Fiecare dintre noi isi orienteaza viata catre ceva, fiecare isi cauta un sens vietii. Toti ne dorim o viata frumoasa, fara “hopuri”, fara evenimente de natura sa o perturbe. Pentru a trai frumos trebuie sa reusim sa imbinam, sa armonizam – nu intamplator, termenul “armonie” desemneaza o stare de echilibru intre doua contrarii.Poate cheia ar fi imbinarea celor doua potentalitati: cunoasterea si iubirea. Fiecare dintre ele este la fel de importanta.
Mintea omului este un rezervor urias in care se “inghesuie” trecut, prezent, viitor, fapte, trairi, oameni. O actiune din prezent poate fi reflexul uneia din trecut: eterna intoarcere, despre care vorbea si Mircea Eliade ( Le Mythe de l’eternel retour). Existenta este, de fapt, o suma a unor experiente traite, pe care le reluam , sau care se sterg din memoria subiectiva. Sunt acele legaturi despre care vorbeste Iisus. Cu locuri, cu oameni. Fiecare clipa inghesuie in substanta ei efemera ceea ce noi numim trecut, prezent, viitor. In realitate sunt numai concepte. Noi, cu mintea noastra omeneasca le inventariem astfel . Probabil mintea, inteligenta cosmica numita Dumnezeu nu are aceste categorii. Acolo totul este linear si fara limite.
Totul este, deci, in mintea noastra: viata, moartea,totul. Ea este cea care ne organizeaza existenta, conform unor principii, legitati care se inscriu in planul dumnezeirii. Ea este sediul actiunilor noastre. Toate actiunile din planul concret, material, se nasc mai intai acolo. Mintea este sediul gandurilor si acestea fac legatura intre imaterialul mintii si concretul existentei.
Daca mintea nu “coboara in inima”, cum spun isihastii, deci daca omul ramane dominat numai de minte, el va fi asemenea Luceafarului lui Eminescu, “nemuritor si rece”. Fara sentimente, in speta fara iubire, suntem aproape fara viata. Aceasta este, de fapt, lectia lui Iisus: este lectia iubirii. Prin iubire, totul capata sens.
Eminescu insusi va fi trait experienta traumatizanta a cunoasterii lipsite de iubire. Eva, in paradis, prin greseala, manata de curiozitate, a orientat intreaga umanitate de dupa ea spre cunoastere. Doctrinele orientale anterioare crestinismului privilegiaza aspectul cunoasterii. A trebuit sa vina Iisus ca Iubirea sa fie reinstaurata ca esenta a trairii religioase. Totul se rezuma la acest sentiment atat de frumos, dar atat de greu de atins: “daca dragoste nu e, nimic nu e”.
Cunoasterea este, insa, la fel de importanta. Daca ne-am intreba de fiecare data pentru ce infaptuim ceva , lipsa de sens a multora din actiunile noastre ar iesi la iveala . Traim uneori ca niste orbi, intr-o lume ale carei legi ne scapa. Nu facem nici cel mai mic gest pentru a le afla. Ne lasam “traiti”, ne lasam dusi fara nici cel mai mic gest de revolta. Dorinta de cunoastere ne lipseste cu desavarsire. Dependentele de toate felurile, ca o trasatura a acestui veac in care traim, sunt expresia suprema a acestei neputinte: ajungem sa fim stapaniti de obiceiuri, fara a mai avea constiinta lipsei lor de sens si fara a ne mai intreba daca ceea ce facem este bine sau rau.
Solutia ar fi sa ne intrebam mereu, sa cautam dincolo de actiunile noastre concrete, sensul lor profund. Daca am cauta sa constientizam ceea ce facem, chiar si in actele simple, cum este acela de a manca, ne-am reorienta probabil modul de hranire, am cauta sanatatea si nu placerea. Daca ne-am intreba de fiecare data “De ce fac lucrul acesta, imi este folositor trupului, sufletului, este indreptat catre binele meu sau al celor din jur?”.
Existenta trebuie orientata catre aspecte superioare: arta, religie. De fapt catre valorile esentiale: Frumosul, Binele. Si nu numai atat. Pentru a ne asigura ca ceea ce facem este intotdeauna pozitiv, ar trebui sa ne orentam catre fapte menite sa serveasca binele general si nu, dimpotriva, interese egoiste. Vom simti atunci ca nu traim in zadar. Si starea de echilibru psihic o va marturisi. Un om care isi dedica viata semenilor nu poate fi decat un om echilibrat, o personalitate pozitiva. Este cazul artistilor, al oamenilor de stiinta, care incearca sa faca ceva, sa daruiasca ceva din ei pe altarul iubirii de semeni. Este cazul, mai ales, al oamenilor religiosi, preoti, prelati, dar si oameni simpli, umili si necunoscuti, care daruiesc celorlalti propriul suflet, prin rugaciune.
Rugaciunea este, probabil, forma cea mai inalta de jertfa pe altarul iubirii, forma cea mai profunda de iubire. Si aceasta pentru ca, de multe ori, actiunile noastre din planul real, material, desi indreptate spre bine, pot sa nu-l slujeasca, asa cum ne-am astepta. De multe ori faptele noastre crestine se reduc la niste automatisme, pentru ca “asa trebuie”, “asa se face”sau prin actiuni presupus caritabile, nu facem altceva decat sa sporim un viciu. De aceea rugaciunea este forma cea mai adanca si mai frumoasa de jertfa: ne adresam lui Dumnezeu, rugandu-l pe El sa indeplineasca ceea ce, de multe ori, nu ne sta noua in putinta. Prin trairea religioasa, nu mai suntem niste bieti orbi care nu vad nimic din ceea ce-i inconjoara, ajungem sa avem un sistem de valori, sa constientizam mai intens ceea ce facem in plan material, pentru ca ne raportam si la un “dincolo” care va fi o consecinta a ceea ce facem aici. Raportandu-ne mereu la Dumnezeu ca Esenta, ca sursa a Binelui suprem, avem niste “chei” care ne deschid noi orizonturi. Prin Dumnezeu avem si cunoastere si iubire.
autor: Mihaela Bacali
“Lectii de iubire” tiparita cu binecuvantarea Prea Sfintitului Parinte Ambrozie, Episcop de Giurgiu. Cartea poate fi cumparata de la: Libraria Vasiliada (bd Magheru, vizavi de Sf.Gheorghe), libraria Bucur Obor(la etaj, intrarea dinspre parc), Schitul Darvari, Biserica Icoanei, Manastirea Antim, Libraria Sophia.
Lucian Blaga în contextul literar şi cultural al revistei Gândirea
Rezumat
Lucrarea Lucian Blaga în contextul literar şi cultural al revistei Gândirea se doreşte o cercetare asupra fenomenului cultural gândirist, asupra atmosferei epocii, o încercare de restituire, de reaşezare valorică a unui fenomen important, de răsunet, al literaturii noastre interbelice, gândirismul, şi este în acelaşi timp un ,,decupaj” din viaţa lui Lucian Blaga, e vorba de perioada 1921-1940, în care scriitorul îşi leagă existenţa de cea a Gândirii. De aceea ea are o intenţie recuperatorie şi este o pledoarie pentru reintrarea în circuitul valorilor culturale româneşti a unor personalităţi care s-au manifestat în perioada interbelică şi care au fost voit uitate în perioada totalitaristă, pentru reaşezarea Gândirii la locul ce i se cuvine printre publicaţiile de mare ţinută intelectuală ale vremii. Personalitatea care a marcat, în chip hotărâtor, destinul revistei fiind Nichifor Crainic, am încercat să-i creionăm un portret cât mai veridic.
Capitolul I conţine o evocare a climatului literar al revistei Gândirea, începuturile, momentele mai importante ale evoluţiei sale, mişcarea de idei ce s-a creat în jurul ei, în cele două decenii de existenţă, un portret al mentorului său, felul în care Nichifor Crainic s-a impus ca personalitate emblematică în conducerea şi realizarea revistei, modul în care Lucian Blaga s-a apropiat de atmosfera revistei, momentele colaborării sale, dar şi punctele în care s-a îndepărtat de ideologia ei.
Circumstanţele temporale şi sociale în care se naşte revista sunt o expresie a atmosferei de efervescenţă tinerească, de după război, de entuziasmul începuturilor. Gândirea apare în 1921, ca urmare a străduinţelor unui grup de tineri scriitori regăţeni, cărora li se adaugă Lucian Blaga. Ei sunt cei care, vara, intraseră în redacţia ziarului Voinţa unde se născuseră primele proiecte legate de revistă. Lor li se adaugă scriitori din toate provinciile româneşti şi alţii aflaţi la sudii în străinătate. Odată închegată, echipa redacţională se măreşte din ce în ce mai mult. Numărul de colaboratori sporeşte continuu, ajungând chiar la 75 de scriitori, urmând ca spre final să se stabilizează la 45.
Întâiul director al Gândirii este Cezar Petrescu, curând însă locul său este luat de Nichifor Crainic, care, încă de la începuturi, adusese pecetea programatică revistei. El o conduce până în ultimul an de apariţie, 1944, când Gândirea îşi încetează fortuit apariţia. Rolul său în realizarea practică a revistei, dar şi în conturarea ideologiei revistei, a fost covârşitor. Toţi cei care i-au fost apropiaţi dau mărturie despre aceasta: Vasile Băncilă, Pan Vizirescu, ca şi alţi colaboratori ai revistei, recunosc meritul său exemplar în făurirea curentului. De aceea ne-am oprit îndelung asupra personalităţii sale, a eforturilor supraomeneşti uneori, pentru a menţine revista pe linie de plutire. Practic Gândirea a fost în întregime rodul uriaşei sale munci. În istoria revistei au existat câteva momente dificile, mai ales din punct de vedere financiar, cărora el a reuşit să le facă faţă, iar Gândirea a continuat să apară. Ea şi-a întrerupt apariţia doar câteva luni în momentul în care Crainic a fos închis. Gândirea a apărut chiar şi în anii de război, cu geamurile redacţiei sparte de bombardamente.
Datorită activităţii sale politice, Crainic a fost exclus chiar după 1999, de la capitolul recuperări. Am încercat, cu ajutorul articolelor sale, în primul rând, să aducem câteva corective imaginii sale, să scoatem la lumină aspecte poate insuficient tratate ale operei, chiar şi unele reproşuri care i s-au adus, pe care le considerăm, însă, în mare parte nejustificate, să reliefăm rolul covârşitor jucat în existenţa revistei şi, prin ea, în cultura română.
Atunci când s-a cristalizat, spiritul Gândirii s-a manifestat deci pe două direcţii: ,,nadirul etnic şi spiritualismul ortodox”. Deşi scriitorii care au colaborat au fost de orientări diverse, revista nu a îngrădit accesul în paginile ei în funcţie de criterii ideologice, singurul criteriu care a rămas mereu actual a fost cel al valorii. Pentru Blaga, ca şi pentru majoritatea scriitorilor care au participat la elaborarea curentului de idei, gândirismul a reprezentat efortul către regăsirea identităţii naţionale prin cultivarea etnicului şi a spiritualităţii. Deşi directorul ei, Nichifor Crainic, a rămas mereu tributar unui „spiritualism dogmatic”, revista şi-a păstrat poziţia de echilibru, rămânând echidistantă faţă de orientările politice ale vremii.
În caracterizarea Gândirii şi a curentului de idei pe care ea l-a creeat, trebuie ţinut seama, nu numai de existenţa celor două direcţii principale, ci şi de cea a două perioade distincte în cronologia publicaţiei: cea eclectică, din primii aproximativ cinci ani, şi cea următoare, de până la dispariţia forţată a revistei. De asemenea trebuie operată distincţia între doctrina gândiristă, formulată în articolele de directivă, şi literatura(în sens larg) apărută în Gândirea. Încercând să definim gândirismul, vom avea, de aceea, pe de o parte imaginea doctrinară promovată de Nichifor Crainic, iar pe de alta, cea a literaturii lipsite de tentă ideologică. Deşi a existat un climat spiritual al Gândirii, definit prin coordonatele autohtonismului şi spiritualismului, o ideologie prezentă în toate creaţiile publicate în Gândirea, nu a existat. Ideologia gândiristă a aparţinut mai cu seamă lui Nichifor Crainic şi câtorva colaboratori apropiaţi iar climatul specific al Gândirii a fost rezultatul unor preocupări comune. Gândirea a avut colaboratori numeroşi, de orientări diverse. Un ,,stil” al Gândirii există doar în opera câtorva poeţi, dramaturgi şi prozatori cu aplecare către zone puţin explorate ale realităţilor autohtone, către mitologia populară: Lucian Blaga, Adrian Maniu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Cezar Petrescu, Gib I.Mihăescu, Victor Papilian.
Gândirismul a existat deci mai degrabă ca o unitate de atmosferă şi mai puţin ca o unitate de idei, majoritatea scriitorilor prezenţi în paginile revistei păstrându-şi originalitatea, fiecare aducând însă o contribuţie personală la viziunea de ansambu a revistei. ,,Gândiriştii” aveau în comun susţinerea unui ideal literar, a unui crez care în bună măsură a fost şi ecoul vremurilor, al unei perioade foarte prolifice din punct de vedere literar şi cultural. De aceea atmosfera de început a Gândirii este diferită de cea din ultimii ani, marcaţi de invazia politicului, de profundele transformări sociale şi istorice pe care ţara le traversa.
Gândirea nu a avut o poziţie partizană, a avut câteva linii de conduită, orientări, dar ,,la curţile ei personalitatea creatoare n-a suferit niciodată vreo îngrădire. Gândirea a îndrumat cu generozitate, dar nu a tăiat aripile nimănui”, afirma, în epocă, Lucian Blaga. Cea mai clară dovadă este faptul că ,,poeziile, dramele şi studiile filosofice” pe care Blaga le-a publicat aici ,,au fost întotdeauna «eterodoxe»”, cum le auto-caracterizează el.
În corespondenţa cu Nichifor Crainic, în mare măsură confiscată de securitate, dar şi în scrisoarea adresată lui Tudor Vianu, Blaga se delimitează de direcţia ortodoxist-dogmatică pe care o aveau unii din colaboratorii revistei. El îi cere directorului Gândirii să nu limiteze programul revistei la spiritualitatea ortodoxă. În Filosofia stilului, el afirmă că ortodoxia este numai un element, un caz al spiritualităţii autohtone.
Deşi revista Gândirea a fost pentru Blaga o adevărată rampă de lansare – el a publicat aici, fragmentar, mare parte din operă – în privinţa ideologiei gândiriste, el şi-a afirmat în numeroase momente indepedenţa de gândire şi neputinţa de a se înregimenta. La început activitatea lui stă necondiţionat sub semnul gândirismului, Blaga fiind unul din colaboratorii principali ai Gândirii. Prin studii ca Eonul dogmatic, Cunoaşterea luciferică sau Spaţiul mioritic, el a avut un rol considerabil în crearea orientării revistei. Ceea ce a contribuit la apropierea lui Blaga de Gândirea a fost în primul rând „cadrul filosofic spiritualist”.
Revista a fost pentru Lucian Blaga ,,întâmplarea” fericită care i-a permis pe de o parte lansarea unei părţi considerabile a creaţiei, iar pe de alta, prin atmosfera specifică şi prin relaţiile umane pe care le-a cultivat în sânul ei, i-a favorizat constituirea sistemului de gândire. Direcţiile, orientările revistei au fost chiar axele creaţiei sale. Prieteniile cultivate în contextul revistei au dus probabil la o limpezire a ideilor proprii, atmosfera de prietenie, de efervescenţă caracteristică începuturilor Gândirii i-au marcat cu siguranţă personalitatea creatoare. Într-adevăr e greu de imaginat un Blaga activând într-un alt mediu literar decât cel al Gândirii. Acel ,,spiritualism” liber de orice încorsetări, pe care l-a clamat mereu, este un conglomerat în care se regăsesc miticul, ca axă principală a creaţiei, misticul, atât de controversat totuşi, folcloricul, ca tezaur cultural din care creatorul cult se adapă. Toate aceste tendinţe se topesc în concepţia sa despre cultură şi în profunzimile creaţiei sale.
Capitolul II, cel mai întins ca spaţiu în economia lucrării, urmăreşte să traseze relaţiile lui Blaga cu personalităţi care au gravitat în jurul Gândirii, de care s-a legat prin ,,amiciţii şi inimiciţii”, şi care au marcat destinul de scriitor al lui Blaga. Personalităţile de care ne-am ocupat sunt în mare măsură, în afară de Nicolae Iorga şi Dumitru Stăniloae, puţin cunoscute, fiind printre cei alungaţi dintre valorile culturii româneşti.
Dacă în privinţa prieteniilor pe care L.Blaga le-a cultivat, cu mici excepţii, se poate afirma că au fost durabile, s-au întins, poate, pe durata întregii vieţi, polemicile au fost, dimpotrivă, efemere, urmarea unor izbucniri de furie trecătoare. Pe măsură ce timpul a trecut, iar orgoliile s-au estompat, Lucian Blaga s-a ,,împăcat” cu toţi, aceasta fiind o dovadă a spiritului său tolerant.
Relaţiile cu personalităţile din sfera Gândirii sunt, în primii ani de existenţă a revistei, marcate de optimismul şi forţa, de vigoarea tinereţii. Pe măsură ce timpul ,,se osifică” iar istoria năvăleşte în vieţile lor, relaţiile devin tot mai tensionate. Cel mai tare este afectată relaţia cu Crainic, care reprezintă de fapt relaţia cu Gândirea. Atâta timp cât ,,amiciţia” lor rămâne vie, şi relaţia lui Blaga cu Gândirea se menţine. Atunci când ea se clatină, apar semnele rupturii de revista care-i fusese atât de dragă, iar el se delimitează încet-încet de Gândirea, urmând să o părăsească în 1941. Ultimul articol publicat aici este O gravă tentativă de expropriere literară, publicat nr.5, din mai 1941, urmat în următorul număr, de reproducerea discursului de recepţie a lui Nichifor Crainic la Academie. Prietenia cu Băncilă, deşi profundă şi armonioasă, suferă şi ea o fază de răcire, tot în anii ’40. Relaţia cu Basil Munteanu nu se modifică, însă ea nu fusese niciodată foarte apropiată, din cauza distanţei.
În ce priveşte ,,inimiciţiile”, ele se intensifică în anii ’40. Până atunci avusese loc conflictul cu Iorga, cu Bogdan-Duică, cu I.U.Soricu, fără ca Blaga să fi luat atitudine verbal. În anii ’40, Blaga trece prin ,,furcile caudine” ale teologilor, în fruntea cărora s-a situat D.Stăniloae şi ale ,,fiosofilor ştiinţifici”, avându-l pe C.Rădulescu-Motru ca promotor. Apogeul acestor polemici şi controverse îl constituie momentul în care Blaga publică celebrele sale pamflete în care ridiculizează cu o vervă satirică demnă de un adevărat Urmuz personajele care, la rândul său, intraseră ,,cu forcepsul” în viaţa şi creaţia sa. Odată cu acestea, şi legătura lui Blaga cu Gândirea se se curmă, scriitorul repudiază revista de a cărei existenţă îşi legase destinul.
Relaţia cu Gândirea urmăreşte de fapt evoluţia destinului scriitorului. Entuziasmul tinereţii din anii de început ai Gândirii, e urmat de etapa mediană a vieţii sale, cea a maturizării intelectuale, şi coincide cu perioada de maximă ,,înflorire” a Gândirii. O dată cu dispariţia revistei, existenţa poetului ajunge şi ea într-un moment de impas: ultimii douăzeci de ani vor fi ani de suferinţă, intelectuală în primul rând, anii ,,epurărilor”, anii de ,,tăcere” impusă, cei marcaţi de apropierea de ,,marea trecere”.
Subiectul celui de al III-lea capitol este felul în care ideologia Gândirii, liniile ei de forţă, se reflectă în opera blagiană şi devin constantele ei. Cele două coordonate ale Gândirii, etnicul şi religiosul, îmbogăţite cu cea de a treia, miticul, repezentând contribuţia lui Blaga la crearea ideologiei gândiriste se regăsesc în creaţia blagiană într-o împletire tematică, ele se articulează osmotic.
În Perspectiva sofianică urmărim conceptul de sophia, pe care Blaga îl preia de la gânditorul rus Pavel Florenski. Sofianicul, aşa cum este definit de Blaga, reprezintă acea viziune transcedentală care conferă actului creator o dimensiune în plus: cea spirituală. Cultura populară românească se plasează şi ea în zona sofianicului, dincolo de ceea ce este dogmatic şi canonic fixat. Spiritualitatea(,,spiritualismul”) este deci, pentru Blaga, un termen care înglobează orientările doctrinei gândiriste, toate subsumate unei unei noi viziuni asupra lumii, cea metafizică. Meşterul Manole este o astfel de creaţie în care cele trei dimensiuni se regăsesc, unite într-o perfectă simbioză, o ilustrare a acestei triple redimensionări a realităţii: mitul ca reprezentare plastică a unui timp imemorial(mitul jertfei pe altarul creaţiei), elementul etnic (balada populară), iar sofianicul în ideea de lume-receptacol. Originalitatea sa în raport cu spiritul gândirist este aceea că cele trei orientări ale Gândirii se regăsesc în operă într-o îmbinare, împletire de teme şi motive.
Lirica lui Blaga se înscrie şi ea într-o astfel de zonă de interferenţă mitico-mistică, prin numeroase imagini, metafore, simboluri, care trimit către realităţi mitice, dar sunt în acelaşi timp expresia unor trăiri mistice. Am asociat cele două concepte, miticul şi misticul, considerând că ele se întâlnesc în lirica lui Blaga şi alcătuiesc două etape ale experienţei spirituale. Dacă în planul formei ele se exteriorizează într-o ţesătură de semne, uriaşă arhitectură creată din imagini, metafore, simboluri, în planul conţinutului, ele se sprijină pe ideea de mister, proprie atât miticului, cât şi misticului.. Putem vorbi deci, în cazul creaţiei lirice a poetului, despre o osmoză, o topire a lor într-o vastă reţea de metafore-simbol, creând o zonă de interferenţă mitico-mistică. Pe lângă metaforele-simbol aparţinând unui fond mitologic universal, există şi un rezervor de elemente mitice autohtone, care trimit la un fond arhetipal autentic românesc. Considerând arhetipul ca un element ,,psychique structurel”(Jung), putem afirma că în esenţă gândirea şi imaginaţia lui Blaga se organizează în jurul unor simboluri principale: lumina, lumină-întuneric, lună, noapte, taină, tăcere.
Spaţiul mioritic este o analiză a unor fenomene culturale şi a legăturii lor cu sufletul popular. El apare mai întâi, fragmentar, în Gândirea, iar în 1936, în volum. Problema raportului între etnic şi artă este abordată însă în câteva articole în care se găsesc germenii ideilor pe care Blaga le va dezvolta în Spaţiul mioritic: cea a spaţiului ondulat, caracteristică spiritualităţii româneşti, cea a raportului între peisajul exterior şi „echivalentul sufletesc” al peisajului, acesta din urmă rămânând ca o pecete atemporală, sufletească, putând fi exprimat printr-un simbol spaţial. Tipul specific sufletului românesc este plaiul, spaţiul ritmic împărţit în plan înalt şi vale, acea succesiune de suişuri şi coborâşuri. Faptul că peisajul amprentează sufletul uman, conferindu-i o anumită dominantă, că există o legătură între peisajul natal şi sufletul omenesc, că un om chiar schimbându-şi locul de baştină rămâne legat sufleteşte de spaţiul-matrice devine una din ideile-forţă ale creaţiei filosofice blagiene. Spaţiul mioritic este această îmbinare între ,,plai” şi ,,infinitul ondulat”, primul, reprezentând peisajul concret, al doilea, conţinutul inconştient, ţinând de psihic. Între ele se ţes uneori ,,iţele subtile ale unui acord interior”, deşi nu e exclus să existe şi un dezacord, fiindcă inconştientul intră în zona inefabilului.
Spaţiul mioritic expune concepţia lui Blaga despre etnic, şi în acelaşi timp propune o viziune foarte originală atât asupra fenomenului cultural românesc, cât şi asupra stilului ca factor inconştient al genezei unor forme de cultură. El este un studiu comparativ al celor trei doctrine religioase creştine: protestantismul, catolicismul şi ortodoxia. Originalitatea teoriei lui Blaga constă în ideea că diferenţele dintre cele trei mari confesiuni se explică prin diferenţele de stil ţinând de specificitatea fiecărui areal cultural. Blaga are o poziţie hotărât părtinitoare în favoarea ortodoxiei.
Întrebarea dacă Blaga a fost cu adevărat religios a preocupat pe mulţi. Cei care au cercetat opera sa, dar şi cei care l-au cunoscut, sunt de multe ori pe poziţii opuse, văd în el fie ,,poetul mistic”, ,,filosoful metafizician”, fie raţionalistul, anti-dogmaticul.
Liniile acestei spiritualităţi creatoare includ cu siguranţă şi o axă religioasă, chiar dacă ea este uneori bine disimulată. Ea se împleteşte cu alte două linii de forţă ale viziunii creatoare blagiene: miticul şi folcloricul, etnicul. Religozitatea sa îmbracă o formă particulară, ea refuză dogmele, susceptibile de a îngrădi cunoaşterea, constrângătoare, limitatoare şi are nevoie de o libertate a spiritului. O altă particularitate a concepţiei sale este aceea că vede în fenomenul religios o manifestare mai mult culturală, tributară unui ,,stil”. Nu este vorba de o religiozitate tipică pentru un om obişnuit, un practicant, ci de o altă abordare şi înţelegere a fenomenului religios, dincolo de formele concrete ţinând de specificul actului religios, dincolo de convenţii, de ritualuri ce aparţin mai degrabă formei, decât fondului, o spiritualitate a esenţelor, a ceea ce rămâne peren, deasupra timpului, spaţiului, etc.
În primul rând putem remarca o atitudine diferită a scriitorului manifestată în poezii şi o alta în filosofie. În filosofie este ,,filosof”, şi o afirmă cu atâta forţă de fiecare dată. Diferenţe în atitudinea religioasă putem remarca şi de-a lungul vieţii sale: începuturile poetice sunt mult mai aproape de religie decât sfârşitul vieţii. În primele volume de poezie, mai ales în Poemele luminii, se poate vorbi de existenţa unui filon mistic pe care scriitorul îl exploatează. Metaforele-cheie ale poeziilor sale sunt, aşa cum arătam mai sus, lumina, întunericul, tăcerea, somnul, nemişcarea, întoarcerea la origini, care trimit, toate, spre o trăire mistică.
Cartea Religie şi spirit este o mărturie a interesului său pentru fenomenul religios, dar în acelaşi timp, al subordonării acestuia factorului stilistic. Chiar dacă a devenit cu timpul ,,heterodox”, el nu a fost niciodată ateu, mai mult, aşa cum se poate vedea în Spaţiul mioritic, unde analizează cu mare fineţe religiile principale: catolicismul, protestantismul, ortodoxia, el îi acordă în mod foarte vizibil acesteia din urmă un loc de frunte.
La capătul acestor pagini consacrate Gândirii şi personalităţilor care au gravitat în sfera ei, putem răspunde afirmativ la întrebarea dacă situarea lui Blaga în contextul literar şi cultural al revistei a fost cu adevărat un fapt de cultură, cu consecinţe pozitive în istoria literaturii româneşti.
Preliminarii
A scrie despre Lucian Blaga poate părea o întreprindere extrem de curajoasă, o îndrăzneală şi o lipsă de modestie. S-au scris despre el biblioteci întregi, este un autor extrem de cunoscut, foarte comentat şi foarte apreciat. Cu toată această abundenţă de studii, rămân faţete încă insuficient cunoscute ale acestei personalităţi complexe care a stârnit nu numai vii aprecieri, dar şi ostilităţi adânci. Orice creator este de fapt un mister, iar fiecare cercetător literar încearcă să dezvăluie măcar o parte din acesta.
În ce măsură viaţa şi opera se intercondiţionează sau una este subordonată celeilalte? În ce măsură evenimentele vieţii pot influenţa opera? În ce măsură oamenii pe care Blaga i-a întâlnit pe drumul vieţii i-au marcat existenţa? Ce a reprezentat cu adevărat Gândirea? Ce a adus nou în contextul literar şi cultural al vremii? Iată câteva din întrebările la care studiul de faţă încearcă să răspundă.
Vom încerca o situare a lui Lucian Blaga în contextul cultural al revistei, urmărind relaţiile lui cu personalităţile Gândirii, oameni de care a fost legat prin ,,amiciţii şi inimiciţii”, în dorinţa de a scoate din umbră, printr-un demers recuperator, acest fenomen cultural al literaturii noastre interbelice. Lucrarea se doreşte, de aceea, o încercare de restituire, pentru ca revista să-şi poată dobândi locul binemeritat în istoria literaturii române.
Perioada 1921-1945, reprezentând anii de apariţie ai Gândirii, constituie pentru poet etapa mediană a vieţii. Tot ce a scris şi a publicat mai de seamă este rodul acestui interval temporal – înainte de 1920 publicase doar Poemele luminii şi Pietre pentru templul meu, iar după 1945 va fi o vreme interzis, după care se va ocupa în special de traduceri. Perioada amintită, extrem de prolifică, este cea ,,de vârf” a vieţii şi reprezintă apogeul creaţiei; cei 20 de ani de dinainte sunt anii de formare, iar cei de după 1945, cele două decenii de dinainte de moarte. Majoritatea volumelor de poezii, a studiilor filosofice şi a pieselor de teatru sunt scrise şi publicate în această perioadă.
Apropierea de Gândirea a fost extrem de rodnică, deoarece, pe de o parte, aici şi-a publicat fragmente din volumele care urmau să apară ulterior în volum, iar pe de alta, contactul cu spiritul Gândirii i-a fost benefic pentru conturarea personalităţii literare. Blaga ,,s-a format”, dar în acelaşi timp ,,a format” în mod hotărâtor climatul literar al Gândirii. Rolul personalităţilor care au ,,gravitat” în jurul Gândirii, a fost deci extrem de important în ce priveşte evoluţia destinului literar al lui Blaga, ele au avut rolul unui ferment literar, iar ,,amiciţiile” şi ,,inimiciţiile” au fost de natură să-l stimuleze, i-au marcat existenţa creatoare.
Opera lui Blaga a fost influenţată şi de contactul cu ideologia Gândirii, ale cărei linii de forţă, în special cea legată de folcloric, de satul românesc, de specificul românesc, de tradiţii, mituri, ,,eresuri”, sunt şi constante ale operei sale. În ce priveşte religiozitatea, se poate afirma că, deşi nu a fost un teolog sau un practicant religios, Blaga a avut o religiozitate ,,difuză”; întreaga operă, mai ales cea lirică, este penetrată de acel ,,spiritualism” care, chiar dacă nu este dogmatic, există şi se face simţit, mai ales în lirica sa.
Vom urmări deci, de-a lungul capitolelor propuse, itinerariul Gândirii, evoluţia ei, momente legate de personalitatea mentorului ei, Nichifor Crainic, de participarea lui Blaga la constituirea climatului literar gândirist, apoi vom încerca să punem în evidenţă relaţia sa cu personalităţile marcante ale revistei, pentru ca în final să reliefăm felul în care principalele orientări ale Gândirii se regăsesc în creaţia lui Blaga.
O preocupare constantă, de-a lungul lucrării, va fi grija pentru obiectivitate. O personalitate poate avea şi lumini şi umbre, de aceea trebuie văzută în toată complexitatea sa, chiar şi cu ,,scăderile” ei, sau cu momentele în care orgolii prea omeneşti ajung să se manifeste.
Lucrarea se doreşte deci o încercare de recuperare, de reaşezare valorică a unui fenomen important, de răsunet, al literaturii noastre interbelice, gândirismul, şi este în acelaşi timp un ,,decupaj” din viaţa lui Blaga, e vorba de perioada 1921-1940, în care scriitorul îşi leagă existenţa de cea a Gândirii. De aceea ea este o pledoarie pentru reintrarea în circuitul valorilor culturale româneşti a unor personalităţi care au fost voit uitate în perioada totalitaristă, pentru reaşezarea Gândirii la locul ce i se cuvine printre publicaţiile de mare ţinută intelectuală din perioada interbelică.
În loc de încheiere
Lucrarea Lucian Blaga în contextul literar şi cultural al revistei Gândirea este o încercare de a pătrunde în universul operei lui Lucian Blaga din perspectiva relaţiei sale cu ideologia şi cu personalităţile revistei. Ea este structurată în trei capitole, fiecare având specificul său: primul este o abordare din perspectiva istoriei literare a fenomenului gândirist şi a rolului jucat de cei doi corifei, Nichifor Crainic şi Lucian Blaga, în constituirea acestuia, al doilea, punând în evidenţă relaţiile lui Blaga cu personalităţile Gândirii, este rod al unui demers mai degrabă biografic, iar cel de al treilea, descriind modul în care liniile de forţă ale curentului se regăsesc în opera lui Blaga, ca nişte veritabile coordonate, conţine o abordare de natură stilistică, dar şi de idei.
Gândirea, de al cărei parcurs ne-am ocupat de-a lungul primului capitol al lucrării de faţă a fost o revistă de mare ţinută intelectuală. Meritele sale principale au fost: grija constantă pentru cultivarea valorii şi pentru stimularea tinerelor talente, cea de a aduce în paginile ei scriitorii de marcă ai epocii. Realizarea grafică a fost un alt punct forte al revistei. Prin atmosfera, climatul literar care s-au creat în jurul ei, revista a dat naştere acelui curent de idei, pe nedrept ignorat, în special în anii de tristă amintire, gândirismul. Concluzia care se impune, după o atentă cercetare a istoricului revistei, a parcursului ei temporal, este aceea că nu a existat în programul revistei un dogmatism sau fanatism religios, ci o atitudine de echilibru. În ciuda alunecărilor mentorului ei prin curentele politice ale vremii, revista nu trebuie confundată cu greşelile de orientare politică ale lui Nichifor Crainic. Polemicile, puţine, s-au desfăşurat corect. De aceea pledăm pentru o înţelegere în profunzime a fenomenului, dincolo de etichetări sterile.
În ciuda acestor greşeli de ordin politic, Nichifor Crainic s-a impus ca personalitate emblematică în conducerea şi realizarea revistei. El s-a ocupat cu pasiune şi dăruire, ani în şir, fiind nu numai directorul publicaţiei, ci şi un fac-totum al revistei, cel care se îngrijea de conţinut, dar şi de laturile mult mai practice ale existenţei ei. Este motivul pentru care ne-am oprit îndelung asupra figurii care a marcat, în chip hotărâtor, destinul revistei, încercând să-i creionăm un portret cât mai veridic.
Începuturile, momentele mai importante ale evoluţiei ei, mişcarea de idei ce s-a creeat, în cele două decenii de apariţie, sunt legate însă şi de personalitatea care a dominat, prin strălucirea ei, existenţa Gândirii, e vorba de Lucian Blaga.
În ce priveşte rolul lui Blaga în constituirea climatului literar de la Gândirea, considerăm că roadele acestei colaborări s-au simţit de ambele părţi: pe de o parte, revista, prin scriitorii ei de marcă, a exercitat o influenţă considerabilă asupra constituirii inventarului de idei pe care scriitorul le-a folosit mai apoi în operă; la rândul său, acesta a contribuit, prin creaţiile sale, publicate în mare măsură în Gândirea, la crearea curentului gândirist. Deşi a îmbrăţişat cu fervoare ideologia revistei, el a avut mereu o atitudine nuanţată în raport cu spiritul gândirist, a păstrat o atitudine de rezervă, şi-a cultivat originalitatea, singularitatea. El a adus ,,corective” ideologiei Gândirii, insistând mereu pe depăşirea dogmatismului, pe lărgirea orizontului spiritual, prin cultivarea interesului pentru dimensiunea mitică, prin deschiderea către teoriile legate de inconştient, pe care le-a aplicat culturii, filosofiei artei. Şi în privinţa laturii religioase, Blaga a adus în paginile revistei o notă de originalitate prin noţiunea de ,spiritualism”, o atitudine metafizică implicând lărgirea conceptului de fenomen religios, tratat de pe poziţii obiective, specifice unei abordări filosofice.
Dacă Blaga insistă în opera sa pe dualismul ontologic al omului, existenţa sa în orizontul misterului şi încercările sale, uneori disperate, de revelare, Gândirea a încercat să anuleze acest dualism specific uman prin cele două direcţii mai importante ale ei: ortodoxismul(religiozitatea), ca spaţiu de desfăşurare al tendinţei către mister şi transcendent, şi etnicul(tradiţionalismul), ca materializare a tendinţei către imanent, dar nu un imanent care să se opună transcendentului, ci să-l includă pe acesta, într-un demers unificator.
Capitolul II, cel mai întins ca spaţiu în economia lucrării, urmăreşte să traseze relaţiile lui Blaga cu personalităţi care au gravitat în jurul Gândirii, de care s-a legat prin ,,amiciţii şi inimiciţii”, şi care au marcat destinul său de scriitor. Personaliăţile de care ne-am ocupat sunt în mare măsură, în afară de N.Iorga, puţin cunoscute, fiind printre cei alungaţi dintre valorile culturii româneşti.
Dacă în privinţa prieteniilor pe care L.Blaga le-a cultivat, cu mici excepţii, se poate afirma că au fost durabile, s-au întins, poate, pe durata întregii vieţi, polemicile au fost, dimpotrivă, efemere, urmarea unor izbucniri de furie trecătoare. Pe măsură ce timpul a trecut, iar orgoliile s-au estompat, Lucian Blaga s-a ,,împăcat” cu toţi, aceasta fiind o dovadă a spiritului său conciliant.
Relaţiile cu personalităţile din sfera Gândirii sunt, în primii ani de existenţă ai revistei, marcate de optimismul şi forţa, de vigoarea tinereţii. Pe măsură ce timpul ,,se osifică” iar istoria năvăleşte în vieţile lor, relaţiile devin tot mai tensionate. Cel mai tare este afectată relaţia cu Crainic, care reprezintă de fapt relaţia cu Gândirea. Atâta timp cât ,,amiciţia” lor rămâne vie, şi relaţia lui Blaga cu Gândirea se menţine. Atunci când ea se clatină, apar semnele rupturii de revista care-i fusese atât de dragă, iar el se delimitează încet-încet de Gândirea, urmând să o părăsească în 1941. Ultimul articol apărut aici este O gravă tentativă de expropriere literară, publicat nr.5, din mai 1941, urmat în numărul viitor, de reproducerea discursului de recepţie a lui Nichifor Crainic la Academie. Prietenia cu Băncilă, deşi profundă şi armonioasă, suferă şi ea o fază de răcire, tot în anii ’40. Relaţia cu Basil Munteanu nu se modifică, însă ea nu fusese niciodată foarte apropiată, din cauza distanţei.
În ce priveşte ,,inimiciţiile”, ele se intensifică în anii ’40. Până atunci avusese loc conflictul cu Iorga, cu Bogdan-Duică, cu I.U.Soricu, fără ca Blaga să fi luat atitudine verbal. În anii ’40, Blaga trece prin ,,furcile caudine” ale teologilor, în fruntea cărora s-a situat D.Stăniloae şi ale ,,fiosofilor ştiinţifici”, avându-l pe C.Rădulescu-Motru ca promotor. Apogeul acestor polemici şi controverse îl constituie momentul în care Blaga publică celebrele sale pamflete în care ridiculizează cu o vervă satirică demnă de un adevărat Urmuz personajele care, la rândul său, intraseră ,,cu forcepsul” în viaţa şi creaţia sa. Odată cu acestea, şi legătura lui Blaga cu Gândirea se curmă, scriitorul repudiază revista de a cărei existenţă îşi legase destinul.
Relaţia cu Gândirea urmăreşte de fapt evoluţia destinului scriitorului. Entuziasmul tinereţii din anii de început ai Gândirii, e urmat de etapa mediană a vieţii sale, cea a maturizării intelectuale, şi coincide cu perioada de maximă ,,înflorire” a Gândirii. O dată cu dispariţia revistei, existenţa poetului ajunge şi ea într-un moment de impas: ultimii douăzeci de ani vor fi ani de suferinţă, intelectuală în primul rând, anii ,,epurărilor”, anii de ,,tăcere” impusă, cei marcaţi de apropierea de ,,marea trecere”.
Subiectul celui de al III-lea capitol este felul în care ideologia Gândirii, liniile ei de forţă, se reflectă în opera blagiană şi devin constantele ei. Cele două coordonate ale Gândirii, etnicul şi religiosul, îmbogăţite cu cea de a treia, miticul, reprezentând contribuţia lui Blaga la crearea ideologiei gândiriste, se regăsesc în creaţia blagiană într-o împletire tematică, ele se articulează osmotic. Întreaga creaţie, cea filosofică, cea lirică dar şi cea dramatică, este penetrată de acest ,,spiritualism”, un termen care înglobează orientările doctrinei gândiriste, toate subsumate unei unei noi viziuni asupra lumii, cea metafizică.
În subcapitolul Perspectiva sofianică am urmărit conceptul de sophia, pe care Blaga îl defineşte ca fiind acea viziune transcedentală ce conferă actului creator o dimensiune în plus: cea spirituală. Cultura populară românească este rodul acestei viziuni unificatoare în care transcedentul ,,coboară” şi devine o prezenţă aproape sensibilă, în lumea fizică. Piesa Meşterul Manole, creaţie cultă, dar având un model folcloric, este o ilustrare a acestei triple redimensionări a realităţii: mitul ca reprezentare plastică a unui timp imemorial(mitul jertfei pe altarul creaţiei), elementul etnic (balada populară), iar sofianicul în ideea de lume-receptacol.
Lirica lui Blaga se înscrie şi ea într-o astfel de zonă de interferenţă mitico-mistică, prin numeroase imagini, metafore, simboluri, care trimit către realităţi mitice, dar sunt în acelaşi timp expresia unor trăiri mistice. Am asociat cele două concepte, miticul şi misticul, considerând că ele se întâlnesc în lirica lui Blaga şi alcătuiesc două etape ale experienţei spirituale. Dacă în planul formei ele se exteriorizează într-o amplă ţesătură de imagini, metafore, simboluri, în planul conţinutului, ele se sprijină pe ideea de mister, proprie atât miticului, cât şi misticului. Pe lângă metaforele-simbol aparţinând unui fond mitologic universal, există însă şi numeroase elemente mitice autohtone, care trimit la un fond arhetipal autentic românesc.
Spaţiul mioritic, apărut mai întâi ca studiu de sine stătător, în Gândirea, este o analiză a unor fenomene culturale şi a legăturii lor cu sufletul popular: a stilului ca factor inconştient al genezei unor forme de cultură, a spaţiului ondulat, ca o caracteristică a spiritualităţii româneşti, a raportului între peisajul exterior şi „echivalentul sufletesc” al peisajului, exprimat printr-un simbol spaţial. Tipul specific sufletului românesc este plaiul, spaţiul ritmic împărţit în plan înalt şi vale, acea succesiune de suişuri şi coborâşuri prezentă atât în dansul popular, cât şi în doină. Faptul că peisajul amprentează sufletul uman, conferindu-i o anumită dominantă, că există o legătură între peisajul natal şi sufletul omenesc, că un om, chiar schimbându-şi locul de baştină, rămâne legat sufleteşte de spaţiul-matrice, devine una din ideile-forţă ale creaţiei filosofice blagiene. Spaţiul mioritic este această îmbinare între ,,plai” şi ,,infinitul ondulat”, primul, reprezentând peisajul concret, fizic, al doilea, conţinutul inconştient, ţinând de psihic.
Spaţiul mioritic, ca lucrare elaborată, apărută în 1936, este un studiu comparativ al celor trei doctrine religioase creştine: protestantismul, catolicismul şi ortodoxia. Diferenţele dintre cele trei mari confesiuni se explică, în concepţia lui Blaga, prin diferenţele de stil ţinând de specificitatea fiecărui areal cultural. Spre deosebire de alte lucrări, publicate ulterior, şi în special de Religie şi spirit(1942), Blaga are aici o poziţie hotărât părtinitoare în favoarea ortodoxiei.
În ultimul subcapitol al lucrării, încercăm să răspundem la întrebarea dacă există la Blaga o atitudine religioasă, prezentă în operă. Concluzia care se impune, după o atentă cercetare, este aceea că liniile acestei spiritualităţi creatoare includ o axă religioasă, şi că ea se împleteşte cu alte două linii de forţă ale viziunii creatoare blagiene: miticul şi etnicul. Religozitatea sa îmbracă însă o formă particulară, ea refuză dogmele, susceptibile de a îngrădi cunoaşterea. O altă particularitate a concepţiei sale este aceea că vede în fenomenul religios o manifestare mai mult culturală, tributară unui ,,stil”. Nu este vorba de o religiozitate tipică pentru un om obişnuit, un practicant, ci de o altă abordare şi înţelegere a fenomenului religios, dincolo de formele concrete ţinând de specificul actului religios, dincolo de convenţii, de ritualuri ce aparţin mai degrabă formei, decât fondului.
Încercând să punem punct acestei încercări de a pătrunde în universul operei blagiene, concluzionăm însă că nu am făcut decât ,,să sporim a lumii taină” şi că orice creator rămâne până la urmă un mister, iar orice operă, una deschisă.
IERNILE COPILĂRIEI
Toţi le avem probabil în memorie… Iernile copilăriei. Uimirea de copil în faţa unei lumi atât de mari, atât de neînţeleasă uneori… Albul imaculat al zăpezii, săniuţa şi alunecarea ei, bradul cu steluţele lui multicolore, cadourile, căldura focului din sobă, dansul fulgilor priviţi de după fereastră – totul alcătuieşte acea atmosferă inconfundabilă pe care o vom păstra mereu într-un sertăraş al cutiei cu amintiri. Spaţiul ocrotitor al casei. Frigul de afară, căldura dinăuntru. Privite prin ocheanul întors al memoriei, toate se amestecă – amalgam de culori peste care pluteşte, imponderabilă, lumina.
…E dimineaţă, foarte devreme, şi satul e adormit sub mantaua albă a zăpezii. E înainte de Crăciun, mergem cu Colindul şi, fiindcă aşa e obiceiul, trebuie să facem înconjurul satului, intrând pe la toţi cei care s-au trezit şi vor să ne primească, pentru a le aduce un strop de bucurie creştină. E frig, totul e îngheţat, iar stelele sclipesc misterios. Majoritatea caselor sunt învăluite în tăcere, căci oamenii mai dorm încă, sunt cufundaţi în visele lor. Fiecare în patul lui, învelit, la căldură. Afară e frig, însă răcoarea e plăcută, pe măsură ce te obişnuieşti cu ea îţi face bine. Unii se trezesc, ne ascultă cu mirare. Se întreabă poate cum am îndrăznit să ne aventurăm prin nămeţi, noapte, frig. Înaintăm greu. Zăpada e îngheţată şi scârţâie la fiecare pas pe care-l facem. Cerul e mereu deasupra noastră şi ne priveşte prin miriade de stele. Îl zăresc mereu în faţa mea, simt cum mergând, parcă mă apropii tot mai mult de el.
Deodată o dâră luminoasă brăzdează cerul şi apoi încet-încet se stinge. „E o stea căzătoare”, mi se explică. O stea căzătoare…
Rămân în urma celorlalţi copii ca să reflectez. Dâra aceea a strălucit o clipă, apoi s-a şters. N-a mai rămas nimic din ea. E atât de simplu totul? O dâră şi…gata. Totul a luat sfârşit. O stea poate fi atât de fragilă, de efemeră? Se spune că atunci când cade o stea, cineva moare. Ce legătură ar putea fi între o viaţă de om şi o stea? Cine ne uneşte pe toţi, oameni şi stele, la un loc? De ce căderea unei stele din locul ei privilegiat, de pe cer, ar fi semnul unei morţi? Cădere – moarte…Da, probabil că există o legătură. Mintea mea de copil începe să înţeleagă.
Am ajuns la o casă mititică şi veche, cu ziduri coşcovite. Urcăm câteva trepte. Cineva ne primeşte, cântăm, apoi intrăm, trebuie să-i „sorcovim” pe cei care locuiesc acolo. O lumină vagă, ce vine parcă de la o lampă, conferă interiorului un aer nesigur. O umbră se mişcă în lumina difuză, în jurul unui pat mare, care ocupă aproape tot spaţiul. De sub o plapumă groasă care înveleşte un trup, se zăreşte chipul unui bătrân ale cărui trăsături se ghicesc cu greu. Are capul bandajat şi numai ochii sunt vii. Chipul ascunde o mare suferinţă. E bolnav, probabil. E pe moarte. Îl privesc şi mi se pare că zăresc semnele morţii. Parcă şi privirea e îndepărtată, e undeva, „printre stele”, deja. Îl atingem cu sorcova, rostim un „La mulţi ani” obosit. El însă nu ne răspunde. Ne luăm la revedere de la persoana care ne-a deschis.
Afară e frig, e tare frig, şi parcă frigul din ochii bătrânului ne-ar fi cuprins şi pe noi. Mă uit la cer. Stelele sclipesc, îngheţate şi ele. Nimic nu pare să fi deranjat ordinea cosmică. Şi totuşi… Steaua care tocmai a căzut – să fie oare steaua lui, a bătrânului? Brr… Un frison. Oare cât mai avem până acasă? Ne aşteaptă căldura focului din sobă, bradul, cadourile. Atâtea motive ca să ne bucurăm. Şi totuşi… un mic regret îşi croieşte drum în sufletul meu. Aş fi vrut să fac ceva pentru el, pentru bătrânul aflat pe patul de suferinţă. Să nu-l las acolo, uitat de lume şi de Dumnezeu. Ce-aş fi putut face pentru el? Colindul nostru îi va fi luminat pentru o clipă casa şi sufletul. Dar după aceea? L-am lăsat acolo, să-şi trăiască moartea. Singur cu moartea lui. Mă uit din nou la cer. O geană de lumină se zăreşte undeva. Încet-încet, totul se luminează. Stelele dispar. Lumina, victorioasă, se înstăpâneşte peste lume. Soarele apare şi el pe cerul îngheţat.
Ajungem acasă. E bucurie multă. „La mulţi ani! La mulţi ani!”. Steaua căzătoare, bătrânul… toate rămân acolo, într-un colţişor de memorie.
MĂMĂIŢA
,,Mămăiţa”, aşa îi spuneam bunicii din partea mamei. Era un om de o mare bunătate şi nobleţe. Când mă gândesc la ea, un „efluviu” de blândeţe mă năpădeşte. Ea este încă în memoria mea, vie, întruchipând lumea sărbătoresc curată a satului de altădată, o lume pe care am părăsit-o, dar unde mă reîntorc mereu, şi nu numai cu gândul. Toată fiinţa mea de copil a rămas acolo, în spaţiul acela miraculos, în care totul era posibil.
Copilăria… Mă scald în lumina aurie, blândă, a începutului de viaţă, cu dimineţi nesfârşite, cu timpul care se răsuceşte lent în meandre, cu senzaţia că totul este posibil, că totul face parte dintr-un joc în care eu sunt actorul principal, că totul se învârte în jurul meu. Timpul nu mă poate atinge, mi-e încă prieten. Mă uimesc în faţa lumii, a minunilor ei, pe care le descopăr în fiece moment. Mă îmbăt de lumina intensă a fiecărei zile, mă cufund în vise cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene, vise nesfârşite care uneori se amestecă cu realitatea şi totul devine un mozaic multicolor, ca imaginea dintr-un ochean de sticlă…
Privind o bătrânică, în dimineaţa aceasta, mi-am amintit de ea, de înfăţişarea ei din ultima perioadă a vieţii şi de senzaţia specială pe care o aveam, sărutând-o. Faţa ridată a aceleia mi-a readus în memorie plăcerea pe care o încercam, datorată probabil atingerii unui „ceva” moale şi catifelat. Căci pielea ei, deşi îmbătrânită, deşi ridată, era, la atingere, netedă, lină, fără discontinuităţi. Sau poate aşa mi se părea mie, căci senzaţia fizică se asocia cu una psihică, de bucurie interioară, venind din atingerea cuiva de care te leagă un sentiment profund.
Purta ochelari cu rame groase care confereau chipului un aer grav. Seriozitatea era însă numai aparentă, dincolo de imaginea fizică se ghicea blândeţea, cuminţenia pe care o au bătrânii. Seamănă atât de mult cu copiii. E ca şi cum omul, în devenirea vieţii sale, ar descrie un cerc. Spre sfârşitul vieţii, el se întoarce la inocenţa şi la candoarea primilor ani. Probabil că nu întâmplător puritatea fizică, la care bătrânii ajung fortuit, se asociază cu una a sufletului. Eternul cerc. Existenţa umană, situată între cei doi poli, naşterea şi moartea, urmează o traiectorie circulară.
Imaginea pe care o am cel mai adesea în minte este aceea cu ea cosând la maşină sau croind. A fost croitoreasă, şi toată viaţa şi-a petrecut-o în spaţiul strâmt al camerei, lucrând pentru familie, pentru cei cinci copii pe care i-a adus pe lume. Eram foarte legată de ea de mică, ea mă crescuse până la vârsta şcolii. Mi se povestea că atunci când mă duceau la casa mea adevărată, cea a părinţilor, ceream să mă întorc cât mai repede, fiindcă pentru mine „acasă” însemna la ,,mămăiţa”.
Îmi spunea că sunt „chiznovată”. N-am întâlnit cuvântul acesta nicăieri şi nu cred să existe în vreun dicţionar. Lucra pentru mine tot felul de rochiţe pe care o puneam să mi le facă şi nu eram totdeauna mulţumită de ceea ce făcea, îi dădeam tot felul de indicaţii care nu erau deloc conforme cu ceea ce ştia ea. Nu prea eram gata să accept totul cu supunere. Întrebam mereu de ce. Mi se părea anormal să fac sau să accept ceva fără să înţeleg de ce. Între timp am aflat că, într-adevăr, copiii au în ei dorinţa de a afla cauza unui lucru. Din păcate adulţii o pierd, de aceea ajung să facă nenumărate lucruri numai pentru că „aşa se face”. Şi acum argumentul acesta mă umple de revoltă. Cum să faci ceva doar pentru că toţi fac asta, fără să înţelegi nimic, fără să te întrebi dacă e bine sau rău? Să te laşi „dus” astfel… Atunci, în relaţia cu ea, aveam „personalitate”, aveam idei, şi le doream concretizate, fără a ţine prea mult cont de reguli, norme, etc. Probabil că aşa am rămas toată viaţa, ea mă „ghicise”de atunci.
,,Mămăiţa”… Mă înconjura cu iubire. O simţeam aproape de mine, gata să-mi asculte „păsurile”, gata să-mi îndeplinească toate dorinţele, să-mi facă chiar şi rochiţe care nu intrau în inventarul ei de reguli prestabilite. O simţeam caldă, vibrând parcă de dragoste. Când am crescut şi am părăsit satul, atunci când veneam acasă, treceam întâi pe la ea, o îmbrăţişam, îi povesteam tot ce mai trăisem prin lume de când nu ne mai văzusem. O găseam mereu stând la maşină şi cosând. Când am aflat vestea morţii ei, am plâns, deşi ştiam că suferea, că avea o boală incurabilă şi că moartea era de fapt o izbăvire.
De atunci o caut mereu, în bătrâneii pe care îi întâlnesc pe drumul acestei vieţi. Încerc să regăsesc blândeţea ei, bunul simţ şi acceptarea omului simplu, care nu se revoltă, pentru care moartea e o urmare firească a vieţii. Ea m-a învăţat să fiu bună, să privesc mereu în jurul meu, la cel sau cei de lângă mine, să fiu oricând gata să ofer ceva din mine, din sufletul meu, şi să nu trec nepăsătoare prin lume. Ea m-a învăţat de fapt să iubesc.