TABARĂ DE ICONOGRAFIE. Pictură de icoane pe lemn în tehnică bizantină

Arhanghelul GavriilCurs sustinut de iconograf Ruxandra Lăcătuş

Este accesibil începătorilor.

Perioada: 31 august – 7 septembrie

Locatie:

  • La poalele muntilor Capatanii, comuna Costesti,  Jud. Valcea, la numai 8 km de orasul Horezu

Cost:  980 lei participant (8 zile/7 nopti), sunt incluse:

  • Cursul de pictura la sfarsitul caruia participantii raman cu o icoana pe lemn in stil bizantin. 1-2 cursuri pe zi de durata 4 pana la 5 ore fiecare.
  • Materiale de pictura
  • Cazare la casa Cucu, localitatea Costesti, trei mese pe zi, www.casacucu.ro

atelier-pictura-icoane-bizaExcursii optionale:

  • Orasul Horezu, Cheile Bistritei si Pestera Liliecilor, Cheile si Pestera Polovragi, Izvoarele La Pretorian, Pestera Muierilor, Culele de la Maldaresti, Salina Ocnele Mari, Muzeul Trovantilor, Manastirea Bistrita, Manastirea Arnota, Manastirea Horezu, Manastirea Govora, Manastirea Dintr-un Lemn, Manastirea Polovragi, Manastirea Surpatele

 Relatii suplimentare: Tel. 0722.55.42.79

IMAG0758IMAG0801

www.iconsstudio.com

Time-lapse in Mt. Athos

autor:Irinel Cirlanaru

Athos is a mountain and peninsula in Macedonia, Greece. A World Heritage Site and autonomous polity in the Hellenic Republic, Athos is home to 20 stavropegial Eastern Orthodox monasteries under the direct jurisdiction of the patriarch of Constantinople. Today Greeks commonly refer to Mount Athos as the “Holy Mountain” (Greek: Άγιον Όρος, Agion Oros [ˈaʝon ˈoros]). In Classical times, while the mountain was called Athos, the peninsula was called Akté (Ἀκτὴ) (sometimes Acte or Akte).
www.phototrip.ro

Sf. Paisie de la Neamţ: “Mihai Viteazul, rob al lui Dumnezeu și Sfânt”. Sfintele oseminte ale voievodului descoperite în mod miraculos la Mănăstirea Plăviceni din lunca Oltului

Întrucât istoria neamului nostru a fost golită de Duh în perioada comunistă, iar în manualele de astăzi marii noștri voievozi sunt tratați cu superficialitate, se cade ca noi, preoții, să ținem trează conștiința creștină a românilor, știind bine că un popor care nu-și cunoaște trecutul și nu-și cinstește martirii nu are parte de viitor. De aceea, doresc să parcurgem în cele ce vor urma, viața Sfântului Voievod Mihai Viteazul.

Născut în anul 1558 în localitatea Târgul de Floci (numită așa după târgul de lână de aici), aproape de Giurgeni, jud. Ialomița, fiul lui Pătrașcu cel Bun, domn al Munteniei între anii 1554-1557 și al doamnei Teodora Cantacuzino. Bunul Dumnezeu l-a pus încă de la naștere pe Mihai pe calea răbdării și a suferinței, dobândind calități care i-au fost de mult folos în menirea pe care o avea de împlinit mai târziu. Tatăl său a fost ucis de cei ce-i râvneau tronul în 1557, așa că Mihai se naște în 1558 deja orfan, iar mama sa, doamna Teodora, este obligată să ia calea pribegiei, deoarece cei care i-au ucis soțul vroiau să ia și viața lui Mihai. În cele din urmă, se retrage la Mănăstirea Cozia, iar pe Mihai, pentru siguranță, îl încredințează unui unchi, Epitropul Iani, slujbaș de nădejde al Patriarhiei de Constantinopol. Astfel, Voievodul Mihai a crescut printre călugării din Constantinopol și de la Muntele Athos, învățând aici postul, ascultarea, rugăciunea și dragostea de neam.

Ajuns la maturitate, se întoarce în Muntenia unde ajunge datorită firii sale puternice și realelor calități de conducător, pe rând ban de Mehedinți, postelnic, mare agă, pentru ca în anul 1593 să-l găsim ca Ban al Craiovei. A fost arestat și condamnat la moarte prin decapitare de către domnitorul Alexandru cel Rău, ce-l acuza de complot împotriva sa. În drum spre locul de execuție, trecând prin fața Bisericii Albe Postăvari (București), i se îngăduie să intre în biserică spre a se închina la icoana Sf. Nicolae, unde, cu lacrimi, cere ajutorul Sfântului, făgăduind că va construi o biserică, de va fi scăpat de moarte. Ajuns în fața călăului, vedem rodul și puterea rugăciunii Voievodului, nu așa cum spune istoria comunistă despre călău că s-ar fi speriat de statura sa impunătoare, ci călăul, mustrat de Sf. Nicolae, a scăpat securea din mână și a fugit. Imediat boierii de față au implorat iertarea de la Alexandru cel Rău, cumpărând în cele din urmă cu bani viața Voievodului Mihai.

În septembrie 1593, cu ajutorul Patriarhiei de Constantinopol și al sultanului pe care a trebuit să-l cumpere cu bani, mulți din ei împrumutați de la cămătarii Porții Otomane (un fel de F. M. I. de astăzi), tronul Țării Romanești. La 11 Octombrie 1594, a fost înscăunat și, la începutul lui noiembrie, au și început a bate cămătarii la ușă, după năravul împământenit, spre a-i cere să jupuiască bietul popor, spre a le plăti lor banii împrumutați cu vicleșug. Domnul Mihai a înțeles că poporul era sărăcit și sătul de dijmele puse de domnii dinainte; ori el nu putea suge sângele norodului în interesul cămătarilor; de aceea a pus la cale un plan de eliberare a țării de sclavia cămătarilor și a Porții Otomane ce supravegheau pe domnitor (asemeni comisarilor U.E.). Astfel, la 03-11-1594, cheamă cămătarii să le dea datoria, dar după ce îi adună într-o casă aproape de Târgoviște, dă foc casei, iar cei care au scăpat de flăcări au fost uciși de gărzile domnitorului. Cu această ocazie, printr-un atac dat asupra gărzilor turcești, scapă țara de dânșii, fugărindu-i peste Dunăre. Ne-a rămas acel discurs memorabil consemnat în cronicile vremii ținut în fața poporului: “Mă liberez în fața lui Dumnezeu și a voastră de toate îndatoririle și închinăciunile de până acum. O viață avem, români, și o cinste; deșteptați-vă, că am dormit destul.” (Ridică, Doamne, și azi un Voievod, că am dormit destul, deși se cântă de 22 de ani Deșteaptă-te Române). Imediat ce a scăpat țara de cămătari și turci, Voievodul s-a îngrijit să-și respecte făgăduința făcută Sf. Nicolae de a zidi o mănăstire, lucru făcut pe dealul Mihai Vodă din București. Prin lucrarea lui Dumnezeu, mănăstirea a scăpat de a fi dărâmată de Ceaușescu în 1985, fiind mutată 289 m, până pe strada Sapienței nr. 4, pe malul drept al Dâmboviței.

Înainte de a fi înscăunat, a convocat, în august 1594, un Sinod la Iași cu ierarhii din ambele țări române pentru stoparea propagandei catolice ce luase avânt, mai ales în Moldova, înființând cu acest scop Episcopia de Huși. Tot în acest sens, convoacă un alt Sinod, în aprilie 1596, la Târgoviște. Însăși Voievodul Mihai a îndemnat clerul să vegheze cu strictețe la respectarea dogmelor și canoanelor rânduite de cele 7 Sinoade Ecumenice.

În 4 iunie 1585, a reușit în urma deselor cereri către Dieta din Ardeal, asemeni Sf. Constantin cel Mare în Imperiul Roman, să obțină un decret dat de Dietă ce recunoștea religia ortodoxă (până atunci tolerată) în rândul religiilor constituționale, trecerea Mitropoliei Ardealului direct sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște și scutiri de dări pentru preoții ortodocși, asemenea celor catolici. Deoarece sub influența calvină s-a aprobat într-un Sinod la Aiud în 1551, recăsătorirea preoților ortodocși, a obținut prin decretul din 4 iunie 1595 și o lege care sancționa satul al cărui preot se recăsătorea, iar enoriașii nu anunțau ierarhul de această fărădelege, cu o amendă de 200 de florini. Vedem de aici că Voievodul era conștient că numai un cler cu o adevărată viață spirituală putea călăuzi corect poporul și face față propagandei calvine și catolice.

Înlăturarea trupelor otomane de la curtea domnească nu putea rămâne fără reacție; de aceea, sultanul a trimis o armată destul de numeroasă, condusă de Sinan Pașa, spre a-l înlătura pe Mihai de la domnie. Astfel are loc memorabila confruntare dintre oștirea română și cea otomană, la 23 august 1595, la Călugăreni, în care datorită credinței și abilitaților militare, oștirea condusă de Mihai Vodă îi zdrobește pe otomani. Victoria răsunătoare a voievodului valah stârnește admirația întregii lumi creștine și dă speranță de eliberare locuitorilor din Albania, Bulgaria, Serbia, Bosnia, Grecia, țări chinuite de turci, care-și puneau speranța în Mihai Viteazul ca într-un înger de mântuire, numindu-l, cum menționează N. Bălcescu “Steaua lor de la răsărit”. Inclusiv papa Clement al VIII-lea l-a numit “Cavaler al lui Hristos și Apărător al creștinătății”. Aderând la alianța antiotomană “Liga creștină”, datorită vitejiei domnitorului în lupta de apărare a creștinătății, primește în dar de la Cardinalul de Bari mâna dreaptă a Sf. Nicolae îmbrăcată în mănușa de mărgean pe care avea să o poarte cu credință în toate bătăliile. Astăzi mâna Sf. Nicolae se află la Biserica Sf. Gheorghe Nou din București.

A reușit pentru întărirea ortodoxiei din Ardeal să îl promoveze în 1596, pe scaunul mitropolitan de aici pe Sf. Ioan de la Prislop. Tot în această perioadă, Mănăstirea Simon Petru din Sf. Munte a ars din temelii, fiind refăcută cu cheltuiala Voievodului; aici se păstrează până astăzi tabloul votiv al lui Mihai Viteazul și al soției sale, doamna Stanca.

Domnitorul Sfânt Mihai Viteazul a fost călăuzit și de visul de veacuri al românilor, acela de unitate națională și spirituală. Astfel, în urma luptei de la Șelimbăr din 18-28 octombrie 1598 împotriva lui Andrei Batory, cucerește Ardealul, înfăptuind Unirea celor două principate. Intrarea triumfală în Alba-Iulia are loc la 1 noiembrie 1599, dată la care Mihai hotărăște construirea unei catedrale ca sediu al Mitropoliei Ardealului. Bine înțeles că nobilimea și clerul catolic nu a văzut cu ochi buni această inițiativă. Protestând, s-a iscat o discuție ce a degenerat în cearta dintre catolici și clerul ortodox, obligând pe domnitor să intervină, arătându-și credința dreaptă, mărturisitoare, de care era călăuzit, spunându-le catolicilor că ei nu au nici Har, nici Taine și, ca să se vadă aceasta, propune ambelor părți să facă câte o aghiazmă separat, după care cele două vase să fie puse într-o biserică ce a fost sigilată cu pecetea domnească, iar după 40 de zile să fie deschisă spre a se vedea în ce stare se află fiecare. În urma unei descoperiri avută de Sf. Ioan de la Prislop, s-a deschis biserica în a douăzecea zi, cu ambele părți de față, constatându-se că aghiazma ortodoxă era nestricăcioasă, iar cea catolică era împuțită. Rușinați, unii dintre catolici au trecut la ortodoxie, iar ceilalți, fără să se îndrepte din erezia lor, au acceptat construirea unei catedrale în Alba-Iulia închinată Sf. Arhangheli Mihail și Gavril. (Ar fi bine să ia aminte la această întâmplare și ecumeniștii din B. O. R. de astăzi).

În mai 1600, alungă de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă, înfăptuind prima Unire a românilor și singura în scopul mântuirii neamului, pentru că unirile lui Cuza și Ferdinand au fost făcute în interesul iudeo-masonilor și a desacralizării neamului. Astfel, domnul Sf. Mihai Viteazul devine primul conducător al tuturor românilor, luându-și titulatura de “Domn al Țării Românești și a Ardealului și a toată Țara Moldovei”. Liderii europeni deranjați că Mihai Viteazul se proiecta drept cel ce putea reface faima Imperiului Bizantin ortodox, au pus la cale, prin generalul Basta, cel alături de care luptase în Liga Creștină, asasinarea lui Mihai. A avut dreptate Sf. Ștefan cel Mare când a spus că “decât să supuneți țara Apusului, mai bine o supuneți turcilor, pentru că turcii o să vă ia aurul, dar o să vă lase sufletul, dar apusenii o să vă ia și aurul și sufletul” (lucru valabil și astăzi). Astfel, a fost găsit un anume Ștefan Joja, român din Țara Zarandului, luat cu forța de pe când avea 10 ani în regimentele de copii organizate de Imperiul Austro-Ungar (atenție la tinerii români încorporați în armată drept mercenari N.A.T.O.) și infiltrat în tabăra lui Mihai de la Câmpia Turzii, pătrunde în cortul Voievodului în noaptea de 19 august 1601, decapitându-l.

Așa cum reiese și din Acatistul Sf. Voievod Mihai Viteazul (se pare, alcătuit la Mănăstirea Dealu), domnitorul a fost însoțit în anii de domnie în toate bătăliile de doi cerbi, ce, se pare că erau doi Îngeri, care în dimineața zilei de 19 august 1601 au dispărut, iar ostașii români s-au întrebat ce semn poate fi acesta. Singur, domnitorul a înțeles că pentru micile sale greșeli, dar și pentru neputințele sale avute asemeni Prorocului David sau Sf. Ștefan cel Mare, Dumnezeu a pregătit pentru el ca mijloc de curățire deplină, dar și de răsplată pentru ostenelile mărturisirii dreptei credințe, cununa muceniciei; de aceea a murit fără să se opună sau să protesteze, rostind un psalm din Psaltire, pe care o învățase pe de rost din copilărie, pe când era la Muntele Athos. Capul său a fost dus de căpitanul Radu Buzescu, la mănăstirea Dealu, lângă Târgoviște, unde a fost înmormântat. Pe lespedea mormântului său scrie “Aici zace cinstitul și răposatul capul creștinului Mihai ce au fost domn al Țării Românești și Ardealului și Moldovei”. Trupul său a zăcut timp de trei zile agățat de un stâlp pe Câmpia Turzii, timp în care, cum spune profesorul Gheorghe Anghel, soldații au tăiat părți din trupul său pe care le-au luat ca trofeu, jupuindu-i pielea de pe umeri și de pe spate cu tot cu părți din trup. În privința locului unde a fost înmormântat trupul domnitorului, au circulat de-a lungul vremii diferite ipoteze, neputându-se stabili cu exactitate mormântul. Sf. Mihai Viteazul este primul conducător al României Mari, dar și primul ei mucenic. Suntem ceea ce suntem astăzi și datorită acestui Sfânt Voievod providențial, pe care l-a dat Dumnezeu poporului nostru în istorie. În locul bunăstării personale, a liniștii egoiste, sfântul Mihai Viteazul s-a jertfit pentru neam, pentru generațiile ce au urmat. El a arătat că a-ți iubi țara nu înseamnă doar a rosti cuvinte mari, ci de a-ți pune chiar viața pentru ea.

Cea mai importantă mărturie despre sfințenia Sfântului Mărturisitor Mihai Viteazul o dă Sf. Paisie de la Neamț, care consemnează în anul 1751 pe marginea unei Psaltiri descoperită de Vasile Alecsandri în 1850, următoarele cuvinte: “Mihai Viteazul, rob al lui Dumnezeu și Sfânt”. În anul 2000, Mitropolitul Olteniei Nestor Vornicescu a alcătuit dosarul de canonizare al Voievodului, dar părăsind viața pământească chiar în acel an, din rânduială Dumnezeiască, dosarul a stagnat. Eu spun că Dumnezeu a vrut ca odată cu capul să fie cinstit și trupul Sfântului Voievod, nedescoperit încă la acea dată. În vara anului 2010, trupul (osemintele) a fost descoperit, în mod miraculos, la Mănăstirea Plăviceni, județul Teleorman, la o distanță de 5-6 m de biserica din incintă. Un grup de muncitori au dat foc la niște hârtii și surcele pe locul menționat. Fratele părintelui stareț Protos. Teoctist Moldoveanu le-a spus muncitorilor să stingă focul pentru că o să-i certe starețul că au făcut focul atât de aproape de Biserică. Muncitorii au început să bată cu lopețile spre a stinge focul prin înnăbușire și, din cauza loviturilor, pământul s-a surpat. A venit și părintele stareț, care a spus să fie îndepărtat pământul spre a se vedea ce se află în acel loc. A fost găsit un schelet uman fără cap.

Indiciile care au dus la concluzia că acesta este trupul lui Mihai Viteazul sunt următoarele:

  • mănăstirea este singura din România care, deși își serbează hramul pe 8 noiembrie, are ca patron doar pe Sf. Arh. Mihail;
  • mănăstirea a fost începută a se construi de soția voievodului, doamna Stanca, retrasă în pribegie pentru puțin timp aici, în pădurile Teleormanului, imediat după ce voievodul Mihai a fost asasinat; lipsa unui însemn asupra mormântului se datorează probabil fricii de a nu fi profanat.

Pe data de 25-10-2011, m-am deplasat spre această mănăstire cu gândul că de va vrea Dumnezeu și Sfântul Mihai Viteazul să primesc ca dar pentru Biserica “Învierea Domnului” din Rădăuți o părticică din osemintele acestui Mărturisitor, când va fi recunoscut oficial ca Sfânt cum este, biserica va primi cel de-al doilea hram: Dreptcredinciosul Voievod Mărturisitor Mihai Viteazul. Ajunși aici împreună cu șoferul mașinii cu care am fost, împreună cu părintele stareț Teoctist, am desfăcut racla din biserică cu osemintele Voievodului și am rămas uluit de mireasma care a ieșit din oseminte. Am vrut să iau o claviculă pentru biserica din Rădăuți și atunci am constatat că claviculele și coastele lipsesc – încă un indiciu care arată autenticitatea trupului, exact cum spun istoricii despre părțile din trup care au fost luate de asasini ca trofeu. Am primit în dar atunci o parte din laba piciorului drept al Sfântului. Iată că, prin mila lui Dumnezeu și rugăciunile Sf. Voievod Mihai Viteazu, o părticică din trupul lui a fost adusă în Moldova după 410 ani și mai bine.

Încă o faptă vrednică de laudă a mărturisirii și statorniciei în credință a Sf. Voievod o constituie răspunsul la o scrisoare din 29 aprilie 1600, în care papa Clement al VIII-lea îi cere să se convertească la catolicism, însă Voievodul îi răspunde papei să se facă el ortodox.

Din viața Domnitorului învățăm să ne rugăm cum a făcut-o el în toată viața sa, să mărturisim și să apărăm cu orice preț ortodoxia atacată azi și din interior și din afară, să ne pocăim așa cum umbla el cu duhovnicul lângă dânsul în toate luptele, să trăim în unitate și să murim creștinește cu rugăciunea pe buze și în inimă. Avem nădejde în rugăciunile Sfântului Mihai Viteazul că nu va lăsa dușmanii țării să-și ducă la capăt planul de dezbinare uneltit, iar noi, urmând viața și credința înaintașilor noștri, să putem da răspunsul cel bun la Tronul de Judecată a lui Dumnezeu.

Amin.

Pr. Ghe. Anițulesei, Rădăuți
Cuvânt la aducerea unei părți din osemintele Sf. Mihai Viteazul – rostit în Biserică

ACATIST ÎNTOCMIT PENTRU VOIEVODUL MIHAI VITEAZUL

După rugăciunile începătoare…

Condacul 1

Întregitorului de neam, fericitului şi marelui arhistrateg al lui Hristos, sfântului şi mucenicului apărător al Răsăritului creştin, fala Basarabilor şi pacea Bisericii; veniţi iubitorilor de prăznuire, pe Domnul Ţării Româneşti cu cântări sfinte şi alese stihiri să-l fericim. Că sufletul pentru credinţă şi ţară şi-a pus şi ca o făclie nestinsă pentru pace s-a aprins. Acestuia laudele noastre şi prinosul de recunoştinţă să ne stea zălog, cu cântare: Bucură-te, Mihaile, fericite Voievod!

Icosul 1

Din tinereţile tale ţi-ai închinat viaţa slujirii şi ocrotirii neamului celui românesc atât de încercat. Dorul de ţară cu rugăciuni stropite cu lacrimi de nădejde la umbra sfintelor icoane din Muntele Maicii Domnului l-ai potolit. Iar amarul potir al pribegiei şi înstrăinării de ţară cu stihuri din Psaltire l-ai răcorit. Bărbăteşte răbdând şi vitejeşte luptând, te fericim cu laude ca acestea:

Bucură-te, fala Basarabilor după înrudire,
Bucură-te, piatra credinţei după vieţuire,
Bucură-te, cel ce pentru dragostea de ţară te-ai înstrăinat,
Bucură-te, cel ce în Muntele Maicii Domnului te-ai închinat,
Bucură-te, că dorul nu te-a biruit,
Bucură-te, cel ce cu nădejdea în Dumnezeu te-ai întărit,
Bucură-te, cel ce stihirile Psaltirii te-au răcorit,
Bucură-te, că laudele noastre îţi stau zălog,
Bucură-te, Mihaile, fericite, voievod!

Condacul al 2-lea Continue reading

Troparul Sf. Ierarh Atanasie Patelarie, Patriarhul Constantinopolului (2 mai)

muzica: Grupul Psaltic al Seminarului Teologic din Galaţi

Tropar, glasul al 8‑lea:

Dumnezeiască odraslă a creta­nilor, păstor al cetăţii celei împă­ră­teşti şi povăţuitor sfinţit al creş­ti­­nilor de la Dunăre, comoara cea de mult preţ a Harkovului, Ata­na­sie înţelepte, primit‑ai har bogat de Sus, cu nume nemuritor fiind. Roa­gă pe Hristos Dumnezeu să mân­­­tu­iască sufletele noastre.

http://i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg

În luna mai, în ziua a doua, po­me­nirea Sfântului Ierarh Atanasie Pate­larie, Patriarhul Constantinopolului.
Sfântul Ierarh Atanasie, căruia Dumnezeu i‑a îngăduit să poarte crucea ne­număratelor încercări şi să mărtu­risească dreapta‑credinţă într‑o pe­rioadă de mari tulburări pentru creş­tinătatea răsăriteană, a văzut lumina zilei către sfâr­­şitul veacului al XVI‑lea, în insula Cre­ta, din părinţi bine‑cre­din­cioşi. La Botez, pruncul a primit nu­mele Alexie şi se străduia să devină un împli­nitor al Evangheliei demn de Bise­rica întemeiată pe insulă de Sfântul Apos­tol Tit. De mic nu râvnea decât la viaţa du­hovnicească, plăcându‑i mult să citească vieţile sfin­ţilor şi aprinzându‑se de dorul de a urma nevoinţelor acelora.
După moartea tatălui său, renunţă la lume şi ia îngerescul chip al călugăriei, primind numele Atanasie. S‑a îndreptat apoi către Muntele Athos unde a vieţuit la una din marile mănăstiri având ascul­tare la trapeza obştii. După un pelerinaj făcut în Ţara Sfântă, curând devine cu­noscut prin darul orato­riei şi alesele sale cunoştinţe teo­logice.
O veche scriere grecească ne încre­dinţează că, pe la anul 1626, se afla în Valahia, ca dascăl, unde traduce Psalti­rea în limba greacă populară.
Patriarhul ecumenic Chiril Lucaris îl cheamă pe Atanasie la Constantinopol, să sprijine credinţa ortodoxă atacată de necredincioşi şi de eretici. În anul 1631 este ales mitropolit al Tesalonicului, pe scaunul pe care cu trei veacuri mai înain­te şezuse Sfântul Grigorie Palama. Din această vestită cetate a Macedoniei va trimite mitropolitul Atanasie mai multe scrisori ţarului Rusiei, pentru a ajuta mi­tropolia sa, care era asuprită de turci.
Când bătrânul patriarh Chiril Lu­ca­ris este trimis în exil, în anul 1634, pe Tro­nul ecumenic, prin voinţa sobo­rului ar­hie­reilor, este aşezat vremelnic mitro­po­litul Atanasie al Tesalonicului.
Curând, necredincioşii l‑au silit să ia calea pribegiei pentru a aduna mi­loste­nie, cu care să plătească datoriile mitro­poliei. Şi‑a găsit odihnă şi sprijin în Mol­dova, fiind primit de evla­viosul voievod Vasile Lupu, care l‑a aşe­zat în Mănăsti­rea Sfântul Ierarh Nicolae din Galaţi. De aici a mai plecat o dată la Constantino­pol, fiind reales în vara anu­lui 1652 pa­triarh ecumenic. N‑a păstorit însă decât două săptămâni, după care a fost nevoit să demisioneze datorită pre­siunii turci­lor, întorcându‑se la Galaţi.
Mult s‑au bucurat slujitorii şi creşti­nii din oraşul de la Dunăre pentru blân­da şi înţeleapta păstorire a patriahului pribeag, care s‑a arătat ferm şi sta­tornic în dreapta‑credinţă, în pur­tarea crucii şi în evlavia sa neşovăielnică.
Sfântul chiar şi‑a arătat dorinţa de a‑şi sfârşi călătoria vieţii pământeşti la Mănăstirea Sfântul Nicolae din Ga­laţi, pe care o şi numea „mănăstirea mea“, dar voia Domnului a fost alta. Şi‑a con­tinuat călătoria pentru ajutorarea creşti­nilor din alte părţi ale Bise­ricii Ortodo­xe căzute sub ocu­panţi pă­gâni şi a ajuns, bătrân şi bol­nav, în Rusia, unde a primit însemnate daruri de la ţar şi de la pa­triar­hul Nikon. La întoarcere a rămas „pe cale“, într‑o ce­tate ortodoxă ucrai­neană de la Lubnî unde s‑a aşezat la Mă­năstirea Schim­ba­­rea la Faţă din Mgarsk. Cunoscân­du‑şi mai dinainte vremea sfâr­­şitului său, Sfântul Atanasie a alcă­tuit un testament prin care a împăr­ţit da­rurile pri­mite de la ţar, îndreptân­du‑le către mai multe mănăstiri şi bise­rici din Mol­dova, din Sfântul Munte Athos şi la Mănăs­tirea Sinai. Daruri bo­gate a rân­duit a se duce şi la Mănăstirea Sfân­tul Nicolae din Galaţi.
Ştiind că Dumnezeu îl va chema din această viaţă, s‑a rugat pentru toţi păsto­riţii săi, pentru cei ce i‑au făcut bine şi pentru cei care l‑au prigonit ori ne­drep­tăţit în zbuciumata sa viaţă, şi‑a cerut iertare de la toţi şi pe toţi i‑a iertat din ini­­mă. Împăcat în cugetul său şi încre­ză­tor în marea milostivire a lui Dumnezeu, cu rugăciunea pe buze şi în inimă, şi‑a încredinţat sufletul său bine­‑credincios Mântuitorului Hristos, la 5 aprilie, anul Domnului 1654, în ziua a treia a Sfintelor Paşti. A adormit întru Domnul în ge­nunchi, cu Sfânta Evan­ghelie în mâini, rostind cu glas stins: „Doam­ne, primeşte sufletul meu.“
Înveşmântat cu toate odăjdiile pa­triar­hiceşti, cu cârja arhie­rească în mâ­nă şi aşezat pe tron, a fost po­gorât astfel într‑un mormânt săpat în biserica mă­năstirii.
Prin rânduiala lui Dumnezeu, tru­pul ostenit de privegheri al slăvitului pa­triarh Atanasie s‑a proslăvit prin nepu­trezire. Lucrul acesta s‑a aflat după opt ani de la mutarea sa în veşnicele locaşuri, prin descoperire dumnezeiască. Venind în Mănăstirea din Lubnî, mitropolitul Paisie al Gazei a avut o vedenie: Sfântul Atanasie i s‑a arătat şi i‑a desco­perit un­de se afla trupul său, cerându‑i să‑l scoa­tă din lo­cul de odihnă. Mormân­tul a fost deschis şi, o, minune: trupul Sfân­tului Atanasie se afla întreg şi nepu­trezit, aşa cum fusese îngropat cu opt ani în urmă, răspândind miros înmiresmat. Sfintele moaşte au fost aşezate cu mare cinste şi evlavie în par­tea dreaptă a bise­ricii, în ziua de 1 fe­bruarie 1662, iar pomenirea sa între sfinţi s‑a hotărât a se face în fie­care an, la 2 mai.
De două ori, cinstitele moaş­te au ră­mas neatinse de focul care a cuprins bi­serica, sfântul, prin minuni, ajutând pe vieţui­torii mănăstirii să nu fie vătămaţi.
La începutul veacului al XX‑lea, moaş­tele sfântului au fost duse la Har­kov, iar din anul 1943 se află la închinare în Catedrala Buna Vestire din acest oraş.
În toamna anului 2004, când se îm­pli­neau 350 de ani de la slăvita mutare la ceruri a Sfântului Atanasie, prin osâr­dia Preasfinţitului Ca­sian, Episcopul Dună­rii de Jos, a fost adusă de la Harkov la Ga­laţi o părticică din moaştele Sfân­tului Ata­nasie, aşezate într‑o icoană a pa­triar­hului Constanti­nopolului. Doi ani mai târziu, ierarhul gă­lăţean a adus în oraşul de la Dunăre şi un veşmânt în care au fost îmbrăcate moaştele Sfântu­lui Atana­sie, spre bucuria şi întă­rirea evla­vioşilor cle­rici şi creştini de la Dună­rea de Jos.
Multe boli şi neputinţe a tămăduit sfântul prin moaştele sale şi ajută şi astăzi celor ce i se roagă cu credincioşie.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mi­luieşte‑ne pe noi!

http://i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg

Stareţul Mănăstirii Pângăraţi, arhimandritul Teofil Lefter a trecut la Domnul

2 februarie 2011, de Praznicul Întâmpinării Domnului, părintele arhimandrit Teofil Lefter stareţul Mănăstirii Pângăraţi a plecat dintre noi să-l Întâmpine pe Mântuitorul şi în Ceruri, după o suferinţă de cateva luni cauzata de cancer.

Părintele Teofil Lefter împreună cu Gheronda Partenie, stareţul Mănăstirii Athonite Sfântul Pavel - 11 octombrie 2010 (Fofo: Silviu-Andrei Vlădăreanu)

Slujba prohodirii va avea loc duminică, 5 februarie, după slujba Sfintei Liturghii. Sicriul cu trupul părintelui este depus în biserica mare a Mănăstirii Pângăraţi.

Dumnezeu să-l ierte, veşnică să-i fie pomenirea!

Mesajul de condoleante al Preafericitului Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane:

Am aflat cu multa durere ca in seara praznicului Intampinarii Domnului (2 februarie 2012) a trecut din aceasta lume arhimandritul Teofil Lefter, staretul Manastirii Pangarati din judetul Neamt. Sufletul parintelui arhimandrit Teofil Lefter a fost intampinat de Hristos Dumnezeu in Imparatia Sa cea vesnica, dupa ce a rostit si el cuvantul Dreptului Simeon: Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace…

sursa: doxologia.ro

Nascut la data de 7 martie 1959 in localitatea Letea, jud. Bacau, parintele Teofil a pornit in anii a80 ai veacului trecut pe drumul nevointelor calugaresti in obstea Manastirii Bistrita de Neamt, sub ascultarea arhimandritului Ciprian Zaharia. Dupa anul 1990 a fost transferat la Manastirea Pangarati, ctitorita de domnitorul Alexandru Lapusneanu in secolul al XVI-lea, pentru a ajuta la ridicarea din ruina si din multele umilinte la care fusese supusa aceasta asezare monastica in timpul regimului comunist. Ca vietuitor in obstea Pangaratilor, iar din anul 1996 vrednic si harnic staret al acestei manastiri, parintele Teofil, impreuna cu obstea manastirii, a muncit cu exemplara daruire si jertfelnicie pentru ca asezarea monahala sa revina la frumusetea ei de odinioara.

sursa: ziarullumina.ro

In anul 2002, in ziua de 6 mai, ca Mitropolit al Moldovei si Bucovinei am resfintit biserica voievodala restaurata, dar si locul zidirii noului lacas de inchinare. Dupa opt ani de munca jertfelnica, biserica mareata ctitorita de staretul Teofil a fost terminata, aratand prin frumusetea ei credinta vie si lucratoare, marturisita de o obste pilduitoare si de multi credinciosi darnici.

sursa: doxologia.ro

Noua biserica a Manastirii Pangarati arata dragostea si evlavia monahilor, a ctitorilor si binefacatorilor ei fata de toti Sfintii Romani, intre care stralucesc Sfintii Cuviosi Simeon si Amfilohie de la Pangarati, canonizati de catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, alaturi de alti sfinti nemteni, la propunerea Noastra, in anul 2008. Cu prilejul sfintirii noii biserici de la Pangarati am recunoscut si evidentiat multele osteneli si vrednicii ale noului ctitor al Manastirii Pangarati, parintele staret Teofil Lefter, acordandu-i, in semn de pretuire si binecuvantare, Crucea patriarhala pentru clerici.

sursa: doxologia.ro

Arhimandritul Teofil Lefter nu a construit doar biserica de zid de la Pangarati, corpuri de chilii, clopotnita si celelalte dependinte ale chinoviei, ci a zidit cu dragoste unita cu multa truda duhovniceasca si Biserica din sufletele multor calugari si a numerosilor pelerini care veneau si-l cautau pentru dezlegarea pacatelor, pentru cuvant de invatatura, iar unii si pentru ajutor material. Astfel, parintele Teofil a desfasurat o activitate misionara luminata de evlavie si credinta, dovedind faptul ca a fost un slujitor bun si credincios, care a inmultit talantii primiti de la Dumnezeu.

sursa: doxologia.ro

sursa: doxologia.ro

In aceste momente de intristare pentru obstea Manastirii Pangarati, pentru fiii duhovnicesti ai parintelui Teofil, pentru credinciosii pelerini ai acestei manastiri nemtene, va indemnam sa pomeniti in rugaciuni pe ctitorul innoitor al Manastirii Pangarati, aducandu-va aminte cuvintele Sfantului Apostol Pavel, care zice: Nu va intristati ca si cei ce nu au nadejde! (cf. I Tesaloniceni 4, 13).

sursa: doxologia.ro

Ne rugam Mantuitorului Hristos cel Inviat din morti sa aseze sufletul arhimandritului Teofil Lefter intru Imparatia Sa, acolo unde dreptii ca luminatorii stralucesc, in lumina, pacea si iubirea Preasfintei Treimi!

Vesnica lui pomenire din neam in neam!

Cu parintesti condoleante si binecuvantari pentru obstea indurerata,

† Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

http://i1107.photobucket.com/albums/h400/doarortodox/sustineclinicaNERA.jpg

Troparul Sf. Cuv. Antonie de la Iezerul, Vâlcea [23 noiembrie]

Troparul Sf. Antonie de la Iezer (glasul 1)
Purtătorule de Dumnezeiescul Dor al Rugăciunii neîncetate, Sfinte Părinte Noule Antonie, povătuitorule al călugărilor, ajutătorule al celor din nevoi şi făcătorule de minuni, locuitorul Raiului celui de Sus, dar nedespărţit de cei de jos, roagă pe Milostivul Dumnezeu să ne dăruiască nouă Pace şi mare Milă.

Troparul Sf. Antonie de la Iezer (glasul 8)
- Prin curgerile lacrimilor tale, nerodirea pustiului o ai lucrat şi cu suspinurile tale cele din adânc, spre însutite osteneli o ai făcut roditoare. Şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Antonie, Părintele nostru; roagă-te lui Hristos, Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre. (se canta asemenea troparului Sf. Cuv. Luca Elinul)
Condacul Sfântului, glasul 8 – Soare luminos pe tine Biserica te cunoaşte, care cu podoaba faptelor bune şi cu razele tămăduirilor pe toţi luminezi, a lui Hristos slugă. Pentru aceasta, prăznuim prea lăudată pomenirea ta şi cinstim nevoinţele tale, Preacuvioase Părinte Antonie.
Stihira:
“Fericite Părinte, cine va spune pătimirile tale cele din sihăstrie? Şi va grăi nevoinţele tale, luptele cu demonii şi petrecerea cea rea, lacrimile şi zdrobirea inimii, postirea şi golătatea? Ai trăit în trup ca cei fără de trup şi acum pe toţi credincioşii cu pomenirea ta îi veseleşti. Pentru care roagă-te lui Hristos să-i izbăvească pe dânşii de ispitirile celui viclean, Preacuvioase Părinte Antonie, cu rugăciunile tale.”

Numeroşi au fost sihaştrii români cu viaţă sfântă, care s-au nevoit de-a lungul veacurilor prin pădurile seculare şi prin peşterile tăinuite în adâncul munţilor Carpaţi. Însă, cu voia lui Dumnezeu, cei mai mulţi dintre ei au rămas necunoscuţi, iubind mai mult liniştea şi străinătatea pe pământ pentru dragostea lui Hristos, care S-a jertfit pe cruce pentru mântuirea oamenilor.

Unul dintre marii sihaştri ai Carpaţilor a fost şi Cuviosul Antonie de la schitul Iezeru-Vâlcea, numit de credincioşii din partea locului „Sfântul Antonie Sihastrul”. Acest preacuvios părinte este cel mai renumit sihastru al Olteniei de la sfârşitul veacului al XVII-lea şi începutul celui următor. Numele şi nevoinţa lui ne amintesc de Sfântul Daniil Sihastrul de la Putna lui Ştefan cel Mare, din secolul al XV-lea.

Cuviosul Antonie Sihastrul a văzut lumina vieţii într-unul din satele subcarpatice ale judeţului Vâlcea. Având din copilărie o viaţă aleasă şi multă evlavie pentru nevoinţa călugărească, mergea mereu să se închine pe la numeroasele mănăstiri şi schituri din partea locului, ca şi pe la chiliile sihaştrilor care îşi căutau liniştea în munţi. Apoi, urmând sfatul egumenului de la schitul Iezeru-Vâlcea, a luat crucea lui Hristos, tunzându-se monah în acest schit cu totul retras de lume. Aici se nevoiau pe atunci câţiva schivnici iubitori de linişte, de rugăciune şi post, care i-au dat tânărului monah Antonie o creştere cu totul duhovnicească, deprinzându-l cu tăcerea, cu postul, cu privegherea de noapte, cu smerenia şi mai ales cu neîncetata rugăciune.

După câţiva ani râvnitorul sihastru, sporind în nevoinţă şi aprinzându-se cu mare dragoste pentru Hristos, dorea să urmeze cuvioşilor sihaştri de demult şi să se retragă în munţi la fericita linişte, pentru a se desăvârşi în rugăciune şi sfinţenie. De aceea, adeseori umbla pe la chiliile cuvioşilor care pustniceau în adâncul codrilor şi le cerea sfat şi binecuvântare. Apoi, rugându-se mult lui Dumnezeu, cu post şi privegheri de toată noaptea, şi alergând la ajutorul Maicii Domnului, ocrotitoarea schitului Iezeru, a primit încredinţare de sus să se retragă la nevoinţa pustnicească, spre care mulţi călugări alergau.

Continue reading

Psalmul 102

1. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui.
2. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui.
3. Pe Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, pe Cel ce vindecă toate bolile tale;
4. Pe Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta, pe Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări;
5. Pe Cel ce umple de bunătăţi pofta ta; înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale.
6. Cel ce face milostenie, Domnul, şi judecată tuturor celor ce li se face strâmbătate.
7. Cunoscute a făcut căile Sale lui Moise, fiilor lui Israel voile Sale.
8. Îndurat şi milostiv este Domnul, îndelung-răbdător şi mult-milostiv.
9. Nu până în sfârşit se va iuţi, nici în veac se va mânia.
10. Nu după păcatele noastre a făcut nouă, nici după fărădelegile noastre a răsplătit nouă,
11. Ci cât este departe cerul de pământ, atât este de mare mila Lui, spre cei ce se tem de El.
12. Pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, depărtat-a de la noi fărădelegile noastre.
13. În ce chip miluieşte tatăl pe fii, aşa a miluit Domnul pe cei ce se tem de El;
14. Că El a cunoscut zidirea noastră, adusu-şi-a aminte că ţărână suntem.
15. Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori.
16. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său.
17. Iar mila Domnului din veac în veac spre cei ce se tem de Dânsul,
18. Şi dreptatea Lui spre fiii fiilor, spre cei ce păzesc legământul Lui
19. Şi îşi aduc aminte de poruncile Lui, ca să le facă pe ele. Domnul în cer a gătit scaunul Său şi împărăţia Lui peste toţi stăpâneşte.
20. Binecuvântaţi pe Domnul toţi îngerii Lui, cei tari la vârtute, care faceţi cuvântul Lui şi auziţi glasul cuvintelor Lui.
21. Binecuvântaţi pe Domnul toate puterile Lui, slugile Lui, care faceţi voia Lui.
22. Binecuvântaţi pe Domnul toate lucrurile Lui; în tot locul stăpânirii Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul.

fotografii: http://www.orthphoto.net/

muzica: psaltii Man. Putna

http://i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/grafice%202009/DoarOrtodox.jpg

Sfântului Cuvios Ioanichie, Schimonahul din Sihăstria Valea Chiliilor (26 iulie)

Descoperirea moaştelor Cuviosului Ioanichie Schimonahul

 Cu adâncă mângâiere duhovnicească, citim în Sfintele Scripturi că: „Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de ele chinul … Ca pe aur în topitoare i-a lămurit pe ei şi ca o ardere de tot i-a primit … Că har şi milă este pentru cuvioşii Lui şi cercetare pentru aleşii Lui.” (Înţelepciunea lui Solomon III, 1-9)

Dar, Dumnezeu, nu numai de sufletul drepţilor are grijă, ci şi de trupurile lor, care „ca pe aur în topitoare i-a lămurit pe ei şi ca o jertfă de ardere de tot i-a primit”, descoperind la vreme potrivită moaştele lor ascunse de ochii lumii.
Aşadar, din îndemn dumnezeiesc, în anul 1944, Pimen Bărbieru, egumenul Schitului Cetăţuia, dimpreună cu monahul Isidor, au descoperit o peşteră săpată în peretele muntelui, aproape de bisericuţa din peşteră, în care se aflau, pe un pat de piatră, moaştele unui cuvios sihastru. Ele erau acoperite de o pânză fină ţesută de păianjeni, iar deasupra, pe perete, era scris în piatră: „Schimonahul Ioanichie † 1638”. Osemintele Cuviosului erau galbene, binemirositoare, nemişcate de mâna omului, aşezate într-o scobitură de piatră în formă de sicriu. Acestea sunt singurele moaşte întregi ale unui cuvios român din secolul al XVII-lea, păstrate până în zilele noastre.
Din mărturiile evlavioşilor creştini, transmise prin viu grai, osemintele marelui sihastru Ioanichie au fost duse în biserica schitului şi aşezate la loc de cinstire, unde se află până în ziua de astăzi.
Vieţuitorii Mănăstirii Cetăţuia Negru Vădă, stareţul Modest, creştinii evlavioşi şi clericii mireni, dau mărturii despre minunile pe care le săvârşeşte Schimonahul Ioanichie.

Acest plăcut al lui Dumnezeu, Cuviosul Ioanichie, s-a născut din părinţi evlavioşi, trăitori în ţinutul Muscelului. Din fragedă tinereţe, ascultând chemarea Mântuitorului Hristos, s-a retras în Mănăstirea Cetăţuia, Negru-Vodă, de pe valea Dâmboviţei, unde a primit chipul îngeresc al călugăriei. Aici, fericitul a deprins rânduielile vieţii ascetice de la părinţii îmbunătăţiţi ai chinoviei şi de la sihaştrii care locuiau, în vremea aceea, în jurul sfintei mănăstirii. Numărul mare de pustnici din ţinutul muscelean a dat numele locului acestuia de Valea Chiliilor. În scurt timp plăcutul lui Dumnezeu Ioanichie, după ce a deprins felul de viaţă al călugărilor iscusiţi, luând binecuvântare de la stareţul său, s-a retras într-una din peşterile Muntelui, unde s-a nevoit aproape 30 de ani.
Nevoinţele sale, posturile, privegherile şi lipsurile de tot felul l-a apropiat pe Cuviosul de Dumnezeu, fără ca să ştie cineva ostenelile sale. Peştera în care s-a retras era departe de lume într-un loc sihăstresc şi cu greu de ajuns. Numai o dată pe săptămână un ucenic al Sfântului venea să-i aducă pâine şi apă, iar Duminica stareţul mănăstirii, după Sfânta Liturghie, venea şi-l împărtăşea cu Sfintele Taine, spre marea bucurie şi mângâiere a fericitului.
Petrecând astfel Cuviosul multă vreme în rugăciune şi aspră nevoinţă, Dumnezeu i-a descoperit cele ascunse ale tainelor Sale, care l-au întărit în răbdare şi 1-a învrednicit de darul Sfântului Duh. Dar, după ce a dus viaţă îngerească, spre sfârşitul vieţii, Sfântul Ioanichie, cunoscându-şi dinainte trecerea în patria cerească, şi-a săpat singur mormântul în peştera sa, însemnând în piatră anul trecerii sale la cele veşnice. Deci, aşezându-se în mormânt, în ziua de 26 iulie 1638, a adormit întru Domnul, fiind acoperit de pânza unui păianjen, ţesută deasupra trupului său. Aşa la preamărit Dumnezeu pe plăcutul său, păstrându-i sfintele osemintele mulţi ani în tăcerea peşterii din munte.
Însă, cum iubitorul de oameni Dumnezeu doreşte ca sfinţii săi să reverse asupra poporului credincios râuri de daruri, a descoperit şi sfintele sale moaşte păstrate în chip minunat. Într-una din zile Cuviosul Pimen Bărbieru, stareţul Mănăstirii Cetăţuia, Negru-Vodă, coborând în peştera unde sihăstrise cu mulţi ani înainte Schimonahul Ioanichie, a descoperit sub pânza păianjenului sfintele moaşte ale fericitului bine mirositoare, pe care le-a scos cu grijă şi cu multă evlavie şi le-a aşezat în biserica mănăstirii, spre sfinţirea monahilor şi bucuria credincioşilor.
Mulţi s-au folosit de acest dar duhovnicesc descoperit în peştera din Valea Chiliilor. Bolnavii se vindecau, cei cuprinşi de disperare îşi redobândeau nădejdea, săracii plecau îndestulaţi sperând la timpuri mai bune.
Dar cum potrivnicul diavol, care aduce neorânduială, a făcut să se stingă din nou această flacără a bucuriei aprinsă în Mănăstirea Negru-Vodă. Căci nu mult după această dată mare necaz s-a abătut asupra poporul nostru prin venirea la cârma lui a oamenilor străini de duhul credinţei în Dumnezeu. Deci aceşti necredincioşi au poruncit să se ascundă în pământ aceste odoare scumpe ale Duhului Sfânt. Astfel, părinţii din mănăstire, cu mare durere şi mâhnire, au aşezat moaştele Sfântului într-un sicriu, pe care l-au îngropat în cimitirul mănăstirii.
Anii au trecut, însă evlavia faţă de Cuviosul Ioanichie schivnicul s-a păstrat neatinsă printre credincioşii din aceste ţinuturi. Deci, Dumnezeu preamilostivul, izbăvind ţara şi Biserica de tirania celor răi, a făcut să se deschidă multe mănăstiri închise, care şi-au reluat viaţa călugărească. Printre acestea se numără şi Mănăstirea Cetăţuia, Negru Vodă. Pentru aceasta, părinţii mănăstirii îndemnaţi de evlavia faţă de Cuviosul, împreună cu ierarhul lor au scos la iveală sfintele moaşte din ascunzătoarea în care fuseseră ţinute şi le-au reaşezat spre închinare în biserica mare a mănăstirii. Astfel a vrut Milostivul Dumnezeu să reaşeze lumina Cuviosului în sfeşnicul bisericii, la vederea tuturor, învrednicindu-l totodată de mai multe daruri. Din sfintele sale moaşte se revarsă până astăzi râuri de vindecări peste cei ce cu credinţă vin şi se ating de ele şi le sărută cu dragoste.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, Amin!

Viaţa sihăstrească pe Valea Chiliilor
Când citim în Scripturile bătrâne că: „al Domnului este pământul şi plinirea lui!” (Psalmul 23, 1), inima ne tresaltă de bucurie şi sufletul înalţă mărire lui Dumnezeu Atoatecreatorul.

Pe întinsul Pământului, pe văi, câmpii, dealuri şi munţi, zidirea lui Dumnezeu, făptura mâinilor Sale, omul, a umplut văzduhul cu bucuria lui de a fi, în frumuseţea lumii văzute.
Din plămada mâinilor Sale, Dumnezeu a ridicat eroii credinţei, nădejdii şi dragostei, sihaştrii şi eroii pe drumul desăvârşirii, răsăriţi şi la noi, de la picioarele munţilor până-n creştetul lor, mângâiaţi de lumina şi căldura soarelui.
Coloana vertebrală a României, Carpaţii, plini de peşteri, ape, flori şi cânt de păsări, cu ponoare şi poieni pline de ghiocei, narcise şi brazi, candelabre atârnate de tăria cerurilor, iubitorii de Dumnezeu, monahii şi monahiile, preoţii şi arhiereii şi-au cuprins fiinţa întru mărirea lui Dumnezeu, cea neveştejită de trecerea timpului, întru sfântă sihăstrie şi veghere neadormită. Continue reading