de ani în urmă, dar, dacă se merge mai departe, devine din ce în ce mai putin demnă de încredere. Sistemul se bazează pe un întreg set de presupozitii.
[Robert Lee, redactor sef adjunct la revista Anthropologîcal Joumal of Canada, scrie despre incertitudinea datarii cu radiocarbon: “Problemele metodei de datare cu radiocarbon sunt incontestabil adânci si serioase. în ciuda celor 35 de ani de perfectionare tehnologică si unei mai bune întelegeri, principiile ce stau la baza metodei au fost putemic puse la îndoială… Continuarea folosirii metodei depinde de un demers de tipul Ťîndreptării pe parcursť, permitând aici o contaminare, dincolo o fractionare si ajustare ori de câte ori este posibil. Astfel că nu e de mirare că cel putin jumătate din datari sunt respinse. E de mirare faptul că cealaltă jumătate ajunge să fie acceptată. […] Indiferent cât de Ťutilăť este, totusi metoda radiocarbonului nu este capabilă să ofere rezultate precise si demne de încredere. Există mari discrepante, cronologia e neuniformă si relativă, iar datele acceptate sunt de obicei datele selectate” (“Radiocarbon, Ages in Error”, în Anthropological Joumal of Canada, vol. 19, nr. 3, 1981, pp. 9; 29).]
Conform specialistilor, cel mai de încredere sistem de datare nu este ra diocarbonul, ci datarea după inelele de crestere a copacilor [dendrocronologie]. Recent s-au putut testa o întreagă serie de lucruri, comparându-se datele sistemului radiocarbon cu datele oferite de cercurile copacilor, si s-a descoperit că metoda datării cu radiocarbon se abătea mult mai mult decât se credea. Calculele după inelele copacilor aveau tendinta să dea vârste mai mari cu câteva secole decât cele cu radiocarbon. Alte metode radiometrice se folosesc pentru a obtine vârste de milioane si miliarde de ani: metoda potasiu-argon etc. Si aceste metode se bazează pe tot felul de idei preconcepute; trebuie să accepti acele idei preconcepute înainte ca sistemul să “functioneze”.
[Datarea cu radiocarbon de bazează pe un alt set de presupuneri decât celelalte metode. Pentru o scurtă trecere în revistă a acelor presupuneri vezi Henry M. Morris, Scientlfic Creationisin, op. cit., pp. 140-49; 162-67.]
Toate pornesc de la presupunerea că nu a existat vreo contaminare de-a lungul secolelor între un element si celălalt, si că nici unul dintre elementele fmale [componentele “fiice”] nu a fost prezent la început. Evolutionistii nu stiu aceste lucruri; ei presupun că totul era uniform, de la zero până la ceea ce cunoastem acum. Dacă lucrul acesta e adevărat, iar rata schimbării a fost uniformă, atunci putem calcula vârsta fosilelor oarecum precis; dar dacă nu e adevărat, întregul sistem poate fi foarte departe de realitate. Au existat greseli notorii. Oamenii au făcut teste radiometrice asupra unor roci care se formaseră de putin timp, si au ajuns la vârste de până la trei miliarde de ani.
Straturile geologice
STUDENT: Ce ne puteti spune despre diferitele straturi, precum cele din Marele Canion, despre care se presupune că s-au depus cu o anume periodicitate ?
Părintele SERAFIM: Exista o vastă problematică stiintifică legată de straturi. Straturile nu au etichete care să spună: “Eu am cinci milioane de ani vechime; eu am zece milioane de ani vechime”. Există o carte excelentă pe această temă, Potopul din Cartea Facerii (The Genesis Flood) de Henry Morris, în care el interpretează straturile în termenii unei singure catastrofe, adică Potopul lui Noe. Prezentarea este stiintifică. O puteti cerceta si puteti vedea dacă are sau nu dreptate.
Cred că ar trebui ca mai multi oameni să privească ambele fete ale medaliei si să vadă care model are mai mult sens. In foarte multe privinte modelul evolutionist are lipsuri în ceea ce priveste straturile; de fapt, chiar evolutionistii însisi ti-ar spune, probabil, acelasi lucru. Intrebarea este: oare celălalt model este mai corect ?
Când se ajunge la ceva de felul straturilor, este vorba, desigur, de o problemă stiintifică. Depunerea straturilor este, evident, un proces stiintific ce a avut loc în timp.
[Una dintre cele mai interesante cercetări în domeniu a fost făcută de geologul francez Guy Berthault, întâi la Institute de Mechanique des Fluides din Marsilia, iar apoi la laboratorul hidraulic de la Colorado University’s Engineering Research Center. “începand din 1985”, scrie Richard Milton, “Berthault a realizat o serie de experimente de laborator ce cuprindeau vărsarea unor sedimente în niste recipiente mari cu apă în miscare, pentru a studia structura internă a straturilor si felul cum are loc stratificarea… Berthault a descoperit că… sedimentele se asezau la fund aproape imediat, dar particulele fine erau separate de particulele mai mari de curentul apei, dând impresia de straturi… Rezultatele au fost publicate de către Academia Franceză de Stiinte în 1986 si 1988 si au fost prezentate la Congresul national al sedimentologilor de la Brest în 1991… Lucrările de laborator nu au fost făcute izolat, ci au fost suplimentate cu observatii pe teren ale unor dezastre naturale precum inundatia de la Bijou Creek, Colorado, din 1965, formatiile sedimentare ce au urmat eruptiei de la Mount St. Helens din 1980, ca si forajele marine făcute de vasul Glomar Challenger în 1975… După Berthault, experimentele contrazic ideea lentei construiri a unui strat după altul. Scala temporală se reduce de la sute de milioane de ani la una sau două catastrofe ce produc aproape instantaneu stratificări [Berthault, Compte-Rendus Academie des Science II, 3 decembrie 1986, 16 februarie 1988]. Aceste cuvinte aparent inocente vestesc moartea ideii că existenta miilor de metri de sedimente este in sine o dovadă in favoarea unei vârste mari a pământului” (Milton, Shattering the Myths of Darwinism, ed. cit., pp. 77-78). (n. ed.)]
Prin urmare, este altceva decât cele Sase Zile ale Facerii – este vorba despre ceea ce a avut loc după cele Sase Zile. Este un lucru supus dezbaterii stiintifice.
